Paradis în destrămare – text poetic interbelic

Aflată într-o relație cu însăși substanța lumii, lirica lui Blaga este, privită în totalitatea ei, cea
mai convingătoare ilustrare a adevăratei poezii filozofice, înțeleasă ca una dintre cele mai înalte
realizări ale posibilităților poeziei, nu ca un hibrid de poezie și filozofie. Creația poetică a lui Blaga
ilustrează astfel în mod strălucit cerința modernismului lovinescian de intelectualizare a poeziei. El
practică o poezie de cunoaștere, de rediscutare a raportului dintre eul liric și univers, o poezie
străbătută de marile întrebări ontologice, formulate metaforic, într-un limbaj încărcat de sugestie.
Teme precum expansiunea eului, jubilația dionisiacă, neliniștea, tristețea metafizică, germinația
universală, erosul, setea de extincție, marea trecere, somnul și tăcerea ca modalități de reintegrare în
ritmul cosmic originar sunt câteva dintre constantele liricii blagiene.
La nivel tematic, poezia modernă include „categoriile negative” (Hugo Friedrich): dominația
excepției și a straniului, sfâșierea între extreme, atracția neantului, înstrăinarea, angoasa, spaima,
anormalitatea, estetica urâtului, absurdul, creștinismul în ruină. Poezia modernă operează schimbări
esențiale și la nivelul limbajului: metaforizare, ambiguitate semantică, șoc, surpriză, depotențarea
verbului și dificultatea sintactică, evitarea punctuației, notația stenografică (dar cu iradiații multiple de
sens) etc., de unde un grad sporit de ambiguitate și obscuritate.
Metafora suferă o transformare profundă: elementele pretinse drept comparabile sunt de fapt
neasemănătoare. Ea devine cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate a poeziei moderne.
Poezia „Paradis în destrămare” este inclusă în volumul „Lauda somnului”, apărut în anul
1926, care acutizează sentimentul trecerii inexorabile, tema volumului anterior. Tristețea lasă locul
anxietății, iar lumea se compune dintr-un vălmășag de semne ale hierofaniei ratate.
Punctul de plecare al poeziei este biblic: „Și izgonind pe Adam, l-a așezat în preajma raiului
celui din Eden și a pus heruvimi și sabie de flăcări vâlvâitoare să păzească drumul spre pomul vieții”.
(Facerea, 3,24). Lucian Blaga prelucrează liber motivul biblic al căderii din paradis și îl adaptează
esteticii sale expresioniste. Exaltarea care-l cuprinsese pe poet în fața „corolei de minuni a lumii” în
volumul de debut lasă loc viziunilor apocaliptice și lamentațiilor în marginea unui univers căzut pradă
degradării. Lumea este acum o „poveste degradată”.
Titlul creează un sistem de așteptări în legătură cu semnificația operei literare: în acest caz,
lipsa de sacralitate a lumii moderne, căci nu despre o descompunere a ordinii cerești este vorba în
această poezie.
Pe de-o parte, textul se compune din două secvențe poetice, în care distingem două feluri de
valori. De o parte, se grupează elementele care intră în sfera de sugestii a paradiziacului: „portarul
înaripat”, „serafimii”, „arhanghelii”, „porumbelul sfântului duh”, „îngeri”, „apa vie”. De cealaltă
parte, determinările lor, chemate să sugereze destrămarea paradisului, intrarea într-un domeniu golit de
dimensiunea mitică inițială: „cotorul de spadă fără de flăcări”, „părul nins”, „îngerii goi zgribulind”,
„greutatea aripelor”, care au devenit stânjenitoare reminiscențe ale sacrului într-un spațiu supus marii
treceri.
Este evocată o lume în destrămare care și-a pierdut valorile mitice și creștine, o lume din care
umanul lipsește cu desăvârșire. În acest caz, simbolurile creștine (portarul înaripat, serafimi,
arhangheli, porumbelul Sfântului Duh, îngerii) nu mai mărturisesc despre o lume guvernată de sacru,
ci despre una în care, dacă sacrul a existat cândva, nu mai este acum decât o amintire palidă, sub
imperiul neputinței și al derutei. De exemplu, spada și-a pierdut flăcările, din ea nu a mai rămas decât
cotorul; figurile biblice sunt înfățișate într-o manieră profană: serafimilor „cu părul nins” (metaforă a
încărunțirii) li se refuză accesul la cunoaștere, arhanghelii ară cu pluguri de lemn, plângându-se de
greutatea aripilor, îngeri goi se culcă în fân, zgribuliți de frig.
 Așadar, principiul divin dispare, își abandonează propria creație: bătrânețea și umanitatea
îngerilor se datorează încetării ființării lumii lor. Astfel, „purtarea” credinței, simbolizată de aripile
grele, aproape bacoviene aripi de plumb, devine o sarcină tot mai apăsătoare, pe care nici măcar
arhanghelii nu se mai simt în stare s-o ducă la îndeplinire.
Absolutul pare să se fi retras din lumea care-și rătăcește, din această cauză, sensul, iar ființele,
lucrurile, gesturile sunt zadarnice. De pildă, heruvimul devine paznic inutil al unui tărâm văduvit de
atributele sale esențiale.
Fără îndoială, o lume se înlocuiește prin alta, într-un proces opus genezei: „Porumbelul
Sfântului Duh,/cu pliscul stinge cele din urmă lumini”. Totul stă sub semnul stingerii, al întunecării, al
descompunerii („odată vor putrezi și îngeri sub glie”), al negației („nu se luptă”, „învins”, „refuză”).
Așadar, este vorba de o lume stranie, amenințată de un rău fără nume, din care omul pare să lipsească,
o lume veche, rustică, a mitului din care n-a mai rămas decât recuzita.
Un loc aparte ocupă în text simbolul fântânii (conștiință, spiritualitate), identificabil nu numai
în versurile 8-9, ci și în ultima secvență, acutizând criza destrămării; astfel, cunoașterea nu mai este
accesibilă: „dar apele din fântâni refuză gălețile lor”; „apa vie” a fântânii, care ar putea dezvălui
omului cerul coborât pe pământ și e, totodată, element regenerator, îl „refuză”. În schimb, năpădită de
mulți păianjeni – faună descendentă specifică poeziei moderniste – , ea își păstrează virtuțile oglinzii,
dar pe cele premonitorii, avertizând asupra momentului inevitabil, când sacrul, cotropit de materia
efemeră, se va retrage definitiv din lume.
Pe de altă parte, vocea lirică anonimă, aproape profetică, își trădează neliniștea în final, ieșind
din anonimat printr-un țipăt expresionist, adresat tuturor: „Vai mie, vai ție,/ păianjeni mulți au umplut
apa vie,/ odată vor putrezi și îngeri sub glie,/ țărâna va seca poveștile/ din trupul trist”. Imaginea
vizuală cu un impact deosebit este cea a păianjenilor nenumărați care pângăresc apa vie și sugerează
căderea în derizoriu și moartea universului mitic. Incapabili să ne mai salvăm prin povești, mitul
paradisului fiind una dintre ele, din lumea noastră nu va mai rămâne decât „trupul trist”.
Ultima parte a poeziei exprimă insistent ideea morții, a ruperii lumii moderne de cosmic, de
divin. Bunăoară, abundă cuvintele din aceeași arie semantică: „a putrezi”, „glie”, „țărână”, „a seca”,
„trup trist”.
După cum se poate observa, din punct de vedere stilistic, și în această poezie, ca o
particularitate a modernismului, predomină metaforele. „Metafora e cea mai mare putere a omului. Ea
se învecinează cu vrăjitoria și e ca un instrument de creație pe care Dumnezeu l-a uitat în creaturile
sale, așa cum chirurgul distrat uită un instrument în trupul celui operat.” (Ortega y Gasset). Astfel,
poetul sugerează metaforic destrămarea mitului despre Paradis, dar și destrămarea lumii, pentru că
pierderea credinței transformă lumea, pământul, într-un „trup trist”. Angoasa provine deci din
conștientizarea ruperii de cosmic, de divin.
Întrucât „Paradis în destrămare” este o poezie modernistă, prozodia este și ea modernă;
așadar, versul liber, absența strofelor, măsura metrică neregulată nu împiedică desfășurarea ritmică a
textului, a cărui cadență se datorează în special reluării aceluiași tip de enunț negativ și rimei izolate, și
ea liberă de schemele tradiționale („închis”/ „învins”/ „nins”).
Prin tema creștinismului în ruină, a lipsei de sacralitate în lumea modernă, prin sentimentele
de înstrăinare, absurd, neliniște, angoasă, prin ambiguitatea semantică și modernitatea versificației
poezia „Paradis în destrămare” de Lucian Blaga o poezie modernistă, ilustrând fără doar și poate ideea
exprimată de alt poet expresionist, Georg Heym: „boala noastră este de a trăi la sfârșitul unei zile
cosmice, într-o seară care a devenit atât de înăbușitoare încât abia mai poți suporta duhoarea
putrefacției ei”.
Astfel, putem spune că cele două domenii majore ale creației lui Blaga, poezia şi filozofia, se
întrepătrund într-o operă de mare profunzime în care liricul freamătă de marile întrebări ale existenței
şi cunoașterii, iar cugetarea filozofică mărturisește prin bogăția sa metaforică şi prin terminologia
originală viziunea poetică a autorului ei.