George Călinescu - “Enigma Otiliei” (1938)

CONTEXTUALIZARE
Realismul este un curent literar si artistic manifestat pe plan european in mijlocul secolului al
XIX-lea care pune accentul pe relatia dintre art si realitate. Aspiratia realismului a fost
favorizatã de contextul social istoric si a factorilor culturali. Fiind o literatura bazatã pe
mimesis, curentul promoveaza reprezentarea veridicã a realitatii, verosimilã, surprinsa
obiectiv ca într-o oglinda, descrierea minutioasa, principiul obiectivitatii ce reliefeaza faptu
ca autorul realist are intentia de a prezenta realitatea asa cum este, fara sa o idealizeze.

George Calinescu este o personalitate enciclopedica a culturii noastre cu rolul unui

deschizator de drumuri, datorându-i prima istorie literara,“Istoria literaturii románe de la
origini pâna in prezent” (1941). Criticul literar, Calinescu, realizeaza monografii dedicate lui
Mihai Eminescu (“Viata lui Mihai Eminescu”), Ion Creanga (“Viata si opera lui Ion
Creanga”), Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi. El este considerat un romancier
redutabil, astfel incat proza sa cuprinde volume precum: “Cartea nuntii”, “Enigma Otiliei”,
“Bietul Ioanide”, “Scrinul Negru”.

Romanul realist, obiectiv, balzacian “Enigma Otiliei” de George Calinescu a fost publicata in
anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice. Opera depăşeşte modelul realismului clasic prin
spiritul critic şi polemic, prin elemente ale modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul
pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne de caracterizare-comportamentismul,
reflectarea poliedrică. Caliescu a fost inspirat atat de romanele balzaciene, cat si de propriile
experiente : moartea unei matusi instarite, viața de licean, dar si existenta unei verisoare
indepartate pe nume Otilia, mai in vârsta decât el.

Realismul operei este dat personajele ce reprezintă tipuri umane, purtătoare a unei trăsături
dominante, fără a exclude însă complexitatea lor. In acest sens, Simion reprezinta exemplul
perfect de alienare mintală, prezentat în expozițiile într-un colț, brodând , iar Titi
reprezinta ,,retardatul", având manii fastidioase, precum parlamentul legănat; Felix chiar este
acuzat că îi face rău cu învățătura.

O alta trasatura ce sustine incadrarea operei in realism o constituie reflectarea lumii în

complexitatea ei fiind construit pe baza legii verosimilității. Relatarea se face la persoana a
III-a, naratorul asumându-și perspectiva narativă dindărăt și focalizarea internă. Conflictele
interioare sau exterioare, sunt generate de personaje puternice, adesea tipuri sau caractere.
TEMA
Problematica romanului este data de patru teme evidentete de-a lungul firului narativ. Tema
sociala este particularizata prin viata burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-
lea. Tema mostenirii aduce un prim-plan prin motivul banului care inflenteaza adanc viata
individului, ii confera demnitate, ca in romanele lui Balzac. Tema iubirii urmareste evolutia
cuplului Felix-Otilia, in timp ce tema formarii il vizeaza pe Felix.

2 SECVENTE
O secventa reprezentativa pentru tema sociala a romanului o constituie scena jocului de table,
cand naratorul convoaca toate personajele importante ale operei, creionand vitoarele conflicte
si anticipand evolutia personajelor, specific realismului. Scena jocului de table este o
metafora ce sugereaza lipsa preocuprilor intelectuale, superficialitatea, banalitatea aceatei
lumi. Felix este întâmpinat de Otilia cu atitudine deschisă sinceră și prietenoasă. Pascalopol o
curteaza pe Otilia, fapt ce o irită pe Aglaé. Se observa familiaritatea neobişnuită a gesturilor
Otiliei , care grijulie il trimite pe Felic sa doarma chiar in camera ei, unde tanarul observa o
dezordine generala.

O altà scena semnificativa din care reiese tema, este aceea din finalul romanului in care
Otilia il cheama pe Felix in camerà si au o discutie despre o posibilà casatorie (“Sã
presupunem cã noi doi ne-am casatori”). Astfel, fata ii prezintã punctul ei de vedere si sustine
ca dupe ce se vor casatori si el si va forma o carierà în medicina, viata nu va mai fi la fel,
urmând ca Felix sã se plictiseasca de Otilia. Felix incearca sa ii schimba viziunea fetei despre
vitor, Otilia refuza sã il asculte, iar, într-un final, tânārul ii spune ca toate aceste negari sunt
dezvaluite numai pentru ca ea nu îl iubeste cum o iubeste el pe ea. Otilia concepe iubirea in
felul aventuros al artistului, cu libertate absolutà, in timp ce Felix este dispus sà astepte oricât
în virtutea promisiunii cã, la un moment dat, se va câsatori cu Otilia. Dându-si seama de
aceastà diferent, dar si de faptul cá ea ar putea reprezenta o piedica in calea realizarii
profesionale a lui Felix, Otilia prefera sã râmana doar cu idee de casätorie in viitor.

TITLUL
Un prim element de structură este titlul. Titlul initial al romanului a fost “Parintii
Otiliei”accentuand ideea balzaciana a paternitatii caci toate personajele se prezinta drept
parinti ai orfanei. Titlul “Enigma Otiliei” a fost ales de editori, exprimand o metafora cu rol
anticipativ. Acesta este format dintr-o strucutură nominală: un substantiv comun ,,enigma” şi
unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul protagonistei. Otilia ilustreaza sufletul complicat
al femeii, o sursa a frumusetii si a misterului.
STRUCTURA
Compozitional, romanul cuprinde 20 de capitole si e structurat pe mai multe planuri narative
care construiesc destinul personajelor prin acumularea detaliilor. Un prim plan urmareste
eforturile membrilor clanului Tulea de a obtine mostenirea lui Costache Giurgiuveanu in
defavoarea Otiliei, fiica vitrega a acestuia. Un alt plan principal prezinta destinul tanarului
Felix Sima, care pe parcursul romanului experimenteaza viata de familie, iubirea si esecul
sentimental, succesul profesional. Ca planuri secundare intalnim: planul lui Pascalopol, al
Auricai, al lui Stanica Ratiu.

INCIPIT-FINAL+ REPERE
Romanul este unitar, apare simetria incipit-final, ce reda imaginea strazii Antim si a casei lui
Giurgiuveanu. Opera incepe prin precizarea timpului si a spatiului desfasurarii actiunii,
autorul folosind tehnica detaliului ( “Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin
inainte de orele zece , Felix Sima, un tanar de optsprezece ani, soseste de la Iasi pe strada
Antim din Bucuresti.”) Astfel, este descrisa arhitectura drept lipsa de gust, sugestie a vietii
inautentice, la nivelul kitsch-ului (“ferestre de o inaltime absurda, ieseau indraznet
buruienile.”).
Se remarca faptul ca replica cu care-l intampina batranul in incercarea de a se dezice de
datoria de tutore (“Aici nu sta nimeni!”) este reluata in ultima pagina a romanului ca o
rememorare a lui Felix. In plus, reluarea descrierii casei lui mos Costache ilustreaza viata
neinsemnata a celor superficiali, snobi, a micii burghezii (“ geamuri plesnite, nu mai parea sa
fie locuita”).

NARATORUL
Naratorul adopta un ton obiectiv, dar de fapt se ascunde sub maștile sale, personajele.
Naratiunea este nonfocalizata si se realizează la persoana a III-a. Naratorul este obiectiv,
detașat, nu se implica in faptele prezentate, dar condiția impersonalitatii este incalcata prin
comentariile sale. Naratorul este omniscient si omniprezent, fapt ce-i ingaduie sa stie totul
despre personajele sale, sa emită aprecieri asupra lor si sa introducă percepția auctorială in
locul perspectivei personajelor.

Ca moduri de expunere se remarca naratiunea, dialogul ce conferă veridicitate si concentrare

epica si are rol in caracterizarea personajelor. In plus, descrierea spațiilor (strada, arhitectura,
decorul interior) si a vestimentației personajelor susține impresia de univers autentic
(mimesis), iar descrierea fizionomiei personajelor au conotatii in plan moral contribuind la
caracterizarea acestora.
INCHEIERE
Romanul Enigma Otiliei reprezinta tranzitia calinesciana de la traditionalism la modernism
prin care, autorul isi exprima implicit convingerea ca romanul interbelic trebuie sà pastreze
canoanele clasicismului, dar modelate pe o atmosferà si o problematica moderne.

Calinescu insusi afirma ca: “ Trebuie sa fim cat mai originali si ceea ce confera originalitate
unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental.”.

,,Enigma Otiliei e cea mai bună scriere a lui G. Călinescu în domeniul literaturii.” dupa cum
afirma Alexandru George.
 Caracterizare Otilia Mărculescu

CONTEXTUALIZARE TITLUL TEMA STRUCTURA

CARACTERIZARE
Otilia Mărculescu este protagonista operei realiste, construită prin mijloace epice moderne.
Personaj eponim, Otilia este o enigmă atât pentru Felix, cât și pentru Pascalopol.

Statutul social, psihologic și moral

Statutul social o definește ca fiind o fată de 18 ani, fiica celei de-a doua soții a lui Costache
Giurgiuveanu. Tatăl ei vitreg o iubește, dar amână înfierea din cauza presiunilor puse de
Aglae Tulea, care nu dorește ca averea familiei să îi rămână fetei. Ea este studentă la
Conservator și visează să devină o pianistă celebră.
Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană, și de viața ei în casa
Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar
comportamentul frumos al Otiliei rămâne neschimbat față de familia Tulea, deși este silită să
le facă față atacurilor. Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar
capricioasă; o imagine a misterului feminin și, totodată, reprezintă un ideal de feminitate
pentru Felix și pentru Pascalopol o enigmă.
Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt discutabile.
Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de
altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului
„o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Alege, de fapt, siguranța și stabilitatea
financiară. Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de Pascalopol „A
fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

Trăsătura dominantă și două scene reprezentative

Principala trăsătură de caracter a Otilei este spiritul contradictoriu , prezent pe tot parcursul
romanului. Cauzat de o combinație de porniri contradictorii: îl iubește sincer pe Felix, dar îi
oferă atenții lui Pascalopol. Nebunatică, frivolă, melancolică, meditativă, risipitoare este
totuși capabilă de gesturi de devotament.
O secventa reprezentativa pentru caracterul contradictoriu al Otiliei o constituie scena jocului
de table, cand naratorul convoaca toate personajele importante ale operei, creionand vitoarele
conflicte si anticipand evolutia personajelor, specific realismului. Scena jocului de table este
o metafora ce sugereaza lipsa preocuprilor intelectuale, superficialitatea, banalitatea aceatei
lumi. Felix este întâmpinat de Otilia cu atitudine deschisă sinceră și prietenoasă. Pascalopol o
curteaza pe Otilia, fapt ce o irită pe Aglaé. Se observa familiaritatea neobişnuită a gesturilor
Otiliei , care grijulie il trimite pe Felic sa doarma chiar in camera ei, unde tanarul observa o
dezordine generala.

O altà scena semnificativa este aceea din finalul romanului in care Otilia il cheama pe Felix
in camerà si au o discutie despre o posibilà casatorie (“Sã presupunem cã noi doi ne-am
casatori”). Astfel, fata ii prezintã punctul ei de vedere si sustine ca dup ace se vor casatori si
el si va forma o carierà în medicina, viata nu va mai fi la fel, urmând ca Felix sã se
plictiseasca de Otilia. Felix incearca sa ii schimba viziunea fetei despre vitor, Otilia refuza sã
il asculte, iar, într-un final, tânārul ii spune ca toate aceste negari sunt dezvaluite numai
pentru ca ea nu îl iubeste cum o iubeste el pe ea. Otilia concepe iubirea in felul aventuros al
artistului, cu libertate absolutà, in timp ce Felix este dispus sà astepte oricât în virtutea
promisiunii cã, la un moment dat, se va câsatori cu Otilia. Dându-si seama de aceastà
diferent, dar si de faptul cá ea ar putea reprezenta o piedica in calea realizarii profesionale a
lui Felix, Otilia prefera sã râmana doar cu idee de casätorie in viitor.

Elemente de structură specifice caracterizării personajului

Un prim element de structură îl constituie modalitățile de caracterizare. Otilia este
caracterizată încă din primul capitol, în mod direct: „o fată subțirică, îmbrăcată într-o rochie
foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este completat de narator
„față măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al
fetei reies din caracterizarea directă făcută de alte personaje: Felix și Pascalopol o văd în
dublă ipostază: tânărul o privește ca pe o iubită și și ca pe o mamă: „Nici nu știu cum te
iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în
copilărie” , pe când maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și ca pe o fiică „N-aș
putea să-ți spun dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache
Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era, mândră, ținea la casă… și cânta bine la
pian”. Aglae și Aurica o percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă eticheta vremii:
„O stricată, o destrăbălată”.
Otilia se autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”.
Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă emancipată, care nu respectă în totalitate
normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Mijloacele
balzaciene: imaginea contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a portretului ei fizic,
interiorul dezvăluind preocupările artistice, naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția
spre nou a tinerei.

Descrierea camerei reprezintă o altă modalitate de cunoaștere a personalității Otiliei.

Dezordinea interiorului (Sertarele de la toaletă și de la dulapul de haine erau trase afară în
felurite grade, și-n ele se vedeau ca niște intestine colorate ghemuri de panglici, cămăși de
mătase mototolite, batiste de broderie și tot soiul de nimicuri de fată) accentuează
instabilitatea caracterială a fetei, după cum preferința ei pentru oglinzi sugerează un caracter
imprevizibil, enigmatic. Dar Otilia este un personaj dinamic, în final avem o altă imagine a
acesteia în care mitul feminității ei dispare: ,,o doamnă foarte picantă, gen actriță
întreținută’’. Privindu-i fotografia, Felix își dă seama că ,,nu mai era fata enigmatică. Un aer
de platitudine feminină stingea totul.’’

Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne, mediul
predominant masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la granița dintre adolescență
și tinerețe. Eroina este un amestec ciudat de atitudine copilărească și matură în același timp:
aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund
rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători „eu
am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Trecerile
clare de la o stare la alta sunt dovezi certe ale zbuciumului său interior, care generează în
Otilia o nevoie puternică de libertate, această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la
Paris cu Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune
constrângeri, fie ele și de ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug undeva, să
zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.

INCHEIERE
Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile
de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii. George
Calinescu scrie ca ,,Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede ea că are.”
,,Enigma Otiliei e cea mai bună scriere a lui G. Călinescu în domeniul literaturii.” dupa cum
afirma Alexandru George.