Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Un poet modern este Lucian Blaga care a publicat în 1919 volumul “Poemele luminii”,
volum care se deschide cu arta poetică “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Opera este o artă poetică modernă deoarece autorul își exprimă concepția asupra
condiției artistului în lume.
Poezia este modernistă prin: influențele expresioniste, subiectivitatea lirismului,
intelectualizarea emoției, ambiguitatea limbajului, înnoirea prozodică. Noțiunea cheie este
misterul, sub al cărui semn se află tot textul, fiind substanța originară și esențială a poeziei, iar
cuvântul nu înseamnă, ci sugerează.
Titlul poeziei este o metaforă revelatorie care prezintă noțiunea de cunoaștere luciferică.
Se remarcă prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric: pronumele “eu” și verbul “nu
strivesc”, care sporește taina perfecțiunii universului, anume “corola de minuni a lumii”.
Tema operei este modernă, este cunoașterea desemnată prin metafora “lumina”. Există
două moduri de cunoaștere: luciferică și paradisiacă prin raportare la mister.
Important în conturarea temei și a viziuni despre lume este lirismul subiectiv. Poezia
este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, iar subiectivismul este evidențiat prin mărcile lexico-
gramaticale ale eului liric, verbe și pronume la persoana I: „eu”, „nu ucid”, „nu strivesc”, „mea”,
„iubesc”.
Primul plan este focalizat asupra eului liric- cunoașterea luciferică “lumina mea”, iar al
doilea plan aparține luminii altora care aleg cunoașterea paradisiacă.
În prima secvență lirică, poetul se imaginează un călător cu un destin lumesc (“calea
mea”), de-a lungul căruia i se arată tainele universului, cuprinse în sintagma “în flori, în ochi, pe
buze ori morminte”. Acestea reprezintă frumusețea naturii, cunoașterea, iubirea și moartea. Cu
toate acestea, se refuză cunoașterea de tip rațional(“nu ucid”).
A doua secvență ilustrează cunoașterea paradisiacă, cea a oamenilor de știință care
distrug misterul cu ajutorul rațiunii, al intelectului, al logicii. Dacă în prima secvență tiparul
cognitiv este exprimat prin verbe la forma negativă “Nu strivesc, nu ucid”, acum apare sinonimul
lor afirmativ, “sugrumă”. Substantivul “tainele” are ca substituenți poetici metaforele
“nepătrunsul ascuns” și ”adâncimi de întuneric”.
Secventa a treia debutează cu o conjuncție coordonatoare adversativă ”dar” care
evidențiază antiteza, dintre “lumina mea” și “lumina altora” dintre cunoașterea luciferică și cea
paradisiacă. Încercările poetului de a spori misterele universului sunt asemănate cu efectul de
semiobscuritate produs de lună(„cum cu razele ei albe luna/nu miscșorează, ci
tremurătoare/mărește și mai tare taina nopții/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare”).
Ultima secvență are rolul unei concluzii și reia versurile-cheie ale poeziei: ”căci eu
iubesc și flori și ochi și buze și morminte”, potențarea misterului fiind iubirea la modul absolut
asupra “corolei de minuni a lumii”.
Adoptarea versului liber de către poet demonstrează concepția lui Blaga, conform căreia
lipsa elementelor de prozodie clasică permite exprimarea fluxului ideilor și a intensității
sentimentelor. Astfel, textul este alcătuit din douăzeci de versuri libere, de măsuri diferite,
majoritatea începând cu minusculă.
La nivel lexico–semantic apar cuvinte din câmpul semantic al misterului: „tainele”,
„nepătrunsul ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfântul mister”, „ne-nțeles”.
La nivel morfo–sintactic plasarea pronumelui personal ”eu” în poziție inițială și
repetarea de șase ori în poezie susțin carcaterul confensiv. Conjuncția ”și” prezentă în zece
poziții conferă cursivitatea discursului liric, iar conjuncția adversativă ”dar” marchează opoziția
dintre cele două tipuri de cunoaștere. Aceeași idee este redată de adjectivul posesiv „mea” și
pronumele nehotărât „altora”.
La nivel stilistic se observă metaforele revelatorii: „corola de minuni a lumii”, „lumina
mea”, „lumina altora”, „calea mea”, enumerația: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”,
comparația eului liric cu luna, epitetele: „sfânt mister”, „nepătrunsului ascuns”, „largi fiori”. Din
punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită din 20 de versuri, cu metrică variabilă (2 -13
silabe). Este cultivat versul liber și ingambamentul.

În concluzie, în poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poetul consideră că

iubirea, frumusețea, sufletul și moartea sunt taine ale existenței care nu pot fi descifrate prin
rațiune, ci contemplate doar prin creație și iubire. Este preferată astfel, cunoașterea poetică, cea
luciferică, în detrimentul celei raționale.