Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Personalitate marcantă a culturii române, Lucian Blaga s-a remarcat în diverse

domenii precum: filosofie (“Trilogia cunoaşterii”, “Trilogia culturii”, “Trilogia
valorilor”), dramaturgie (“Meşterul Manole”, “Zamolxe”) şi poezie (“Poemele
luminii”, “Paşii Profetului”).
Publicat în anul 1919, poemul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o
artă poetică și deschide volumul „Poemele luminii” al lui Lucian Blaga
Încadrându-se în curentul literar numit modernism de tip expresionist,
poemul prezintă o serie de însușiri definitorii ale acestuia. O primă trăsătură a
modernismului expresionist valorificată de Blaga este exacerbarea eului poetic.
Acesta plasează în centrul discursului liric, imaginea eului, redată prin intermediul
mărcilor subiectivității: pronume personale la persoana întâi „eu” și adjective
pronominale posesive „meu”, „mea”. De asemenea, apar o multitudine de verbe la
persoana întâi, precum „strivesc”, „ucid”, „sporesc”, „iubesc”, care au rolul de a
expune acțiunile eului, fiind conforme viziunii expresioniste de autorevelare.
Discursul poetic începe sub semnul pronumelui personal „eu”, realizându-se astfel
o raportare directă a eului liric la misterele universului. În acest fel, eul blagian
centrează atenția asupra propriei perspective, asupra cunoașterii, atribuindu-i cinci
verbe la persoana întâi singular, în timp ce acțiunilor celorlalți le asociază un
singur verb „sugrumă”, pentru a defini tipul de cunoaștere paradisiac.
O altă trăsătură a modernismului ce poate fi identificată în text este ilustrată
prin tehnica ingambamentului. Prin această tehnică, poetul dispune centrarea
discursului pe baza a două idei poetice. În prima idee, acesta își definește
atitudinea nondistructivă față de mister, în timp ce în cea de-a doua își prezintă
opoziția dintre cele două tipuri de cunoaștere. Totodată, prin utilizarea acestei
tehnici, eul liric poziționează cuvintele cheie ale discursului în versurile scurte.
Astfel, el concentrează discursul în jurul idei de iubire a misterelor „căci eu
iubesc” și atrage atenția asupra căii de cunoaștere „în calea mea”.
Tema poeziei este una modernistă și este reprezentată de cunoașterea misterelor
universului. În ea, se ilustrează atitudinea poetică în fața marilor taine ale
universului, cunoașterea lumii în planul creației fiind posibilă numai prin iubire. O
idee poetică relevantă pentru tema poeziei se conturează în prima parte a poemului
și vizează cunoașterea de tip paradisiac, redată prin versurile „Lumina altora/
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. Acest tip de cunoaștere este respins de către
eul poetic, iar, prin evidențierea verbul „sugrumă”, acesta redă o cale rațională de
abordare a misterului, bazată pe dezlegarea acestuia și care, în concepția artistului,
are efecte devastatoare, ucigând „vraja”. Pronumele nehotărât „altora” desemnează
oamenii de știință care sunt adepții dezlegării misterului. Această imagine dezvoltă
ideea anulării farmecului, respectiv a misterului în momentul încercării de a-i
pricepe semnificația.
O altă idee poetică sugestivă pentru tema operei este cea care definește
cunoașterea luciferică regăsită în versul “eu cu lumina mea, sporesc a lumii taină…
”. Eul poetic blagian preferă acest tip de cunoaștere în care misterul este amplificat,
potențiat, argumentul fiind sensibilitatea artistică marcată de iubirea față de
misterele lumii. Adjectivul pronominal posesiv „mea” redă apropierea de mister pe
calea sensibilității poetice. Verbul „sporesc” este relevant în această imagine
poetică, deoarece definește cunoașterea luciferică poziționată în antiteză cu cea
paradisiacă.
Un prim element de structură semnificativ pentru ilustrarea particularităților
textului este titlul poeziei: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Acesta este
reluat în incipitul poeziei pentru a accentua poziția vocii poetice față de mister.
Titlul poemului este format dintr-o propoziție enunțiativă negativă și cuprinde cei
doi termeni esențiali ai discursului, pronumele personal „eu” ca marcă a eului ce
reprezintă atitudinea eului blagian de a proteja misterele lumii și misterele
universului evidențiate prin metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”.
Legătura dintre aceste două cuvinte-cheie este făcută de către verbul la forma
negativă „nu strivesc”, care definește atitudinea nondistructivă a poetului față de
mister. În concepția sa, cunoașterea paradisiacă extermină misterul.
Un alt element de structură relevant pentru text îl constituie limbajul poetic
expresiv. Discursul liric este îmbogățit la nivel stilistic prin intermediul figurilor
semantice sugestive. Comparația “şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/...sporeşte
şi mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare” ilustrează capacitatea
de plasticizare a ideilor abstracte. În ultimul vers, se remarca enumerația „și flori și
ochi și buze și morminte” care redă câteva din misterele lumii prin termenii
enumerați. Florile reprezintă viața, ochii reprezintă cunoașterea, buzele reprezintă
iubirea, iar mormintele moartea. Mai mult, prezența adverbului de întărire „și”
exprimă ideea de egalitate a misterelor și, implicit, dorința de abordare globală a
acestora. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii” reprezintă o imagine a
perfecțiunii, a absolutului în care florile, buzele, ochii și mormintele reprezintă
petalele corolei, adică misterele universului. De asemenea, epitetul în inversiune
„întunecata zare” ilustrează menirea poetului de a evidenția enigmaticul.
În concluzie, Lucian Blaga propune prin creația sa o nouă viziune asupra lumii
formate din “mistere” ce nu pot fi descifrate și reflectă viziunea despre creație și
cunoaștere.