Secvențe reprezentative

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, exprimând concepția
autorului Lucian Blaga despre poezie și rolul poetului. Această operă este plasată în deschiderea
volumului „Poemele luminii” publicat în anul 1919 și reprezintă o meditație asupra semnificației
artei și a tipului de cunoaștere pe care poezia îl presupune. Este analizată poezia ca mijloc de
cunoaștere, tema pornind de la ideea că prin iubire este posibilă cunoașterea tuturor tainelor. În
planul ideii poetice este exprimată atitudinea „poetului-filosof” față de cunoaștere și de
modalitățile de a reliefa, de a dezvălui tainele lumii. De fapt, se face referire la mijloacele artei,
la câteva noțiuni întâlnite în sistemul său filosofic: cunoașterea luciferică și metafora revelatorie.

Titlul poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” conține o metaforă revelatorie, care
trimite la teoria cunoașterii luciferice. Pronumele „eu” simbolizează vocea eului liric, verbul „nu
strivesc” dorința acestuia de a nu lămuri, de a nu reduce misterele lumii adunate în metafora
„corola de minuni”. Accentul este pus pe confesiunea eului liric, deoarece pronumele personal
„eu” se repetă în fiecare dintre cele trei părți ale poeziei: „eu nu strivesc”, „dar, eu, eu cu lumina
mea”, „căci eu iubesc”. Primele două părți ale textului sunt de fapt, o antiteză, iar ultima parte
poate fi interpretată ca o concluzie fiind alcătuită doar din 2 versuri.

În prima parte a textului se observă încă din primul vers dorință eului liric de a nu strivi minunile
lumii, tainele întregului univers care este alcătuit din „flori”, „ochi”, „buze” și „morminte”,
moartea fiind văzută ca o ultimă treaptă a existenței. Chiar această primă secvență are la bază
metafora „lumina altora”, făcând trimitere la cei care încearcă să descopere tainele universului
prin cunoașterea paradisiacă. Acest lucru nu face decât să adâncească tainele, să le facă greu de
atins: „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”. Tipul de cunoaștere la care
Blaga face trimitere se configurează pe baza opoziției dintre metaforele „lumina mea” și „lumina
altora”. Opoziția dintre cele două forme de cunoaștere (paradisiacă și luciferică) apare în această
primă secvență subliniată cu ajutorul verbelor din „nu strivesc”, „nu ucid” și „sugrumă”.

Cea de-a doua parte a textului vine ca o opoziție primei părți, în centru fiind pusă metafora
„lumina mea” alături de conjuncția „dar”. Această metaforă este legată de cunoașterea luciferică,
specifică eului poetic, a cărui prezență este făcută remarcată de repetarea pronumelui personal
„eu” și de utilizarea adjectivului pronominal posesiv „mea”. Prin cunoașterea luciferică, poetul
„sporește”, „îmbogățește misterele lumii”, sugerate prin versurile „ne-nțelesuri și mai mari”,
„taina nopții” (metaforă), „întunecata zare”, ceea ce produce emoție în fața misterelor lumii din
„largi fiori de sfânt mister”. Ampla comparație așezată între liniile de pauză funcționează ca o
construcție în care ideile poetice se plasticizează și se realizează cu ajutorul imaginarului poetic
blagian: luna, noapte, zare, fior, mister.
A treia parte a poeziei este alcătuită din două versuri și face referire la concluzia eului liric cu
privire la extazul simțit în fața tainelor lumii ce este posibil numai prin iubire: „căci eu iubesc/ și
flori și ochi și buze și morminte”. Iubirea, în acest context, nu are o funcție sentimentală, cu este
un instrument de cunoaștere, o cale de pătrundere în misterele lumii. Cunoașterea poetică este un
act de contemplație: „tot...se schimbă...sub ochii mei” și de iubire „căci eu iubesc”.

În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” concentrează viziunea despre
lume a autorului Lucian Blaga, atât în filosofie, cât și în poezie. Cunoașterea, în viziunea
poetului, se articulează prin două tipuri de metafore: plasticizante și revelatorii.