Enigma Otiliei

George Călinescu

Încadrarea în context

Publicat în 1938, Enigma Otiliei este al doilea roman scris de G. Calinescu și o creatie de referință a prozei
interbelice, intrucât se situează la intersecția tradiției cu modernitatea. Pe de o parte, ca reactie polemică
împotriva romanului subiectiv, de factură proustiană care pătrunsese recent în literatură natională, dar pe
care G. Calinescu îl considera inadecvat în contextul unei societăti și culturi încă provinciale, cartea constituie o
revenire la estetica realistă pe care o abordaseră anterior Nicolae Filimon (realismul obiectiv), lon Creangă
(realismul de factură populară), loan Slavici (realismul etic și psihologic), Duiliu Zamfirescu (realismul liric),
Liviu Rebreanu (realismul dur, tare, răscolitor) și Mihail Sadoveanu (realismul mitic). Pe de altă parte, romanul
acesta nu respectă întru totul retorica realismului, ci o interpretează în manieră originală si critică. Autorul
îmbină astfel convenții realiste, romantice și moderne, marcând trecerea la o nouă vârstă a romanului
românesc.

„Societatea noastră nu este și nu va fi multă vreme o societate de tip complex. Sufletul nostru e încă nou,
patriarhal. Orașele noastre sunt niște state și capitala însăși e un sat mai mare unde nimeni nu se pierde.
Orașul românesc e lipsit de orice tulburare, de orice ispită pentru suflete. Scriitorul însuși e fie țăran, fie
provincial, cu moravuri simple, cu viață așezată ” (Călinescu)

Formula narativă în care se înscrie romanul

Enigma Otiliei este în primul rând un roman realist: conceput ca o frescă a societății burgheze de la începutul
secolului al XX-lea, propune o lume verosimilă în ansamblu și veridică prin detalii, în care personajele tipice
sunt formate sub influența mediului în care trăiesc, faptele sunt ordonate epic după principiul cauzalității, iar
naratorul omniscient și omniprezent relatează predominant obiectiv, neutru, impersonal; viziunea artistică
„dindărăt”, nonfocalizată, completează aceste convenții realiste.

Ca roman de creație, acordă mai multă atenție mișcărilor exterioare decât frământărilor sufletești, iar ca
roman doric are un narator demiurgic („simțit pretutindeni, dar niciodată văzut”, Gustave Flaubert), auctorial,
ce acționează ca un regizor universal, având control absolut în lumea ficțiunii. Este și un roman modern, de
inspirație citadină, ale cărui trăsături se observă prin raportare la modelul balzacian.

În ceea ce privește balzacianismul de factură clasică al romanului, Nicolae Manolescu apreciază că putem
vorbi mai degrabă despre un „balzacianism fără Balzac” și despre o dimensiune clasică ce înseamnă
manifestarea conștiinței critice în interiorul creației, cu alte cuvinte, modelul realismului francez este evocat,
dar și depășit. Indiscutabil, sunt balzaciene: plasarea exactă în timp și spațiu a întâmplărilor (1909, în capitală),
prezentarea detaliată a decorului de epocă, tehnica detaliului semnificativ (aflat în relație cu psihologia
personajelor sau anticipativ), conturarea tipurilor sociale dintr-o epocă bine determinată istoric (rentierul
Giurgiuveanu, avocatul cu ambiți politice Stănică Rațiu, moșierul Pascalopol, medicii, studențimea, afaceriștii,
artiștii), tema centrală (istoria unei moșteniri, abordată în strânsă relație cu tema familiei) și motive ca
parvenitismul, paternitatea etc. Și totuși, ele sunt convenții parțial respectate, viziunea originală a scriitorului
implicând reconsiderarea acestora. Așa cum pertinent observă Nicolae Manolescu în Arca lui Noe, lipsește
spiritul balzacian: în vreme ce Balzac este un creator de viață (personajele sale „sunt tipuri care se mișcă în
lume și care sunt condiționate psihologic de interacțiunea cu lumea”- Carmen Dobre), G. Călinescu este un
comentator al acesteia, un critic ce procedează prin exagerare și îngroșare a liniilor. Mica burghezie
reprezentată prin familiile Tulea și Giurgiuveanu pierde astfel caracterul tipic al personajelor balzaciane (nu
mai sunt personaje exponențiale pentru clasa socială din care provin), fiind mai degrabă o imagine
caricaturală a unei categorii sociale, ridicole prin meschinărie, derizoriul preocupărilor și mecanica vieții (acele
automatisme comportamentale care devin o sursă a comicului în roman). De asemenea, digresiunile eseistice
(despre arhitectură, muzică, literatură, psihologie etc., detalii care nu mai sunt semnificative, ci se explică prin
erudiția naratorului, care vede lumea cu „ochiul estetului” - N. Manolescu), investigațiile naturaliste (analiza
dezechilibrului psihic ereditar din familia Tulea sau a degenerării treptate a lui Moș Costache din cauza
lăcomiei pentru avere), dramatizarea unor episoade (jocul de cărți), descripția romantică a moșiei lui
Pascalopol (grandioasă, lirică), personajele–reflectori (Felix și Stănică Rațiu) pluriperspectivismul etc. constituie
procedee originale și de modernitate.

Titlul

Titlul inițial, Părinții Otiliei, semnala tematica balzaciană a paternității. Editorul operei a considerat însă că este
mai “sonor” și mai “atrăgător” titlul Enigma Otiliei, pentru că trezește interesul față de un personaj feminin
fascinant, care asigură legătura firelor epice. Conștient că „titlul e un mijloc comercial”, prozatorul acceptă
propunerea, deși consideră că noua denumire nu reflectă neapărat o realitate: „Enigma nu e a ei [...] În enigma
Otiliei crede Felix” ; „Un bărbat de 21 de ani [...] nu poate îndreptăți pe femeia care fuge de el, mai ales pt un
om în vârstă. El nu-și poate explica asta decât printr-o enigmă” (dintr-o scrisoare a prozatorului). Și totuși
Otilia, cu firea sa capricioasă, nestatornică și cuceritoare, specifică adolescenței, reflectă întru totul tipologia
propusă de titlu, căci: „Enigma ei este însăși feminitatea ei mereu proaspătă.” (Pompiliu Constantinescu).

Construcția subiectului

a)Acțiunea

Felix Sima,un tânăr de 18 ani, vine în București la unchiul său Costache Giurgiuveanu pentru a urma Facultatea
de medicină. Ajuns la adresa indicată Otilia, pupila bătrânului, îl invită în casă unde cunoște membrii familiei:
mătușa Aglae, unchiul Simion și copiii acestora Titi, Aurica, Olimpia, ginerele Stănică Rațiu precum și prietenul
de familie Leonida Pascalopol.

A două zi Otilia îi arată locuința, el remarcă felul jucăuș al fetei și este surprins când găsește o scrisoare
adresată acesteia, pe numele Otilia Mărculescu. Fata este râvnită de Leonida Pascalopol și invidiată de toți
membrii familiei Tulea.

Felix, curios de enigma numelui Mărculescu descoperă soarta Otiliei care nu este cu mult diferită de a sa. Fata
a rămas orfană de mică și este crescută de tatăl său vitreg, moș Costache. Pascalopol a cunoscut-o pe mama
Otiliei și de atunci i-a ajutat foarte mult, Otilia purtându-i o stimă deosebită.

Rugat de Aglae, Felix îl meditează pe Titi care a rămas corigent, și în aceste împrejurări sora sa Aurica se
atașează de tânăr. El, însă, se simte tot mai atras de Otilia pe care o admiră și cu care petrece din ce în ce mai
mult timp.Vede însă în Pascalopol un rival.
La începutul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglaei își face apariția acasă împreună cu Stănică,
concubinul ei, cu care are un copil. Simion nu-și recunoaște fiica și refuză să-i dea o casă de locuit și zestrea sa.

Stănică, prin minciuni și scrisori adresate domnului Pascalopol cum că se împușcă, reușește să strângă ceva
bani de la toți și să-l înduplece pe Simion cu motivarea că mai are câteva luni de trăit, să-i dea zestrea Olimpiei.

La invităția lui Pascalopol, Felix și Otilia se duc la moșia acestuia,unde tinerii profită de timpul petrecut
împreună, iar după două săptămâni revin acasă.

Între timp, fiul Olimpiei și al lui Stănică, Aurel Rațiu, moare, iar tatăl înduioșat îi publică în ziar decesul
amintind toate rudele, în speranța de a obține cât mai mult sprijin financiar.

Stănică este interesat de averea lui moș Costache și în acest scop îl aduce pe un oarecare doctor Vasiliade
pentru a-i pune diagnosticul că este bolnav. Singurul care descoperă planul este Pascalopol, și-l avertizează pe
bătrân.

Între Felix și Otilia se clădește o relație de profundă prietenie și atașament. Felix îi mărturisește iubirea, iar
Otilia pare și ea înduioșată,însă privește totul în mod copilăresc. Grija sa pentru Felix pare mai mult a unei
surori. Rușinat, Felix își pune pe hârtie toate sentimentele sale, trimițându-i Otilei scrisoarea, însă ea nu-i dă
nici un răspuns.

Într-un moment de gelozie, Felix o roagă pe Otilia să nu se mai întâlnească cu Pascalopol, însă tot el, invitat de
acesta la el acasă, își dă seama de greșeala făcută față de Otilia.

În casă discuțiile despre adopția Otiliei de către moș Costache declanșează un nou val cu scandaluri din partea
Aglaei. În cele din urmă fata îi cere lui moș Costache să nu întocmească formalitățile de adopție și pleacă cu
Pascalopol la moșie, spre surprinderea lui Felix, care rămâne dezamăgit. El se refugiază în brațele unei
curtezane Georgeta.

Felix are ocazia să-l cunoască pe Weissmann, un coleg de facultate care-i trezește pasiuni nebănuite pentru
poezie. Discuțiile avute cu acesta îi dezvăluie situația materială dificilă a studentului, dar și spiritul practic al
acestuia, care face injecții și consultă diferite persoane pentru a-și întreține frații și surorile.

Cina la restaurantul domnului Iorgu în cinstea aniversării fiicei sale minore îi reunesc la aceeași masă pe
Georgeta cu generalul, pe Stănică, Olimpia, Aglae, Titi, Felix și moș Costache. Aglae pare foarte interesată de
viitorul fiicei celor două gazele în speranța că o va căsători cu Titi, în timp ce Felix se simte din ce în ce mai
jignit de purtarile Georgetei.

La început, după o ușoară criză, familia Tulea ignoră purtarile lui Simion, care începuse să aiureze, însă văzând
că situația devine insuportabilă, Aglae ajutată de Stănică și de Weissmann îl duc la un sanatoriu. Titi se află în
centrul atenției pentru Aglae care urmărește să-l însoare cât mai bine spre dezamăgirea Auricăi și a Olimpiei.

O nepoata a sa de 16 ani pe nume Lili își manifestă dorința de a se căsători, iar Stănică îl recomandă tatălui
acesteia pe Felix Sima, în special pentru că dorea a aduce în rândurile familiei sale și oameni culți.

Felix visează că Otilia cânta la pian, însă spre surprinderea sa totul pare a fi realitate.
Revazandu-se, cei doi povestesc îndelung, în timp ce Felix se simte tot mai atras de Otilia și de schimbarea
acesteia.

Moș Costache are planurile sale cu cei doi tineri începând să adune materiale de construcțîi pentru o casă
unde cei doi, Felix și Otilia aveau să stea după moartea sa.

Stănică îi face cunoștință lui Felix cu Lili spre supărarea lui Titi care este atras de fată și nu înțelege de ce toate
sunt atrase de băiatul doctorului Sima.

Din cauza unei ușoare insolații și a efortului, moș Costache are un atac, în urmă căruia toată familia Tulea își
petrece două zile în casa bătrânului ignorând boală acestuia. Pascalopol aduce un doctor avizat, profesor la
universitate, care recomandă multă liniște și odihnă bolnavului.

Moș Costache se însănătoșește și îi alungă din casă pe toți cei din familia Tulea fiind de acord cu propunerea
lui Pascalopol de a deschide un cont în bancă pe numele Otiliei cu suma de 300 000 lei, însă nu-i dă banii,
încrezandu-se în sănătatea să. Moșierul deschide contul și depune în el 100 000 lei pe numele Otiliei.

După infarct moș Costache devine din ce în ce mai speriat de moarte, la această contribuind și Stănică care îi
povestea tot felul de nenorociri.

Consultă diferiți doctori, urmează chiar un tratament cheltuind banii pe medicamente și invită și preoții să-i
sfințească casa. Vinde apoi anumite imobile și aduce în casă o menajeră pe nume Paulina, dar care nu stă mult
pentru că bătrânul îi descoperă interesul față de averea sa.

Aurica se spovedește preotului Suica, mărturisindu-i dorința de a se căsători cu un evreu și anume cu

Weissemann, iar Stănică o îndeamnă pe Otilia să-l convingă pe Felix să se căsătorească cu Lili.

Moș Costache îi dăruiește lui Pascalopol 100 000 lei pentru Otilia. Stănică, după îndelungi căutări află locul
unde sunt ascunși banii și-l jefuiește. Moș Costache este surprins de atac și în urmă efortului moare.

Stănică divorțează de Olimpia și se căsătorește cu Georgeta, iar apoi intră în politică.

Otilia se căsătorește cu Pascalopol și pleacă împreună la Paris.

Felix, cu ocazia războiului, devine doctor, apoi profesor universitar și se căsătorește bine intrând în cercuri
înalte.

Se întâlnește întâmplător cu Pascalopol pe tren și află că acesta a divorțat de Otilia, fiind acum căsătorită cu un
om bogat din Buenos Aires. Fotografia arătată nu mai aduce nimic din ceea ce era odinioară Otilia. Amintirile
acelei idile se naruiesc în cuvintele lui moș Costache: „Aici nu stă nimeni”.

b) Conflictele

- Conflictul exterior se concretizează în lupta pentru moștenirea bătrânului Costache Giurgiuveanu.

Membrii clanului Tulea și „inevitabilul” Stănică fac tot posibilul ca bătrânul să nu-i lase averea sa Otiliei, pe
care o iubește ca pe propria fiică. Alegând metode reprobabile (=condamnabile), aceștia îl descurajează pe
bătrân s-o înfieze, iar Stănică va reuși până la urmă să smulgă literalmente banii bătrânului, provocându-i
moartea.
 - Conflicte de natură interioară se dau în sufletul și conștiința personajelor care nu manifestă interese
materiale în raport cu stăpânul casei de pe Strada Antim. Otilia ezită între împlinirea iubirii sale pentru Felix și
siguranța socială pe care i-o garantează Pascalopol; Felix oscilează între nevoile sale afective și ambiția
realizării profesionale (nu e pregătit să oficieze relația cu Otilia, prioritatea lui fiind să-și continue studiile), iar
Pascalopol se zbate între afecțiunea paternă față de Otilia și interesul erotic.

INCIPITUL „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani,
îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli cu un soi de valiză
în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă obosit o trecea des dintr-o mână într-alta. Strada era
pustie și întunecată și, în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă și foșnitoare ca o pădure. Într-
adevăr, toate curțile și mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobște curțile
marelui sat ce era atunci Capitala. [...] Tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând, acolo unde lumina
slabă a felinarelor îngăduia, numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veșmânt
militar, iar gulerul tare și foarte înalt și șapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc și foarte elegant. Fața îi era
însă juvenilă și prelungă, aproape feminină din pricina șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă, dar
culoarea măslinie a obrazului și tăiatura elinică a nasului corectau printr- o notă voluntară întâia impresie. Din
chipul dezorientat cum trecea de pe un trotuar pe altul în căutarea unui anume număr, se vedea că nu
cunoștea casa pe care o căuta. Strada era pustie și lumea părea adormită, fiindcă lămpile de prin case erau
stinse sau ascunse în mari globuri de sticlă mată, ca să nu dea căldură. În această obscuritate, strada avea un
aspect bizar. [...] Varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobște a zidarilor italieni), mărimea
neobișnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria ridicolă prin grandoare, amestecul
de frontoane grecești și chiar ogive, făcute din var și lemn vopsit, umezeala care dezghioca varul și uscăciunea
care umfla lemnăria făcea din strada bucureșteană o caricatură în moloz a unei străzi italice. [...] Tânărul [...] se
opri lăsând puțin jos povara. Casa avea un singur cat așezat pe un parter scund, ale cărui geamuri pătrate erau
acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de catedrală. Partea de sus privea spre stradă, cu patru
ferestre de o înălțime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deși deasupra lor zidăria scotea tot
atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte două mensole. [...] Zidăria era crăpată și scorojită în foarte
multe locuri și din crăpăturile dintre fațada casei și trotuar ieșeau îndrăzneț buruienile. Un grilaj înalt și greoi
de fier, ruginit și căzut puțin pe spate, dovedea, pe dreapta, existența unei curți în care se zărea prin întuneric
atâta frunziș și atâtea trunchiuri, încât întinderea ei, deocamdată, nu se putea calcula, impresia trecătorului
fiind totuși de pădure fără fund. Grilajul avusese o poartă mare cu două aripi, legată acum cu un lanț. O portiță
mai mică numai era deschisă și pe aceea, luându-și sacul în mână, intră tânărul, după oarecare chibzuială.
Ajungând în fața ușii de la intrare, el se codi să urce cele două trepte de piatră și porni spre fundul curții spre a
vedea dacă putea da de cineva în odăile de serviciu. [...] Nicio perdea nu acoperea ochiurile de geam, pline de
un praf străvechi, pe care se vedeau bine urmele picăturilor de ploaie și ale melcilor fără casă. Neavând alt
chip de ales, tânărul apăsă clanța moale și dădu să tragă ușa. Dar spre spaima lui, ușa cea uriașă se mișcă
aproape de la sine, căzând spre el cu un scârțâit îngrozitor. Intimidat, așteptă ca lumea din casă, intrigată de
zgomot, să năvălească jos, dar nu se întâmplă nimic. [...] Lampa era stinsă, în schimb o altă lampă plină de
ciucuri de cristal, atârnată de înaltul tavan, lumina tulbure încăperea. Ceea ce ar fi surprins aici OCHIUL UNUI
ESTET era intenția de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite. Pereții care, spre a
corespunde intenției clasice a scării de lemn ale cărei capete de jos erau sprijinite pe doi copii de stejar,
adulterări donatelliene, ar fi trebuit să fie de marmură sau cel puțin de ștuc, erau grosolan tencuiți și zugrăviți
cu șablonul și cu mâna. [...] Sistemul de perspective [...] indica în chip supărător lipsa de coeziune a planurilor.
[...] Acest sistem de decorație precum și crăpăturile lungi și neregulate ale pereților, dădeau încăperii un aer
de ruină și de răceală. Tânărul, hotărându-se în fine, trase de mânerul clopoțelului. Atunci, un fel de schelălăit
metalic răsună de sus ca-n niște spații mari și goale cu ecou rău. Trecu un timp chinuitor pentru necunoscutul
de jos, apoi scara începu să scârțâie ca apăsată de o greutate extraordinară, și cu o iritantă încetineală. Când
provocatorul acestor grozave pârâituri fu jos, tânărul văzu mirat un omuleț subțire și puțin încovoiat. Capul îi
era atins de o calviție totală, și fața părea aproape spână și, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse
în afară și galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinți vizibili, ca niște așchii de os. Omul, a cărui
vârstă desigur înaintată rămânea totuși incertă, zâmbea cu cei doi dinți, clipind rar și moale, întocmai ca
bufnițele supărate de o lumină bruscă, dar privind întrebător și vădit contrariat.

- Unchiul Costache? îndrăzni să deschidă gura tânărul, pe urmă, refăcu întrebarea: aici șade domnul
Constantin Giurgiuveanu?

Bătrânul clipi din ochi, ca și când n-ar fi înțeles întrebarea, mișcă buzele, dar nu răspunse nimic.

- Eu sunt Felix - adăugă tânărul uimit de această primire - nepotul dumnealui.

Omul spân păru tot așa de plictisit de întrebare, clipi de câteva ori din ochi, bolborosi ceva, apoi cu un glas
neașteptat de răgușit, aproape șoptit, duhnind a tutun, răspunse repede:

- Nu - nu - nu știu... nu - nu stă nimeni aici, nu cunosc...”

Relația incipit - final

Incipitul are ca rol de a introduce cititorul în universul operei și este construit cu ajutorul descrierii. Drumul lui
Felix pe stradă unchiului Costache fixează precis coordonatele spațio-temporale:" Într-o seară de la începutul
lui iulie 1909,cu puțin înainte de orele de 10, un tână…intră în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții
Voievozi." Se prezintă detaliat cadrul exterior, arhitectura străzii, a caselor în special cea a casei lui Moș
Costache:"Zidăria era crăpată și scorojită"si din „trotuar ieșeau îndrăzneț buruienile”

Finalul romanului se află raport de simetrie cu incipitul și închide în mod rotund lumea ficțiunii. Reintalnindu-l
pe Pascalopol după mulți ani Felix capătă în sfârșit certitudinea iubirii Otiliei prin intermediul mărturisirii
bărbatului. Acesta îi spune că îi dăruise Otiliei libertate și că ea îl iubise pe Felix cu adevărat. Acesta acum
bărbat implinit cu o carieră de succes și o căsnicie reușită nu mai recunoaște în fotografia pe care i-o arată
Pascalopol fata pe care o iubită o altădată, o găsește o străină.

Finalul textului urmărește pașii lui Felix pe aceeași stradă Antim. Tânărul privește casa lui Costache peste care
trecerea timpului și-a lăsat urma. Dacă în incipit casa i se paruse nelocuită acum este cu adevărat părăsită.
Romanul se încheie cu imaginea lui Felix care își amintește cuvintele bătrânului din incipit „Aici nu stă nimeni”
Tematica romanului

Ca orice roman, cartea lui G. Călinescu abordează o tematică variată și astfel capătă caracter monografic,
devine o frescă a societății burgheze bucureștene. În centrul atenției se află teme și motive balzaciene ca:
istoria unei moșteniri, familia, paternitatea, orfanul, arivismul și parvenitismul (toate personajele,cu excepția
lui Pascalopol, năzuiesc să pătrundă într-o sferă socială superioară, prin îmbogățire, căsătorie sau afirmare
profesională), condiția femeii în perioada burgheză etc.

a) Societatea pe care o descrie autorul este o lume al cărei „motor” îl constituie banul (ca în opera lui Balzac:
„Banii sunt viața.”, ”Banii sunt totul.”). În funcție de avere, se obține o poziție socială onorabilă sau se
întemeiază o familie, ceea ce poate să explice lăcomia clanului Tulea sau lipsa de scrupule a lui Stănică Rațiu.
Însăși psihologia personajelor se dezvăluie după modul cum se raportează fiecare la moștenirea lui Costache
Giurgiuveanu. Rudele sale din familia Tulea sunt niște ființe interesate, egoiste, care ar face orice pentru bani,
așteptându-i moartea ca niște păsări de pradă, fără nicio decență. Până la urmă își vor vedea spulberat visul de
îmbogățire doar pentru că agresiviatea și obrăznicia arivistului Stănica vor fi susținute și de o viclenie
procedurală, tipică personajelor realiste.

Însuflețite de idealuri nobile și de sentimente curate („termeni angelici de comparație”, cum precizează
autorul însuși), rudele sale mai tinere, Otilia și Felix, nu se implică înaceastă luptă meschină pt avere. Lucrul
acesta va avea însă repercusiuni asupra vieții lor afective. Lipsiți de protecția unui tutore bogat, cei doi trebuie
să ia hotărâri serioase în legătură cu viitorul propriu și asta exclude posibilitatea ca ei să rămână împreună,
împlinindu-și iubirea.

b) Și problematica paternității vizează toate personajele importante, căci „părinți” ai Otiliei sunt toți cei de
care fata depinde material sau afectiv (moș Costache, Pascalopol, „mama vitregă” – Aglae). Felix poate fi din
aceasta perspectivă „un frate” (orfan la rândul său și cu același tutore). Stănică Rațiu ilustrează și el
paternitatea eșuată: mai întâi, îl pierde pe Relișor, iar mai târziu, se desparte de Olimpia sub pretextul că
aceasta nu-i oferă urmași.

c) Tema iubirii implică triunghiul Felix – Otilia – Pascalopol și aduce în operă accente romantice.

Ca roman de dragoste cartea dezvoltă un conflict de natură interioară, psihologic și clasic dintre pasiune și
rațiune, dar și cu accente romantice datorită inocenței protagonistului și sensibilității ambelor personaje tinere
care nu se regăsesc în atmosfera viciată a societății burgheze.

Inițial fata se apropie de „vărul” Felix cu naturalețea unei rude. Gesturile sale de afecțiune derivă din
respectarea comportamentului convențional de gazdă dar și din faptul că cei doi deveniseră intimi prin
corespondența purtată de a lungul anilor. Pe de altă parte sunt și expresia modului de a fi al Otiliei fără nicio
conotație erotică.

Faptul că Felix interpretează aceste semne de bunăvoință ca pe niște încurajări ale unei relații de dragoste își
are explicația în trecutul băiatului care a rămas orfan de mamă încă din școala primară și în vulnerabilitatea
vârstei sale„ nu avusese până acum nicio intimitate cu vreo femeie[...] lipsit de surori caută în orice fată o soră
de care apoi, cum era cazul cu Otilia se îndrăgostea.”. Cu timpul Otilia îi înțelege iubirea și reacționează cu
maturitate.
Încă de la început l-a tratat cu grija și căldura protectoare a unei mame răspunzând nevoilor acestuia de a fi
iubit și alinat: îl hrănește, îi cântă la pian, se uită împreună la fotografii vechi, are grijă să se odihnească pentru
a putea învăța, îl ia cu trăsura la plimbare etc. Odată ce el se îndrăgostește, ea se simte responsabilă pentru
sentimentele lui și îi răspunde cu bucurie dar și cu reticență. Rămâne sinceră în iubirea pe care i-o poartă dar
amestecul de afecțiune maternă și de interes erotic se simte mereu în atitudinea ei; îl sfătuiește să amâne
intențiile matrimoniale până la majorat, îl învață cum să sărute și îl provoacă să își verifice dragostea.

Conștientă că o femeie cu nevoile sale („nevoia luxului, a schimbării” va zice Pascalopol) poate reprezenta o
piedică în calea unui tânăr ambițios aflat în plină dezvoltare și afirmare a unei cariere, Otilia menține multă
vreme distanța păstându-l în preajmă pe Pascalopol ca săi tempereze tânărului avântul iubirii. Măcinat de
gelozie Felix îi reproșează inconsecvența, iar fata se apără vorbindu-i de tinerețea lui când băieții își pierd
repede capul după o femeie fără a înțelege cu adevărat iubirea: „sunt întâia ta cucerire [...] nu m-am gândit că
mă vei iubi pe mine. Eu sunt o zăpăcită. Nu știu ce vreau”. Văzându-l totuși că suferă Otilia îi oferă dovezi ale
dragostei care să-l aline (promite că nu îl va mai primi pe Pascalopol) și amână să ia o decizie definitivă în
legătură cu relația lor. Ceea ce o va constrânge să acționeze este moartea lui Costache Giurgiuveanu dar și
faptul că se convinge de imaturitatea lui Felix.

Aflat la vârsta adolescenței tânărul trăiește năvalnic experiența iubirii, clar și cu inocență: nu poate dormi,
tânjește după prezența fetei, se tulbură în preajma ei, îi place să întârzie în camera Otiliei și să-i atingă
lucrurile, își mărturisește dragostea printr-o scrisoare, o urmărește prin oraș bănuind că are întâlniri secrete cu
un bărbat etc. În mod evident el nu este încă pregătit să-și afirme hotărât sentimentele. Nu știe să îl înfrunte
ca un bărbat pe Pascalopol pentru al scoate din viața fetei, ba chiar îi „admira caracterul bun” și îl privea ca pe
un model. Apoi întrebat de Otilia ce aspirații are în viață vorbește mai întâi de o carieră fără să priceapă că un
bărbat trebuie să își asume inițiativa, natura și responsabilitatea unei relații.

Când pleacă la Paris cu Pascalopol ea îi oferă un timp să se analizeze și să își înțeleagă sentimentele. Acceptă
chiar și experiența lui în brațele unei cocote necesară în maturizarea lui. Ceea ce îi oferă Felix este tot
respectul și nu dragostea unui bărbat. Precum altădată la moșia lui Pascalopol când priviseră o noapte cerul
întinși pe o căpiță de fân, petrece o noapte castă alături de fata care venise în odaia lui ca să i se ofere , tânărul
nu profită de momentul intim pe care îl propune fata și nu înțelege că în realitate Otilia îi cere să își asume un
angajament, răspunderea pentru relația lor să îi ofere o garanție a iubirii sale și o promisiune. Acesta este și
lucrul pe care îl reproșează în biletul de despărțire de o amară ironie.

Plecarea cu Pascalopol nu este astfel o trădare din partea fetei ci mai degrabă un sacrificiu prin care ia îi redă
libertatea lui Felix. Transformarea Otiliei cu trecerea timpului ( „o doamnă foarte picantă, gen actriţă
întreţinută ... Un aer de platitudine feminină stingea totul.” spune naratorul comentând din perspectiva
protagonistului (o fotografie deținută de Pascalopol) poate să fie doar în ochii lui Felix (care n-a înțeles-o și
poate nici nu a iertat-o) sau încă o dovadă a maturității acesteia confirmându-i ideea că o femeie își păstrează
puterea de seducție „10 ani cel mult”.

Și după plecare, ea continuă să-și apere interesele părăsindu-l pe Pascalopol (cu acordul acestuia ceea ce-i
dovedește onestitatea) și trece în grija unui alt protector. De altfel Pascalopol se purtase față de Otilia așa cum
fata se comportase cu Felix: o atracție și o iubire sinceră însoțiseră permanent o prietenie și un sentiment
părintesc.
O prima secvență narativă semnificativă pentru tema romanului poate fi considerată cea a jocului de table
din capitolul întâi. Această secvență narativă dezvăluie tipologiile de personaje și prefigurează conflictele
majore ale romanului.( Otilia îl conduce pe Felix prin casă.) La intrare în încăpere Felix face cunoștință cu cele
trei personaje aflate la masă. Întocmai ca la Balzac, George Călinescu recurge la prezentarea vestimentației
care devine definitorie pentru trăsăturile de caracter ale personajelor. Primul cu care băiatul face cunoștință
este Leonida Pascalopol. Stilul său vestimentar îi trădează eleganța, rafinamentul. Apoi Felix face cunoștință cu
Aglae Tulea. Coafura japoneză a acesteia predispoziția spre imitație, ipocrizia, la fel cum buzele subtiri sunt un
semn al răutății femeii. Aurica este fata bătrână fiica Aglaei. Gestul lui Pascalopol care-i oferă Otiliei un inel
prefigurează căsătoria celor doi din final.

Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene -în special cea din “Pere Goriot”
şi “Eugenie Grandet”- se află în capitolul XVIII. Moş Costache suferă un accident vascular cerebral şi este
imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile
avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale
lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui
Weissmann o seringă contra cost. Clanul Tulea, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide
de cărţi, se instalează milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de
starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav.
Lămurit asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar
amână din nou să o facă în fapt. Episodul concentrează epic schema întregului roman.

Personaje

Arta personajelor îmbină procedee clasice, balzaciene și moderne. Astfel, d.p.d.v. compozițional, romanul
însumează câteva pregnante studii caracteriologice. Chiar dacă tipurile umane propuse primesc și o
determinare socială (sunt reprezentative pt societatea burgheză a capitalei de la începutul sec. al XX-lea:
rentierul, negustorii, avocatul arivist, moșierul, studențimea, șarlatanii, comunitatea medicilor și cercurile
mondene), ele sunt particularizate printr-o trăsătură morală dominantă, ca în literatura clasică, întruchipând
caractere: Giurgiuveanu este avarul, Aglae – baba absolută, Aurica – fata bătrână obsedată de gândul
căsătoriei, Stănică este un demagog și un intrigant, Titi – un idiot, iar Felix – ambițiosul care nu suportă să fie al
doilea într-o categorie de oameni.

Ca elemente de modernitate se remarcă: „jocul presupunerilor” (ce implică reflecțiile lui Felix în fața
fotografiei Otiliei), introducerea psjului reflector (Felix), pluriperspectivismul, stilul comportamentist,
prezentarea scenică a personajelor, înclinația spre grotesc și caricatură. Astfel, văzută în oglinzi paralele, Otilia
capătă un contur vag, imprecis și se sustrage determinărilor rigide. Pentru Aglae și Aurica este „o dezmățată”,
care caută „numai bărbați în vârstă, bogați”; Felix o vede „superioară” sieși, „cuminte”, „inocentă”, „serioasă”,
de o „maturitate enigmatică”, plină de grație, inteligentă, delicată și pasională. Pascalopol o admiră pentru
talentul său artistic și pentru bunătatea organică, iubind-o ca pe o „floare rară”, în timp ce Costache simte o
sinceră afecțiune paternă pt „fefetița” lui. Singurul care își schimbă opiniile după circumstanțe este Stănică:
„nostimă fată, delicioasă, dar ușuratică, cheltuitoare, e femeia care te ruinează”; iar altădată spune că „are
temperament”, dar e „șireată” sau cu o fire “prea aprinsă” etc.

Memorabilă este dramatizarea narațiunii, dialogul fiind modul de expunere dominant („Romanul e vorbit în
proporție de 75%”, afirmă criticul Radu Popescu). În fragmentul când moș Costache are primul atac, naratorul
chiar introduce replicile personajelor ca într-o piesă de teatru (scrie numele celui care vorbește în fața
acestora). Devenite marionete înțepenite în automatisme verbale și comportamentale, rudele lui moș
Costache se deformează prin îngroșare caricaturală până la ipostaza de măști ale cinismului și ale meschinăriei.
În timp ce bătrânul este imobilizat la pat, ele îi devastează casa căutând mâncare, apoi se așază la un joc de
cărți, vorbind fiecare numai despre obsesiile sale: Aglae se plânge de sănătate și pretinde că mamele nu vor
decât binele copiilor, Stănică e vigilent să nu le scape moștenirea, Titi se referă la pasiunea lui de a copia,
Olimpia se indignează de patima barbaților pt femei și băutură, Aurica vorbește despre măritiș iar Vasiliad se
plânge de agitația pe care o presupune meseria de medic. A doua secvență scenică surprinde momentul în
care aceleași rude asteaptă cu iritare moartea iminentă a bătrânului și cel de după deces, când „Aglae ocupă
casa militărește”, scenă al cărei punct culminant este gestul personajului de a ridica „cu putere salteaua,
răsturnând cadavrul spre perete”, ca să scotocească după averea fratelui său.

Romanul are astfel aspectul unui satiricon (Nicolae Balotă), în care personaje fără scrupule înconjoară cu
agresivitate un cuplu de inocenți, care trebuie să evadeze din acest mediu pentru a se salva.

Costache Giurgiuveanu reprezintă în operă tipul avarului, construit după modele de circulație universală:
Harpagon (de Moliere), Felix Grandet sau moș Goriot (de Balzac). În ciuda zgârceniei sale cu accente
patologice și hilare (se oferă să-i vândă lui Weissman o seringă pentru a i se face o injecție când are atacul de
apoplexie, își însușește o monedă scăpată de Pascalopol, visează să-i construiască Otiliei o casă cu materiale
din demolări¸ ține un caiet cu „cheltuielile minorului Sima”, unde consemnează că a cheltuit banii lui Felix
pentru casa fetei), personajul se umanizează prin afecțiunea sinceră pentru Otilia.

Aglae Tulea – „baba absolută fără cusur în rău” (după cum zice Weissman) este hidoasă d.p.d.v. fizic și moral.
În raport cu Otilia, personajul ilustrează tipologia „mamei vitrege”, dar ea nu are o afecțiune caldă nici pt
propriii copii cărora le anulează personalitatea printr-o voință dominatoare. Pe soț îl părăsește la balamuc și
nu vrea să plătească nici măcar trăsura cu care este dus până acolo. Emite „adevăruri generale” și remarci bine
gândite ca să-i jignească pe ceilalți: „faci azil de orfani”, spune la sosirea lui Felix, „femeile sunt fără cap”, iar
dacă se mărită, sunt „dezmățate”, „tinerii nu știu” etc. Pascalopol afirmă că „nu cultivă valorile creștine”, dar
Stănică exclamă de-a dreptul: „Scârboasă femeie”, „ambițioasă și veninoasă”.

Stănică Rațiu este unul dintre cele mai interesante personaje ale cărții. Avocat fără procese, implicat în tot
felul de afaceri dubioase care să-l ajute în ambițiile sale de parvenire, acesta întruchipează tipul arivistului. N.
Manolescu îl înscrie în tipologia intrigantului, remarcând că acesta este chiar „cel care face intriga. Faptic,
romanul înaintează grație mașinațiilor lui. Inevitabilul Stănică minte, șantajează, se lamentează, pârăște, trage
cu urechea, bagă mâna în buzunarul celuilalt, e parșiv și seducător, hoț și sentimental. Prezența lui e prilej de
comedie molierească”. Ov. S. Crohmălniceanu îl consideră „un demagog al ideii de paternitate”, în al cărui
vocabular devin proverbiale sintagmele: „căminul părintesc”, „legitimele drepturi ale copiilor”, „familia este
țărișoara lui Stănică”. Se plânge tuturor că are probleme financiare și amenință că își zboară creierii dacă nu
este ajutat să le rezolve, dar, pe de altă parte, este singurul care poate să scoată bani de la oricine îi iese în
cale. Pentru Otilia, psj este detestabil: „de Stănică ăsta am avut repulsie chiar de la început; îl cred capabil de
orice și mă tem de el”. La fel de bine îl citește Pascalopol: „un escroc”, „îndrăzneț și nerușinat”.

Pascalopol este tipul rafinatului, om bogat, elegant și cultivat (citește literatură bună, iubește muzica și chiar
cântă la flaut), a cărui generozitate se revarsă asupra tuturor, impresionându-l pe Felix care-l consideră mai
degrabă un model decât un rival, un al doilea părinte: „Purtările blânde ale moșierului, epicurismul lui de om
cult încântau pe Felix și-i dădeau ascunse năzuinți”.

Felix e un tânăr timid, studios, idealist și manierat, cu visul de a deveni medic așa cum a fost și tatăl său. Serios
și perseverent în pregătirea sa profesională, exigent cu sine și onest în raportuile cu ceilalți, definindu-se prin
aspirații intelectuale și dezgust pt mediocritate, personajul ilustrează tipul ambițiosului. La începutul
narațiunii apare în ipostaza străinului, care descoperă lumea personajelor odată cu cititorul. Treptat, el
participă la evenimente ca protagonist, dar este și un comentator al acestora, în calitatea sa de personaj-
reflector ce dublează perspectiva auctorială prin focalizare internă. Ca și Otilia, nu se integrează între locatarii
casei din strada Antim, având o altă natură morală și trăiri afective autentice; se dedică iubirii sale idealiste și
studiului, dezgustat de intrigile sau meschinăria parvenirii.

Otilia – personajul eponim, este însă cel mai complex, datorită puterii de seducție și misterului ce o
înconjoară. Frumoasă odată în plus prin avantajul vârstei adolescentine, capricioasă, nebunatică, gândind că se
va sinucide când se va îmbolnăvi, ea este expresia plenară a eternului feminin, amestec de inocență și
profunzime (datorată intuiției și instinctelor sănătoase). Exuberantă și reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă,
furtunoasă, meditativă, muzicantă, așa cum o definește autorul însuși ( în Esența realismului), Otilia reprezintă
spiritul boem, artista.

Caracterizarea protagonistei

Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui Costache
Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale. Este respinsă de clanul Tulea, în ciuda
faptului că este indiferentă față de averea lui moș Costache. Fiind studentă la conservator, are temperament
de artistă, studiază pianul și alege să citească reviste și cărți franțuzești.

Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană, și de viața ei în casa Giurgiuveanu. Aglae
o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar comportamentul frumos al Otiliei
rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este silită să le facă față atacurilor. Personalitatea ei este
în formare, fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar capricioasă; o imagine a misterului feminin și, totodată,
reprezintă un ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol.

Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt discutabile. Otilia îl iubește pe
Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu
dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Alege,
de fapt, siguranța și stabilitatea financiară. Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de
Pascalopol „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

Trăsătura dominantă a Otiliei o reprezintă spiritul contradictoriu, prezent pe tot parcursul romanului. Cauzat
de o combinație de porniri contradictorii: îl iubește sincer pe Felix, dar îi oferă atenții lui Pascalopol.
Nebunatică, frivolă, melancolică, meditativă, risipitoare este totuși capabilă de gesturi de devotament.

Otilia este caracterizată încă din primul capitol: „o fată subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale,
dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este completat de narator „față măslinie, cu nasul mic și ochi
foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al fetei reies din caracterizarea directă făcută de alte
personaje: Felix și Pascalopol o văd în dublă ipostază: tânărul o privește ce pe o iubită și mamă: „Nici nu știu
cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie” , pe
când maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și fiică „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe Otilia ca
părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era, mândră,
ținea la casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă
eticheta vremii: „O stricată, o destrăbălată”.

Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă emancipată, care nu respectă întru totul normele de conduită
ale vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia se autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă,
vreau să fiu liberă!”. Mijloacele balzaciene: imaginea contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a
portretului ei fizic, interiorul dezvăluind preocupările artistice, naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția
spre nou a tinerei.

Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne, mediul predominant masculin în
care trăiește, precum și faptul că se află la granița dintre adolescență și tinerețe. Eroina este un amestec ciudat
de atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile
de fân din Bărăgan, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu
se pot căsători „eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Trecerile
clare de la o stare la alta sunt dovezi clare ale zbuciumului său interior, care generază în Otilia o nevoie
puternică de libertate, această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu Pascalopol. Ea îl alege
pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și de ordin afectiv, mărturisindu-i lui
Felix „ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.

O primă secvență relevantă este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin intermediul unei
scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de exaltare
nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar când în sfârșit îl găsește în parc,
așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna,
lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și nedumerire. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil
ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu
ți-a spus nimeni că te urăște.”

O altă secvență ce subliniază spiritul contradictoriu al tinerei este cea în care, atunci când după moartea lui
Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că
te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și că au, implicit,
concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate
absolute, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și
seama că aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe
Felix și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.

Relația dintre două personaje

Statutul social al lui Felix suferă modificări pe tot parcursul acțiunii. Inițial, în casa bătrânului Giurgiuveanu,
acesta este un tânăr orfan, proaspăt absolvent de liceu, cu aspirații mari în cariera de medicină. Faptul că el
este un posibil pretendent la averea lui Giurgiuveanu stârnește disprețul Aglaei Tulea. Felix evoluează de la
statutul de simplu student la medicină la cel al unui medic de renume, împlinindu-și astfel dorința de afirmare
din punctul de vedere al carierei.
Statutul psihologic al tânărului îi surprinde de la început imaturitatea din perspectiva emoțională, fiind lipsit
de experiență. Eșecul emoțional suferit în urma realizării imposibilității de a avea o relație cu Otilia și, de
asemenea, puterea cu care a făcut față acestei experiențe contribuie la grăbirea procesului de maturizare pe
plan psihologic.

Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Astfel, Felix este un individ sensibil, fapt ce
reiese din atitudinea și maniera cu care o abordează pe dificila Otilia, respectiv un individ inteligent, fapt
accentuat de atitudinea și comportamentul pe care le are atunci când este pus față în față cu obstacolele care
îl înconjoară. Felix este o fire devotată atât meseriei de medic, cât și persoanei iubite.

Felix Sima este caracterizat direct de către narator: „un tânăr de vreo optsprezece ani îmbrăcat în uniformă de
licean”, prezentându-l cu „o față juvenilă și prelungă, aproape feminină”, obrazul „de culoare măslinie”, iar
nasul „de o crăpătură elenică”. Indirect, tânărul este descris ca având o fire analitică, dispus să muncească
pentru ceea ce își propune și preocupat de interesele sale. Izolat de lume, visător, inteligent, fin, Felix are
capacitate de reflecție, comentariul autorial notând conștiincios gândurile, frământările, îndoielile în stilul
indirect liber sau prin intermediul jurnalului tânărului: ,,Nu trebuie să fiu așa de orgolios de averea mea, pe
care n-am meritat-o și să scot ochii lumii cu ea. Trebuie să mă port modest, discret, spre a nu scoate în
evidență situația critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că am nevoie de prezența ei”.

Conflictul de natură interioară al tânărului este legat de sentimentele sale față de Otilia. Declanșat de lipsa de
experiență pe care o are, în contrast cu Otilia, atinge punctul culminant când ea îi resping cererea în căsătorie.
Tânărul îndrăgostit ezită să ia o decizie fermă și își pierde iubita, deși vedea în ea un ideal feminin, fata
răspunzându-i nevoii lui de ocrotire, de protecție și de dragoste. Lipsit de la o vârstă fragedă de căldura
sentimentului matern, Felix îşi îndreaptă înspre Otilia aceste sentimente: „Pentru întâia oară Felix era prins de
braț cu atâta familiaritate de o fată şi pentru prima oară, luând act de izbucnirea unei simțiri până atunci
latente, încercă şi acul geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul”.
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss

sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss
sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss