Orientări tradiţionaliste în literatura începutului de secol XX

Viaţa literară de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se

caracterizează prin prezenţa a două importante direcţii, o direcţie tradiţionalistă şi una modernistă,
tradiţionalismul fiind o reacţie polemică la adresa tendinţei de modernizare şi de europenizate. Acest
lucru se întâmplă mai ales la nivel ideologic şi cu precădere în regat, unde tradiţionalismul apare ca o
reacţie la simbolism, în timp ce scriitori ce vin din spaţiul transilvănean, precum George Coşbuc şi
Octavian Goga, sunt animaţi de cu totul alte idealuri (creaţia lui Coşbuc de exemplu, al cărui prim
volum de versuri apărea în 1883, nu avea nici o legătură cu simbolismul, pe care în bună măsură îl şi
precede). În plan ideologic direcţiile tradiţionale manifestate acum sînt sămănătorismul şi
poporanismul, direcţii care au în centrul simpatia faţă de ţăran, dar care sînt foarte diferite între ele.
Sămănătorismul îşi are numele legat de revista „Semănătorul” care apare din 1901 şi care,
ulterior, de la numărul 27 va deveni „Sămănătorul. „Sămănătorul” (sub conducerea lui Vlahuţă şi
Coşbuc) apare pe un fond iluminist de culturalizare a ţăranilor, iluminism care presupune şi necesitatea
unei îndreptări a ruralului, faţă de citadinul decăzut moral. Programul revistei intitulat Primele vorbe
nu oferă referinţe de ordin estetic, enunţînd cîteva deziderate practice: evlavia faţă de trecutul istoric,
iubirea pentru patrie, deşteptarea poporului, revenirea la firul tradiţiei în locul unei literaturi „cu
bolnave idei” şi, nu în ultimul rînd, refuzul unei literaturi de confesiune în favoarea unei literaturi
vitaliste. Între 1905-1906, director este istoricul Nicolae Iorga, care fixează ideile principale ale
sămănătorismului. Iorga este acela care, împotriva noului în tematică şi expresie, propune întoarcerea la
trecut, observaţia directă asupra spaţiului autohton, cultivarea unor sentimente proprii românilor.
Ideologia sămănătoristă pornea de la premisa unei disocieri sat / oraş, spaţiul citadin fiind considerat
europenizat şi înstrăinat. Printre trăsăturile caracteristice trebuie invocate xenofobia şi anti-
cosmopolitismul (explicat prin faptul că străinii, clasa suprapusă, este vinovată de stadiul de dezvoltare
al societăţii româneşti); paseismul, sentimentul dezrădăcinării şi nu în ultimul rînd idilismul, adică
perceperea convenţională superficială a realităţilor româneşti. Dacă ar fi să numim cîţiva reprezentanţi
ai sămănătorismului, ar trebui să invocăm nume precum Agîrbiceanu, Şt. O. Iosif, Brătescu-Voineşti
sau chiar Sadoveanu, pentru o bună parte a creaţiei sale de început. Ceea ce trebuie să fie clar este că,
tipologic vorbind, dar şi cronologic, sămănătorismul e un curent de factură neoromantică, fiind
continuarea şi diluarea eminescianismului.
Poporanismul, deşi de factură tot tradiţională, este o mişcare care apare ca o reacţie nu la
inovaţiile simboliste, ci la sămănătorismul idilic, el nemaistructurîndu-se în jurul cîtorva idei de tip
romantic (aşa cum s-a întîmplat cu sămănătorismul). Oricum, el este mai ales un fenomen politico-
ideologic şi mai puţin literar. Ibrăileanu, vocea cea mai autorizată în plan literar a fenomenului, spune
că, pe lîngă dorinţa de culturalizare, poporanismul a urmărit în plan politic obţinerea împroprietăririi şi
dreptul la vot.
„Viaţa românească”, organul publicistic al poporanismului, apare între 1906 şi 1916 după ce
fusese anunţată de „Curentul nou”, care apărea în 1905, sub conducerea lui Sanielevici, avînd o
atitudine explicit polemică faţă de sămănătorişti şi simbolişti. „În locul barbariei rafinate a
decadenţilor, în locul improvizaţiei, noi vrem cultură sufletească. În locul imoralităţii unora şi a
amoralităţii celorlalţi, noi cerem moralitate. În locul romantismului decadent care a dispărut şi în locul
romantismului ţărănesc care a venit, noi dorim un realism clasic”.
„Viaţa românească” pledează pentru culturalizarea maselor şi pentru specificul naţional în
cultură. Chiar din primul număr al revistei, C. Stere şi Ibrăileanu fixează ceva din ideologia ulterioară.
C. Stere militează împotriva sămănătorismului din cauza faptului acesta din urmă refuza cultura
universală. Revista continua ceva din spiritul „Daciei literare”, fără a fi, însă, sectară şi exclusivistă. De
altfel, printre colaboratorii „Vieţii româneşti” întîlnim şi scriitori care publică la „Sămănătorul”,
precum D. Anghel, Şt. O. Iosif, rar Vlahuţă şi Coşbuc. Dintre prozatori ar trebui amintiţi Caragiale,
Delavrancea, Brătescu-Voineşti, Vlahuţă şi Hogaş. Pentru spiritul şi problematica acestui curent,
relevante sunt cuvintele lui C. Stere care spunea că poporanimsul este „sentimentul de recunoştinţă,
simpatie, datorie faţă de ţărani”, sau ale lui Ibrăileanu, care susţinea că „relaţia dintre popor şi literatură
se reduce la o problemă de atitudine scriitoricească”.

Natura şi vieţuitoarele – temă a literaturii pentru copii

Se poate spune că natura, în ipostaza ei benefică în raport cu omul, este descoperirea Renaşterii.
Evul Mediu era o lume interiorizată, a contemplaţiei mistice, pe când Renaşterea se opreşte la lumea
exterioară, iar natura nu mai e un simplu decor, model lipsit de viaţă, ci subiect artistic, sursă a plăcerii,
cultivată cu fantezie şi rafinament. Natura devine luxuriantă şi gingaşă, măreaţă şi impresionantă, iar
omul simte pe deplin bucuria de a trăi în lume şi de a o înţelege. Clasicismul şi iluminismul continuă şi
amplifică dorinţele omului de cunoaştere, în secolul al XVIII-lea dezvoltându-se cu precădere
literatura de călătorie: J. Swift - Călătoriile lui Gulliver, D. Defoe - Robinson Crusoe ş.a Îi revine însă
romantismului rolul de a pune omul în perfectă comuniune cu natura, de a-i pune în valoare
sensibilitatea, fantezia, vizionarismul.
Romantismului românesc i se pot asocia atribute precum cele prin care Paul Cornea
caracterizează romantismul răsăritean, adică proluminist, naţional, idealist, folclorizant, militant. Deşi
cuvântul "romantic" nu apare celebra Introducţie a lui Kogălniceanu, manifestul romantismului
românesc este considerat articolul-program formulat de M. Kogălniceanu din Dacia literară (1840), în
care erau sintetizate principiile călăuzitoare ale unei literaturi române originale: ideea naţională,
trecutul istoric, preţuirea frumuseţilor patriei, valorificarea folclorului. După N. Manolescu,
romantismul românesc ar ţine de la Cârlova până la Eminescu, aşadar din 1830 până în 1883, cu
precizarea că în operele scriitorilor paşoptişti scrise în acest interval romantismul se întâlneşte cu
clasicismul, iluminismul şi chiar realismul. Dacă realizările literare ale unor scriitori precum Cârlova,
Alecsandri, Alexandrescu, Negruzzi, Heliade-Rădulescu, Bolliac sunt străbătute de un romantism naiv
şi exaltat, prin Eminescu romantismul românesc atinge un nivel european.
Considerat preromanticul nostru prin excelenţă, Vasile Cârlova (1809-1831) preia o parte din
tematica preromanticilor occidentali şi o seamă de locuri comune ale acestora, precum motivul ruinelor
sau al mormintelor, peisajul rustic şi sumbru, lirica elegiacă, după cum se poate observa din
enumerarea titlurilor celor cinci poezii publicate: Păstorul întristat, Înserarea, Rugăciunea, Ruinurile
Târgoviştii, Marşul. În versurile sale se conturează un accent personal mai ales atunci când traversează
momente contemplative şi de interiorizare elegiacă: "Pe de o parte iarăşi o gârlă şărpuieşte,/ Întocmai
ca o pânză se vede albă-n jos/ Şi ni se pare încă în vânt că fâlfâieşte,/ Mişcându-se de pietre talazu
albicios"(Înserarea).
"Regele" poeziei româneşti din întreaga epocă pe care a străbătut-o a fost Vasile Alecsandri
(1821-1891). Folclorist, prozator, dramaturg, poet, animator cultural, Alecsandri rămâne în istoria
literaturii române şi în calitate de creator al Pasteluri-lor, publicate între 1868 şi 1869, încununare a
creaţiei sale lirice. Orice poezie ce face apel direct la peisaj este raportată la acest ciclu. Analizând
pastelurile lui Alecsandri, Titu Maiorescu afirmă că "sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de
regulă descrieri, câteva idile, toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturii, scrise
într-o limbă aşa de frumoasă". Influenţat deopotrivă de fantezia romantică şi de echilibrul clasic, mai
aproape temperamentului său optimist şi solar, Alecsandri şi-a conceput tablourile sub unghiul mişcător
al marilor cicluri naturale. Fiecare anotimp este înfăţişat cu o măiestrie picturală impresionantă:
"Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi/ Ce răzbat prin frunzi uscate şi s-arată drăgălaşi", "Crivăţul din
meazănoapte vâjie pri vijelie,/ Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie...". Expert în
detectarea frumuseţilor din natură (după unii critici pastelurile nu sunt fotografii, ci rodul unei
imaginaţii ce poate găsi în natură asociaţii nebănuite), ochiul poetului se îndreaptă iute şi sigur către
detaliul plastic şi revelator, dovedind sensibilitate atât pentru valorile cromatice, cât şi pentru cele
sonore. Priveliştile sunt graţioase, senzaţia de fraged şi delicat "în lumea pudruită cu mărunt
mărgăritar" a peisajului descris de Alecsandri. Unele dintre cele mai reuşite privelişti sunt cele ale
stihiilor dezlănţuite care "frământă lumea", iar de "prin codri, de pe dealuri, de prin sate" - "se ridică
(...) sberăt, răget, ţipăt, vaiet, mii de glasuri spăimântate". Memorabile rămân şi tablourile statice
precum cel "măreţ, fantastic" din Mezul iernei, în care, pe "altarele" munţilor, "Mii de stele argintii/ În
nemărginitul templu ard ca veşnice făclii". În afară de surprinderea succesiunii anotimpurilor din lunca
Mirceştilor, poetul a imortalizat şi momente semnificative ale vieţii rurale, configurând un ansamblu
idealizat al vieţii ţărăneşti (acest model liric va fi urmat ulterior de G. Coşbuc). Poeziile se umplu de
arabescuri, caligrafii şi umbre chinezeşti, într-un fel ce anunţă creaţia de acelaşi tip a unor poeţi de mai
târziu, precum Eminescu, Macedonski, D. Anghel, Tudor Arghezi, Ion Pillat.
La Eminescu, poezia naturii "e mult mai mult decât un pastel"(E. Todoran). Nu e nici doar un
simplu cadru, nici un pretext pentru lirica gnomică (Revedere), "ea având o mulţime de funcţii care o
pun în relaţie cu tema erotică, cu tema istoriei, subsumându-se, de fapt unei viziuni gnostice asupra
lumii"(Mircea A. Diaconu). O altă caracterizare frecvent întâlnită a temei naturii la Eminescu este
cuprinsă în sintagma "natura este o stare de suflet", contextul mai larg al formulării lui Amiel
conturând ideea unor corespondenţe, a unei identităţi intime între om şi natură. În Sara pe deal, de
exemplu, tabloul naturii este "o încifrare simbolică a sentimentului erotic"(E. Todoran), tehnica
metaforei simbolice urmărind asocierea imaginilor naturii cu ceea ce ele ar putea sugera în plan afectiv:
"Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,/ Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,/ Stelele nasc umezi pe
bolta senină,/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină".
Nici în concepţia lui Blaga natura eminesciană nu este un simplu cadru, "dulcele corn" sugerând
"o lume de subterane melancolii şi o natură în care simţi fără să fie amintită, prezenţa unor taine
umbroase, care nu pot fi captate tematic". În poezia lui Al. Macedonski(1854-1920), natura nu e, ca în
operele mai tuturor poeţilor de dinaintea lui, expresia geologicului, a superbei sălbătăcii, nu e un tărâm
incompatibil cu civilizaţia. Macedonski preferă "natura umanizată şi modelează peisajul în
conformitate cu exigenţe proprii creaţiei de artă"(Dumitru Micu).
George Coşbuc (1866-1918) este considerat al doilea pastelist remarcabil, în ordine
cronologică, după întemeietorul speciei, Alecsandri. În cazul lui George Coşbuc, care publică în 1893,
Balade şi idile, în 1896, File de tort, în 1904 Cîntece de vitejie, două probleme sunt definitorii:
autohtonismul şi clasicismul(Mircea A. Diaconu).
Autohtonismul reiese din ţărănismul scriitorului, din tematica exclusiv rurală şi din aderenţa
structurală la idealurile clasei ţărăneşti. Poezia lui Coşbuc are substratul gestului iluminist care urmărea
să culturalizeze masele populare. Coşbuc nu este deloc un poet naiv şi ingenuu, deşi a fost considerat
astfel mai ales din cauza faptului că a fost dotat cu un extraordinar har al versificaţiei, pentru simplul
fapt că el vrea să realizeze o mitologie românească, folosind în mod deliberat anumite convenţii,
aşezînd în locul zeităţilor antice, zeităţi din folclor sau din natură. De altfel, el este unul dintre cei mai
culţi poeţi români, traducînd din Vergiliu, sau din sanscrită. Petru Poantă spunea că „importanţa lui
Coşbuc este dată de faptul că el oferă o alternativă la eminescianism. Diferenţa dintre el şi Eminescu
este dată de trecerea de la Poet la Artist, de la substanţă la scris”.
Clasicismul lui Coşbuc este consecinţa culturii, a structurii sale şi chiar a influenţei folclorice.
În rezumat,elementele clasice întîlnite în creaţia sa sînt: redescoperirea şi cultivarea anacreontismului;
aluziile la mitologia greco-latină; limpezimea stilului; atenţia cordată versificaţiei; optimismul
structural.În creaţia sa, lumea este percepută ca un spectacol (Călinescu , pornind de aici, vorbeşte
despre un „lirism obiectiv”), cu personaje, dialoguri, epică. De aici rezultă o bună dispoziţie structurală
şi o demnitate organică. Nota generală din poezia lui Coşbuc ţine de o anumită atitudine solemnă,
sărbătorească, şi idilismul pe care poetul îl cultivă nu este în nici un caz de factură sămănătoristă.
 Temele cultivate de Coşbuc sunt iubirea, natura, războiul, satul, în general. În ceea ce priveşte
tema naturii, Dumitru Micu remarca faptul ca acesta nu descrie, asemenea lui V. Alecsandri, natura
pentru ea însăşi. Obiectul evocării sale e omul pământului, peisajul având funcţia de a-i preciza
acestuia cadrul de manifestare. Din acest punct de vedere creaţia lui Coşbuc este raportată la creaţia lui
Vergiliu sau Hesiod. Fiecăruia dintre anotimpuri, Coşbuc i-a dedicat cel puţin o poezie, specifice prin
excelenţă modului său liric fiind acelea în care spectacolul lumii rurale relevă cadrul existenţial şi unele
din îndeletnicirile ţărăneşti tipice. Coşbuc prezintă universul satului transilvănean într-o proiecţie
idealizată, prin acest optimism al viziunii poetice deosebindu-se major de dramatismul mesianic al
versurilor lui Octavian Goga.
Octavian Goga (1881-1938) este – prin tematică, limbaj, viziune asupra artistului – un
romantic. El face o monografie, dar una „sufletească” a satului, care să vizeze identitatea naţională şi
socială a transilvăneanului. Stilul său este grandios, vizionar, nu spectacular şi colocvial, ca la Coşbuc.
Pe un ton solemn, într-un limbaj profetic, el se implică, asemenea unui veritabil tribun, în trăirile
neamului său. Asemenea lui Grigore Alexandrescu, poetul oferă imaginea artistului angajat, declarînd
că misiunea lui este de a fi „un luptător, un deschizător de drumuri”, în fine, conştiinţa vie a neamului,
pe care îl conduce spre eliberare. Structura lui Goga este una duală, elegiacă şi în acelaşi timp militantă.
El este un revoltat care are nostalgia patriei paradisiace şi care trăieşte cu convingerea că spaţiul
originar este recuperabilă. De altfel, natura nu este tratată niciodată ca pastel, tocmai pentru că Goga
încearcă să recupereze o patrie mesianică Cît priveşte discursul poetic al lui Goga, el implică în mod
organic existenţa unor elemente de poetică noi şi chiar sugestia, fraza lui fiind limpede (militantismul e
incompatibil cu sugestia, de exemplu, sau cu ambiguitatea), dar organizată prin repetiţii, prin eufonii,
toate acestea avînd o anumită importanţă în crearea unei anumite atmosfere. Pe lîngă ambianţa
familială, eroii simbolici etc., şi aici trebuie căutate mijloacele prin care Goga creează imaginea unei
lumi fundamental tragice.
În paginile revistelor Semănătorul şi Viaţa românească s-au definit în primele decenii ale
secolului XX personalităţi poetice precum Şt. O. Iosif(1875-1913) şi G. Topârceanu(1886-1937).
Romantic întârziat, Şt. O. Iosif e un poet monocord, care produce adesea emoţii de o rară
suavitate(Dumitru Micu). Remarcabile prin înfiorarea sobră ce le caracterizează sunt Cântece-le, mic
ciclu străbătut de tristeţea toamnei, a despărţirii de locuri dragi: "Nu mai sunt pe luncă flori/ Văile-s
deşarte/ Ţipă cârduri de cocori/ Pribegind departe!". Lirismul evocărilor sale sumbre sau luminoase din
lumea satului se realizează îndeosebi prin melancolia ce învăluie priveliştile ca într-o ceaţă diafană.
Nota definitorie a operei lui G. Topârceanu este un aliaj deosebit de umor şi sentimentalitate. Poetul e,
mai precis, un sentimental care-şi disimulează stările sufleteşti prin umor, autoironie şi autopersiflare.
O constantă a liricii sale este elanul de simpatie, de înţelegere pentru dramele neştiute, pentru neliniştile
şi durerile celor mici, fără apărare. Tot ce e mărunt, nebăgat în seamă, tot ce suferă (oameni, plante,
dobitoace, gâze) se bucură în poezia sa de o atenţie tandră. Remarcabile sunt poeziile ce transfigurează
zbuciumări din universul necuvântătoarelor: un "greier mic" îşi destăinuie panica provocată de venirea
intempestivă a toamnei(Balada unui greier mic); gâze şi ierburi de tot soiul se agită, tulburate de vestea
că vine vânt de iarnă, "răscolind pădurile"(Rapsodii de toamnă). În expresie directă, decantată, lirismul
se realizează în poeme cu peisaje brumate sau ninse(Balada călătorului, Noapte de toamnă, Balada
morţii (Dumitru Micu).
Caracterizat frecvent prin formula "poet al florilor", D. Anghel(1872-1914) evocă în culegerea
de debut, intitulată În grădină, lumea florală şi îndeosebi "mirosul blând", "miresmele dulci",
răspândite de florile din grădina copilăriei, perpetuată în amintire. D. Anghel este un pionier al
simbolismului românesc, unele dintre stările sale lirice("Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o
mireasmă") putând fi înţelese prin raportare la corespondenţele lui Baudelaire. În acelaşi context de
afirmare a esteticii simboliste se înscrie şi poezia lui Ştefan Petică(1877-1904). Păstrând elemente ale
imagisticii eminesciene, el ne introduce într-un spaţiu modern urban, populat cu parcuri, grădini cu
havuzuri şi păuni, balcoane cu ghirlande, crizanteme, roze, crini. Lirica simbolistă va cunoaşte în
literatura română punctul maxim de realizare prin G. Bacovia(1881-1957), poetul toamnei reci şi
umede al iernii aspre, cu amurguri sumbre, de metal, al verii toride, al târgului deprimant de provincie.
Natura ocupă un loc important şi poezia tradiţionalistă interbelică. Ion Pillat(1891-1945)
propune odată cu publicare volumului Pe Argeş în sus o lirică generată de o intensă subiectivitate.
Apropiat temperamental de Alecsandri, Pillat rămâne un Alecsandri trecut prin arta europeană
antinaturalistă şi antiparnasiană.
În proză, "un pictor şi un poet al naturii" (Garabet Ibrăileanu) prin excelenţă este Mihail
Sadoveanu(1880-1961). Călinescu îl aşeza lângă Chateaubriand, socotindu-l "unul dintre cei mai
grandioşi contemplatori ai frumuseţilor universului din literatura de pretutindeni". Alături de
Sadoveanu străbatem, într-o extraordinară aventură a cunoaşterii, teritorii intrate definitiv în conştiinţa
scriitorului, conştiinţă însetată de descoperiri şi de senzaţionalele corespondenţe ale vieţii.
Reprezentările noastre, sumare şi aproximative, despre cărţile naturii sunt radical modificate şi
îmbogăţite prin călătoriile scriitorului atras de mirifica explozie a anotimpurilor, de mişcarea secretă a
lumilor în necontenită prefacere. Mihail Sadoveanu stabileşte legături neaşteptate între existenţa
oamenilor şi semnele locurilor unde popasul său devine un act de interpretare şi de cercetare,
metamorfozat în contemplaţie şi reflecţie. Acestea se organizează în povestiri , la rândul lor "poeme şi
cânturi ale unui epos închinat pământului, vieţuitoarelor, oamenilor şi timpului"(Ion Vlad). Întregul
univers ce poate fi cuprins cu privirea este supus unei descrieri din ce în ce mai minuţioase, într-o
dimineaţă de la sfârşitul lui august În Pădurea Petrişorului, de la imaginea de ansamblu ce surprinde
pădurea Petrişorului, "bătrână şi nestricată de mână de om" ce "urca domol coline tărăgănate, se ridica
departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întâi
printr-un şuiet adânc sosirea vânturilor", până la puzderia de vieţi mărunte ce "se priveau cu ochişori
sticliţi ca vârfuri de ace", "se încrucişau" (...) "zboruri de gâze cu aripi străvezii" cu "fluturi" ce "jucau
deasupra ierbii dese". Aceste adevărate bijuterii însufleţite concurează fauna miniaturală imaginată de
Tudor Arghezi în Hore şi Versuri de seară. Exuberanţa, manifestarea plenară a vieţii din descrierea cu
care se deschide această proză se află în opoziţie cu imaginea din final ce prezintă agonia căprioarei
care "sta singură şi murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe".
"Fire romantică, delicat şi sfios, blând şi adesea melancolic, mai tot timpul liber şi-l petrecea
citind, studiind, făcându-şi note, observând oamenii şi realităţile vieţii, năzuind să devină scriitor",
scriitorul Emil Gârleanu(1878-1914), prin volumul Din lumea celor care nu cuvântă, publicat în anul
1910, "inaugurează" în literatura română genul de povestiri inspirate din lumea plantelor, gâzelor,
animalelor. Cu toate că a avut ca model Histoires Naturelles publicate de Jules Renard în 1896, E.
Gârleanu creează o operă plină de originalitate, cu trăsături proprii, manifestându-şi în ea
individualitatea sa artistică. Creaţii de maximă concentrare, denotând spirit de observaţie şi analiză, ele
sunt străbătute de o vibrantă notă de duioşie şi blândeţe. "Micile" drame "din lumea celor care nu
cuvântă" sunt aduse de scriitor la nivelul dramelor umane. Cititorul, sensibilizat, recunoaşte astfel în
dramele micilor vieţuitoare unele din propriile sale drame şi nelinişti. Micile vieţuitoare, aflate într-o
necruţătoare luptă pentru supravieţuire, par a accepta cu demnitate moartea. Sărăcuţul este un cărăbuş
care, luat de o furtună şi dus departe, scapă de apariţiile ameninţătoare şi "impozante" ale cocoşului,
curcanului şi păunului, căzând în cele din urmă pradă unui pui de sturz aparent inofensiv şi pe care-l şi-
l dorea prieten. "Învăţătura" cu care rămân puişorii de vrabie care au urmărit scena este că pericolul
poate să apară de unde te aştepţi mai puţin. Alteori, curmarea bruscă a vieţii este marcată de "o ură
straşnică". Este cazul Vulturul-ui, pe care moartea nedreaptă ce se apropie îl face să-şi dorească "să se
stingă toată lumea odată cu dânsul", iar printr-un ultim gest, disperat, în cădere, îşi "infige gheara în
ochiul curat şi umed" al unui căprior. Frunza parcurge etape ale existenţei umane, simbolizate de
succesiunea anotimpurilor, Căprioara reprezintă sacrificiul matern, în Părăsită şi Calul fiind descris
sfârşitul unor cai bătrâni. Moartea, temă a literaturii dintotdeauna, este în prozele lui Gârleanu o lege
inexorabilă a firii, căreia i se supun deopotrivă vietăţile şi vegetalul. Părăsind registrul tragic, alte
schiţe, precum Gândăcelul, ilustrează ideea necesităţii de a aspira spre un ideal, ideea de autodepăşire,
de căutare a unui rost în viaţă. Alte schiţe înfăţişează direct diversitatea vietăţilor din natură, în timp ce
unele au caracteristicile unor mici legende(După asemănarea lor, Cioc! cioc! cioc!). Stilul acestor
schiţe are un farmec deosebit, este un stil plin de poezie, bogat în metafore, comparaţii, epitete,
alegorii, de o cuceritoare expresivitate.
Făcând parte din aceeaşi familie de scriitori precum E. Gârleanu, I. Al. Brătescu-
Voineşti(1868-1946) e un scriitor sensibil atât la suferinţele din sfera umanului(Niculăiţă Minciună),
cât şi la cele din cea a necuvântătoarelor (Privighetoarea, Moartea lui Castor, Puiul). G. Călinescu
sesiza în cazul lui I. Al. Brătescu-Voineşti ipostaza de moralist, afirmând că eroii lui sunt "nişte
simboluri ale moralei". Puiul este, în esenţă, o alegorie ale cărei personaje aparţin, cu transparenţă.
umanului, scriitorul remarcându-se prin arta compoziţională de factură clasică, concizie, din care, cum
spunea Constantin Ciopraga, "şi-a făcut un ideal estetic".
Tudor Arghezi(1880-1967) este creatorul unei opere masive, polifonice. Îndepărtându-se de
încordarea din Psalmi, Arghezi se refugiază în universul paradisiac, domestic al vieţuitoarelor. În
Cărticica de seară, Buruieni, Hore, Cântece cu gura închisă ne întâmpină un alt Arghezi, cuminte,
părăsit de nelinişti, spaime, teroare. Poezia e, esenţial, o formă de joc. În paginile "cărţii de seară" se
strâng spre a încăpea în miniaturile poetului furnici, albine, pisoi, căţei, iezi, greieri:"O furnică mică,
mică,/ Dar înfiptă vasăzică,/ Ieri, la prânz, mi s-a urcat/ De pe vişinul uscat,/ Pe picioare pentru căci/
Mi le-a luat drept nişte crăci"(O furnică), "A-nceput un greiere/Casa s-o cutreiere/ Şuieră/ Şi fluieră/ Şi
să dormi nu te mai lasă;/ Parc-ar fi la el acasă"(Greierele).

APLICAȚII
1. Natura şi vieţuitoarele în opera lui E. Gârleanu, Din lumea celor care nu cuvântă, I. Al.
Brătescu-Voineşti (Puiul) şi Mihail Sadoveanu (În Pădurea Petrişorului);
2. Citiți în întregime vol. Din lumea celor care nu cuvântă de Emil Gârleanu; alegeți și
prezentați una dintre schițe/povestiri, având în vedere următoarele repere teoretice: temă,
subiect, personaje, mesaj.
3. Natura în poezia lui George Coșbuc;
4. Natura în poezia lui Octavian Goga;
5. Natura în poezia lui George Topârceanu;
6. Natura în poezia lui Ștefan Octavian Iosif;
7. Natura în poezia simbolistă;
8. Alegeți trei poezii, aparținând unor scriitori diferiți, care sa aibă ca temă natura într-unul
dintre cele patru anotimpuri; analizați cele trei poezii din perspectiva specificului fiecărui
autor în tratarea temei.
9. Universul domestic în poezia lui Tudor Arghezi.