Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este 

o artă poetică modernă, alături

de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion Barbu. Poezia deschide volumul de debut,
Poemele luminii şi are rol de manifest literar. Dacă Arghezi punea în centrul artei sale poetice
problema limbajului şi a „cuvintelor potrivite”, Blaga accentuează raportul dintre poet şi lume şi
dintre poet şi creaţie. În această poezie autorul face distincţia între cele două tipuri de cunoaştere
teoretizate în lucrarea Cunoaşterea luciferică (1933). Cunoaşterea paradisiacă este cunoaşterea de
tip raţional, care reduce misterul lumii prin intermediul logicii şi al intelectului. În schimb,
cunoaşterea luciferică este bazată pe intuiţie, pe imaginaţie, pe trăiri interioare, putând fi echivalată
cu o cunoaştere de tip poetic. În creaţia autorului se observă în mod clar opţiunea pentru al doilea
tip de cunoaştere.

În poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii ci
de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se
înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul
să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între eu şi lume care nu
reduce însă misterul cuvântului originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a numi ci
pentru a sugera.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului conform căreia
cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală. Poezia este scrisă
sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă formula lirismului subiectiv, subliniat
de atitudinea poetică transmisă în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale subiectivităţii:
pronumele personale la persoana I singular: eu (care se repetă de cinci ori pe parcursul poeziei),
adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele la persoana I: nu strivesc, nu ucid, întânlesc, sporesc,
îmbogăţesc, iubesc.

Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea cunoaşterii
luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de
întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.

 Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care încheie arta poetică:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Faptul că această artă poetică începe cu pronumele personal „eu” atrage atenţia asupra ipostazei
eului liric, care este un eu stihial, exacerbat. Încă din primul vers al poeziei se subliniază poziţia pe
care o adoptă poetul în legătură cu misterele lumii, el refuzând să le cunoască în mod raţional, fapt
exprimat prin verbul la forma negativă „nu strivesc”. Ideea se menţine pe parcursul operei prin
intermediul altor verbe semnificative: „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.

Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se într-o relaţie de simetrie
deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu creaţia şi misterul. Se remarcă însă şi
relaţia de opoziţie dintre aceste două secvenţe şi a doua, care îi include pe creatorii care se folosesc
de cunoaşterea paradisiacă („lumina altora”).

Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în particular („eu
nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea poetică faţă de
acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul liric refuză
cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la dispariţia
acestuia. Drumul creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv
pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea mea”. Minunile corolei sunt
descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei blagiene: „în flori, în ochi, pe
buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa, efemeritatea, dar şi frumosul, ochii cunoaşterea,
contemplarea poetică a lumii, buzele iubirea, dar şi rostirea poetică, iar mormintele moartea,
eternitatea, două teme care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul datorită imposibilităţii de a le
cunoaşte integral.

 A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi opţiunile altor

scriitori în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie semnifică de fapt antiteza dintre
cele două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două atitudini poetice
este redată la nivelul textului de către pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal posesiv
„mea” („lumina mea”) şi adjectivul nehotărât „altora” („lumina altora”). Metafora luminii, care este
metafora centrală a volumului Poemele luminii, simbolizează cunoaşterea. Cele două tipuri de
cunoaştere sunt redate prin asocierea acestor elemente de opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi
mai bine în evidenţă: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric
blagian sporeşte „a lumii taină / [...] nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina
nopţii.” Elementele care ţin de mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol,
care fac parte din câmpul semantic al misterului: „nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic,
inversiune), „adâncimi de întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina nopţii” (metaforă),
„întunecata zare” (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete metaforice), „ne-nţeles”,
„ne-nţelesuri şi mai mari”.

Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu prima.

Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care poetul reia
imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze
şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa cum reiese din ultimele două
versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”), cât şi
un act de iubire: „căci eu iubesc”.

CONCLUZIE

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă deoarce se
pune problema relaţiei dintre poet şi lume şi, mai ales, dintre poet şi creaţie. Creaţia are rolul unui
intermediar între eu şi lume. Actul poetic nu trebuie să reducă misterele lumii ci să le dea o nouă
semnificaţie, să le transforme în poezie prin intermediul cuvântului. La Blaga, ca şi la ceilalţi
scriitori moderni, cuvântul poetic nu înseamnă, nu numeşte lucrurile, ci le sugerează, nu explică
misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.
Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia: versurile au măsuri diferite, se anulează
rima, folosindu-se versul liber.