Enigma Otiliei

De George Călinescu

Perioada interbelica este perioada cuprinsa intre cele doua Razboaie Mondiale. Este o
perioada de glorie a romanului romanesc, curentul preponderant fiind realismul tratat in
maniera traditionala sau modernista, sub forma realismului obiectiv sau a celui subiectiv.
Realismul este un curent literar și artistic dezvoltat începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, ca reactie impotriva romantismului. Se caracterizeaza prin oglindirea
realitatii, realizarea unei monografii, prin conturarea unor tipologii umane, utilizarea tehnicii
amanantului care confera senzatia de verosimil, veridicitatea faptelor, obiectivitatea,
cronologia, mediul care influenteaza personajele, tematica specifica (in centru de multe ori se
afla tematica banilor).
George Călinescu este unul dintre reprezentantii de seama ai romanului interbelic. El
este împotriva romanului de tip subiectiv, considerând mult mai potrivit pentru cititorii
români romanul de tip obiectiv, întorcându-se la formula balzaciană.
Romanul „Enigma Otiliei”, scris de G. Călinescu, corespunde acestei formule și
surprinde viața burgheziei de la începutul secolului al XX-lea. Personajul principal este creat
pornind de la imaginea unei tinere cu același nume din copilăria autorului, pe care o
transformă într-un ideal feminin. De asemenea, personajul Otilia are ceva din propriul ei
creator, Călinescu afirmând „Otilia sunt eu”. Felix se aseamana cu G. Călinescu prin unele
detalii fizice si prin conditia orfanului (Călinescu a fost adoptat). De asemenea, scena asaltului
familiei Tulea la moartea lui Giurgiuveanu este inspirata din realitate, ceva similar s-a
intamplat la moartea unei rude a lui Calinescu.
Titlul inițial a fost „Părinții Otiliei”, editorul însă îl schimbă în „Enigma Otiliei”,
datorită caracterului misterios al eroinei, care rămâne o enigma atat pentru personaje, cat si
pentru cititor.
Tema este viața burgheziei, existând mai multe subteme: paternitatea, moștenirea (de
origine balzaciană), iubirea, timpul etc. Viziunea depre lume este aceea că banii au adesea o
forță distrugătoare.
Compozițional, remarcăm mai multe planuri: familia, inițierea, burghezia, iubirea
dintre Felix și Otilia, lupta pentru averea lui Giurgiuveanu etc. Romanul este structurat pe 20
de capitole, având o construcție simetrică, cu incipit și final asemănător: descrierea străzii
Antim și a casei lui Giurgiuveanu și replica bătrânului, „Aici nu stă nimeni”, ambele sugerând
trecerea ireversibilă a timpului. Conflictul este unul material, economic – lupta pentru avere,
dar se adaugă și cel familial, social, dar și erotic. Relațiile spațio-temporale fixează acțiunea în
București la începutul secolului al XX-lea.
Perspectiva narativă este obiectivă, la persoana a III-a (heterodiegetică), cu narator
omniscient, însă nu este impersonal ca Balzac (după cum observă Nicolae Manolescu).
„Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian, având trăsături specifice: se inspiră
din realitate, creează tipologii umane (avarul, arivistul), romanul realizeaza o frescă socială
(tabieturile burgheziei, puterea banului), se foloseste tehnica amănuntului ce confera senzatia
de verosimil, veridicitatea etc. Balzaciene sunt: subtemele (paternitatea și averea), descrierea
de la exterior spre interior (incipitul – strada Antim, casa lui Giurgiuveanu, personajele din
salon), grotescul (portretul lui Giurgiuveanu sau al lui Simion Tulea) etc.
Scena care le reprezintă foarte bine pe toate este incipitul. Felix vine pe strada Antim
si se opreste in fata casei lui Giurgiuveanu, observand kitsch-ul acestei claditi. Giurgiuveanu
iese din casa si ii da o replica ce il contrariaza, Aici nu stă nimeni. Tânarul observa grotescul
portretului batranului, chel, clipind ca o bufnita speriata, cu dintii ca doua aschii de os, cu
degetele ingălbenite de la atata fumat. Este portretul tipic al unui avar, personaj balzacian.
Abia cand Felix suna a doua oara la usa, langa batran apare Otilia care il pofteste in casa. In
salon va cunoate toate personajele. Astfel, prin descrierea de la exterior la interior sunt fixate
personajele in mediul in care traiesc. De la bun inceput, Otilia il va fascina pe Felix, fiind o
aparitie senina intr-un cadru sumbru si orientat doar catre bani.
Fiind un roman, remarcăm prezența mai multor planuri narative (prezentate mai sus),
a unui conflict puternic central (averea lui Giurgiuveanu), din care derivă mai multe conflicte
secundare (Aglae-Otilia, Otilia-Felix), timp și spațiu vaste (București, Paris, moșia lui
Pascalopol, pe o perioadă de aproximativ 10 ani). De asemenea, personajele sunt puternic
individualizate.
Cel mai bine realizat este personajul Otilia Mărculescu. Procedeele de construcție
sunt multiple, clasice și moderne, specific pentru un personaj de roman. Statutul social si
psihologic este bine definit, ea este o orfana, crescuta de Giurgiuveanu, o artista, intelectuală
in formare si adolescenta indragostita, reprezentand tipul eternului feminin. Intră de asemenea
în tipologia orfanei, destinul ei fiind afectat de lupta pentru avere a familiei Tulea și a lui
Stănică Rațiu, precum și de avariția lui Giurgiuveanu, ceea ce face din eroină un personaj
balzacian.
Este caracterizată direct de la începutul romanului: capul prelung, părul în bucle
căzând pe umeri, un chip angelic reprezentând tinerețea. Are părul fumuriu, ochii albaștri,
nasul mic și pielea măslinie. La final, în fotografie, Felix o vede drept „o actriță picantă”,
confirmând cuvintele Otiliei, că o femeie nu trăiește decât 5-6 ani.
Se autocaracterizeaza “Sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera!Ma plictisesc
repede, sufar cand sunt contrariata.”.
Este caracterizata de celelalte personaje prin tehnica oglinzilor paralele. Pentru Felix
este de la inceput pana la sfarsit o enigma, o vede ca pe o fata inteligenta, o fiinta superioara.
O alta Otilie este cea a lui Pascalopol: capricioasa, rasfatata, dezordonata, o enigma, un ”vițiu
sentimental”. Pentru Costache Giurgiuveanu, Otlia e “fe-fetita mea”, ”Nu esti tu Otilica mea
scumpa?” O alta Otilie este cea vazuta de clanul Tulea, pentru care devine o straina, o orfana.
Aglae o vede ca pe o “zvapaiata”, o “stricata”. Pentru Aurica e “dezmatata”, iar pentru
Olimpia o “simpla orfana”. Titi, cazut in farmecele ei nevinovate, nu intelege decat ca “nu se
preteaza”. Stanica o admira. O caracterizeaza ca fiind o “fata faina”, insa in cele din urma o
considera “consumata”. Doua personaje o inteleg: Georgeta, care o stie din povestirile lui
Felix, si Weismann, care ii spune lui Felix: ”Orice femeie care iubeste un barbat, fuge de el ca
sa ramana in amintirea lui ca o aparitie luminoasa. Domnisoara Otilia trebuie sa fie o fata
inteligenta. Din cate mi-ai spus, inteleg ca te iubeste.”.
Pana la final ramane intangibila si misterioasa, cum o vad strainii. ”E cea mai eleganta
conservatoare si mai mandra. Nu se atinge nimeni de ea”.
 Este caracterizată indirect prin fapte și relații cu celelalte personaje. Otilia oscilează
între Pascalopol și Felix. În incipit, încă din prima scenă, este anticipată căsătoria cu
Pascalopol prin inelul oferit de el, dar și conflictul dintre bărbați, prin gelozia lui Felix.
Relația lor evoluează pornind de la fascinație, ajungând la dependență din partea lui Felix și
până la înțelegere pentru firea bărbătească din partea Otiliei (Ioana Pârvulescu). Eroina îl
domină pe tânăr.
O scenă semnificativă este aceea în care Felix pune capul în poala Otiliei, femeia
căpătând mai degrabă o imagine maternă.
Scena care surprinde cel mai bine relația celor doi este cea în care Otilia i se oferă lui
Felix. Felix e fericit, privind faptul ca o dovadă de iubire, însă se retrage pe canapea. E
incapabil să aducă la realitate idealul pe care și-l construise. Când Otilia pleacă, el nu face
nimic pentru a o aduce înapoi. Ramane contrariat in fata unei dovezi de iubire mult prea
mature pentru varsta lor. Ea ii scrie ca acela care a fost capabil de o asemenea abtinere se va
abtine si de la o casatorie care ii va distruge viitorul.
În scena finală se decodifică totul. Felix vede fotografia Otiliei și nu o mai recunoaște,
cel puțin nu pe Otilia pe care o iubea de fapt, nu imaginea ei idealizată, ci vede mai degrabă o
actriță picantă. Asadar alegerea Otiliei a fost corecta, deoarece el iubea un ideal, si nu o fiinta
concreta care s-ar fi schimbat in timp. Poate nu întâmplător Pascalopol îl întrebase cu ani în
urmă dacă o va iubi mereu.
In concluzie, romanul reflectă spusele Ioanei Pârvulescu. Dumneaei împarte
personajele feminine în două categorii: soția, care se oferă unui bărbat din iubire, și curtezana,
care se oferă din interes. Doamna Pârvulescu găsește și a treia posibilitate: femeia care se
îndură, cea care se oferă unui bărbat din compasiune, din înțelegere pentru firea lui.
Pe de altă parte, Otilia are un destin tragic. Pare a fi sortită a fi logodnică veșnică și nu
soție. Deși iubește și este iubită, nici Felix, nici Pascalopol nu trezesc în ea pasiunea.
Condamnată de Felix la a fi un construct, un ideal, femeia alege să plece pentru a nu-l
spulbera și pentru a rămâne în timp un etern feminin,” o aparitie luminoasa”.