Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Încadrarea în context

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice, interbelice alaturi
de "Testament" de Tudor Arghezi si “Joc secund" de lon Barbu. Opera citată se înscrie în curentul literar numit
modernism, inițiat la noi in 1919 de Eugen Lovinescu, iar aici interesul autorului este deplasat de la tehnica
poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" deschide volumul de debut al autorului, si anume "Poemele luminii",
apărut în 1919 și are ca simbol dominant lumina. Tema poeziei o reprezintă modalitatea de cunoaștere a lumii
care se poate realiza numai prin iubire.

Din punct de vedere tematic

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul
creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire („eu nu strivesc... / căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și
morminte”), prin comunicarea afectivă totală.

Tema filozofică străbate întreaga artă poetică, deoarece ilustrează cele două tipuri de cunoaştere stabilite în
sistemul filozofic blagian; astfel, creaţia poetului “lumina mea” reprezentând cunoaşterea luciferică se opune
creaţiei celorlalţi “lumina altora” reprezentând cunoaşterea paradisiacă.

Metaforele revelatorii ale luminii, emblematice pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, inclusă în titlul
volumului de debut, sugerează cunoaşterea sau instrumentul cunoaşterii (reprezentativa pentru tema
poeziei), eul liric delimitându-se astfel de poeţii de tip raţionalist. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia
dintre metafora “lumina altora” (cunoaşterea de tip raţional) şi “lumina mea” (cunoaşterea poetică, de tip
intuitiv). Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice: “lumina altora” “sugrumă”(vraja),
adică “striveşte”, “ucide” (nu sporeşte, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte),iar “lumina mea” “sporeşte”(a lumii
taină), “măreşte”, “îmbogăţeşte”, “iubeşte” ; (nu sugrumă, nu striveşte, nu ucide).

Viziunea despre lume

În această poezie autorul face distincţia între cele două tipuri de cunoaştere teoretizate în lucrarea
„Cunoaşterea luciferică” (1933). Cunoaşterea paradisiacă este cunoaşterea de tip raţional, care reduce
misterul lumii prin intermediul logicii şi al intelectului. În schimb, cunoaşterea luciferică este bazată pe intuiţie,
pe imaginaţie, pe trăiri interioare, putând fi echivalată cu o cunoaştere de tip poetic. În creaţia autorului se
observă în mod clar opţiunea pentru al doilea tip de cunoaştere.

Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea
formelor concrete prin care ele se înfăţişează.

Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să patrundă în tainele
Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între conştiinţa individuală şi lume.
Modernismul (ambiguitatea limbajului)

Arta poetică “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se înscrie în direcţia modernistă pentru că accentul cade
pe relaţiile poet-lume şi poet-creaţie, pentru că există o identitate între planul autorului şi planul eului liric
(discursul poetic redă aspecte ale filozofiei lui Blaga, adică atitudinea de sporire a misterului universului, deci
opţiunea sa pentru cunoaşterea luciferică). Opțiunea autorului pentru metaforele revelatorii reprezintă altă
trăsătură a modernismului de tip expresionist. Alte trăsături expresioniste, ca de exemplu, rolul accentuat al
eului creator în raport cu lumea cosmică, aspiraţia spre absolut, interiorizarea. D.p.d.v. al versificație, poezia
este alcătuită din 20 de versuri libere, cu metrică variabilă şi cu măsura inegală. Ingambamentul reprezintă o
tehnică specifica modernismului care consta in continuarea ideii în versurile următoare, fara a marca versurile
prin majusculă.

Elemente de structură

Lirismul subiectiv

Poezia este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă formula lirismului subiectiv,
subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale subiectivităţii: pronumele
personale la persoana I singular: eu (care se repetă de cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivul posesiv de
persoana I: mea, verbele la persoana I: nu strivesc, nu ucid, întânlesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc.

Titlul

Titlul poeziei este un enunț care fixează atitudinea protestatoare a poetului față de tainele lumii, desemnate
prin metafora revelatorie "corola de minuni a lumii". Aceasta simbolizează frumusețea, perfecţiune este
sugerată de corolă și circularitatea acesteia, fragilitatea si diversitatea misterelor aflate pretutindeni în
univers. Verbul la forma negativă "nu strivesc" fixează atitudinea protectoare a poetului, stabilind în același
timp o diferență între el și ceilalți. Titlul este reluat în primul vers pentru a se accentua mesajul poetic.

Structura

Incipitul reia titlul poeziei- „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Aşezarea pronumelui personal de
persoana I „Eu” ca prim cuvânt al operei este de origine expresionistă: expresioniştii aşază eul creator în
centrul universului la care se referă. Stilistic, incipitul este construit cu ajutorul metaforei revelatorii „corola de
minuni a lumii” prin care sunt desemnate marile taine ale universului.

Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în particular („eu nu
strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea poetică faţă de acest mister,
exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul liric refuză cunoaşterea paradisiacă,
raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la dispariţia acestuia. Drumul creaţiei pe care şi-l
alege este exprimat prin substantivul si adjectivul pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de opţiune):
„calea mea”. Minunile corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei
blagiene: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa, efemeritatea, dar şi frumosul,
ochii cunoaşterea, contemplarea poetică a lumii, buzele iubirea, dar şi rostirea poetică, iar mormintele
moartea, eternitatea, două teme care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul datorită imposibilităţii de a le
cunoaşte integral.
 A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi opţiunile altor scriitori în
ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie semnifică de fapt antiteza dintre cele două tipuri de
cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două atitudini poetice este redată la nivelul textului
de către pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal posesiv „mea” („lumina mea”) şi adjectivul
nehotărât „altora” („lumina altora”). Metafora luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele
luminii, simbolizează cunoaşterea. Cele două tipuri de cunoaştere sunt redate prin asocierea acestor elemente
de opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă: „Lumina altora / sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporeşte „a lumii taină / [...] nu micşorează, ci
tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii.” Blaga compara tipul luciferic de cunoastere cu lumina lunii.
Spre deosebire de lumina solara, cea a lunii lasa loc imaginatiei astfel incat fiecare individ isi poate proiecta
sensibilitatea si personalitatea asupra obiectului pe care il contempla. Elementele care ţin de mister, de
imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac parte din câmpul semantic al misterului:
„nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic, inversiune), „adâncimi de întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina
nopţii” (metaforă), „întunecata zare” (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete metaforice), „ne-
nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”.

Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu prima.

Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care poetul reia imaginea
corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa cum reiese din ultimele două versuri ale celei de a
doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu
iubesc”.

Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul luminii, care implică principiul contrar, întunericul.
Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente.

Iubirea nu are la Blaga doar o funcţie sentimentală, ci reprezintă o modalitate de cunoaştere, de pătrundere în
misterele universului. Blaga sugerează că numai dintr-o astfel de iubire pentru valorile vieţii şi numai dintr-o
astfel de cunoaştere intuitivă, luciferică, se poate naşte poezia.

Misiunea poetului este deci de a amplifica tainele universului, de a intui în formele concrete (flori, ochi, buze,
morminte) marile taine, esenţa lucrurilor şi a fenomenelor.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Nivelul morfosintactic

-repetarea, de şase ori în poezie, a pronumelui personal eu - susţine caracterul confesiv;

- verbe la timpul prezent, modul indicativ – permanentizare a trăirilor eului liric.

- seriile verbale antonimice, cu forme afirmative şi negative - redau opţiunea poetică pentru o formă de
cunoaştere, de raportare a eului poetic la lume, care stă sub semnul misterului

- conjuncţia adversativă dar în poziţie mediană în ansamblul poeziei - susţine paralelismul structural
Nivel stilistic

-organizarea ideilor poetice se face în jurul unei imagini realizate prin comparaţia amplă a elementului
abstract, de ordin spiritual, cu un aspect al lumii materiale, termen concret, de un puternic imagism;

-Blaga foloseşte un şir de metafore: corolă de minuni, flori, ochi, buze, morminte, lumina altora, luminea mea
etc. pentru a reda concepţia sa despre cunoaştere şi creaţie.

-Cuvântul-cheie, taină, este redat metaforic prin vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi de întuneric, sfânt
mister, întunecata zare, nenţelesuri şi mai mari, taina.

Nivelul lexico-semantic

- câmpul semantic al misterului realizat prin termeni/ structuri lexicale cu valoare de metafore revelatorii:
tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunecata zare, sfânt mister, ne-nţeles, ne-nţelesuri şi mai mari;

-opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia: cunoaştere poetică (prin iubire şi creaţie) - cunoaştere
logica;

Nivelul fonetic

-ritmul interior şi eufonia versurilor sugerează amplificarea misterului.

Elemente de versificaţie:

- Poetul îşi realizează discursul liric exclusiv în vers liber.

- Forma modernă este o eliberare de rigorile clasice, o cale directă de transmitere a ideii şi a sentimentului
poetic.

-Ingambamentul