MODERNISMUL

1. În sens restrâns, termenul desemnează mişcarea literară constituită în spaţiul hispano-

american la sfarşitul sec. al XIX-lea, mişcare care orientează poezia spre o estetică a sincerităţii şi
rafinamentului.
2. În sens larg, modernismiul reprezintă o manifestare radicală, îndrăzneaţă, a celor mai
recente forme de expresie în planul creaţiei. Este opus tradiţionalismului.
Modernismul a apărut ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu, asupra dezvoltării literaturii.
Modernismul se referă la principalele elemente înnoitoare în poezie, proză şi critică literară, pe care
doctrina lovinesciană le propune în primele decenii ale sec. XX.
Lovinescu contrazice teoria „formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu şi are meritul de a fi
acţionat în direcţia adaptării modernismului la specificul culturii şi civilizaţiei româneşti. Factorul
decisiv, în acest sens, îl constituie elaborarea conceptului de sincronism, ca instrument de
investigare critică a evoluţiei literaturii române.
Gruparea de la „Sburatorul” cuprinde revista şi canaclul literar cu acelaşi nume. Revista a
apărut la Bucureşti, între 1919-1922 şi 1926- 1927, sub conducerea lui Lovinescu.
Modernismul reuneşte unele grupări, direcţii şi orientări estetice, care apar în literatrura
română în această perioadă, conturându-se ca o manifestare artistică amplă, nu numai în domeniul
literaturii, ci în artă, în general (simbolismul, expresionismul, impresionismul, suprarealismul,
cubismul, futurismul, constructivismul, dadaismul etc)
Modernismul susţine:
- sincronizarea literaturii naţionale cu literatura Europei;
- promovarea tinerilor scriitori;
- teoria imitaţiei (simularea duce la stimulare);
- eliminarea decalajului în cultură (depaşirea spiritului provincial);
- necesitatea înnoirii;
- spiritul veacului;
- trecerea de la o literatură cu tematică rurală la o literatură de inspiraţie urbană;
- evoluţia poeziei de la epic la liric;
- intelectualizarea prozei şi poeziei;
- dezvoltarea romanului psihologic, analitic, prin prelucrarea unor forme moderne;

TRADIŢIONALISMUL
Termenul „tradiționalism” trimite la ideea de ataşament profund la tradiţie, la valorile
trecutului. Se defineşte în relaţie cu modernismul, în opoziţie cu acesta. Curentul tradiționalist se
raportează la romantismul românesc care descoperise valorile folclorului şi istoriei, ale trecutului ca
loc al evadării. Promovează specificul naţional.
Sămănătorismul – curent tradiţionalist care derivă din numele revistei „Sămănătorul” (Al.
Vlahuţă şi G. Coşbuc); Accentul cade pe trecutul istoric şi pe frumuseţile folclorului, natura ca
sursă de inspiraţie, asociată lumii satului. Temele şi motivele cultivate sunt istoria, natura, folclorul,
dezrădăcinarea şi înstrăinarea.
Poporanismul – este o mişcare politică şi socială iniţiată de Constantin Stere. Se afirmă
datoria intelectualului faţă de popor, interesul pentru viaţa rurală, necesitatea veridicităţii în artă,
simpatia pentru ţărani. Apare confuzia etic – estetic – în viziunea tradiţionaliştilor, o operă este
valoroasă dacă atinge problema specificului naţional; creaţia nu mai este judecată ca valoare în sine
(estetic);
Gândirismul – revista „Gândirea” (Cluj, 1921) reprezentant şi iniţiator Nichifor Crainic.
Ideea de bază este cultivarea valorilor literar-artistice naţionale, autohtonismul şi ortodoxismul. În
acest fel se ajunge la o extremă, iar scriitori de valoare ca Blaga sau Arghezi, care au aderat la
început la această mişcare, o vor părăsi.
NEOMODERNISMUL

Generaţia anilor ’60 este reprezentată de poeţi precum: Nichita Stănescu, M. Sorescu, Ana
Blandiana, I. Alexandru, A. E. Bacovsky. Prin intermediul acestora, realismul socialist este părăsit,
poezia se liricizează şi se deschide perspectiva neomodernismului.
Trăsături ale liricii neomoderniste:
- Expansiunea imaginaţiei;
- Cultivarea lucidității şi fanteziei;
- Sensibilitatea şi ironia;
- Exotismul şi confesiunea;
- Elemente suprarealiste şi ermetice;
- Universul afectiv al omului contemporan;
- Formulele artistice se diversifică;
- Preferinţa pentru metafora de toate tipurile;

Nichita Stănescu – limbajul poetic surprinzător;

Nicolae Manolescu spune că în poezia lui N. Stănescu există „o răsturnare de percepţii”, „o
metafizică a realului şi o fizică a emoţiilor”.
Marin Sorescu – limbajul simplu, ce implică parodia, umorul;
Ana Blandiana – limbajul metaforic;

POSTMODERNISMUL
- curent cultural şi literar apărut în anii 80, contemporan;
- poeţii generaţiei 80 se raportează la literatura anterioară în mod polemic şi poezia lor intră în
dialog critic cu ea;
- spirit ludic, ironic;
- nu se respectă reguli de prozodie, de punctuaţie, de ortografie;
- jocul de cuvinte – modalitate de creaţie;
- palimpsestul1 şi intertextualitatea2 – tehnici de creaţie (revalorificarea şi reinterpretarea unor
teme, motive, structuri, preluate din literatura anterioară);
- poezia optzecistă este o formă de refuz faţă de uniformizare, faţă de anularea individului,
fapt pentru care persoana poetului devine foarte importantă, în jurul lui ordonându-se lumea;
- se inspiră din secvenţe ale realului derizoriu, evenimentul cotidian lipsit de „poezie”, viaţa
imediată, absurdă, apăsătoare;
- emblema postmodernismului – arlechinul – părţi care par lipsite de armonie şi coerenţă,
puse să formeze un tot unitar;
- desacralizarea, banalizarea, minimalizarea miturilor (inclusiv cele literare);

1
palimpsest = pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și
pe care se mai văd urmele vechiului text; tehnică de creație care presupune stratificarea semnificațiilor.
2
intertextualitate = concept în critica modernă, raportul existent între texte diferite care alcătuiesc împreună un
ansamblu; referințe, aluzii la texte consacrate.