Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați

Facultatea de Litere

Programul de masterat

Literatură română și dialog pluri identitar: paradigme culturale și didactice contemporane

REFERAT
Orientări actuale în studiile literare

Tudor Vianu - critic

literar român

COORDONATOR:

Lect. dr. Daniela - Aura Bogdan

Masterand:
Chiriac (Antocica) Rodica

,,…citind pe domnul Vianu, mă simt cucerit de durata lecturii cu atâta intensitate, încât
dacă mai în urmă mă eliberez de sub seducţia domniei sale , nu pot să recunosc că mă aflu în
faţa unui gânditor profund şi a unui scriitor înlănțuit nu prin culoare, ci prin clatinarea
înceată, grea , a frazei austere”. G. Călinescu (1935)
 Tudor Vianu este personalitate complexă a literaturii românești (critic literar, estetician,
istoric literar, teoretician), a impus o grila moderna, mereu actuala, de interpretare a textului
literar.
Distins cu Premiul ,,Năsturel" al Academiei în 1933 şi cu Premiul de Stat în 1963.
Participând la numeroase congrese internaţionale de filosofie, estetică, literatură comparată
sau la variate întruniri UNESCO, Tudor Vianu devine un savant umanist de prestigiu
european.
Tudor Vianu a marcat perioada în care a trăit. De-a lungul vieții, acesta a fost un
estetician, critic și istoric literar, poet, eseist, filozof și traducător român. Gândirea sa a fost
puternic influențată de expresionismul german, fiind un personaj extrem de apreciat de către
Lucian Blaga. Cariera acestuia s-a întins pe 4 decenii, de la apariția în 1928, în germană, a
volumului de debut, „Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. Über naive und
sentimentalische Dichtung” (Problema valorizării în poetica lui Schiller) și până la volumul
apărut postum „Arghezi, poet al omului”(explorând un domeniu al literaturii comparate),
intrat la tipar chiar în ziua dispariției autorului și apărut după puțin timp, la începutul verii
anului 1964. În anul 1947 Tudor Vianu începe și predă cursul de istorie a literaturii
universale, la Facultatea de Litere a Universității din București. Ulterior, a fost numit
ambasador al României la Belgrad, cu o activitate criticată pentru unele concesii pe care le-ar
fi făcut noului regim.
După ce în primii ani de activitate literară se manifesta prin publicistică și poezie, Tudor
Vianu își consacra capacitatea de cercetare domeniilor esteticii, filosofiei culturii, criticii și
istoriei literare, tiparind numeroase lucrări de referință în istoria culturii și literaturii române
moderne. Dualismul artei (1925), Arta și frumosul (1931), "clasicul" tratat Estetică (I. 1934;
II, 1936) sau Studiile de filosofie și estetică (1939) aduna principalele contribuții în estetică,
după cum Idealul clasic al omului (1934), Generație și creație. Contribuții la critică timpului
(1936), Filosofie și poezie (1937), Rationalism si istorism (1938), Introducere în teoria
valorilor (1942), Filosofia culturii (1945) alcătuiesc corpul lucrărilor de axiologie și filosofia
culturii. În aceeași ani, preocupările permanente pentru literatura romana se concretizează în
cercetări nu mai puțin apreciate: Poezia lui Eminescu (1930), Influența lui Hegel în cultura
română (1933), Ion Barbu (1935), Studii și portrete literare (1938), Arta prozatorilor romani
(1941), capitolul despre "Junimea" din Istoria literaturii române moderne (1944) și Trei
critici literari (1944), ed. critică a operei lui Macedonski (4 voi., 1939-1946). După 1948,
Vianu se dedica problemelor de literatura comparata si celor de stilistică, preocupări
divergente fata de principala direcție pe care o anunțau sintezele orig. realizate în perioada
1935-1947; ampla culegere de Studii de literatura universala si comparata (1963),
autobiografia intelectuala Idei traite (1958), scriere fundamentală pentru înțelegerea omului
și savantului Vianu, precum și Problemele metaforei și alte studii de stilistică (1957, lucrare
proiectată inițial sa apară împreuna cu Simbol artistic, tipărit postum în 1966) sunt cele mai
importante apariții ale ultimei perioade.
Debutul în critică literară al lui Tudor Vianu (1997-1964) s-a produs în anul 1916, în
revista Flacăra, cu articolul Macedonski poet.
Chiar de la început, criticul își impune să se disocieze de impressionism, considerat o metoda
tentantă și primejdioasă prin facilitate și frivolitate, veritabile orori, din punctul său de
vedere, ale domeniului criticii literare. T. Vianu afirma nu o data ca într-o opera literara,
căuta o structura, un singur nivel al structurii, acela de adancime, reflectat conceptual în
metadiscurs. Nu trebuie sa deducem de aici ca Vianu este propriu-zis un structuralist.
Pornind de la Léon Spitzer, el propune, în locul abaterii de la norma enunțării
structuraliste (écart, deviere - spuneau structuralistii francezi), expresia reprezentativă, dar nu
ca deturnare a reprezentativității, ci ca recunoaștere și impunere controlată a acesteia.
 Criticul are vocația sintezei și a ideilor generale. Ele ii orientează riguros și coerent
analizele. Operele pe care le analizează sunt chemate sa raspunda unor cerințe minimale:
unicitatea și originalitatea fundata pe reprezentativitate raman constante. În concepția
criticului, de prelungită esența metafizică, opera literara este o constructie ideala a lumii, pe
care lectorul este chemat sa o abordeze din perspectiva morfologică. Adevărata critică va fi,
așadar, pentru T. Vianu, critica morfologica si stilistica, dar si el aspiră spre idealul criticii
“totale”.
Pentru Vianu, opera de arta este ”un fapt natural”, deoarece ilustrează ”o forța activa în
întreaga serie a formelor și proceselor naturii”. În același timp, ea este și ”ceva izolat de
natura și opusul ei, ca tot ce reprezinta produsul tehnicii omenești”. Faptul de a fi în același
timp ”natura și antinatura” constituie în final ”paradoxul artei”. Opera de arta face legătura
dintre ”genul naturii și genul tehnicii”. În finalul demonstrației lui Vianu, opera de arta arată
ca ”produsul finalist și înzestrat cu valoare a unui creator moral care, intrebuintand un
material și integrand o multiplicitate a introdus în realitate un obiect calitativ nou () imutabil
original și ilimitat simbolic”.
,,Opera capitală a lui Tudor Vianu peste care niciodată nu se va putea trece, este Arta
prozatorilor români (1941)”. Ion Rotaru
Metoda critică pe care o impune Vianu - dezvoltată într-o analiză critică de netagaduita
profunzime în Arta prozatorilor români, 1941 - este critică stilistică
Stilistica lui Tudor Vianu întregește critica și istoria literară, asigurandu-si, prin diversele
abordări, o existenta autonoma. Figurile care l-au interesat în mod dominant au fost simbolul,
alegoria si metafora. Simbolul si alegoria modelează limbajul în sensul conceptualizării și
sugestivitatii. Statisticianul se transforma în poetician, în Problemele metaforei și alte studii
de stilistică (1957). Aici, el descoperă patru funcții ale metaforei: filosofică, psihologică,
cathartica (eliberatoare) și estetică, aceasta din urma avand rol unificator și generalizator.
Opunandu-se metaforei ca produs oniric - cum crede Freud - el spune ca “Metafora este o
unealta a luciditatii, o putere a treziei”.
În Arta prozatorilor români (1941), oferă o memorabilă abordare a întregii literaturi
române din perspectiva criticii sale stilistice. Conceptul de stil fusese definit încă din 1934,
drept adecvare a personalității și individualității artistului la spiritul momentului istoric.
Câteva criterii orientează taxonomic Arta prozatorilor români: stilistic, psihologic și
ideologic. Rezulta mai multe categorii de scriitori: savanți, intelectualiști, esteți, fanteziști,
ironiști și humoriști. Arta prozatorilor români deceleaza evolutia formelor (metamorfozele)
narațiunii, descrierii ori analizei, stabilizând idei critice esentiale: Alecsandri modifica simțul
de observație; evolutia formelor antrenează schimbarea fondului; psihologismul inițiat de
Slavici e împlinit de Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu. După aceste distincții,
Tudor Vianu definește ”stilul” unui scriitor ca ”ansambul notațiilor prin care comunicarea sa
dobândește un fel de a fi subiectiv, împreuna cu interesul ei propriu-zis artistic. Îmbogățite cu
aceste adaosuri, expresiile limbii ne introduc în intimitatea unei individualități, într-o sfera
proprie de a simți lumea și viața. Stilul este așadar expresia unei individualități”. În același
timp, el își asumă și expresia lui Vossler, dupa care, ”stilul este intrebuintarea individuala a
limbii”. O data făcute aceste delimitări teoretice, Tudor Vianu va elabora, ca un excurs
practic și sintetic al teoriilor sale, ”Arta prozatorilor români”, poate cea mai originala opera a
”esteticianului culturii românești”, cum l-a numit Camil Petrescu. Nicolae Manolescu
considera acest volum: un model de lectura fidelă, calmă, prudentă, înaintând cu băgare de
seama în necunoscutul paginii scrise, nelasand neobservată nici una din frumusețile ei… este
o carte aplicată, aproape tehnica… este un exercițiu de apropiere de un text.
 Preocupările lui Vianu pentru stilistica decurg firesc, pe de-o parte, din cele de morfologia
culturii, în prelungirea întrebărilor ridicate de capitolul stil în estetică și în istoria ei, pe de
alta, din demersul criticului și istoricului literar interesat de asaltul asupra realității
ireductibile a operei. Pe urmele unor K. Vossler, L. Spitzer și O. Walzel, V, propune o teorie
si o aplicare a stilisticii egal depărtate de psihologism și estetism, dar și de exclusivismul
metodei lingvistice, nu faptele de constatare, ci cele de apreciere (valorile) interesându-1 în
primul rand. Experimentand, Vianu "a abordat, la timpul său, aproape toate tipurile posibile
de stilistica" (S. Alexandrescu), bazate toate pe gramatica tradițională și avand ca obiectiv
descoperirea "particularului" și a conexiunilor lui multiple. Apropierea de "scientismul"
stilisticii exprimă la Vianu și o reacție - mai intai împotriva impresionismului, apoi a
sociologismului vulgar - dupa cum luările de poziție teoretice se impotrivesc anexării
stilisticii la istoria limbii (sau la istoria literaturii), refuzand, de asemenea, despartirea
radicala a stilisticii literare de stilistica limbii comune. În fond, demersul statisticianului
Vianu nu diferă, în esența, de cel al istoricului literar (stilistica autorilor si cea a curentelor),
autorul Artei prozatorilor români (opera fundamentală, prin stabilirea și analizarea seriilor,
azi binecunoscute) fiind creatorul unui limbaj critic personal, la a cărui formare studiile de
stilistica au contribuit în mod decisiv. Paginile literare ale lui V., deși purtand insemnele
operei științifice, sunt mai marcate de adâncurile personalității, de temperamentul și
caracterul omului, mai liber în aceste situații de imperativul impersonalitatii: memorialistică
și portretistica sunt tutelate de structura moralistului, dar si de un cult al prieteniei și
fidelității; însemnările de călătorie se desfășoară sub semnul ordonării spațiale, proprie
clasicului si preocupatului de morfologia culturii; în fine, poetul, lăsat decenii întregi de
Vianu să fie numai o amintire a tineretii.
Lucrarea ”Problemele metaforei” se dovedește, prin sinteza și erudiție, o ”lecție de
poetică” și, în același timp, ”un capitol de estetică”. Tudor Vianu distinge între funcțiile
metaforei, mai intai, ”funcția sensibilizatoare” – limba recurge la expresia metaforică ori de
cȃte ori suntem nevoiți sa exprimam sentimentele care nu vor sau nu pot sa se manifeste. El
exemplifica, pe rȃnd, cu sentimentele amenințării ,disprețului, ironiei, umorului și lingusirii.
O altă funcțiune a metaforei este funcțiunea intensificatoare prin care creatorul potențează o
imagine prin mărirea, întărire și multiplicare. Cele două funcțiuni se regasesc, după Tudor
Vianu, într-o a treia categorie ”în care sensibilizarea este un mijloc al intensificării”.
O altă funcțiune estetică a metaforei este aceea de a pune în evidență unitatea dintre multe
alte sensibilități. Dincolo de deosebirile dintre lucruri, prin metafora sesizăm unitatea lor
profunda. Aceasta abordare face din metafora, după Vianu, ”un adevărat instrument de
cunoaștere”. Autorul se oprește mai intai la ”corespondențele” lui Baudelaire și ale
simbolistilor, trece prin Rimbaud pana la Apocalipsa lui Ioan. Tudor Vianu definește
metafora cosmologica drept metafora ”prin care aparența umana este extinsa pana la
dimensiuni cosmice”, în vreme ce in metafora personificatoare ”infațisarile cosmice sunt
facute deopotriva cu omul”.
Plecand de la aceasta problematica și de la ”alte studii de stilistica” Tudor Vianu a
încercat să caracterizeze arta unui autor sau altul pe baze obiective. În particularitatile
expresive ale scrisului, credea esteticianul roman ca descoperă elemente capabile sa dea
exegezei o baza solida, incontestabilă. ”Dubla intenție a limbajului și problema stilului” sta
mărturie în acest sens.
 Pentru Tudor Vianu faptul lingvistic este în același timp ”reflexiv” și ”tranzitiv”. ”Cele
doua intenții ale limbajului stau într-un raport de inversă proporționalitate, afirma
esteticianul. Cu cat o manifestare lingvistica este menită sa atingă un cerc omenesc mai larg,
cu cât crește valoarea ei ”tranzitiva”, cu atat scade valoarea ei ”reflexiva”, cu atat se
împuținează și pălește reflexul vieții interioare care a produs-o. Generalitatea unei formulări
crește prin însuși sacrificiul intimității și adevărului ei subiectiv”. Pe de alta parte, ”oricine
vede însă că nu același este cazul unui vers de Eminescu sau Racine. Valoarea de circulație a
unor asemenea fapte de limba este cu mult mai restransa. Rasunetul reținut din intimitatea
spirituala care le-a proiectat este însă nemăsurat mai puternic. Tranzitivitatea lor este
marginita ,reflexivitatea lor este infinită”.

"Critic al definițiilor exacte și al judecăților greu contestabile" (Ov. S. Crohmalniceanu),

Vianu n-a practicat nici partizanatul literar, nici critică de direcție. Dar cei ce vad în
atitudinea sa doar "olimpiana detasare" se înșală: tonul și structura deliberat impersonală a
demersului ascund, în cele mai valoroase pagini de istorie și critică literară, un pesimism
reținut și constructiv. Acțiunea - de durata deceniilor - în vederea "reabilitării", impunerii prin
analiza și editare a operei lui Macedonski, lucrarea despre Ion Barbu (care își pastreaza pana
azi întreaga actualitate), Poezia lui Eminescu (1930) sunt acțiuni critice îndreptate implicit
sau explicit împotriva unor rezistențe, prejudecăți sau interpretări eronate, pe care le-a radiat
radical sau, cel puțin, le-a diminuat într-o considerabilă masura. Strălucita sinteza asupra
Junimii (1944) este, cum s-a observat, și produsul unei "afinități". Sunt de consemnat și
cateva polemici directe (cu Bogdan-Duica, cu VI. Streinu s.a.), pe care Vianu nu le-a purtat
cu satisfacție, ci cu o melancolica amărăciune, caracteristică, de altfel, firii sale, ce făcea din
discreție o virtute cardinala. Contribuții importante sunt și studiile despre Maiorescu,
Odobescu, M. Dragomirescu, Blaga, E. Lovinescu. Acesta din urmă, văzând în Vianu pe
"criticul generației" ce a "dezertat" din critică, nu a înțeles ca tanarul Vianu opta (prin 1924)
pentru o cale mai dificila si mai complexa, numai în aparență îndepărtată de literatura, cale ce
isi propunea sa adauge criticii maiorescian lovinesciene orientarea filosofica a stiintei culturii
și a științei artei. "Dezertarea" insemna, in fond, o ofensiva pe un alt front, complementar, in
care critică literară nu a absentat, dar nici nu a comandat, întrucât - așa cum aflăm din Idei
trăite - "felul firesc în care s-au legat ideile mele m-au dus () către imbratisarea ansamblurilor
mai largi, către generalizare"; de aici provine implicită extindere a ariei sale de investigare
(fapt conștientizat de filosof încă din vremea cand lucra la teza sa de doctorat): "îndată ce
stabilești o filiație, o comparatie, îndată ce grupezi mai multe opere înlăuntrul activității unui
singur scriitor și, cu atat mai mult, într-un curent, un tip de arta, o epoca de cultura, nu mai
faci critică, ci istorie literară, estetica, filosofia culturii". Nefiind (neavand intenția sa fie)
autorul unei istorii a literaturii române, VIANU s-a oprit în repetate randuri asupra
trăsăturilor specifice ale acestei literaturi, insistand îndeosebi asupra tendințelor ei clasice.
Insistenta ce vine, evident, din perspectiva filosofului culturii: "întărirea temeliilor clasice ale
culturii noastre este unul din mijloacele care o pot apara cu mai mult succes de primejdiile
care o amenință din atâtea direcții".
Se stinge din viață în dimineaţa zilei de 21 mai 1964. ,,Vă iubesc pe toţi” au fost ultimele
lui cuvinte, îşi aminteşte fiul său, Ion Vianu, eminent psihiatru şi scriitor.

,,…Tudor Vianu a existat parcă pentru a-şi complete emulul prin temperanţă şi înţelepciune
superioară, expresie a unui intelectualism rafinat, puternic dominat de sistem, cu alte cuvinte
un spirit clasic,un factor de stabilitate, echilibru şi armonie, un aristocrat, un Nestor al
culturii”. Pompiliu Marcea
 BIBLIOGRAFIE :
1. https://www.autorii.com/scriitori/tudor-vianu/
2. https://www.autorii.com/scriitori/tudor-vianu/tudor-vianu-sau-demnitatea-criticii.php
3. https://www.ro.biography.name/index.php?
option=com_content&view=article&id=151&catid=8
4. http://tinread.usarb.md:8888/tinread/fulltext/expo_tem/vianu.pdf
5. https://www.globalinfo.ro/z/biografie_tudor_vianu.htm
6. https://referatenoi.ro/referat-critici-literari-tudor-vianu/
7. http://www.napocanews.ro/2015/02/inedit-criticul-literar-tudor-vianu-a-fost-si-
poet.html
8. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Vianu
9. https://www.qdidactic.com/didactica-scoala/literatura/tudor-vianu491.php