Pentru reabilitarea unui concept: decadenta (I)

                                                                                         

                                                                                                      Antonio PATRAS
 
             
                     
        După excelentele studii consacrate raporturilor dintre artă si propagandă din cele trei
volume de Explorări în comunismul românesc (în colaborare cu Ion Manolescu, Paul Cernat
si Ioan Stanomir) si după un interludiu exegetic matein de mare virtuozitate (Mateiu I.
Caragiale. Fizionomii decadente, Editura Institutului Cultural Român, 2007), universitarul
Angelo Mitchievici, cunoscut publicului larg mai cu seamă prin literatura sa si prin cronicile
de film din „România literară”, iese din nou la rampă cu nu mai putin de patru cărti de maxim
interes si „greutate” academică: Teodoreanu reloaded (împreună cu Ioan Stanomir, Editura
ART, 2011), Umbrele paradisului. Scriitori români si francezi în Uniunea Sovietică
(Humanitas, 2011), Simbolism s i decadentism în Arta 1900 (Editura Institutul European, Ia s
i, 2011) si Decadentă si decadentism în contextul modernitătii românesti si europene (Editura
Curtea Veche, 2011). Mă voi referi, în cele ce urmează, doar la ultima dintre ele, cu
precizarea că ambele studii dedicate fenomenului decadent ilustrează anvergura acestui
fenomen estetic minimalizat la noi, din diverse motive (ideologice, mentalitare etc.), cele
două volume fiind desprinse, dealtfel, din teza de doctorat coordonată de Sorin Alexandrescu
si apreciată, la momentul sustinerii, cu cea mai înaltă distinctie (summa cum laude) – în
treacăt fie zis, nici nu se putea altfel, de vreme ce Angelo Mitchievici izbutea să radiografieze
exhaustiv, cu instrumente teoretice de ultimă oră, contextul istoric care a făcut posibilă
emergenta decadentismului în cultura română la finele celui de-al XIX-lea veac.

Volumul apărut recent la Curtea Veche se focalizează preponderent asupra literaturii,

analizate însă in extenso, ca fapt cultural complex, întretinînd raporturi interesante si cu alte
forme de artă (teatrul, cinematograful), circumscrise la rîndul lor unui orizont de idei si de
reflexe mentalitare specifice. Înainte de a delimita cadrul istorico-teoretic si de a-si preciza
metoda de lucru, Mitchievici subliniază că termenul „decadent” a pătruns la noi pe filieră
franceză, fiind conotat negativ atît de adversarii neîmpăcati ai modernizării, cît si de multi
dintre ilustrii reprezentanti ai modernitătii estetice, care au preferat etichete mai putin
„infamante”, mai tehnice, fără circumscrieri morale (simbolist, instrumentalist etc.). Asa
procedează, de pildă, Macedonski, „macabrondul estet” si harnicul colportor al „noutătilor” în
materie de literatură, care spre sfîrsitul vietii ajunge să se dezică de „experimentele”
anterioare si să elogieze virtutile artei clasice, decantate în formele suav-muzicale ale
rondelului. Or, cum nici măcar Macedonski, corifeul modernismului, nu pricepea prea bine ce
face, nu-i de mirare că în cheie „decadentă” a fost receptată, la noi, poezia retoric-
grandilocventă a lui Minulescu, desi aceasta e tributară mai curînd unei estetici a exotismului
si a teatralitătii, a galanteriei si protocolului, vădind un fond optimist, de sentimentalitate
facilă, romantioasă, care i-a asigurat poetului (un Catavencu devenit „liric”, după cunoscuta
caracterizare călinesciană) o popularitate durabilă.

Dincolo asadar de imprecizia termenului, utilizat în fel si chip, în special pentru a desemna
„literatura bolnavă”, e clar că „decadenta” pătrunde si la noi spre sfîrsitul secolului al XIX-
lea, în trena curentului eminescian, care a determinat o mutatie profundă a sensibilitătii si a
gustului estetic al epocii. De aceea, lirica eminesciană (mai cu seamă poezia de dragoste) a
putut părea la început un fenomen mimetic, „străin”, fără legătură cu fibra morală (sănătoasă,
desigur) a neamului. Nu întîmplător, Angelo Mitchievici atrage atentia asupra studiilor lui
Constantin Dobrogeanu Gherea, singurul critic român care a sesizat corect inflexiunile
decadente ale liricii eminesciene si ale climatului „deceptionist”, raportîndu-le la cele mai
importante repere de acest gen din marile literaturi europene (Baudelaire si simbolistii
francezi, prerafaelitii etc.). Astfel, chiar dacă interpretarea criticului socialist e amendabilă din
punctul de vedere al judecătii estetice (Gherea îl consideră pe Eminescu inferior lui Vlahută),
merită apreciată analiza socio-culturală a fenomenului anticipat de poezia eminesciană. Abia
Nicolae Davidescu, scriitor apropiat de cenaclul lui Macedonski, va considera decadentismul
ca pe o formă de epigonism eminescian, punînd simbolismul în prelungirea romantismului,
pentru ca mai tîrziu istoricul literar Emil Manu, remarcînd sensibilitatea citadină din lirica
eminesciană, să plaseze decadentismul undeva la mijloc, ca o verigă între romantism si
simbolism.

Decadenta, un concept negativ. Consensul ideologiilor

Ca atare, pînă spre 1900 literatura română pare să se fi racordat deja la decadentism, cu mult
înainte de întelegerea noii realităti estetice si de teoretizarea subsecventă a conceptului
respectiv. După cum subliniază autorul prezentei lucrări, estetica decadentă se reconstituie
treptat, prin developare, din articolele teoretice ale lui Macedonski si din alte cîteva surse, mai
putin frecventate, si anume: articolele semnate de Izabela Sadoveanu, Elena Bacaloglu
Densuseanu (Despre Simbolism si Maeterlinck, 1903) sau de Gheorghe Savul (Despre micul
curent literar decadent dela noi si îndeosebi despre poezie D-lui Minulescu, 1913). În rest, în
critica românească termenul a fost folosit, constată Angelo Mitchievici, ca „un simplu
calificativ, fără demnitate estetică”. Asa au procedat marii nostri critici interbelici (Călinescu,
Perpessicius, Lovinescu), care, desi întelegeau necesitatea modernizării literaturii, s-au
dovedit incapabili să integreze în sistemul lor de valori experimentele estetice mai curajoase
din postromantism.

În spatiul cultural autohton a fost preferat în schimb termenul mai neutru de

„simbolism”,critica decadentei după criterii de „rasă” ori „clasă” făcîndu-si simtită prezenta,
cum bine remarcă exegetul, ca un fel de genă recesivă, reactivată în epoci diferite, în functie
de ideologiile dominante. În consecintă, dacă socialistii iesiti din mantaua lui Gherea si
simpatizantii lor predicau utilitatea artei „cu tendintă” si sanctionau caracterul gratuit,
hedonist (deci decadent) al „artei pentru artă”, la fel de critici în raport cu „decadentismul” s-
au dovedit a fi reprezentantii curentelor traditionaliste si ai ideologiei conservatoare, de la
sămănătorismul antebelic la nationalismul radical, extremist, dintre cele două războaie.

Pentru întelegerea diferentelor privind raportarea la „decadentă” ca simptom nefericit/ nedorit

al modernizării, Angelo Mitchievici realizează cîteva studii de caz, oprindu-se asupra unor
momente semnificative care evidentiază, retrospectiv privind lucrurile, dificultatea
metabolizării acestui concept în critica românească. Prin urmare, dacă în perioada de
dinaintea Marii Uniri un Ilarie Chendi, de pildă, se străduia să păstreze calea de mijloc,
ferindu-se să judece literatura doar pe criterii de „rasă”, cu totul altfel va proceda A.C.Cuza,
apologetul „igienismului ideologic ultranationalist”, care exalta „sîngele”, „pămîntul” si
„rasa” drept elemente definitorii ale „nationalitătii” în artă. În acelasi orizont îngust nationalist
plasează exegetul si critica bucovineanului I.E.Toroutiu, harnicul editor de documente,
director al „Convorbirilor literare”, mentionat ca un „caz” curios mai ales datorită pretentiei
sale bizare de a detecta stilistic evreitatea (prin identificarea „stilului melodic” al scriiturii) si
de a inventaria simptomele decadentei.

Nici în perioada stalinismului integral de după cel de-al doilea război, cînd arta devenise o
tribună politică arondată estetic cerintelor realismului socialist, n-a fost văzut cu ochi buni
decadentismul. Singurele recuperări „simbolisto-secesionisto-decadente” în critica postbelică
ar fi, după Mitchievici, doar studiul Lidiei Bote din 1966, Simbolismul românesc, cum si cele
două volume ale lui Adrian Marino despre viata si opera lui Macedonski si, nu mai putin,
articolul aceluiasi autor consacrat decadentei si decadentismului în Dictionarul de idei
literare. În lista aceasta extrem de restrînsă intră si St. Cazimir, cu cîteva studii tangentiale la
subiect, si Ovidiu Drîmba, a cărui teză de doctorat rămasă în manuscris, Les premičres
influences du Symbolisme français sur la poésie Roumaine (1947), are meritul de a fi elucidat
raporturile dintre simbolism si decadentism, subliniind totodată rolul epigonului decadent
Rollinat, prin filtrul căruia a fost receptată la noi poezia lui Baudelaire.

Decadentă si modernitate. Preliminarii teoretizante

După minutioasa trecere în revistă a principalelor tentative de teoretizare din spatiul autohton,
Angelo Mitchievici propune el însusi o interpretare originală, plecînd de la o definitie
„organic-fiziologică” a decadentei, cu reflexul său estetic, decadentismul, înteles ca
„metabolism al modernitătii”. Dar, mai mult decît teoretizarea în sine, studiul de fată are
meritul de a fi surprins maniera în care decadentismul „modelează literatura modernă”, fiind
la rîndul său „modelat cultural în functie de o serie de contexte specifice”. Asa se explică de
ce acordă exegetul o importantă atît de mare demersului istoriografic, care-l ajută să
radiografieze corect fenomenul supus analizei, în realitate cu mult mai divers si contradictoriu
decît ni-l prezintă „teoreticienii” săi cei mai avizati. Din acest motiv, după consultarea celor
mai prestigioase studii din bibliografia critică internatională, utilizate cu discernămînt si, de la
caz la caz, amendate, Mitchievici îsi însuseste doar opinia lui David Weir din Decadence and
the Making of Modernism, potrivit căreia decadenta desemnează un fenomen de „tranzitie”,
asa încît sensul conceptului de decadentism devine „contradictoriu”, deoarece „este
determinat de termenul căruia îi este opus”. Ca atare, decadentismul se cere mereu corelat cu
celelalte „fete” ale modernitătii, ceea ce justifică spatiul generos acordat în carte analizei
raporturilor cu romantismul, cu simbolismul, cu naturalismul sau cu avangarda.

În privinta legăturilor dintre romantism si decadentism, e mentionat studiul lui Mario Praz,
The Romantic Agony, în care eruditul profesor italian consideră că decadentismul nu ar
constitui etapa finală a evolutiei paradigmei romantice, ci s-ar manifesta de la bun început ca
o componentă esentială a romantismului însusi. O altă sursă teoretică invocată deseori în
paginile prezentului volum este studiul lui A. E. Carter, The Idea of Decadence in French
Literature 1830-1900, din care Angelo Mitchievici retine afirmatia că decadenta nu reprezintă
o extensie a romantismului, ci „o reactie la el, mai ales la cultul naturii”, prin cultivarea
deliberată a artificialitătii. În limbajul psihologiei definind lucrurile, se poate spune, de
asemenea, că „pasiunile romantice” sunt „extravertite, exogene”, spre deosebire de cele
„decadente”, „introvertite”, „endogene”, pe parcursul secolului al XIX-lea făcîndu-se trecerea
„de la doctrina romantică a individualitătii la un cult decadent al individualismului”. În fine,
dacă tinem cont de exaltarea baudelaireană a luciditătii si a „paradisurilor artificiale”, de
metodica „dereglare a tuturor simturilor” preconizată într-una din confesiunile lui Rimbaud,
atunci „decadentismul” se defineste si ca un romantism în criză, „deromanticizat” („o
constiintă a romantismului”), arta asa-zis „decadentă” nemaiavînd „un rol cathartic”, pentru
că urmăreste „decantarea ultimilor reziduuri plebee”.

Cert e că interferentele dintre naturalism si decadentism sugerează o atractie similară a

reprezentantilor celor două curente pentru primitivitate, surprinsă în cheia unor estetici
distincte, articulate pe ideologii diferentiate sociologic: e vorba, pe de o parte, de o estetică
democratică, „proletară”, deseori cu accente umanitariste (naturalismul), iar pe de alta, de un
cult aristocratic al instinctului brut, ce justifică afirmatia că „decadenta nu se întemeiază pe
lipsuri, ci pe preaplin”, fiind o „expresie a exceselor, a abundentei care are întotdeauna o
consecintă negativă asupra moravurilor si una benefică asupra artei”.

Antonio Patras