Universitatea „Ștefan cel Mare Suceava”

Facultatea de Drept și Ştiinţe Administrative

Masterat Management și Administrație Europeană. An II

ARTICOL ȘTIINȚIFIC

Problematici privind protecția cetățenilor

europeni prin extinderea curentului terorismului

Masterand:

Aconstantinesei Marius
 Cuprins

1. Noţiuni introductive .........................................................................

2. Legislaţia aplicabilă .........................................................................
3. Traficul de organe ..........................................................................
4. Studiu de caz – jurisprudența Curții privind dreptul la demnitate
umană ................................................................................
5. Concluzii .............................................................................................
6. Bibliografie ...................................................................................
 1.Noţiuni introductive.

Donarea şi transplantul de organe sunt chestiuni delicate şi complexe, cu o importantă

dimensiune etică, care necesită deplina participare a societăţii pentru a se putea dezvolta.
Anumite aspecte sunt abordate în mod diferit de statele membre în funcţie de contextul cultural,
juridic, administrativ şi organizaţional din aceste state.
Studierea motivaţiei pentru care un donator viu acceptă renunţarea la un organ propriu
ridică probleme etice controversate, iar în unele cazuri plasează actul dincolo de limita legii.
Redăm mai jos câteva situaţii:
– Salvarea vieţii unei rude apropiate cu care există o relaţie emoţională;
– Schimbul de perechi – transplant încrucişat: de exemplu soţ-soţie care acceptă donarea,
dar fiind incompatibili se apelează la o altă pereche aflată în aceeaşi situaţie. Pe această temă s-a
iniţiat un proiect pilot în 1997, iar primul transplant de acest fel s-a efectuat în 2001;
– Donarea altruistă, conform principiului bunului samaritean. Donatorul alege
un primitor din lista de aşteptare, după criterii proprii. Evaluarea psihologică şi
psihiatrică a donatorului este esenţială, mai ales la tineri; există membri ai unor
culte religioase care au ca preocupare donarea unui rinichi în modul descris, însă nu întotdeauna
familia este de acord;
– Donarea compensată material –turismul medical. Deşi ilegală (Marea Britanie din 1961), în
aproape toate ţările, vânzarea de organe continuă;
– Donarea forţată – împotriva voinţei donatorului. Condamnaţii din penitenciare sunt vizaţi
pentru astfel de practici. Alocarea organelor pentru transplant se face după diverse criterii sau
combinaţii ale acestora:
• Timpul de aşteptare (rinichi) – “longest on the list first”
• Scoring de stadiu al bolii “ sickest first” (de ex., pentru transplantul de ficat,
MELD – Model of End Stage Liver Disease). Una din întrebările la care bioetica trebuie să
răspundă este dacă “din punct de vedere etic, se poate accepta ca un pacient cu ficat alcoolic să
primească un indice de prioritate mai mic decât unul cu patologie non-alcoolică, în acelaşi
stadiu?”
• Poziţia geografică apropiată (“closest to the location first”)
 • Alocare ţintită, în care familia unui donator decedat (de multe ori, pentru a onora
dorinţa acestuia) cere ca un organ să fie dat unui anumit primitor. Acest tip de donaţie se practică
limitat, şi nu în toate ţările.
Din cele expuse mai sus rezultă că există pe plan european şi mondial un dezechilibru
major între cererea şi oferta de organe pentru transplant (peste 3:1). Lipsa acordului pentru
transplant din partea familiei este principalul factor care determină o scădere la jumătate a
donatorilor reali faţă de numărul potenţial al donatorilor aflaţi în moarte cerebrală.
Lipsa acută a donatorilor de organe reprezintă o problemă esenţială cu care se confruntă
statele membre ale Uniunii Europene în ceea ce priveşte transplantul de organe.
Zilnic, în Europa, mor aproape 10 pacienţi care sunt în aşteptarea unui organ pentru
transplant. Numărul pacienţilor aflaţi pe listele de aşteptare s-a extins în toate statele Uniunii
Europene. Chiar şi în cazurile în care se înregistrează creşteri considerabile ale numărului de
donatori este foarte dificil să se reducă numărul de pacienţi şi timpul petrecut pe listele de
aşteptare. Nevoia de transplanturi depăşeşte rata donării de organe.
În decursul fiecărui an au loc schimburi de organe între statele membre ale Uniunii
Europene. Numărul de organe care fac obiectul schimburilor reprezintă un mic procent din
numărul total de organe folosite pentru transplanturi în cadrul Uniunii Europene, excepţie făcând
acele sectoare reglementate de acorduri internaţionale (Eurotransplant), în cadrul cărora organele
obţinute în urma schimburilor reprezintă până la 20% din totalul transplanturilor de organe. De
asemenea, în fiecare an, un anumit număr de cetăţeni UE sunt supuşi unui transplant într-un alt
stat membru decât cel de origine. Se răspândeşte practica de a beneficia de un transplant într-un
alt stat cu o rată de donare mai ridicată decât în ţara de origine.
Pentru toate statele membre UE reprezintă o prioritate garantarea unui nivel ridicat de
protecţie a pacienţilor.

2.Legislaţia aplicabilă.

Principalele acorduri care stabilesc principiile de abordare a problemei transplantului de

organe în ţările Uniunii Europene sunt:
• Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă
de aplicaţiile biologiei şi medicinei (Oviedo 1997), ratificată de România prin Legea nr. 17 din
2001, care prevede că prelevarea de organe şi ţesuturi de la o persoană în viaţă în scopul
transplantării se poate face numai în interesul terapeutic al primitorului şi numai atunci când nu
există ţesuturi sau organe adecvate disponibile de la o persoană decedată şi nici altă metodă
terapeutică alternativă de o eficacitate comparabilă. Consimţământul necesar, astfel cum se
prevede la art. 5, trebuie să se fi dat expres şi specific, fie în scris, fie în faţa unei instanţe
oficiale. Observăm că nu se fac precizări în acest act referitor la consimţământul în cazul
prelevării de organe de la cadavre.
• Protocolul Adiţional la Convenţie privind transplantul de organe şi ţesuturi de origine
umană (Strasbourg 2002) prevede că organele sau ţesuturile nu vor fi prelevate de la o persoană
decedată până în momentul obţinerii consimţământului sau autorizaţiei conform legislaţiei, iar
prelevarea nu va fi efectuată dacă persoana decedată a avut obiecţii împotriva acestui fapt. De
asemenea, părţile vor întreprinde toate măsurile necesare pentru promovarea donării de organe şi
ţesuturi. Practica privind obţinerea consimţământului explicit din partea rudelor apropiate sau
prezumarea acestuia prin acte normative este de o mare varietate în ţările europene. Există multe
forme de tranziţie ce derivă din obligativitatea consultării sub diverse forme a familiei şi a
importanţei atitudinii acesteia chiar în ţările în care consimţământul este prezumat.

În România, prevederile Legii nr. 2/1998 (în prezent abrogată) menţionează că este necesar
consimţământul informat al membrilor familiei pentru a se putea preleva organe pentru
transplant de la decedaţi, aceste prevederi fiind păstrate şi în actuala legislaţie (Legea 95/2006,
Titlul VI). Astfel:
• Prelevarea de organe, ţesuturi şi/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu
consimţământul scris a cel puţin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în
următoarea ordine: soţ, părinte, copil, frate, soră.
• Prelevarea se poate face fără consimţământul membrilor familiei dacă, în timpul vieţii,
persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de
consimţământ pentru prelevare sau înscrierea în Registrul Naţional al donatorilor de organe,
ţesuturi şi celule.
• Prelevarea nu se poate face sub nici o formă dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a
exprimat deja opţiunea împotriva donării, prin act de refuz al donării avizat de către medicul de
familie sau prin înscrierea în Registrul Naţional al celor care refuză să doneze organe, ţesuturi şi
celule.
• Transplantul efectuat fără consimţământul dat conform Legii, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 5 la 7 ani.
Alte infracţiuni prevăzute de Legea susmenţionată:
 • Donarea de organe/ţesuturi/celule cu scopul obţinerii de foloase materiale (pedeapsa cu
închisoare între 3-5 ani);
• Constrângerea de a dona (pedeapsa cu închisoare între 3-10 ani);
• Publicitatea privind donarea cu scop material (pedeapsa cu închisoare între 2-7 ani);
• Traficul de organe (pedeapsa cu închisoare între 3-10 ani);
• Trecerea prin frontieră a organelor fără autorizaţie din partea Agenţiei Naţionale de
Transplant (pedeapsa cu închisoare între 3-10 ani).

Biserica Ortodoxă Română şi-a exprimat dezacordul faţă de introducerea noţiunii de

"consimţământ prezumat", deoarece contravine principiilor morale creştin-ortodoxe, anulează
principiul dăruirii de sine şi al dragostei frăţeşti cuprins în consimţământul explicit şi exclude
rolul familiei în cazul persoanelor aflate în moarte cerebrală sau decedate, dacă acestea nu şi-au
exprimat clar acordul în timpul vieţii. Apreciază că actul prelevării de organe, ca şi acceptul
donării organelor, are valoare morală numai când este făcut conştient, informat şi cu altruism.
Consimţământul/ acordul prezumat reprezintă o lipsă de respect faţă de fiinţa umană şi poate
deschide calea abuzurilor şi satisfacerii intereselor profesionale. În plus, acceptarea
consimţământului prezumat ar putea duce la ştirbirea încrederii pacienţilor în medici, în
condiţiile în care pacienţii vor crede că, odată ajunşi în stare critică, viaţa lor nu mai are valoare
decât ca sursă de organe şi ţesuturi.
Alternativa morală ar putea fi încurajarea voluntariatului şi introducerea cardului de
donator, care reflectă opţiunea persoanei faţă de donarea de ţesuturi şi organe.

3. Traficul de organe.

Asigurarea calităţii şi securităţii organelor umane în Europa se află în centrul activităţilor

comunitare din acest domeniu, deoarece acest aspect figurează printre priorităţile Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene. O conferinţă a experţilor în domeniu, organizată de guvernul
italian în timpul preşedinţiei sale la Consiliul Uniunii Europene în 2003 a inclus penuria de
organe şi traficul de organe în rândul priorităţilor în acest domeniu şi a subliniat importanţa
aspectelor privind calitatea şi securitatea în cadrul ofertei şi cererii de organe. Pentru aceasta,
este necesară o abordare integrată care constă în trei acţiuni:
a) Cadrul privind calitatea şi securitatea donării şi transplantului de organe
 Evaluarea potenţialilor donatori înaintea transplantului reprezintă un aspect esenţial al
transplantului de organe solide. Această evaluare trebuie să furnizeze suficiente informaţii
pentru ca echipa care realizează transplantul să poată face o evaluare corectă a riscurilor şi a
avantajelor. Trebuie identificate şi examinate riscurile şi caracteristicile organului pentru a
permite atribuirea acestuia pacientului potrivit.
Păstrarea unor evidenţe privind donatorii şi a unor sisteme de calitate reprezintă acţiuni
esenţiale în vederea asigurării calităţii şi securităţii. Este necesară stabilirea unor proceduri
standard de recoltare şi a unor cerinţe standard de păstrare şi transportare a organelor.
Trebuie asigurat un transport eficient al organelor pentru a minimaliza durata ischemiei şi
pentru a evita deteriorarea organelor. Recipientul folosit pentru organe trebuie să fie etichetat
într-un mod clar şi să includă documentaţia necesară.
Sistemul de transplant trebuie să asigure trasabilitatea de la donator la beneficiar. Sistemul
trebuie să fie în măsură să semnalizeze apariţia unei complicaţii neaşteptate.
Autorităţile naţionale competente au un rol esenţial în asigurarea calităţii şi securităţii
acestui proces, precum şi importanţa creării de sisteme pentru autorizarea unităţilor şi
programelor de donare şi obţinere a organelor pe baza criteriilor comune de calitate şi securitate.
Acest sistem va furniza o listă completă a centrelor autorizate din întreaga Europă, accesibilă
publicului şi specialiştilor.

b) Cooperarea dintre statele membre

Penuria de organe este o problemă comună a tuturor statelor membre UE, iar schimbul de
experienţă între statele membre ale Uniunii Europene s-a dovedit deja util în sporirea numărului
de donatori de organe în anumite state.
Crearea unui sistem eficient de identificare a potenţialilor donatori de organe post-mortem,
după îndeplinirea tuturor cerinţelor obligatorii referitoare la consimţământ din statele membre
este esenţială pentru creşterea ratei donărilor.
În anumite state membre, formarea şi angajarea unor specialişti din domeniul sănătăţii
însărcinaţi cu detectarea persoanelor care ar putea deveni donatori de organe post-mortem şi cu
organizarea procesului de donare a condus la creşterea eficienţei obţinerii de organe şi la
îmbunătăţirea funcţionării sistemelor de transplant.
Pentru a extinde comunitatea donatorilor, este important să se încerce încurajarea donării
altruiste de organe de la donatorii în viaţă, pe baza unor garanţii adecvate privind protecţia
donatorilor vii şi prevenirea traficului de organe. În Europa, acest tip de donare este utilizat
pentru 17% din transplanturile de rinichi şi 5% din transplanturile de ficat.
Sensibilizarea populaţiei şi a opiniei publice joacă un rol important în creşterea ratei
donării. Din punct de vedere al costurilor, cel mai eficient mijloc de sensibilizare a populaţiei cu
privire la donare pare a fi sporirea cunoştinţelor despre transplant în rândul specialiştilor din
domeniul sănătăţii şi în mass-media. Având în vedere că atât mesajele pozitive, cât şi cele
negative pot afecta consimţământul populaţiei privind donarea se impune adoptarea unei
atitudini profesioniste în ceea ce priveşte donarea şi sprijinul experţilor din domeniul
comunicării.
Populaţia ar trebui încurajată să discute despre donarea de organe şi să-şi facă cunoscute
rudelor intenţiile. Numai 41% dintre cetăţenii europeni au discutat cu privire la donarea de
organe în cadrul familiei.
În Europa, refuzul familiilor de a dona organele rudelor decedate variază între 6% şi 42%.
Diferenţele de atitudine ar putea fi explicate prin varietatea procedurilor legislaţiei privind
consimţământul donatorilor, pentru donatorii în viaţă şi pentru cei decedaţi, precum şi prin alţi
factori culturali, economici şi sociali importanţi care influenţează percepţia societăţii asupra
avantajelor donării.
Acordul nr. 26 al Consiliului Europei privind schimbul de substanţe terapeutice de origine
umană, din 1958, a reprezentat punctul de plecare pentru activităţile de cooperare în domeniul
transplantului de organe. Activitatea Consiliului Europei, Eurotransplant, Scandiatransplant,
Reţelei europene de transplant sau întâlnirile periodice ale organizaţiilor europene de schimb de
organe reprezintă exemple elocvente ale nevoii de cooperare europene.
Traficul de organe nu reprezintă o problemă nouă la nivel mondial. În anii ’80 experţii au
început să observe fenomenul care a devenit cunoscut sub numele de „turism de transplant”:
asiaticii prosperi călătoreau în India sau în alte regiuni ale Asiei de Sud-Est pentru a beneficia
de organe provenind de la donatori săraci. De atunci, au apărut şi alte destinaţii.
Este posibil ca organizaţiile criminale internaţionale să fi identificat posibilitatea de a
specula diferenţa dintre cererea şi oferta de organe, exercitând presiuni asupra persoanelor aflate
în situaţii de sărăcie extremă pentru a-şi vinde organele.
Conform estimărilor actuale, traficul de organe este limitat în Europa, dar cu toate acestea,
acest fenomen reprezintă o preocupare politică şi etică serioasă.
Articolul 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede că orice
persoană are dreptul la integritate fizică. Mai mult, Carta conţine interzicerea utilizării corpului
uman şi a părţilor sale ca sursă de profit şi interzicerea traficului de fiinţe umane. În cadrul
fenomenului general de trafic cu fiinţe umane, traficul în scopul prelevării de organe constituie
o încălcare gravă a libertăţii şi integrităţii fizice a victimelor.
Consiliul Europei şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii au solicitat în mod repetat luarea de
măsuri pentru combaterea traficului de organe. Interdicţia privind traficul de organe şi ţesuturi
umane este deja în vigoare prin intermediul instrumentelor juridice internaţionale, precum
Tratatul de la Oviedo privind drepturile omului şi biomedicina şi Protocolul său adiţional
privind transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană. Mai mult, Protocolul privind
prevenirea, combaterea şi pedepsirea traficului de fiinţe umane, adiţional Tratatului Naţiunilor
Unite privind crima organizată internaţională, cere părţilor contractante să transfere în domeniul
penal această formă de trafic de fiinţe vii şi să adopte sancţiunile proporţionale şi disuasive.
Comisia se raportează în mod constant la aceste instrumente internaţionale importante şi
va monitoriza îndeaproape orice evoluţie în domeniul traficului de organe, atât în interiorul UE,
cât şi la nivel mondial.

4. Concluzii.

În vederea asigurării calităţii şi securităţii organelor umane, Comisia Europeană a

propus următoarele mecanisme de acţiuni:
• Planul de acţiune privind sporirea cooperării dintre statele membre
Analiza situaţiei privind transplantul de organe în UE a evidenţiat diferenţe mari între rata
donatorilor de organe decedaţi şi rata donatorilor în viaţă în cadrul Uniunii şi, de asemenea,
diferenţe considerabile în ceea ce priveşte activitatea de transplant. Aceste diferenţe nu sunt uşor
de explicat şi este clar faptul că unele modele funcţionează mai bine decât altele. Există
posibilitatea schimbului de experienţă între statele membre ale UE şi a cooperării pentru a spori
donarea de organe şi pentru a oferi un acces echitabil la transplant. Comunitatea va identifica cel
mai bun model şi va sprijini aplicarea acestuia în întreaga Uniune Europeană, respectând în
acelaşi timp diversitatea culturală şi organizaţională.
Un plan de acţiune privind cooperarea mai strânsă între statele membre, adaptat, acsetui
domeniu în mod special, va oferi conbinaţia de politici necesară pentru găsirea unei metode de
dezvoltare treptată a unei politici comunitare. Această metodă ar trebui să se bazeze pe
identificarea şi dezvoltarea unor obiective comune, asupra cărora s-a convenit că necesită o
reacţie comunitară, pe indicatori şi standarde cantitative şi calitative agreate, pe rapoarte
periodice, pe identificarea şi schimbul de bune practici.
• Instrumentul juridic comunitar privind calitatea şi securitatea donării şi transplantului de
organe
Comunitatea a adoptat deja directivele Parlamentului şi ale Consiliului privind standardele
de calitate şi securitate în ceea ce priveşte sângele şi ţesuturile şi celulele. O eventuală directivă
europeană de stabilire a standardelor de calitate şi securitate pentru organe ar putea trata subiecte
similare.
Viitorul instrument juridic ar putea include principiile necesare pentru crearea unui cadru de
bază al calităţii şi securităţii, şi anume:
- Crearea unei sau a unor autorităţi naţionale de supraveghere, însărcinate cu punerea în
aplicare a dispoziţiilor directivei;
- Un set comun de standarde de calitate şi securitate privind autorizarea instituţiilor şi
programelor de donare şi obţienere de organe, precum şi păstrarea şi transportul eficient
al organelor;
- Garantarea trasabilităţii şi întocmirea de rapoarte privind incidentele şi reacţiile adeverse
grave;
- Crearea unor structuri de verificare şi a unor măsuri de control;
- Asigurarea descrierii complete a organului, pentru ca echipa de trasnplant să poată realiza
o evaluare adecvată a riscului.

În România, cu referire la problemele etice ridicate de transplantul de organe, formulăm

câteva concluzii:
1. Donarea şi transplantul de organe sunt chestiuni delicate şi complexe, cu o importantă
dimensiune etică, ce necesită deplina participare a societăţii pentru a se putea dezvolta.
2. Este nevoie de o strategie educativă şi de senzibilizare a populaţiei ca soluţie alternativă
mai potrivită în prezent pentru România, faţă de legiferarea imediată a consimţământului
prezumat.
3. Încurajarea exprimării opţiunii privind donarea încă din timpul vieţii ar evita dilemele
familiei, care se confruntă oricum cu un stres deosebit provocat de moartea cuiva apropiat.
 4. Studiu de caz – jurisprudență drepturi fundamentale - dreptul la demnitatea umană

Cauza C-377/98 – Regatul Țărikor de Jos împotriva Parlamentului European și Consiliului

Uniunii Europene

Hotărârea Curții

9 octombrie 2001

Tipul şi obiectul: Anulare Directiva 98/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

6 iulie 1998 privind protecția juridică a invențiilor biotehnologice; temei juridic art. 100 A din
Tratatul CE (devenit după modificare articolul 95 CE), articolul 235 din Tratatul CE (devenit
articolul 308 CE ) sau articolele 130 și 130 f din Tratatul CE (devenite articolele 157 CE și 163
CE); subsidiaritate; securitate juridică; obligații de drept internațional ale statelor member;
drepturi fundamentale – demnitate umană; principiul colegialității pentru proiectele de acte
legislative ale Comisiei.
Părți: Regatul Țărilor de Jos (reclamant), susținut de Republica Italiană și de Regatul
Norvegian – intervenienți;
Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene – pârâți, susținuți de Comisia
Comunităților Europene - intervenientă
Situaţia de fapt
Regatul Țărilor de Jos a solicitat în temeiul art. 173 din Tratatul CE anularea Directivei
98/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iukie 1998 privind protecția juridică a
invențiilor biotehnologice.
Directiva are ca obiect încredințarea către statele membre protecția invențiilor
biotehnologice, prin intermediul dreptului lor național al brevetelor, respectându-și totodată
obligațiile internaționale.
Directiva prevede ce invenții privind plantele, animalele și corpul omenesc pot face sau nu
obiectul emiterii unui brevet.
Reclamantul acționează la cererea expresă a Parlamentului Țărilor de Jos având în vedere
opoziția exprimată în cadrul acestuia cu privire la manipulările genetice privind animalele și
plantele și emiterea unor brevete pentru produsele obținute prin procedee biotehnologice care pot
favoriza astfel de manipulări.
Reclamantul prezintă șase motive întemeiate pe:
1. alegerea greșită a articolului 100A din tratat ca bază juridică a directivei;
2. încălcarea principiului subsidiarității;
3. încălcarea principiului securității juridice;
4. încălcarea obligațiilor de drept internațional;
5. încălcarea dreptului fundamental de a respecta demnitatea umană;
6. încălcarea unor norme fundamentale de procedură privind adoptarea propunerii
Comisiei.

Motivarea Curții

1.Cu privire la primul motiv, Curtea reține că, Comunitatea dispune, în materie de
proprietate intelectuală, de o competeneță de armonizare a legislațiilor naționale, în
temeiul art. 100 din Tratatul CE și a art. 100a din tratat, și poate fi întemeiată pe art. 235
din tratat pentru crearea unor drepturi noi care să se suprapună peste drepturile naționale,
cum a fost cazul Regulamentului CE nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993
privind marca comunitară.
Brevetele a căror emitere este prevăzută de directivă sunte brevete naționale, eliberate în
conformitate cu procedurile aplicabile în statele membre și a căror forță protectoare
derivă din dreptul național. Având în vedere că directiva nu are nici ca obiect, nici ca
efect crearea unui brevet comuntar, aceasta nu introduce un drept nou care ar presupune
recurgerea la temeiul juridic oferit de 235 din tratat.
Guvernul italian consideră că directiva ar fi trebuit să fie adoptată pe baza articolelor 130
și 130 F din Tratatul CE și nu pe baza articolului 100 A din tratat, având în vedere că, în
opinia sa, aceasta are ca obiectiv principal, astfel cum reiese din primele trei considerente
ale directivei, să susțină dezvoltarea industrială a Comunității și cercetarea științifică în
sectorul ingineriei genetice.
Curtea reține că este necesar ca baza juridică în temeiul căreia trebuie să fie adoptat un
act să fie stabilită în funcție de obiectivul principal al actului respectiv. Este evident că
directiva are ca obiectiv să favorizeze cecetarea și dezvoltarea în domeniul ingineriei
genetice în Comunitatea Europeană, modul în care aceasta contribuie la îndeplinirea
obiectivului constă în eliminarea obstacolelor de ordin juridic, reprezentate pe piața
internă de diferențele legislative și jurisprudențiale dintre statele membre care ar putea
împiedica și perturba activitățile de cercetare și dezvoltare în acest domeniu.
Curtea reține că obiectivul principal al Directivei 98/44/CE este aproprierea legislațiilor
statelor membre, iar faptul că urmărește și un obiectiv ce intră sub incidența articolelor
130 și 130 F din tratat nu este de natură să facă recurgerea la art. 100A din tratat
necorespunzătoare ca temei juridic al directivei.
În consecință, directiva a fost adoptată în mod corect în temeiul art. 100A din tratat, prim
ul motiv invocat de reclamant trebuie respins.

2. Cu privire la al doilea motiv invocat de reclamant, și anume încălcarea principiului

subsidiarității, Curtea reține că directiva este clară în ceea ce privește respectarea acestui
principiu în al cincilea, al șaselea și al șaptelea considerent din directivă care constată că,
în absența unei intervenții comunitare evoluția legislațiilor și practicilor naționale
împiedică buna funcționare a pieței interne.
În consecință, al doilea motiv invocat de reclamant în susținerea cererii de anulare a
directivei trebuie respins.

3. Cu privire la al treilea motiv - încălcarea principiului securității juridice

Conform reclamantului, directiva în loc să contribuie la eliminarea incertitudinilor
juridice semnalate în considerentele acesteia, tinde să le agraveze, încălcând astfel
principiul siguranței juridice. Face referire la art.4 (brevetarea unui soi de plantă) și art. 6
(noțiunea de ordine publică și bune moravuri formulate în termeni general și echivoci)
din directivă.
Referitor la art. 4 din directivă, Curtea reține că art. 4 prevede că un brevet nu poate fi
acordat pentru un soi de plantă, dar poate fi acordat pentru o invenție a cărei fezabilitate
tehnică nu este limitată la un anumit soi de plante. De ex., o specie poate fi brevetată.
Referitor la art. 6 din directivă, se reține de către Curte faptul că directiva limitează aceste
noțiuni, pe de o parte, precizând că exploatarea comercială a unei invenții nu trebuie să
fie considerată contrară ordinii publice sau bunelor moravuri pur și simplu datorită
faptului că aceasta este interziă de către o dispoziție legală sau o normă administrativă și,
pe de altă parte, citând patru exemple de procedee și utilizări care nu sunt brevetabile.
Astfel, nu este dat motivul privind lipsa de securitate juridică a directivei.
4. Referitor la al patrulea motiv – încălcarea obligațiilor de drept internațional
Reclamantul susține că obligațiile pe care le creează directiva pentru statele membre sunt
incompatibile cu cele care rezultă din angajamentele lor internaționale, deși, conform
dispozițiilor art. 1 alin. 2 din directivă, aceasta nu aduce atingere obligațiilor care decurg
din acordurile internaționale.
Curtea reține că nu se poate presupune, în absența unor dovezi, că simpla protecție a
invențiilor biotehnologice prin brevetare va avea drept consecință, așa cum se pretinde de
reclamant, privarea țărilor în curs de dezvoltare de capacitatea de a-și controla resursele
biologice și a-și utiliza cunoștințele tradiționale, și nici favorizarea monoculturii sau
descurajarea eforturilor naționale și internaționale de conservare a biodiversității.
În ceea ce privește obstacolul pe care l-ar putea constitui directiva în cadrul cooperării
internaționale, Curtea reține că în temeiul art. 1 alin. 2 din directivă, statele membre au
datoria de a aplica directiva în conformitate cu angajamentele pe care și le-au asumat, în
special în ceea ce privește diversitatea biologică.
Curte respinge și cel de-al patrulea motiv.

5. Cu privire la al cincelea motiv - încălcarea dreptului fundamental de a respecta

demnitatea umană

Conform reclamantului, brevetarea unor elemente izolate ale corpului uman, prevăzută la
art. 5 alin. 2 din directivă reduce materia umană vie la un simplu instrument de atingere a
unui scop, ceea ce aduce atingere demnității ființei umane. În plus, absența unei prevedri
care impune verificarea consimțământului donatorului sau primitorului produselor
obținute prin mijloace biotehnologice amenință dreptul la autodeterminare.
Curte reține că, în ceea ce privește respectarea demnității umane, aceasta este, în
principiu asigurată la art. 5 alin. 1 din directivă care prevede că, în diversele sale stadii de
formare și dezvoltare, corpul uman nu poate constitui o invenție brevetabilă.
Nici elementele corpului uman în sine nu sunt brevetabile și descoperirea lor nu poate
face obiectul unei protecții. Numai invențiile care asociază un element natural cu un
procedeu tehnic care permite izolarea acestuia sau producerea sa în vederea unei aplicări
industriale pot face obiectul unei cereri de brevetare.
După cum se afirmă în considerentele 21 și 22 din directivă un element al corpului uman
poate face parte dintr-un produs care este susceptibil să obțină protecția unui brevet, dar
nu poate, în mediul său natural, să facă obiectul unei astfel de protecții.
Art. 6 din directivă prevede ca fiind contrare ordinii publice și bunelor moravuri, și prin
urmare, excluse de la brevetare, procedeele de clonare a ființelor umane, procedeele de
modificare a identității genetice embrionare a ființei umane și utilizările embrionilor
umani în scopuri industriale sau comerciale. Directiva prevede în al 38 considerent că
toate procedeele a căror aplicare aduce atingere demnității umane trebuie excluse de la
brevetare.
Directiva garantează că, corpul uman rămâne nedisponibil și inalienabil și că astfel este
protejată demnitatea umană.
În ceea ce privește consimțământul liber și informat al donatorului și primitorului, Curtea
reține că scopul directivei nu este să se substituie dispozițiilor restrictive care garantează
respectarea anumitor norme etice care includ dreptul persoanelor la autodeterminare
printr-un consimțământ informat.
În consecință, al cincilea motiv trebuie respins.

6. Cu privire la al șaselea motiv - încălcarea unor norme fundamentale de procedură

privind adoptarea propunerii Comisiei
Reclamantul susține că directiva nu conține nicio mențiune care să permită garantarea că
propunerea Comisiei a fost adoptată de un colegiu, pe baza unui text valabil în toate
limbile oficiale.
Curtea reține că nu s-a dovedit că Parlamentul sau Consiliul au, în speță, motive valide să
considere că deliberarea Comisiei cu privire la propunerea sa nu respectase procedura în
cauză.
În consecință, Curtea respinge și al șaselea motiv invocat de către reclamant.

Hotărârea Curții:
1.Respinge acțiunea.
2. Obligă Regatul Țărilor de jos la plata cheltuielilor de judecată.
3. Obligă Republica Italiană, Regatul Norvegiei și Comisia Comunităților Europene șă își
suporte propriile cheltuieli de judecată.
 6. Bibliografie
 Nicoleta Diaconu , Viorel Marcu , „Drept Comunitar ( parte specială ) , Politici
Comunitare” , Editura Lumina-Lex , 2003, Bucureşti;
 Comisia Comunităților Europene, Comunicare a Comisiei – Donarea și transplantul de
organe: Acțiunipolitice la nivelul Uniunii Europene, Bruxelles 30.05.2007;
 Harald Jung, Laszlo, Hecser, Bioetica transplantului de organe: Atitudini europene în
Revista Română de Bioetică, vol. 6, nr. 3, iulie-septembrie 2008;
 http://europa.eu/youreurope/citizens/residence/residence-rights
 h ttp://curia.europa.eu