Sunteți pe pagina 1din 2

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

LUCIAN BLAGA

Acest poem este o "ars poetica", continand mecanismele prin care poetul isi exprima perspectiva
asupra creatiei. LB modifica esential conceptul de act poetic, care nu mai este inteles ca mestesug, ci ca o
modalitate fundamentala de situare a "eului" in univers, de a fi in si prin poezie.
Crezul poetic incepe cu vocabula "eu", care marcheaza acut persoana I ("eu" apare de 5 ori) si
deschide secventele fundamentale ale poemului, avand rolul de a consemna stilistic egocentrismul absolut al
metodei poetice. Cand spune "eu", Blaga vede poezia ca manifestare a individualitatii in raport cu lumea si
cu ceilalti.
Primul vers al poeziei, care repeta titlul este o sintagma definitorie pentru atitudinea poetica a lui
Blaga. Cuprinde o metafora memorabila, una dintre cele mai frumoase ale poeziei romanesti: "Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii / si nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntalnesc / in calea mea / in flori, in ochi, pe
buze ori morminte". Primul vers schiteaza imaginea ideala a lumii, a universului si indirect pune in relatie
cele doua realitati, cea a eului individual si a marelui univers, raportul dintre acestea constituind tema acestei
poezii.
Eul poetic se afirma de la inceput printr-o atitudine marcata prin verbe la forma negativa: "nu strivesc",
"nu ucid", intentia de a nu "sugruma", ci de a pastra o atitudine mai discreta, izvorata din iubire fata de
lumea ce devine o "corola de minuni". "Corola de minuni a lumii"- metafora revelatorie care se refera la
o lume imaginara, la un univers interior constituit din cele mai profunde aspiratii ale fiintei.
In viziunea poetului, universul este armonios, imaginea unei sume de elemente ce se imbina perfect
intr-un substrat "nepatruns", "ascuns in adancimi de intuneric", fapt ce sugereaza misterul. Realitatea lumii
reprezinta pentru poet o "taina", un "sfant mister" ce exista peste tot in univers.
Metafora din titlu se amplifica treptat, marind ideea de mister prin elemente ca: "taina", "vraja
nepatrunsului ascuns", "adancimi de intuneric", "intunecata zare", "largi fiori de sfant mister", "taina noptii".
Cea de-a doua metafora ("vraja nepatrunsului ascuns / in adancimi de intuneric") adanceste viziunea
poetului asupra lumii. Lumea poeziei este accesibila doar imaginatiei, ea nu poate fi inteleasa cu ajutorul
ratiunii, caci este o lume ce tine de interiorul poetului, de afectivitatea sa. Grija de a nu destrama aceasta
"vraja" este de fapt grija de a nu dezveli taina propriului eu insondabil, de a nu-l divulga prin cuvant decat
partial.
"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este o marturisire lirica, ce afirma superioritatea
cunoasterii poetice, bazate pe intuitie si pe imaginatie, fata de cea rationala prin metafora "lumina mea" si
prin comparatia : "Lumina altora / sugruma vraja nepatrunsului ascuns / in adancimi de intuneric, / dar eu /
eu cu lumina mea sporesc a lumii taina". Prin cuvantul "eu" si prin raportarea permanenta la lume si la
ceilalti, poezia este o manifestare imperativa a individualitatii subiective. Eul poetic devine o ipostaza
interiorizata, adresandu-se doar siesi, privindu-se pe sine in raport cu "lumea", fiind un participant subiectiv
la tainele universului. Lumina, ca simbol al cunoasterii exprima cunoasterea rationala, superficiala, ce cauta
explicatii logice si reale. Exista o opozitie intre "lumina altora" si propria cunoastere poetica prin imaginatie.
Timpul verbelor este cel prezent, acest fapt sugerand ideea de comunicare a unui adevar dintotdeauna, fiind
vorba de un prezent liric, etern.
"Lumina" devine un sinonim poetic al cunoasterii, prin care eul se contopeste cu taina lumii ("eu
cu lumina mea sporesc a lumii taina").
Universul devine o "corola de minuni", ce nu trebuie "ucisa", "strivita", "sugrumata".
Poetul isi exprima dezacordul fata de acei oameni care incearca sa inteleaga universul si sa-i desluseasca

tainele cu ajutorul ratiunii. In conceptia sa, omul participa la taina vesniciei, iar valoarea existentei
oamenilor vine de aici, de unde si datoria de a potenta misterul ("si tot ce-i neinteles / se schimba-n
neintelesuri si mai mari / sub ochii mei"), cu ajutorul iubirii si al faptei ("caci eu iubesc si flori si ochi si
buze ori morminte").
Tainele trebuie pastrate, conservate si neelucidate, caci realitatea creatiei este misterul. Atitudinea de
potentare a misterelor se implineste prin iubire, insa iubirea nu are aici doar o functie sentimentala. Este
mai degraba un instrument al cunoasterii, o cale de patrundere in misterele universale. Prin creatia sa,
poetul contribuie la conservarea misterului, a tainelor, gandirea sa nefiind cognitiva, ci afectiva.
Apare in poezie raportul bipolar eu - lume, exprimat prin cateva arhetipuri ale lumii inconjuratoare,
dar si ale fiintei individuale : "si flori si ochi si buze si morminte". Lumea pe care poetul aspira sa o
cunoasca este formata din aceste atribute: flori (elemente vegetale simbolizand o existenta pura), ochi
(simbolul cunoasterii), buze (sugerand deopotriva rostirea si sarutul), morminte (incluzand marea taina a
mortii). Enumerarea lor nu este arbitrara, ci in ordinea crescanda a elementului de mister cuprins in ele.
Lumea este exprimata printr-o metafora ca fiind o superba "corola de minuni" (miracole, taine
revelate, ce se arata eului in toata splendoarea lor), pentru ca apoi, pe parcursul poeziei, aceste minuni sa se
obscurizeze treptat, transformandu-se in "adancimi de intuneric" si "neintelesuri si mai mari".
Sentimentul major care se desprinde din poezie este acela de contopire, pana la identificare, cu
misterele lumii universale, cu substanta ascunsa a lumii, la care eul poetic se simte participand.