Paradis în destrămare

de Lucian Blaga

Expresionismul este un curent artistic modernist, inițial prezent în poezie și în pictură,

apărut în Germania, la începutul secolului al XX-lea.
Acesta este caracterizat de prezentarea lumii din perspectiva strict subiectivă, distorsionată
intenționat, pentru a crea momente emoționale, care să transmită idei și stări de spirit.
În literatură, expresionismul este adesea considerat o revoltă împotriva realismului sau a
naturalismului, o căutare a unei realități psihologice sau spirituale.
În roman, termenul este legat de operele lui Franz Kafka sau James Joyce, iar în teatru
August Strindberg este considerat un precursor al mișcării expresioniste, deși termenul poate fi
aplicat unui grup de dramaturgi germani din primele decenii ale secolului al XX-lea, incluzăndu-i pe
Georg Kaiser, Ernst Toller și Frank Wedekind. Opera lor este caracterizată printr-o bizară
distorsionare a realului.
În literatura română, majoritatea poeziilor și a pieselor de teatru aparținând lui Lucian
Blaga sunt afiliate expresionismului. La Blaga, expresionismul înseamnă revoltă, onirism, refuz al
prezentului.
Se regăsesc în opera blagiană concepte filozofice ancoră, precum: marele anonim,
cunoașterea paradisiacă, cunoașterea luciferică, spațiul mioritic.
Lirica lui Lucian Blaga este marcată, în evoluția ei, de câteva etape. Astfel, volumul de
debut „Poemele luminii”(1919), se caracterizează prin vitalism, prin comunicarea umanului cu
transcendentul, prin implicarea afectivă a subiectului în obiectul cunoașterii.
Etapa a doua, anunțată în „Pașii profetului”, este marcată de volumele „În marea trecere”
și „Lauda somnului”. Caracteristicile acestei etape sunt spiritualizarea accentuată și ermetizarea
discursului liric. Volumele „La curțile dorului” și „La cumpăna apelor” aduc în prim plan ritmurile
unei poezii ce preiau adesea modelul popular.
Ultima etapă în evoluția liricii blagiene este reprezentată de volumul „Nebănuitele trepte”
(1943), care ar corespunde, după tiparul mitic, „eternei reîntoarceri”.
Poezia „Paradis în destrămare” face parte din volumul „Lauda somnului”(1928), titlul
creației fiind o metaforă revelatorie, care sugerează că veacul se află în declin și merge spre pieire.
Tema poeziei este viziunea apocaliptică a universului aflat în pericolul de a dispărea, din
cauza lumii care și-a pierdut sacralitatea.
Ideea poetică este ilustrată de starea de istovire și singurătate a eului poetic aflat sub un
cer în care Dumnezeu nu mai există, refuzând să mai apere o lume desacralizată .
Discursul liric detașează două valori ale semnificațiilor lirico-filozofice: o valență care
grupează elementele paradisiacului (prin cuvinte din același câmp semantic: „portarul înaripat”,
„serafimi”, „arhangheli”, „porumbelul sfântului duh”, „îngeri”, „apa vie”) și o alta care
concentrează elemente ce demitizează, ducând la destrămarea Paradisului: „cotorul de spadă fară
de flacări”, „părul nins”, „îngerii goi zgribulind”, „greutatea aripelor”.
Portarul aflat la poarta Raiului „mai ține întins un cotor de spadă”, care nu mai are flacări,
deci nu mai poate apăra sacralitatea. Astfel, portarul devine un paznic inutil al unui tărâm care și-a
pierdut atributele esențiale, acesta simțind că a pierdut fără luptă. „Serafimi cu parul nins”
simbolizează oamenii ce se află sub imperiul „marii treceri”, autorul apelând la umanizare, la o
tratare într-o manieră profană a figurației biblice. Absolutul s-a retras din lumea aceasta și
rătăcește fară sens prin Univers.
Simbolul fântânii sugerează adevăruri fundamentale, care refuză cunoașterea: „dar apele
din fântâni/refuză găleţile lor”. Câmpul cunoașterii este arat „fară îndemn”, cu pluguri primitive
„de lemn”, chiar și arhanghelii suferind din pricina greutății „aripelor", nemaiexistând nicio
lumină, nicio speranță de salvare a paradisului lumii („porumbelul sfântului duh/cu pliscul stinge
cele din urmă lumini”). Îngerii sunt zgribuliți și desacralizați prin umanizarea lor, marcând lipsa
existenței locului sfânt. Invocația retoricii „vai mie, vai ție” exprimă disperarea eului liric ce
semnalează pericolul pieirii.
Locul părăsit este sugerat de păianjenii care au otrăvit „apa vie” ca simbol al vieții. Motivul
fântânii sugerează cunoașterea și un îndemn spre cunoaștere, pe care eul poetic îl adresează
oamenilor, dar aceștia refuză să se îndrepte spre o încărcătură spirituală sacră. De aceea Paradisul
este pe cale de a se destrăma.
Totodată, ideile poeziei sunt susținute prin intermediul verbelor care apar predominant la
timpul prezent. Acesta evidențiază o acțiune continuă, semnificând prezentul etern („ține”,
„refuză”, „însetează”). Verbele la viitor au rol stilistic principal de a crea anumite anticipări („vor
putrezi”, „va seca”), iar verbul „au umplut” la timpul perfect compus creionează o acțiune
încheiată, ce are un efect asupra prezentului.
De asemenea, opera scrisă în vers liber, pare a face apel, din loc în loc, Ia rime, are masura
variabilă, între 4 și 14 silabe, poezia având o muzicalitate interioară de tonalitate elegiacă, tristă,
definitorie pentru această etapă a poeziei blagiene.
În concluzie, extrapolând semnificațiile discursului liric, putem afirma că „Paradis în
destrămare” este chiar lumea în care trăim, universul plin de mistere, care, odată cu trecerea
timpului, își pierde sacralitatea, decăzând permanent în profan.