1.

Conceptul estetic de expresionism

Expresionismul este o formă de manifestare a modernismului în literatura
germană în anii 1911–1925, determinată de tensiunea spirituală provocată de
criza din preajma şi din timpul celui dintîi război mondial. Cu expresionismul în
literatura română se întîmplă ceva curios: „S-ar crede că, spre deosebire de
simbolism, ermetism, futurism, suprarealism sau alte curente literare moderne,
expresionismul n-a stîrnit un interes notabil printre sciitorii români”.1
Eugen Lovinescu, principalul promotor şi apărător al modernismului în
literatura română, a urmărit şi a încurajat cu autoritatea sa critică acele tendinţe
în care vedea lucrînd o lege generală a sincronismului. Prin dezvoltarea
mijloacelor de comunicaţie, omenirea devine tot mai mult un organism solidar,
înclinat să aibă o viaţă spirituală comună. „De la sfîrşitul veacului al XVIII-lea
evoluţia literaturii europene este sincronă; orice formă de artă apărută într-un
centru artistic se propagă aproape instantaneu peste toară Europa; în timpurile
noastre, impresionismul şi cubismul francez, expresionismul german, dadaismul,
constructivismul s-au răspîndit concentric în toate ţările”.2
De expresionism, conştiinţa literară românească începe să ia act îndată
după primul război mondial. Mişcarea apăruse în Germania cu aproximativ un
deceniu înainte, dar anii 1918–1920 constituie momentul cînd ea îşi atinge
punctul culminant şi capătă o rezonanţă mondială. După război, însă, lucrurile se
schimbă şi despre expresionism încep să vorbescă aproape toate publicaţiile
literare din România. Mediul intelectualităţii germane din Ardeal, Banat şi
Nordul Moldovei a ajutat, astfel, simţitor ca scriitorii şi artiştii români să
descopere expresionismul. Nucleul sentimentului tragic se află în contradicţia
dintre lumea sublimului către care tinde poetul şi lumea scindată lăuntric,
degradată ontologic, plină de contradicţii şi neîmpliniri cu care poetul venea în
contact. Această stare de lucruri e pusă de N. Tertullian sub zodia
1
Ov. Crohmălniceanu, Literarura română şi expesionismul. – Bucureşti: Minerva, 1971, p. 9.
2
E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne. – Bucureşti: Eminescu, vol.II, 1925, p.
45.
expresionismului. Cel care a analizat însă pentru prima dată amplu prezenţa
specifică a expresionismului în literatura română a fost Ov. S. Crohmălniceanu.
Originar, expresionismul apare ca un neoromantism în Germania şi se extinde
mai rapid în acele ţări în care capitalismul a pătruns mai tîrziu, dar mai exploziv,
venind într-un conflict violent cu vechile structuri economice şi culturale şi
aducînd cu sine un imens cortegiu de mizerie şi suferinţă umană.
Expresionismul apare ca o reacţie de revoltă anticapitalistă, de denunţare a
civilizaţiei moderne burgheze care însă, ca şi în cazul romantismului, avea
motivaţii sociale şi ideologice dintre cele mai dificile, între care nu au lipsit
evoluţii ideologice spre dreapta fascistă sub un fast trucaj antiburghez.
„Expresionismul, chiar în patria sa, a avut aspectul unei mişcări
haotice.Tendinţe extrem de divergente l-au însufleţit fără încetare”3. Răspîndirea
şi influenţa sa se explică, în primul rînd, prin faptul că exprimă o atmosferă
spirituală comună celei mai mari părţi a intelectualilor, caracterizată prin stări
sufleteşti de derută şi inadaptare în raport cu aspectul uniformizării şi
dezumanizării capitaliste destrugătoare de sentimente, de omenie şi valori.
În al doilea rînd, absenţa unor rigori normative, a unui program bine
definit, a facilitat o largă aderenţă la acest curent. „Expresionismul a fost uşor
acceptat, a exercitat o influenţă largă şi adîncă”.4
În direcţia „noului stil”, tendinţa spre absolut, recunoscută de Lucian
Blaga ca dominantă în mişcarea literară a vremii, este caracteristică
expresionismului, pe care el îl defineşte ca atitudine fundamentală în artă:
„Expresionismul, nu idealizează conturile lucrurilor, înălţîndu-se la timpurile
lor, dar nici nu le redă în complexitatea lor accidentală. Partea individuală,
singulară a lor nu e nici eliminată, nici reprodusă, ci exagerată, accentuată
pentru obţinerea unui maxim de expresivitate”.5

3
Ov. S. Crohmălniceanu, op. cit., p. 46.
4
Idem, p. 47.
5
L. Blaga, Filosofia stilului. – Bucureşti: Minerva, p. 42.
 În literatură, expresionismul a păstrat o anumită legătură cu naturalismul,
el nu merge pe drumul visului şi al fanteziei romantice. Noul curent caută să
pătrundă în sufletul naturii, dar pentru a descoperi ceea ce e dincolo de
aparenţe. Expresionismul poetic s-a născut odată cu apariţia sufletului nou al
omului modern, răzvrătit împotriva civilizaţiei mecaniciste. Această atitudine
lirică au pregătit-o Dehmel, prin gustul întoarcerii la primar, la instinct, la
elementar, prin refuzul lumii tehnicizate, Ştefan George prin mit, Rilke prin
misticizm, prin căutarea divinităţii în realitatea imediată şi cotidiană, Arno Holz
prin eliberarea versului de orice canoane metrice şi aspiraţia către o orchestraţie
fină a poemului. Expresionismul liric apare dominat de intensitatea simţirii şi de
lumina viziunii; nu creează contemplînd, ci cuprins de o beţie magică. Lirica
expresionistă este extatică, fiindcă ea izbucneşte din extazul cu care poetul
trăieşte viziunea. Poezia expresionistă va cultiva un alt lirism, revoltat, izbucnit
dintr-un suflet suprasensibil şi bolnăvicios de anarhic.
Expresionismul face din lucrul individual un reflex al unei existenţe
supraindividuale şi nelimitate, răstoarnă raportul natură-om, în sensul că arta, ca
expresie profundă a sufletului uman, nu este o reproducere a naturii, ci o
„exagerare” a ei. În arta expresionistă, natura apare ca o proiectare a unei stări
sufleteşti debordate şi haotice, ca şi cînd ea s-ar naşte din focul interior al
artistului printr-un elan cosmic.
Expresionismul, în înţelesul de concept stilistic, extins de la pictură la
literatură şi muzică, şi chiar la filosofie, a însemnat respingerea unei lumi
artificiale şi mecanizate, a spiritului sclerozat şi anchilozat de înstrăinarea
omului în propriul său mediu de viaţă socială, opunînd scientismului steril o
viziune dinamică asupra lumii, într-un delir al disperării, propriu epocii
războiului. Într-un studiu din 1916, Herman Bahr dă o primă definiţie poeticii
expresioniste: „Şi iată disperarea urlînd: omul îşi cere urlînd sufletul, un singur
strigăt de suferinţă se înalţă din timpul nostru. Chiar şi arta urlă în întuneric,
cheamă în ajutor, invocă spiritul: este expresionismul. Şi iată-l pe expresionist
redeschizînd gura omului: prea mult a ascultat tăcînd, omul: acum el vrea ca
spiritul să răspundă”.6
Tendinţa artelor plastice de la începutul secolului, de a renunţa la actul de
exprimare a realităţii prin experienţă şi de a trece dincolo de lumea „lucrurilor”,
invocă puterea spiritului de a supune materia; este o întoarcere, în altă formă la
sistemele unor dimensiuni spirituale imaginare, deosebită de arta imitativă ce
reprezintă apropierea de natură. În spiritul goticului, expresionismul este
totodată şi o continuare a impresionismului, care cerea în artă reproducerea
nuanţată a realităţii, aşa cum acesta se înfăţişează simţurilor, schimbată de noul
stil, diformată chiar, în căutarea expresiei, încărcat de suflet dinăuntru. În acest
sens, nici expresionismul nu este doar un curent artistic propriu primului sfert al
veacului al XX-lea, Blaga avînd dreptate să susţină că este doar un caz special al
tendinţei spre absolut, putîndu-se considera expresionistă, în sensul propriu al
cuvîntului, orice tendinţă de stilizare cum este stilul gotic sau sculptura
orientală, ca şi „modelul” arhaic al acestei tendinţe, păstrat în tradiţiile culturilor
folclorice din toate părţile lumii.
Pe de altă parte, expresionismul este o continuare nu numai a
impresionismului, ci şi a romantismului, pe care Lucian Blaga îl defineşte prin
trei dominante: patosul mişcării, pasiunea creatoare şi pasiunea pentru
elementar. A fost un curent care a primit cu o mare generozitate numeroase
influenţe străine. Pe de altă parte, expresionismul a făcut să apară oriunde s-a
răspîndit – în Italia, Ungaria, Belgia, Polonia şi Rusia, în Mexic, în Statele Unite
ale Americii – tendinţe literare şi artistice intim înrudite cu el, dar care au
prezentat chiar din momentul apariţiei lor şi foarte puternice particularităţi
locale. Fenomenul de pseudomorfoză s-a repetat aproape peste tot. Prin urmare,
nu este surprinzătoare forma, oarecum ascunsă, cultivată şi de expresionismul
românesc.
6
Apud Mario de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX. – Bucureşti: Eminescu, 1968,
p.70.
p.
 Fără a deveni o direcţie vizibilă, susţinută de aderenţi declaraţi, el a găsit,
totuşi, un climat de existenţă prielnic în sînul anumitor grupări scriitoreşti, cu a
căror optică ideologică şi artistică şi-a descoperit puncte comune.
Expresionismul în România s-a adaptat unor orientări literare mai particulare.
Totodată, el a contribuit ca aceste direcţii să-şi creeze o poetică originală,
rezultată într-o bună măsură şi din astfel de împletiri