You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Revista Vatra

Vatra Literary Review

Location: Romania
Author(s): Adrian Lăcătuş
Title: "Postmodernism românesc" în anii '80. O retrospectivă
"Romanian Postmodernism" in the Eighties. A Retrospective
Issue: 5/2000
Citation Adrian Lăcătuş. ""Postmodernism românesc" în anii '80. O retrospectivă". Revista Vatra 5:11
style: -13.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=278856
CEEOL copyright 2018
metamorfozele cercului
Adrian LÃCÃTUª
„Postmodernism românesc”
în anii ‘80. O retrospectivã
„Postmodernismul românesc”: poeticã sau
politicã (literarã)?
Pentru un anumit tip de critic sau publicist literar
român termenul generic „postmodernism” ºi seria
nesfîrºitã a atributelor sale sînt un fel de super-market
în care raioanele conþinînd produse cu destinaþii specifice
nu sînt marcate. Cãutînd un obiect cu care sã batã un
cui, cumpãrãtorul nostru va lua, sã zicem, un flaut
(strãlucirea ºi constituþia complicatã a obiectului nu sînt
strãine de alegerea lui) ºi se va apuca de treabã. Cuiul
nu intrã bine, din flaut nu mai rãmîne nimic, însã ceea
ce a fãcut el a fost o treabã spectaculoasã care a atras
toþi membrii familiei ºi i-a lãsat cu gura cãscatã.
Bineînþeles, nimeni nu a sesizat nimic nepotrivit.
Cumpãrãtorul acesta (i.e. criticul) este dintre cei
optimiºti ºi încrezãtori: nu se îndoieºte cã acel cui trebuia
bãtut ºi cine se poate oare îndoi de eficacitatea unui
instrument atît de complex?
Traducerea acestei situaþii iniþiazã seria unor, sã
le spunem (pastiºînd un titlu intrat – fãrã voia lui – în
corpusul scrierilor teoretice despre postmodernism/
postmodernitate 1 ), contradicþii culturale ale
postmodernismului la români.
În lume au fost numite postmoderne, fãrã vreo
rigoare deosebitã, demersuri teoretice ºi realizãri
artistice din sfere foarte diferite: filosofie (Deleuze,
Vattimo, Lyotard, Derrida), istorie (Foucault), sociologie
(Baudrillard), epistemologie (Th. Kuhn, P. Feyerabend,
Lyotard), teoria literaturii (Barthes, Kristeva, Iser),
muzicã (John Cage, Pierre Boulez), artã plasticã (R.
Rauschenberg), arhitecturã (Charles Jencks, P.
Portoghesi), coregrafie ºi, în sfîrºit, literaturã. Acestea
sînt doar cîteva dintre produsele care umplu rafturile
„super-market”-ului nostru. Deºi existã un consens în
ceea ce priveºte imposibilitatea contemporanã a oricãrei
„metalimbi universale”2 , în general a oricãrui univer-
salism, fiecare discurs legitimîndu-se local, eventual ad-
hoc, totuºi, în mod paradoxal, pentru criticul român
modelele emise în ºtiinþele umane (în special în
renaºterea lor poststructuralistã) sînt repere cu caracter
de universalitate sau valabilitate universalã în orice se
întîmplã sã fie contemporan. Astfel, „postmodernul”
descris ºi definit de alþii pentru ºi pornind de la
cunoaºterea ºtiinþificã este „aplicat la” literaturã3 fãrã
nici cel mai vag sentiment al inadecvãrii. Coerenþa ºi
uneori chiar farmecul discursurilor de acest tip au la
bazã strategii ale argumentãrii prin apel la o autoritate
rãu plasatã, pãrerile acestei autoritãþi fiind trecute tacit
în domeniul (teoriei) literaturii, sau prin apel la o
CEEOL copyright 2018
11
autoritate deformatã prin schimbarea semnificaþiei
enunþurilor, rupîndu-le de context.
Monopolul postmodernismului la noi l-a primit,
înainte de 1989, generaþia ’80 ºi cîþiva autori
marginal(izaþ)i ce au scris înaintea dar s-au dezvãluit
odatã cu aceastã generaþie: Mircea Horia Simionescu,
Radu Petrescu, Mircea Ivãnescu, chiar Leonid Dimov. Cu
cîteva mici excepþii, printre care poziþia aparent de
neînþeles a lui N. Manolescu care calificã drept
postmodernistã aproape toatã poezia postbelicã
româneascã (promovînd astfel iluzia unei „evoluþii”
normale a poeziei româneºti încã din anii ’60 – ‘70) dupã
cîteva criterii generale, aproximative.
Dar suprapunerea generaþiei ’80 ºi a postmo-
dernismului a fost în foarte multe cazuri (Ion Bogdan
Lefter, Magda Cîrneci, Mircea Cãrtãrescu, ca sã-i numesc
doar pe cei mai interesanþi ºi având o perspectivã din
interior) necondiþionatã, necriticã, a priori. Este, într-un
fel, un postmodernism al „ignoranþilor” teoretizat în lipsa
marilor texte de referinþã ale „postmodernismului
occidental” ºi promovat ca alternativã la un modernism
ce primeºte ºi el o definiþie care ignorã arii întinse ale
esteticii acestuia, un modernism radical, de esenþã
mallarmeanã. Aceastã poziþie instituþionalizeazã astfel
„postmodernismul românesc”, niciodatã suficient definit,
ºi reductibil la un inventar redus de atribute truvabile de
fapt ºi în alte curente culturale/literare; ºi, odatã cu el,
instituþionalizeazã ºi generaþia’80 dar o ºi simplificã,
reducînd descrierea acesteia la formule ce se vor tot repeta
pînã astãzi îngustîndu-i posibilitatea receptãrii reale.
Postmodernismul definit prin raportare la era
postindustrialã sau la societatea informationalã este
pentru autorii români din deceniul nouã o „realitate”
livrescã, comprehensibilã teoretic însã imperceptibilã
practic. Recunoscînd drept postmoderne (stilistic ºi spiri-
tual) o parte a literaturii generaþiei ’80 ºi grupul de
„precursori “ amintiþi, dar socotindu-le marginale,
nereprezentative pentru literatura momentului, pentru
mizele ºi proiectele ei (spirituale dar ºi cultural–sociale
ºi, poate, politice), una dintre taberele combatante ºi aflate
in interiorul acestei discuþii susþine, prin exponentul ei
principal, Alexandru Muºina 4 , inoportunitatea ºi
irelevanþa adoptãrii ºi manipulãrii conceptului de
„postmodern” în literele româneºti. Ar fi fost, pentru
Muºina, o deturnare nocivã de la adevãratele probleme
ale literaturii ºi culturii noastre din acel moment.
CEEOL copyright 2018
12 metamorfozele cercului
Postmodernism – postmodernitate vs.
cultur㠖 civilizaþie
S-a vorbit la noi, de pe o poziþie mai accentuat
criticã ºi focalizatã pe realitatea culturalã româneascã,
despre fenomenul unui „postmodernism fãrã
postmodernitate” (Mircea Martin5 , reluînd ºi o parte din
observaþiile lui Muºina). Martin atrage atenþia cã
problema astfel pus㠄nu este decît aparent un recurs la
«teoria formelor fãrã fond», atît de des invocatã pentru a
explica evoluþia societãþii române moderne. Este vorba,
de data aceasta, despre raporturi între literaturã, pe de o
parte, ºi societate, (însemnînd nu numai economia ºi
tehnologia, dar ºi mentalul colectiv) pe de altã parte”.
Criticul nu neagã astfel existenþa unui postmodernism
romînesc însã semnaleazã caracterul problematic al
definirii acestui postmodernism (literar) autohton fãrã o
raportare la un mediu exterior al relaþiilor schimbate (la
o economie de consum a capitalismului tîrziu, la o
tehnologie sofisticatã, într-un sistem postindustrial
informatizat, ºi la impactul tuturor acestora asupra
modului de a înþelege lumea al omului contemporan
occidental). Se revine astfel la o veche distincþie (chiar
opoziþie) între culturã ºi civilizaþie. Mã gîndesc la
semnificaþia care le-a fost datã celor doi termeni în spaþiul
gîndirii germane6 : „cultura” avînd un caracter limitativ,
desemnînd în esenþã datele intelectuale,artistice,
spirituale, produse precum opere de artã, cãrþi, muzicã,
sisteme religioase ºi filosofice ºi opunîndu-se
„civilizaþiei” înþeleasã ca un proces de progresie constantã
în doneniile economic, politic, tehnologic, ceva de
maximã utilitate dar, totuºi, de o importanþã secundarã,
constituind partea exteioarã, suprafaþa existenþei umane.
În acest sens am fi avut în anii ’80 o culturã avansatã,
sofisticatã, rafinatã ºi sincronã celei occidentale ºi o
civilizaþie retardatã sau deviatã în zone groteºti tinzînd
sã anuleze individualitatea.
Dar în ce mãsurã mai tolereazã postmodernismul
(deºi, cu excepþia intoleranþei, el pare a tolera totul) –
presupunînd ºi noi acum, printr-o simplificare abuzivã,
cã el ar avea un nucleu dur, coerent ºi constant, descriptibil
– aceastã opoziþie culturã vs. civilizaþie? ªtim cã de la
Baudelaire ºi pînã curînd au existat douã modernitãþi (sau
un modernism ºi o modernitate) antagonice care reiau,
de fapt, ºi radicalizeazã aceeaºi opoziþie cultur㠖
civilizaþie, aventura acestei opoziþii culminînd cu
avangardele. Dinamica modernismului (ºi mai ales a
avangardelor) este asiguratã ºi de aceastã reacþie la
modernitatea socialã. Cultura ajunge sã se dezvolte prin
opozoþia la civilizaþie. O afirmaþie a lui Thomas Mann
din Tonio Kröger spune cã: „artistul este un burghez cu o
conºtiinþã vinovatã”. Postmodernului însã i s-a tocit
aceastã conºtiinþã vinovatã ºi nu se mai plaseazã de partea
cealaltã a baricadei faþã de civilizaþia sa. El face un pact
jucãuº cu societatea de consum a capitalismului tîrziu, cu
gustul comun, cu inerþia ºi plãcerile consumatorului pe
care se strãduieºte sã-l „obsedeze”7 totuºi, dar sã-l ºi
cîºtige. Cultura se muleazã pe civilizaþie ºi
postmodernismul pe postmodernitate, anulînd opoziþiile
ºi formînd o singurã reþea excluzînd contradicþia.
CEEOL copyright 2018
La noi însã (ºi în general în Europa de Est, de
unde pleacã un autor important cum este Milan Kundera
care gîndeºte în termenii opoziþiei „clasice”, de origine
germanã, culturã vs. civilizaþie, deplîngînd disoluþia
culturii ºi a rolului ei8 ) opoziþia funcþioneazã foarte bine
(e drept cã de multe ori la un nivel subteran, sau ca
premisã tacitã, din motive ce þin de atmosfera politicã
carceralã) pînã în ultimii cîþiva ani cînd se aud primele
voci pledînd pentru suprapunerea (în numele unui
„progres”, în numele ieºirii din stagnarea intelectualã)
celor douã noþiuni/cîmpuri ºi ºtergerea diferenþei
orgolioase ºi ierarhizante. Una din aceste voci aparþine
lui Ion Manolescu, care publicã în 1996 în „România
literar㔠Un manifest al postmodernismului românesc ºi
în care lanseazã sintagma „textualism mediatic”,
creditatã drept noua manierã progresistã, de viitor , deci
valabilã în literatura noastrã. „Textualismul mediatic”,
aºa cum apare el în acest articol, este însã complet aservit
perspecitvelor deschise de noile produse electronice ale
tehnologiei, deci ultimei feþe a civilizaþiei occidentale
sau, mai precis, cum am vrea ºi noi, globale. Acest mani-
fest marcheazã ºi o contestare (în coordonatele care ne
intereseazã aici) a postmodernismului prozei generaþiei
’80. I se reproºeazã acestei atocmai elitismul, închiderea
în erudiþie ºi în autoreferenþialitate sau intertextualitate
cripticã. „Textualismul scriptural” (aceasta este formula
pleonasticã a lui Ion Manolescu) al generaþiei ’80 este,
în opinia autorului, revolut tocmai pentru cã menþine
aceastã schzofrenie a culturii ºi civilizaþiei (societãþii,
tehnicii, mijloacelor de comunicare).
O altã voce optînd astãzi pentru anularea diferenþei
culturã/civilizaþie (close the gap) este Ion Bogdan Lefter,
campionul susþinerii „postmodernismului românesc” în
anii ’80. Rãspunzînd anchetei revistei „Interval” (nr. 2
(10) / 1997) – anchetã pe tema „stagnãrii intelectuale”,
criticul scrie: „Puterea totalitarã a tolerat ºi chiar a
încurajat pînã la un punct constituirea unei asemenea
«culturi alternative» tocmai în mãsura în care
producãtorii ei acceptau sã se autoizoleze ” 9 .
Perpetuarea opoziþiei de care vorbim ar însemna astãzi,
„anacronism, adicã un amar eºec istoric”. Lucrurile
nu mai pot sta astãzi aºa cum stãteau înainte de 1989
ºi astãzi asistãm la moartea (necesarã, în numele
ieºirii din stagnare) „culturii alternative”. Dar ceea
ce tot I. B. Lefter numea „postmodernism românesc”
în anii ’80 era tocmai o „culturã alternativã”, o con-
tra-culturã. Poziþia d-lui Lefter din 1997 apare drept
similar㠄doctrinei” postmodernismului/
postmodernitãþii occidental(e) dar afirmã o
„ideologie” strãinã, dacã nu chiar opusã
„postmodernismului” autohton al anilor ’80. Situaþia
culturalã a acestuia din urmã fiind, e drept, forþatã
de împrejurãri. Dar aceastã mutaþie radicalã despre
care vorbim ºi care realizeazã ºi la noi altoirea culturii
pe civilizaþie ºi formarea acestui hibrid este atît de
puþin radicalã încît sã se poatã manifesta sub umbrela
aceluiaºi concept de „postmodernism”? Sau poate
cã doar astãzi, cînd interesul pentru concept se stinge
înþelegem ºi noi „natura” postmodernismului?
CEEOL copyright 2018
metamorfozele cercului
Retoricã a sfîrºitului sau retoricã auroralã?
De douã sau trei decenii postmodernismul în cel
mai generic sens al sãu, înglobînd toate domeniile
discursului ºtiinþelor umane sau artelor, proclamã
sfîrºituri: sfîrºitul ideologiei (D. Bell), epuizarea
(formelor) literaturii (J. Barth), moartea omului sub
limbaj (Foucault), sfîrºitul reprezentãrii (Foucault,
Baudrillard), al subiectului (Vattimo), al raþiunii ºi
logosului(Lyotard, Derrida), al marilor poveºti (Lyotard),
al identitãþii ºi autenticitãþii în simulacru (Baudrillard,
Deleuze), sfîrºitul ontologiei (Derrida) ºi al istoriei
(Fukuyama) etc.(Toate poziþiile teoretice ce au urmat
acestora ºi s-au centrat în jurul metaforei întoarcerii sînt
replici clare la conceptul de sfîrºit.) Aceste lucruri au
ajuns muribunde prin extenuare, s-au consumat fiind
consecvente propriilor lor logici (cel puþin aºa se lasã
sã se înþeleagã de cele mai multe ori toþi aceºti
„predicatori ai morþii”, ca sã reluãm o formulã grãitã
de Nietzsche).
Modernitatea româneascã, în schimb, este un
„proiect neîmplinit”, retezat dupã rãzboi ºi reluat, precar
totuºi, dupã un deceniu ºi jumãtate, mereu cu jumãtãþi
de mãsurã. Retorica a ceea ce s-a numit „postmodernism
românesc” a contrastat cu cea a scrierilor occidentale.
Generaþia ’80 s-a afirmat implicit dar ºi explicit ca o
contra-culturã, a adoptat un ton militant (v. retorica de
manifest avangardist, agresiv, din, de exemplu, Poezia
cotidianului, Al. Muºina, 1981), „optimist”, al celui care
deschide un drum sau dãrîmã un zid. A lansat concepte
ca „noul antropocentrism”, „re-umanizare” (Muºina),
„nouã angajare existenþialã”, „nouã autenticitate” (I. B.
Lefter). Chiar cei din afara miºcãrii au vorbit despre
„priza la real” a acestei literaturi, iar scriitorii ei ºi-au
explicitat demersurile de explorare substanþialã a lumii
de aici ºi acum cu instrumente scripturale insolite, inedite
(avem aici o parte a experimentalismului optzecist). Pe
scurt, aceastã literaturã a promovat implicarea, explicarea
ºi exprimarea biografiei, a realitãþii, a lumii în care se
scria, ºi mai puþin evadarea compensatorie, ludicã per se
. Militantismul acesta (care nu era mimat, simulat) nu are
nimic comun cu relativismul ºi detensionarea din
postmodernism. Curios este cã ºi (neo)postmodernismul
românesc al unui Ion Manolescu este în mod mai explicit
de facturã militantã, „avangardist㔠(însã de altã naturã).
Un manifest al postmodernismului este în sine o
contradicþie. Chiar cuvintele citate din I. B. Lefter (1997),
deºi nu se referã la postmodernism ci la starea de lucruri
contemporanã, îndeamnã la angajare, la acþiune
responsabilã cu scop progresist.
Autenticitatea
Obsesia teoreticã ºi practicã a scriitorilor
generaþiei ’80 este autenticitatea sau „noua
autenticitate”. Lumea de pînã atunci a fost o lume
ascunsã, camuflatã de semne aberante, sufocatã sub afiºe
cu sloganuri ce apar tot mai insuportabile. Evidenþa
monstruozitãþii lor le face þinta exclusivã a dispreþului ºi
revoltei, lãsînd oarecum intact neatins din spatele lor.
CEEOL copyright 2018
13
Autenticitatea cãutatã, doritã de aceastã literaturã este
una lucidã. Se va vorbi nu de autenticitate propriu-zisã
ci de „senzaþia de autenticitate” (Romulus Bucur)1 0 sau
de „efectul de autenticitate” (Simona Popescu)1 1. Se
trece totuºi la desemiotizarea acestei lumi, la sfîºierea
pãienjeniºului de texte ce axfixiazã ºi mortificã realitatea
ºi individul. Principiul realitãþii rãmîne însã intact.
Cotidianul este substanþial. El conþine „miraculosul”
(Muºina, Cãrtãrescu, Stoiciu) ºi „poezia” (Muºina).
Existã pentru aceºti scriitori referenþialitãþi sigure,
inatacabile: existenþa aici ºi acum, corpul ( Gh. Crãciun).
Ei realizeazã o convertire a unui principiu etic
(autenticitatea) într-un plan estetic dintr-o sete de real
(sete ce nu exclude varietatea abordãrilor ºi registrelor).
Însã, dacã vom continua sã numim postmodernã
literatura aceasta, trebuie vãzut în ce mãsurã
autenticitatea ºi cãutarea ei sînt probleme proprii
postmodernismului. Postmodernitatea tinde sã fie tot mai
mult acceptatã ca erã a simulãrilor ºi simulacrelor
(Baudrillard, Deleuze), erã a lichidarii tuturor
referenþialitãþilor. Nu mai este presupusã nici o
profunzime a sensurilor, este era „abisurilor
superficiale”. Autenticitatea presupune, în schimb, o
profunzime a individului ºi a realitãþii, o esenþã care îºi
cautã expresia. Baudrillard (numit de unii „profet al
postmodernitãþii” în ciuda faptului cã nu discutã
niciodat㠄postmodernitatea” ci contemporaneitatea)
vorbeºte însã despre „precesiunea simulacrelor” 1 2.
„Realul” este produs de simulacre. Este un „hiperreal”
al semnelor. Obiectul ºi substanþa dar ºi „trãirea” au
dispãrut. Nu însã în „postmodernismul românesc”.
Într-o discuþie lãrgitã (poate ºi prin adiþionarea
unei dimensiuni sociologice) am mai putea spune cã viaþa
intr-un sistem totalitar închis (sintactic opresiv), unde
individul nu are nici o valoare în sine, lasã intactã ºi
doritã aspiraþia la autenticitate, la realitate ºi identitate,
toate aflate undeva într-o profunzime ameninþatã,
oprimatã dar ºi (puþin paradoxal) protejatã. Pentru cã
religia autenticitãþii cultivatã în societatea democraticã
ºi liberalã occidentalã ajunge într-un impas, eºuînd
tocmai fiindu-ºi consecventã. Anii ’60 în Occident au
realizat o popularizare masivã, totalã a ideii de
autenticitate (chintesenþializatã în sloganul “Be your-
self!”). Dar pluralitatea, existenþa simultanã a atîtor
indivizi „autentici” ºi diferiþi naºte sentimentul
relativitãþii ºi suspiciunea faþã de însuºi principiul
autenticitãþii1 3.
Epilog
Am enunþat cîteva dintre disonanþele din
orchestraþia „postmodernismului românesc”: poziþia sa
de contra-culturã, retorica sa de esenþã modernistã,
adesea avangardistã, a noului, a inaugurãrii, miza pe
realitate, pe individualitate ºi autenticitate. La început
am menþionat cîteva erori de metodã ale discursului
despre „postmodernismul românesc” ºi care au fortificat
treptat acest concept: Importul de autoritate din domenii
conexe, adicã un abuz de autoritate în contexte strãine
de aceasta, selectarea unor trãsãturi distinctive ale
CEEOL copyright 2018
14 metamorfozele cercului
descrierilor teoretice celebre ºi aplicarea lor la
literaturã, cu trecerea sub tãcere a altora care ar fi
îngreunat demonstraþia (procedee predilecte în critica
universitarã).
În ceea ce priveºte supravieþuirea dezbaterii, în
ultimii ani ea a intrat într-un con de umbrã. În 1996,
cînd a apãrut numãrul 1-2/1995 al revistei de studii
„Euresis”, consacrat „postmodernismului în cultura
românã”, s-au reluat unele argumente din anii ’80, s-au
adãugat cîteva precizãri ºi au apãrut cîteva articole de
critic㠄aplicatã”.
Conceptul de „postmodernism” îºi pierde
întîietatea în faþa altor concepte þinînd de o gîndire mai
angajatã, mai responsabilã, reconstructivã. Tinde sã fie
asimilat (subordonat) unei astfel de gîndiri chiar ºi la
noi (e drept cã de cãtre o foarte restrînsã minoritate
intelectualã). O relativ recentã reluare a sa în presa
culturalã româneascã pe care am gãsit-o în noiembrie
1997 în nr. 2 al revistei „Interval” îl plasa într-un astfel
de context. Douã din întrebãrile pe care Caius Dobrescu
le adresa aici într-un intrerviu lui Adrian Marino erau
astfel formulate: „Unde credeþi cã se situeazã
postmodernismul în raport cu marile teme ale gîndirii
liberale? Reprezintã el o resurecþie, o înflorire fãrã pre-
cedent sau mai degrabã un fel de ultim liman al
imaginarului liberal?”, „Cum apreciaþi ceea ce se
numeºte indeobºte «postmodernismul românesc» din
perspectiva împlinirii/eºecului imaginaþiei liberale?”.
Din pãcate pe aceastã nouã posibilã orbitã teoreticã
dezbaterea nu a intrat încã, ocazia fiind ratatã chiar ºi
în interviul respectiv.
Cînd jarul discuþiilor pãrea cã se stinge în el s-a
suflat din nou, odatã cu apariþia opului lui Mircea
Cãrtãrescu. Reacþiile la aceastã carte sînt deja foarte
numeroase, puþine meritînd a fi notate. Sã zicem însã
cã, pentru a nu-ºi trãda condiþia, „retrospectiva” mea
se opreºte aici, neintrînd în acest ultim capitol, incã
neterminat.
CEEOL copyright 2018
Note:
1 Daniel Bell, The Cultural Contradictions of Capital-
ism, New York, Basic Books, 1996 (20th edition).
2 J.-F. Lyotard, Condiþia postmodernã, Bucureºti, Ed.
Babel, 1993
3 Condiþia postmodernã anlizatã de Lyotard în Raportul
din 1979 se referã în mod precis la cunoaºterea ºtinþificã. În
momentul în care Lyotard se referã la arta modernã (avînd o
predilecþie pentru arta plasticã) observãm cã nu mai existã la el
o opoziþie modernism – postmodernism. Ambele direcþii au în
arte acelaºi scop: exprimarea inexprimabilului, suspiciunea
funciarã faþã de proiectul unei raþionalitãþi luministe etc.
4 „Postmodernismul la Porþile Orientului” (1986), în
„Astra” nr. 4 / 1988 ºi „Sã avem ºi noi postmoderniºtii noºtri?”
în „Arta” nr. 2 / 1989.
5 «D’un postmodernisme sans rivages et d’un
postmodernisme sans postmodernite» în „Euresis. Cahiers
roumains d’etudes litteraires”, 1 – 2 / 1995, pp. 3 – 13.
6 v. Norbert Elias, La Civilisation des moeurs, Paris,
Calman-Levy, 1993, pp. 11 – 53.
7 „A cîºtiga un public larg, cãruia sã-i populezi visele,
înseamnã poate astãzi sã fi în avangardã a popula visele
cititorilor nu vrea sã zicã în mod necesar sã-i consolãm. Poate
sã-i obsedãm” (Umberto Eco, „Marginalii ºi glose la Numele
trandafirului, „Secolul 20” nr. 272 – 273 – 274.
8 cf. Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale (1983),
în Adriana Babeþi, Cornel Ungureanu (eds.), Europa Centralã.
Nevroze, dileme, utopii, Iaºi, Polirom, 1997.
9 „Interval”, nr. 2 (10), serie nouã, 1997, p.49.
10 Romulus Bucur, Senzaþia de autenticitate, în
Gheorghe Crãciun (ed.), Competiþia continuã, Ed. Vlasie,
Piteºti, 1994, p.156.
11 Simona Popescu, Sensul poeziei astãzi, în ibid., p.
188.
12 Jean Baudrillard, Simulacres et simulations, Galilee,
Paris, 1981.
13 v. Gianni Vattimo, Societatea transparentã, Pontica,
Constanþa, 1994