Enigma Otiliei

Eseu despre tema si viziune

Ca romancier, G. Călinescu se înscrie în tradiţia romanului românesc de tip obiectiv,

de inspiraţie socială, reprezentat de Nicolae Filimon şi Liviu Rebreanu, dar se
diferenţiază de aceştia, scriind un roman realist de factură balzaciană, radiografiind
societatea şi caracterele umane.

Publicat in 1938, « Enigma Otiliei » este un roman realist de factura balzaciana

inscriindu-se in seria marilor realizari epice din perioada interbelica. Totodata, este un
roman social si citadin.

Opera se inscrie in estetica realoista prin prezentarea verosimila a societatii

bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, prin simetria compozitionala
(incipitul si finalul facand trimitere la aceasi scena), prin conturarea unor perosonaje
bine individualizate, dar reprezentand tipologii umane, iar evolutia acestora fiind
determinata de mediul in care traiesc. De asemenea, apar procedee narative specifice
acestui curent literar precum tehnica detaliului semnficativ si a colajului, iar naratorul
este omniscient, omniprezent si omnipotent, ceea ce are ca rezultat folosirea
naratiunii la persoana a-III-a.

Realismul este un curent literar care s-a manifestat la sfarsitul secolului al XVIII-lea, ca
o reactie impotriva romantismului, punand in prim-plan reprezentarea veridica a
realitatii, tematica sociala, crearea unor personaje tipice puse in imprejurari tipice si
folosirea tehnicii detaliului semnificativ.

Un prim aspect realist evidentiat in roman este simetria compozitionala subliniata

prin similitudinea incipitului cu finalul. Cele doua secvente au acelasi decor – casa din
strada Antim. Replica lui Mos Costache, absurda la inceput : « Aici nu sta nimeni » ,
are o semnificatie aparte in final, ea reprezentand tristetea existentiala. Chiar
arhitectura strazii sugereaza imaginea unei lumi in declin : « o caricatura in moloz a
unei strazi italice »,iar casa lui Mos Costache, aflata in ruina in final, denota prin
culorile sterse, lipsa gustului estetic, dar si zgarcenia proprietarului.

Un alt aspect realist este conturarea unor personaje bine individualizate, dar care
reprezinta tipologii umane. Astefl, Mos Costache reprezinta tipul avarului umanizat de
sentimentele sale fata de Otilia, aceasta reprezentand enigmaticul, eternul mister
feminin. Aglae Tulea este « baba absoluta fara cusur in rau » alaturi de Stanica Ratiu
care intruchipeaza tipul arhivistului, demagogul si parvenitul. Simion si Aurica Tulea
reprezinta omul senil, respectiv fata batrana, iar tipologia ambitionistului, a
adolescentului orfan, capabil de iubire si horatat sa isi faca o cariera este reprezentat
de Felix (« Am de gand sa ma specializez, sa devin un nume »).
Prin tema,romanul este balzacian şi citadin al lucrării. Scriitorul este interesat de
problematica balzaciană, abordând subiecte precum paternitatea şi
moştenirea.Aceasta este o frescă socială întrucât conţine o imagine amplă a societăţii
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea şi reprezintă un fundal în cadrul căruia
are loc maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și putea clădi o carieră,
trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie (bildungsroman). Din acest punct de
vedere, romanul reuneste atat tema iubirii, cat si tema mostenirii.

 O secventa ilustrativa pentru tema iubirii este venirea lui Felix Sima in casa unchiului
sau, Costache Ghiurghiuveanu, prezentata in primul capitol al romanului. Scena
marcheaza prima intalnire dintre Otilia Marculescu, fiica vitrega a batranului si
tanarul absolvent de liceu, care o percepe pe fata, pe care o stia doar din
corespondente,ca o aparitie incantatoare: „vazu un cap prelung si tanar de
fata,incarcat cu bucle,cazand pana pe umeri” . Atitudinea prieteneasca a fetei,
evidentiata prin replica spusa cu repros: „Dar,papa, e Felix!” atunci cand batranul il
refuza pe protagonist, dar si prin gesturile sale: „ii intinde un brat gol si delicat” , il
conduce prin camere, il prezinta scurt, dar cu mandrie celor prezenti: „E Felix!”, ii
inspire baiatului incredere. In scurt timp, Felix observa firea inconsecventa a Otiliei,
care din perspectiva lui intruchipeaza idealul feminin: „ in trupul subtiratic, cu oase
delicate de un stil perfect, era o mare libertate de miscari” .

O alta secventa ilustrativa pentru tema iubirii este prezentata in ultimul

capitol,surprinzand ultima intalnire dintre Otilia si Felix Sima. Aceasta scena este
esentiala pentru intelegerea personalitatii tinerilor si a atitudinii lor fata de
iubire.După moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru
a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”.  Discuția
tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și că au, implicit, concepții diferite
despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și
libertate absolute, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în
femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că aceasta ar putea reprezenta o piedică
în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și alege siguranța
căsătoriei cu Pascalopol, plecand cu acesta la Paris.

Ilustrative pentru tema si viziune sunt elementele de structura si limbaj precum titlu,
modalitati de caracterizare si conflict.

Titlul initial „Parintii Otiliei” ilustra ideea balzaciana a paternitatii, punand in evidenta
caracterul de „orfana” al eroinei, dar si tendinta celorlalte personaje de a aparea ca
protectori ai sai. Autorul schimba din motive editoriale titlul, punand in evidenta
trasatura dominanta a Otiliei, misterul feminin. Schimbarea titlului deplaseaza
accentul de la un aspect realist, traditional la tehnica moderna a reflectarii poliedrice
prin care este realizat portretul personajului eponim.
Portretul Otiliei, conturat prin tehnici moderne, se realizeaza mai ales indirect. Acesta
este caracterizata indirect prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), gandurile ei
fiind necunoscute cititorului, din cauza perspectivei narative obiective. Aceasta
tehnica este dublata de reflectarea poliedrica a personalitatii Otiliei, in constiinta
celorlalte persoanaje (pluriperspectivismul). Pentru mos Costache, ea este „ fe-fetita”,
pentru Felix, fata „superioara” , pentru Pascalopol, o femeie capricioasa cu un
„ temperament de artista”, pentru Stanica „ o fata desteapta”, pentru colegii lui Felix
„ cea mai eleganta conservatorista si mai mandra”, iar pentru femeile compatimatoare
din familie, o „dezmatata” si o „stricata”.  Felix și Pascalopol o văd în dublă ipostază:
tânărul o privește ce pe o iubită și mamă: „Nici nu știu cum te iubesc, ca pe o
logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie” , pe
când maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și fiică „N-aș putea să-ți spun
dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache
Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era, mândră, ținea la casă… și cânta bine
la pian”. Complexitatea Otiliei este cuprinsa cel mai bine de colegul lui Felix,
Weissmann: „Orice femeie care iubeste un barbat fuge de el, ca sa ramana in amintirea
lui ca o aparitie luminoasa.”

In incipit, Felix este caracterizat de către narator ca fiind “un tânăr de vreo
optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, arătând vârstă fragedă, dar începutul
vieţii de adult. Celelalte personaje îl caracterizează pe Felix în diferite ipostaze. Otilia
îl considera mai mult un frate sau un copil, nu îl luă în serios deoarece ştia de ce este
capabilă “zicea ea cu o comică maternitate”. Faţă de primirea ciudată a bătrânului,
primirea sinceră a Otiliei îl impresionează pe Felix. Aglae îl priveşte cu austeritate,
văzând în el încă un posibil pretendent la averea bătrânului. În relaţia cu celelalte
personaje, Felix apare ca un intelectual superior.Autocaracterizarea arata ambiţia
personajului, optimismul şi buna părere a personajului despre propria persoană “să-mi
fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios”.

Comportamentul, gesturile, faptele conturează indirect o fire raţională, lucidă, cu o

mare nevoie de certitudini, o fire analitică şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat.
De la început, Felix simte pentru Otilia o simpatie, care se transformă în iubire, fiind
chinuit între a crede bârfele din clanul Tulea sau a păstra o dragoste pură pentru ea.
Comportamentul Otiliei îl derutează şi nu-şi poate explica schimbările bruşte ale feţei.
Plecarea ei cu Pascalopol la Paris îl dezamăgeşte, dar nu renunţa la cariera, eşecul
maturizându-l.

Istoria moştenirii include un dublu conflict succesoral: este vorba, pe de o parte, de

ostilitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia, ȘI pe de altă parte, de
interesul lui Stănică pentru averea bătrânului, care duce la dezbinarea familiei Tulea.
Conflictul erotic privește rivalitatea pentru iubirea Otiliei dintre adolescentul Felix și
maturul Pascalopol.

În conflictul pentru moștenire se află două familii înrudite. Membrii acestora aparțin
unor tipologii umane care conturează universul social reprezentativ pentru roman. În
casa lui Costache Giurgiuveanu, proprietarul averii, trăiește Otilia Mărculescu,
adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soții decedate a acestuia. Aici ajunge orfanul
Felix Sima, venit la tutorele său din București pentru a studia Medicina. Moșierul
Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, vine în casă din dorinţa de a aparține unei
familii și din afecțiune pentru Otilia, pe care o cunoaște de mică. În casa vecină
trăieşte o a doua familie, înrudită cu prima, care aspiră la moștenirea averii bătrânului.
„Clanul“ Tulea este condus de sora lui Costache, Aglae. Din familie fac parte soțul
acesteia, Simion Tulea, și cei trei copii ai lor, Olimpia, Aurica și Titi. Acestei familii i se
adaugă Stănică Raţiu, soțul Olimpiei, dornic să obțină moştenirea.

In concluzie, „Enigma Otiliei” este un roman de profundă critică socială, în cadrul

căruia sunt antrenate personaje bine individualizate in desfasurarea unor planuri
narative paralele, tratand teme diverse precum iubirea, mostenirea si paternitatea.