I.

SCURT ISTORIC

I.1 CONTEXTUL APARIȚIEI AVANGARDEI

I.2. AVANGARDA ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

La începutul secolului al XX-lea, cultura romaneasca, desi aparent intarziata, era in linii mari
sincronizata cu Europa. Contextul cultural romanesc de inceput de secol este apt sa recepteze reprezentarile
avangardiste din alte parti, devedind mobilitate si adaptabilitate rapida la solicitarile revolutionare.
Avangarda literara romaneasca se manifesta intre 1907/1908, de cand dateaza circulatia orala a
textelor lui Urmuz, pana in 1947, odata cu lichidarea grupului suprarealist de la Bucuresti.
În 1912, S. Samyro (Samuel Rosenstock), inventatorul dadaismului, cunoscut sub numele de
Tristan Tzara, împreună cu Ion Vinea si Marcel Iancu (arhitect si pictor) scot revista Simbolul, in care
militeaza prin recenzii si desene pentru arta moderna.
La 14 iulie 1916 are loc primul spectacol Dada, la Zürich, in cadrul cabaretului Voltaire. Dupa
declaratie lui Tristan Tzara, dadaismul se incheie in 1922, din cenusa acestuia ridicandu-se suprarealismul.
Miscarea avangardista coincide cu aparitia numeroaselor reviste de avangarda: Contimporanul (cea
dintai revista, avand program constructivist, sub conducerea lui Ion Vinea), 75 H.P (redactor-sef – Ilarie
Voronca; ilustratii de Victor Brauner; propune un nou concept, acela de pictopoezie), Alge, Integral, Urmuz,
unu, Liceu, Pinguinul, Viata imediata, Meridian.
Printre colaboratorii acestor reviste se numara: Felix Aderca, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Tudor
Arghezi, Ion Pillat, Ion Barbu, Ion Minulescu, Ion Vinea, Camil Petrescu, Gherasim Luca, Paul Paun, Ion
Calugaru, Stefan Roll, Sasa Pana, Victor Brauner, D. Trost, Geo Bogza, Gellu Naum, Miron Radu
Paraschivescu, Geo Dumitrescu.
Fara sa imbratiseze nihilismul total sub care s-a afirmat in alte tari, miscarea de avangarda
romaneasca nu se izoleaza complet de cultura traditionala, coabitand intr-un spatiu complementar de
influentare reciproca.
Precursorul avangardei romanesti este considerat Urmuz. Prin acest scriitor, pentru prima data in
Europa, criza profunda a conceptului de literatura devine achizitie romaneasca. Urmuz realizeaza reforma
radicala a limbajului intr-un timp in care samanatorismul era in floare. Acesta identifica situatia precara a
literaturii si considera ca ea trebuie recuperata in alti termeni. În opera sa celebra, Pagini bizare, Urmuz isi
construieste un univers in totalitate fictiv, parodiind lucid temele, motivele, personajele si imaginile
conventionale ale procesului de literaturizare. Practica lui Urmuz mizeaza pe absurdul limbajului,
dezagregand sintagmenele conventionale printr-o lucrare arbitrara, dirijata voluntar, asupra sintaxei.
Metoda absurdului pe care o adopta consta in crearea de situatii anormale si ilogice, prin asamblarea de
materiale lingvistice care nu au nicio motivare rationala de a fi asociate (termeni, atribute, calificari ce
apartin unor campuri lexico-semantice atat de diverse).
Tristan Tzara, in perioada pre-dadaista, scrie poezii cu tematica simbolista. El pledeaza pentru
deconventionalizarea artificiilor si a cliseelor din epoca samanatorista, pentru detasarea ironica de lirismul
de tip elegiac si solemn, prin subiectivitatea socanta si culoarea parodica. Desi promotor al unei grupari
internationale, Tr. Tzara este unul dintre acei poeti care tin la individualitatea sa, dincolo de orice grupare.
Întrebat asupra semnificatiei termenului dada, Tr. Tzara a afirmat ca acesta „nu inseamna nimic”.
Descoperirea dusa la extrem de experienta dadaista este aceea ca semnificantul este in esenta vid
(semnificant=forma sonora si vizuala a unui semn lingvistic, a unui cuvant). Cum cuvantul nu are o
etimologie unica si deci nici semnificat unic (semnificat=ceea ce semnifica un semn lingvistic, sensul,
semnificatia unui cuvant), rezulta ca prin el nu se poate evoca nimic care sa se refere catre real. Fiind in
esenta un semn vid, el poate fi utilizat oricum, in chip ludic, asociat la intamplare si abia din hazardul
asociatiilor si combinatiilor, el poate iesi imbogatit pe neasteptate.
Tristan Tzara face prin dadaism descoperirea epocala ca sensul este de natura realtiva, produs
artificial al spiritului uman, neaservit utilitatii imediate si tocmai de aici rezulta maxima libertate a
subiectului creator, ca si a materialului lingvistic. Se impun astfel imperativele unei estetici noi, si anume:
spontaneitatea dadaista, dezgustul dadaist, intalnirea contrariilor, dezordinea, distrugerea, carambolul etc.
Toate acestea marcheaza o radicala rupere a conventiilor.
Desi spiritul romanesc a impulsionat avngardismul international aproape in toate domeniile artei –
C-tin Brancusi in sculptura, Tr. Tzara in poezie, V. Brauner in pictura, E. Ionescu in teatru –, avangarda
literara romaneasca nu e un curent omogen, care sa se manifeste intr-o singura directie, ci un amalgam de
curente (expresionism, dadaism, cubism, futurism, constructivism, suprarealism), sintetizate foarte bine in
formula integralismului.
Se poate afirma ca la noi avangarda a fost asimilata tendintelor moderniste, iar rolul sau, in loc sa
fie unul contestatar, inhibitor, a fost mai ales unul integralist, in spiritul unui sistem cultural sintetizator.
Fortele noului nu se manifesta in mod distructiv si nihilist, ci colaboreaza cu traditia intr-un sistem
comunicant de perpetuu echilibru.
Poetii importanti dintre cele doua Razboaie Mondiale – Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga,
George Bacovia – introduc in scrierile lor forme poetice moderne, astfel incat avangardistii romani, in loc
sa polemizeze cu acestia, ii considera posibile modele.
Daca pe alte meridiane avangarda s-a manifestat mai ales la nivel teoretizant, producand mai putine
piese de referinta, la poetii romani efortul cel mai vadit s-a indreptat spre producerea textului poetic.

TRĂSĂTURI
1. opozitia in raport cu trecutul cultural (simbolizat de Muzeu, Biblioteca);
2. refuzul conventiilor de orice fel, al autoritatii si al codurile de maniere sociale si estetice;
3. respingerea conceptelor de literatura si arta;
4. repudierea ierarhiilor constituite;
5. mefienta fata de recunoasterea oficiala a propriei valori; cultvarea ostentativa a marginalitatii, a
insuccesului;
6. aspiratia novatoare de sincronizare cu ritmul vremii si pulsul epocii;
7. promovarea gratuitatii unei imaginati eliberatoare, a bucuriei jocului;
8. considerarea traditiei drept echivalent al stagnarii (ca atare, devine tinta celor mai vehemente atacuri);
9. manifestele avangardei romanesti misuna de sloganuri ale rupturii de trecut, contrabalansate de
exigentele radicale ale innoirii; contin ideea ca lumea trebuie reinventata, ca rostul artistului e sa caute
linia, cuvantul, culoarea pe care n-o gasesti in dictionare.

SUBCURENTE
Futurismul este o mișcare a avangardismului artistic italian, celebrând noua eră a tehnologiei
moderne. Inițiatorul mișcării este poetul Filippo Tomasso Marinetti care, în 1909 publică Manifestul
futurist. Revolta futuristă împotriva tuturor tradțiilor culturale merge mână în mână cu glorificarea
"frumuseții vitezei", cultul mașinilor și al societății contemporane. Metropolele europene, care se dezvoltă
într-un ritm alert la începutul secolului al XX-lea, pulsând de vuietul asurzitor al traficului rutier în care
primele automobile își croiesc drum prin mulțimea de pietoni, bicicliști și trăsuri, expresie a dorinței de
mobilitate a omului - iată cadrul în care a luat naștere futurismul (din limba italiană: il futuro = viitorul).

În manifestul său, Marinetti îndeamnă la respingerea artei tradiționale și la lichidarea muzeelor și

bibliotecilor, glorificând curajul, revolta și războiul, preamărește viteza, cântă "mulțimile excitate de
muncă", precum și realizările tehnice ale erei industriale.

Constructivismul (1917 rusia), este o mişcare artistică influenţată de futurism, apărută în Rusia.
Direcţia constructivismului este reprezentată de revista CONTIMPORANUL, care apare în 1922, sub
îndrumarea lui Ion Vinea şi Marcel Iancu. În această revistă se publică Manifestul activist către tinerime,
în 1924, redactat de Ion Vinea. În paginile revistei apar şi câteva poezii ale lui Ion Barbu. Altă revistă
constructivistă este PUNCT (1924), care va fuziona cu CONTIMPORANUL în 1925. Constructivismul
propune o nouă formulă estetică prin care se încearcă armonizarea artei cu spiritul contemporan al tehnicii
moderne. Reprezentanți: Kasimir Malevich (fondator), Vadim Meller. Constructivismul era privit ca o nouă
estetică, ca un efort de a armoniza arta cu producția industrială, ca un efort de a-i uni pe intelectuali și pe
muncitori, de a șterge granițele dintre muncă și artă.
 Expresionismul a fost un curent artistic modernist, inițial prezent în poezie și pictură, care a
originat în Germania la începutul secolului al XX-lea. Precursor:Van Gogh, Edvard unch. !905: gruparea
die brucke (podul) (fritz Bleyl, erich hecker, ernst ludwig kirchner, schmidt rottluff. Aceasta este
caracterizata de prezentarea lumii din perspectivă strict subiectivă, distorsionată intenționat, pentru a crea
momente emoționale care să transmită idei și stări de spirit.[1] Artiștii de origine expresionistă caută să
indice înțelegerea lumii prin propria lor perspectivă[2] sau experiență emoțională comparată cu înțelegerea
"obișnuită" sau rațională a lumii materiale. Se caracterizază prin nevoia de transcendere a fenomenelor,
fascinatia cosmicului, a ilimitatului, nevoia de esentializare, de abstractizare, aspect mistic, revolta
impotriva societății care a eliminat prin tehnică divinitatea, dar ignoră și natura umană. ermanenta nevoie
de absolut, aspiratia spre ideal, anularea vechilor dogme ale realismului care nu fac nimic altceva decat sa
surprinda realitatile factice, logice ale vietii, in favoarea cautarii unei realitati spirituale, cautarea
originalului, a increatului, a ineditului, reintoarcerea la primordial, la origini, la universul mitic, tragismul
existential surprins si depasit odata ce fiinta reuseste sa atinga absolutul, prin spiritualizarea trairilor, acestea
devenind cosmice, metafizice, tristetea si nelinistea metafizica, disperarea, absenta, neantul, moartea,
dezagregarea eului, natura halucinanta.

Cubismul este unul dintre cele mai influente curente artistice (1907-1914) ale secolului al XX-lea,
si a fost initiat de spaniolul Pablo Picasso (1882-1973) si francezul Georges Braque (1882-1963) in 1907.
Ei au fost inspirati de sculptura africana si de pictorii Paul Cézanne (1839-1906), Georges Seurat
(1859/91) si Fauves. Un rol insemnat in compunerea imaginii cubiste l-a avut la un moment dat colajul
(bucati de ziar lipite pe suprafata tabloului) si introducerea unor litere, cuvinte si sintagme. Auster, la
inceput, in privinta coloritului, ca o reactive la fovism (griuri, brunuri, ocruri) in anumite variante si la
diversi pictori, cubismul si-a anexat mai tarziu culoarea vie, stralucitoare, ca pe o componentă stilistica de
baza. De asemenea, forma s-a sustras si ea geometrizarii dominatoare la inceput, evoluand spre adoptarea
liniilor curbe. Exista doua faze in evolutia cubismului si lor le corespund doua feluri de cubism: analitic
si sintetic. La inceput, obiectul pictat de cubisti nu mai este infatisat, ca la realisti, dintr-un singur unghi, ci
vazut simultan din mai multe unghiuri, fiind prezentat in consecinta cu mai multe fatete. Imaginea este
astfel descompusa in forme poliedrice, la inceput mai mari, apoi foarte mici, asemenea unor fragmente de
sticlă. In acest stadiu, cubistii Intr-o a doua faza, incearca sa recompuna imaginea, sa o sintetizeze, de unde
asa-zisul cubism sintetic.
Dadaismul, un curent avangardist conceput de un grup de tineri boemi, refugiaţi în Elveţia în
timpul Primului Război Mondial, a fost iniţiat la Zürich (în Elveţia) în 1916, prin contribuţia decisivă a
poetului român Tristan Tzara (pe numele adevărat Samuel Rosenstock, născut la Moineşti în 1896 şi mort
la Paris în 1963). Denumirea orientării a fost stabilită prin hazard, deoarece Tristan Tzara a găsit acest
termen din limbajul colocvial francez, într-un dicţionar Larousse. Iniţiatorii intenţionau să decorseteze (să
elibereze) poezia de o serie de rigori: sintactice, gramaticale, de punctuaţie. În general, au avut intenţia de
a nega, de a „demola” tot ce a însemnat literatură până atunci.
Este memorabil Manifestul lui Tristan Tzara – cel mai reprezentativ poet al orientării avangardiste. El a
conceput un text literar prin care incită la instituirea unei modalităţi şocante de a scrie poezie:
„Luaţi un ziar. Luaţi nişte foarfeci. Alegeţi în ziar un articol care să aibă lungimea pe care doriţi s-o daţi
poeziei dumneavoastră. Decupaţi articolul. Decupaţi şi fiecare cuvânt ce intră în articol şi puneţi toate
cuvintele într-o pungă. Agitaţi uşor. Scoateţi cuvintele, unul după altul, dispunându-le in ordinea în care le
veţi extrage. Copiaţi-le conştiincios. Poezia vă va semăna.”
Mişcarea dadaistă nu a durat mult, s-a autodizolvat. Scriitorii precum Tristan Tzara, Paul Eluard,
Louis Aragon, André Breton au aderat la suprarealism.
Fauvismul[1] (un franțuzism care se citește [ pron. fo-vism]) a fost un curent formalist în pictura
franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în culori violente, folosind
tonuri pure și renunțând la perspectivă. În anul 1905, la Salonul de Toamnă din Paris, câțiva tineri pictori -
Henri Matisse, André Derain, Maurice de Vlaminck, Jean Puy, Henri Manguin și Albert Marquet - expun
tablouri care șochează prin violența exploziei de culori. Criticul de artă Louis Vauxcelles, surprins de
contrastul dintre culorile pure ale acestor pânze și două busturi în stil clasic expuse în aceeași sală, exclamă:
"S-ar putea spune: Donatello printre bestii sălbatice" (în franceză: fauves = animale sălbatice). Expresia a
prins și, în ochii publicului, acest nou gen de experiment reprezintă nașterea unui nou curent. Fauvismul nu
este totuși o mișcare organizată, nu are un program sau o definiție exactă, se naște din întâlnirea unor pictori
cu temperamente artistice foarte diferite, dar frământați de aceleași probleme ale creației. Pe fauviști îi
caracterizează spontaneitatea de creație, culorile nealterate de amestec, aplatizarea spațiului, înregistrarea
directă a senzațiilor trăite. Revoluționând folosirea culorii și sensul perspectivei, modificând relațiile dintre
pictură și realitate, ei sunt cei care stau în pragul modernității.
Suprarealismul (fr. surréalisme= supra+realitate), o altă orientare avangardistă, a fost iniţiat de
poetul francez, Guillaume Apollinaire, şi denumeşte o mişcare literar-artistică, promovată apoi de poeţii
Lautréamont şi Alfred Jarry. În artele plastice suprarealismul a fost reprezentat de pictorul Salvador Dali.
Pe plan artistic, suprarealismul propune o tehnică a surprizei prin sabotarea (=împiedicarea) universului
imagistic şi metaforic, „hazard obiectiv”, „delir metodic”, exploatarea fenomenelor onirice, iar în pictură
metoda „paranoia-critică” (a lui Salvador Dali). În anul 1924, Breton publică primul Manifest al
suprarealismului.
În literatura română, suprarealismul a avut mai mulţi adepţi şi a fost cultivat cu succes de către:
Urmuz, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Geo Bogza (primul scriitor român, autor de reportaje literare), Tristan
Tzara, ulterior au aderat Gellu Naum şi Virgil Teodorescu.
 Termenul suprarealism presupune ceva ce transcende realitatea (visul), fiind influenţaţi de
psihanaliza lui Freud. Scriitorii au apelat la tehnica dicteului automat (procedeu care presupune notarea
necenzurată a oricăror gânduri ce ne trec prin minte în legătură cu subiectul abordat, scrierea spontană,
jocul absolut liber al imaginaţiei), dar şi la promovarea visului, a stărilor halucinatorii, sondarea
subconştientului, spiritismul, hipnoza. Poeziile suprarealiste ilustrează atotputernicia visului şi puterea de
creaţie a autorului.
Cele două direcţii, constructivismul şi suprarealismul, se unesc în Integralism sau Sintetism (în
denumirea lui Ilarie Voronca), ilustrat prin revista INTEGRAL, apărută în 1925 şi condusă de Ilarie
Voronca.
Integralismul este un curent literar românesc de avangardă din epoca interbelică bazat pe
constructivism ce conținea și elemente de dadaism, suprarealism sau futurism. Ideile integralismului se
regăsesc, de pildă, în paginile revistei Integral. Teoretizat de poetul Ilarie Voronca, integralismul proclamă
eliberarea de sub autoritatea oricăror dogme estetice, logice, etice sau sociale și promovează o artă a
imediatului și a autenticității totale.
Integraliștii urmăreau o "ordine-sinteză, ordine-eșentă constructivistă, clasică" (Ilarie Voronca), un
paradox ce caracterizează și alte curente de factură avangardistă. Într-un interviu cu Luigi Pirandello, Mihail
Cosma (cunoscut și sub numele de Claude Sernet) definește integralismul ca "o sinteză științifică și
obiectivă a tuturor eforturilor estetice încercate până în prezent (futurism, expresionism, cubism,
suprarealism etc.), totul pe fundamente constructiviste și urmărind să reflecte viața intensă și grandioasă a
secolului nostru bulversat de vitezele mecanicismului, prin inteligența rece a inginerului și prin triumful
sănătos al sportsmanului". Manifestul integralismului, publicat în primul număr al revistei Integral, afirma:
"Noi trăim definitiv sub semn citadin. Ritm-viteză... planetă de stindarde, uzine; dansul mașinilor pe glorii
de bitum. O încrucișare de ere. Clase sociale coboară, economii inedite sunt construite. Proletarii impun
forme".
Integralismul, ca mișcare artistică de avangardă din România, din cel de-al doilea deceniu al
secolului 20, susținută de revista „Integral”, a încercat o sinteză între cubism, futurism și expresionism.
Acest curent de avangardă, apărut în literatura dintre cele două războaie mondiale, proclama o artă a
imediatului și a autenticității totale, eliberată de sub autoritatea oricăror dogme estetice.[1] Poetul Filippo
Tommaso Marinetti considera „integralismul“ un fel de „avatar românesc al futurismului”[2], în timp ce
Sașa Pană numea integralismul „varianta autohtonă a constructivismului”.[3]

AVANGARDA ÎN ARHITECTURĂ

Formele lor extreme au influențat puternic arhitectura occidentală în sec.XX, însă nu s-au răspândit
la fel de mult precum curentul artistic Bauhaus. Futurismul din Italia fascistă și constructivismul din
URSS prezentau trăsături comune. Se opuneau arhitecturii hipermoderne, care își exprimă
oportunitățile oferite de noua eră industrială într-o manieră captivantă și agresivă. Arhitectura
expresionistă, inițiată de grupul german "die Brucke" au căutat să găsească un limbaj arhitectural
expresiv, liber de constrângerile academice. Arhitectura expresionistă se preocupă nu atât de
elementele decorative exterioare, cât mai ales de formele neobișnuite din structura unei clădiri.

NEGAREA TONURILOR NATURALE, CULORI PUTERNICE

FORME NEOBIȘNUITE
MINIMALISM EXAGERAT SAU AGLOMERĂRI DE ELEMENTE
ASIMETRII
CUMUL DE FORME GEOMETRICE
îN INTERIOR, ELEMENTE MULTIFUNCȚIONALE,
INOVATIVĂ, RADICALĂ
CEDRIC PRICE
FREI OTTO
PETER EISENMAN
GREG LYNN
OSCAR NIEMEYER