Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga, publicată în volumul
“Poemele luminii”( 1919), face parte din seria artelor moderne ale literaturii române interbelice,
alături de “Testament” de Tudor Arghezi și “Joc secund” de Ion Barbu.

Este o artă poetică deoarece autorul își exprimă aici, prin mijloace artistice, concepția despre
poezie ( teme, modalități de creație și de expresie) și despre rolul poetului ( raportul acestuia cu
lumea și cunoașterea). De asemenea, este o meditație filosofică și o confesiune pe tema cunoașterii,
care poate fi paradisiacă, misterul fiind redus cu ajutorul intelectului și al raţiunii, ce conturează
misterul, îl revelează prin trăirile interioare şi prin starea poetică. Aceste idei le exprimase Blaga
anterior în volumul „Pietre pentru templul meu”, din 1919: „Câteodată, datoria noastră în faţa unui
mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai
mare” şi, ulterior în „Cunoaşterea luciferică” din 1933, volum care a fost apoi integrat în lucrarea
„Trilogia cunoaşterii”.

Arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga aparține modernismului
printr-o serie de particularități de structură și de expresivitate: viziunea asupra lumii
(subiectivismul), intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, noutatea metaforei, tehnica
poetică, prozodia ( versul liber, ingambamentul), ambiguitatea produsă de metafore revelatorii:
„lumina” (cunoaștere, creație, iubire), „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. Poezia ilustrează unele
dintre influențele expresioniste pe care le aduce în peisajul literar al vremii, volumul „Poemele
luminii”: sentimentul absolutului, interiorizarea peisajului, tensiunea lirică.

Tema cunoașterii și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un mod original, în primul rând
prin cunoașterea care este înțeleasă prin raportare la mister, pe două căi: descifrare (cunoașterea
paradisiacă) și încifrare (cunoașterea luciferică). În al doilea rând, rolul poetului este acela de a
continua misterul lumii prin creație. Sintagma „calea mea” prezintă destinul poetic asumat printr-o
viziune proprie asupra lumii.

Tema poeziei este cunoașterea, desemnată de metafora „lumina”, dar și de atitudinea poetică în
fața Universului. Cunoașterea lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire: „eu nu
strivesc... / căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”.

Viziunea despre lume se circumscrie orizontului misterului, un concept central la Blaga, în opera
filosofică și în cea poetică.

Un prim element de structură îl reprezintă titlul, care este o metaforă revelatorie și semnifică ideea
cunoașterii luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să contureze misterele lumii, nu să
lămurească, să le reducă, accentul punându-se pe confesiunea lirică. Primul cuvânt, prenumele „eu”,
reluat de cinci ori în poezie, evidențiază rolul eului liric, fiind de asemenea o influență expresionistă
și o marcă a confesiunii. Rolul poetului este de a adânci taina, care ține de o privilegiere a
misterului specific blagiană.

În ceea ce privește relația incipit-final, observăm că incipitul este dat de reluarea titlului, îmbogățit
printr-o serie de antiteze și de metafore: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ căci eu iubesc /și
flori și ochi și buze și morminte”. Universul este numit prin metafora revelatorie „corola de minuni”
și este o sumă permanentă de taine, care pune accent pe eul liric într-o enumerare metaforică:
„flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. Iubirea este o cale de cunoaștere a misterelor lumii, iar poezia
înseamnă iubirea în particular a universului.

Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de cunoaștere, care
se realizează prin antitezele „eu - alții”sau „lumina mea - lumina altora”. Concepția poetului despre
cunoaștere este exprimată artistic prin opoziția dintre metaforele revelatorii: „lumina altora”
(cunoașterea paradisiacă, de tip rațional, logic) și „lumina mea” (cunoașterea luciferică, poetică, de
tip intuitiv).

De asemenea, cele trei secvențe lirice constituie un element de structură. Prima secvență (primele
cinci versuri) exprimă refuzul cunoașterii logice, raționale, paradisiace, prin verbe la forma negativă:
„nu strivesc”, „nu ucid”. Enumerația de metafore revelatorii, cu multiple semnificații prezintă temele
poeziei lui Blaga: „flori” -viața; „ochi” -cunoașterea, contemplarea poetică a lumii; „buze” -iubirea;
„morminte” -moartea.

Cele patru elemente pot fi grupate simbolic: flori – morminte, ca limite temporale ale ființei; ochi –
buze, ca modalități de cunoaștere.

A doua secvență, se construiește pe baza unor relații de opoziție: „eu” – „alții”, „lumina mea” –
„lumina altora”, ca o antiteză între cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și luciferică.
Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui „eu” și verbul la persoana I singular, afirmă
opțiunea poetică pentru modelul cunoașterii luciferice. Prin comparația introdusă de „ntocmai cum”
cunoașterea pe care poetul o aduce în lume prin creația sa este asemănată cu lumina lunii, care, în
loc să lămurească misterele nopții, le sporește.

Ideile poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poetic blagian „lună”, „noapte”,
„zare”, „fiori”, „mister”. Câmpul semantic al misterului cuprinde sintagme și cuvinte ce pun accent
pe eul liric: „tainele”, „nepătrunsul ascuns”, „a lunii taină”, „întunecata zare”, sfânt mister”, „ne-
nțeles”, „ne-nțelesuri și mai mari”.

Ultimele două versuri constituie o a treia secvență, cu rol concluziv. Cunoașterea poetică este un
act de contemplație („tot...se schimbă...sub ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc / și flori și ochi și
buze și morminte”).

Prozodia modernistă se regăsește prin versul liber și ingambamentul (continuarea ideii poetice în
versul următor, marcată prin scrierea cu literă mica la început de vers). Poezia este alcătuită din 20
de versuri libere, al căror ritm interior redă fluxul ideilor poetice și al sentimentelor.

Sursele expresivității se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel morfologic, repetarea
cuvântului – cheie „eu” susține definirea relației creator – lume.

Seriile verbale antitetice redau atitudinea față de meșter ilustrate de cele două tipuri de cunoaștere:
„lumina altora” – „sugrumă (vraja)”, adică „strivește”, „ucide”, „micșoreză”, „nu îmbogățește”, „nu
iubește”; „lumina mea” – „sporesc (a lumii taină)”, „mărește”, „imbogățesc”, „iubesc” (nu sugrum,
nu strivesc, nu ucid).