Postmodernismul

Postmodernismul apare mai întâi în America, apoi în Europa, acoperind ultimele patru-cinci decenii ale secolului al
XX-lea. Se manifestă în artă, ştiinţă, filosofie, economie şi în viaţa socială.
Cadrul istoric şi social:
 războiul rece (lupta ideologică între capitalism şi comunism);
 societatea de consum;
 dezvoltarea fără precedent a tehnologiei;
 era atomică;
 zborul omului în Cosmos;
 informatizarea.
Cadrul filosofic şi cultural:
 dispariţia metafizicii;
 teza sfârşitului istoriei şi a morţii omului (M. Foucault, Fr. Fukuyama);
 cultura de masă, contracultura, kitsch-ul;
 dispariţia religiei;
 teoria catastrofelor (R. Thom), a fractalilor (B. Mandelbrot), a haosului (J. Yorke);
Trăsături:
 reformularea radicală a modernităţii;
 caracterul proteic;
 recursul la trecut;
 reciclajul (motto-ul, citatul, aluzia, pastişa, plagiatul, intertextualitatea);
 eclectismul (impuritatea, antinomicul, hibridizarea);
 indeterminarea (imprecizia, neclaritatea, instabilitatea);
 imanenţa (autoreferinţa, criza de identitate);
 areligiozitatea (omul desacralizat);
 viziunea apocaliptică;
 estetizarea (degradarea frumosului şi estetizarea completă a existenţei);
 dispoziţia ludică (ironia, parodia, farsa, pastişa, parafrazarea, aluzia, jocul de limbaj);
 inventivitatea (disponibilitate formală nelimitată);
Reprezentanţi: Vladimir Nabokov, John Barth, Thomas Pynchon, Jorge Luis Borges, Gabriel García Márquez,
Samuel Beckett, Iris Murdoch, Michel Butor, Alain Robbe-Griilet, Milan Kundera, Emil Cioran, Günter Grass,
Umberto Eco etc.
Postmodernismul românesc
Pe teren românesc au avut loc numeroase dispute conceptuale pe seama acestei teme. Astfel,
daca Ion Bogdan Lefter afirmă răspicat că există un postmodernism românesc, Alexandru Muşina ironizează
adaptarea cosmopolită şi tardivă a terminologiei postmoderne în afara fenomenului ca atare. Tema este de
actualitate şi este adesea supralicitată (de „optzecişti”): se caută precursori, se stabilesc afinităţi şi diferenţe, se fac
delimitări. Tinerii generaţiei ̉’80 care îşi spun „postmoderni” (formaţi fie la „Junimea” lui Crohmălniceanu,
prozatorii, fie la „Cenaclul de luni” condus de Nicolae Manolescu, poeţii) văd în impunerea postmodernismului
şansa propriei afirmări. „Optzeciştii” aleg să se manifeste colectiv, reuşind să şocheze prin limbajul frust, plebeu,
neconvenţional. Însetaţi de concret, poeţii (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Traian T. Coşovei, Matei
Vişniec, Ion Mureşan etc.) care vorbesc despre „un nou pact cu realul” şi „despre coborârea poeziei în stradă”,
ironizează metafizicul orientându-se către banal şi cotidian şi cultivând un stil simplu, prozaic, parodic, inventiv.
La fel procedează şi prozatorii (Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă, Ioan Groşan etc.), care se
revendică de la „noul roman francez” şi practică un textualism aflat la graniţa dintre modern şi postmodern.
„Nouăzeciştii” continuă în multe privinţe atitudinea predecesorilor. Însă abia după ce totul va fi trecut prin sita
nemiloasă a timpului, după necesarele decantări, se va vedea ce a fost postmodernismul dincolo de concepte şi
declaraţii.
Cel mai apreciat şi cunoscut scriitor al ultimilor ani este Mircea Cărtărescu. Poet, prozator, autor al unui
amplu studiu despre postmodernism, Postmodernismul românesc, Cărtărescu rămâne cel mai prolific autor al
generaţiei sale. Replică la Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, în poemul său, Levantul, parodiază toate epocile, toate
stilurile, toate marile realizări ale limbii române, folosind un limbaj de o rară savoare şi imagini de mare
rafinament.

APLICAȚII
1. Mircea Cărtărescu – Levantul – scriere postmodernistă