Testament

Unul dintre cei mai mari poeţi interbelici, Tudor Arghezi este considerat de
majoritatea istoricilor literari întemeietorul poeziei moderne la noi, un poet a cărui
contribuţie la dezvoltarea limbajului poetic este comparabilă doar cu cea a lui
Eminescu.
Plasată la începutul volumului de debut “Cuvinte potrivite”, publicat în anul
1927, poezia “Testament” apaţine curentului modernist.
O primă trăsătură a poeziei este promovarea esteticii urâtului. Eul arghezian
consideră că orice aspect al realitaţii, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau
grotesc, poate constitui material poetic prin transfigurare. Astfel, prin intermediul
unor versuri precum ,,Din bube, mucegaiuri şi noroi, iscat-am frumuseţi şi preţuri
noi’’ se conturează ideea că poezia modernistă îşi are resursele nu doar în realitatea
placută, expresivă, ci şi în tot ce ţine de boală, moarte, suferinţa.
A doua trăsătura, care permite incadrarea in modernism se regaseste la nivelul
limbajului şi al prozodiei. Se remarca o tendinta inovatoare in utilizarea limbajului,
surprinzatoare nu numai prin asocierile făcute, ci şi prin termenii utilizati, multi
dintre ei preluati din zone periferice. Stau alaturi termeni poetici (“vioară”, “slovă
de foc”) , religiosi (“Dumnezeu de piatră”, “credinţă”) , arhaici (“hrisov, condei”),
dar si cuvinte populare (“odraslă”, “sudoare”) prin care se creeaza un imaginar
poetic inedit.
Tema poeziei este creaţia literară in ipostaza de mestesug si lăsată ca
mostenire unui fiu spiritual. O idee poetică relevanta este aceea ca singurul bun pe
care poetul il poate lasa mostenire e o carte de poezie, adica o valoare spirituala, in
care a sublimat munca străbunilor robi a celor ce au trăit intr-o permanenţă si
chinuitoare răzvrătire, idee conturata in prima strofa “Nu-ţi voi lăsa drept bunuri,
după moarte, Decât un nume adunat pe o carte, / În seara răzvrătită care vine / De
la străbunii mei până la tine, / Prin râpi şi gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe
brânci / Şi care, tânăr, să le urci teaşteaptă / Cartea mea-i, fiule, o treaptă.” Mai
mult, aceasta idee este accentuata şi prin faptul ca versurile creionează condiţia
poetului “Un nume adunat pe o carte”, iar poezia apare ca un bun spiritual.
O altă idee poetică care susţine tema şi conceptia autorului despre arta este
aceea că poezia, creaţia artistică, arta in general, are un efect tămăduitor, reliefată
de versurile: “Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/
Odrasla vie-a crimei tuturor”. Poezia reprezintă un mijloc de răzbunare a suferinţei
înaintaşilor, atitudine de altfel îndreptăţită. Arta e văzută ca o răscumpărare prin
cuvânt a injustiţiilor trecutului: cartea este bici răbdat reîntors în cuvinte, cu rol
izbăvitor, iar dreptul la actul de creaţie îl are ramura obscură care reuşeşte să
transmită lumii suferinţele acumulate de vecii întregi.
Titlul este poate elementul structural cel mai relevant. În sens denotativ,
cuvântul “testament” desemnează un act juridic prin care o persoană îşi exprimă
dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte. În accepţie religioasă, de unde
derivă şi sensul conotativ al termenului, cuvântul face trimitere la cele două mari
părţi ale Bibliei, Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt concentrate
învăţăturile prorocilor şi apostolilor adresate omenirii. Astfel, creaţia devine o
moştenire spirituală adresată urmaşilor truditorului cuvintelor.
Un alt element de structură important în conturarea temei il reprezinta figurile
de stil, un loc prioritar ocupnâdu-l metafora. Textul poetic se axează pe metafora-
simbol carte, recurentă în diferite variante echivalente semantice. În incipitul
poeziei, prin intermediul acesteia, se enunţă o formulă specific testamentară,
excluzându-se orice altă moştenire: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/
Decât un nume adunat pe-o carte”. Mai mult decât atât, cartea reprezintă o treaptă
în evoluţia umană: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”. Strofa a II-a se axează pe
metafora hrisovului, un document fundamental care atestă naşterea spirituală a
unui popor până atunci de robi, al cărui reprezentant este însuşi eul poetic: „Aşaz-o
cu credinţă căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu saricile, pline/
De osemintele vărsate-n mine”. Prin metafora viorii din cea de-a treia secvenţă
poetică se exprimă revolta unui reprezentant de seamă al neamului, cu care eul liric
se identifică, împotriva nedreptăţii şi atitudinii societăţii contra individului. Acesta
se declară părtaş la suferinţa neamului său, dându-i glas prin intermediul artei:
„Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară”. Finalul poeziei
exprimă maniera de a crea, specific argheziană, care cunoaşte două coordonate,
exprimate metaforic. „Slova de foc”, care exprima talentul, inspiratia şi „slova
făurită”, adica efortul, truda se unesc într-un mod indestructibil, ca fierul cald
îmbrăţişat în cleşte.
Poezia „Testament” demonstreaza ca arta este un mijloc de reflectare a
aspectelor complexe ale realitatii si o modalitate de a innobila orice aspect al vietii.