Garabet Ibraileanu

La 23 mai 1871 se naste unul dintre marii critici , istorci literari , eseisti si romancieri ai
Romaiei. Literatura românească îi este profund îndatorată. Lumea românească a literelor n-a
mai fost aceeaşi de când G. Ibrăileanu cu al său "Spirit Critic" a apărut parcă de nicăieri în
această lume atât de specială.

Privind drumul parcus de G. Ibrăileanu de la naştere şi până la afirmarea sa deplină, poţi

observa că aproape întreaga Moldovă i-a fost şcoală. Nu degeaba poate, mai târziu, autorul şi
criticul literar Ibrăileanu acredita ideea superiorităţii spiritului critic moldovenesc asupra celui
muntean. La 21 mai 1871, în Târgu-Frumos se năştea Garabet Ibrăileanu, fiul lui Teodor
Ibrăileanu şi al Mariei (Marcovici).Casa în care s-a născut viitorul critic şi istoric literar,
eseist, pedagog, redactor literar şi romancier român are în spate o istorie interesantă. Fost han,
acolo a trăit inclusiv prima femeie medic chirurg din România, Marta Trancu-Rainer. În
prezent, casa a devenit şcoală generală.

De la Târgu-Frumos, Ibrăileanu a plecat la Roman, la moşia de la Poiana lui Iuraşcu.

Mărturisea autorul în amintirile sale: "Aici, la Poiana lui Iuraşcu, am cunoscut întâi natura.
Cea dintâi amintire de lună o am de aici. Veneam într-o seară cu mama mea şi cu alţii de la
iaz spre casă. Era lună plină (...) Cel mai frumos lucru de-acolo pentru mine erau poate iazul
şi moara. Şi cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung şi trist, singuratic.
O altă bucată, cu malurile pline de verdeaţă şi de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de
misterios". Acum, Poiana lui Iuraşcu s-a pierdut. La Roman, nimeni nu mai ştie să-ţi spună
unde se afla. Natura lui Ibrăileanu pare că s-a ascuns. Iazul şi moara şi-au pierdut în neant
siluetele. Acum doar vântul mai macină praful. Iar iazul, iazul poate fi oricare din cele care
înconjoară, ca o salbă de păcate, Romanul.

În Iaşi, poveştile literaţilor se adună şi merg împreună pe Copou. De la grupul statuar al

voievozilor de frunte ai românilor şi până sus la casa-muzeu a lui Mihail Sadoveanu, paşii lui
Eminescu se ating cu cei ai lui Creangă, îi iau urma lui Sadoveanu şi toţi se dau în lături cu
respect când se întâlnesc cu cei ai lui Garabet Ibrăileanu. "Adela" l-a recomandat ca scriitor.
Dar el, Ibrăileanu, a fost mult mai important ca şi istoric şi critic literar, pedagog.

Un liceu îi poartă numele cu respect. Dar nu pentru că aici ar fi predat criticul, ci pentru că,
după cum spunea profesorul Albu Elena, de la catedra de Limba şi Literatura Română a
Liceului "Garabet Ibrăileanu", "În Iaşi umblă legenda paşilor lui pe Dealul Copoului, pe aici,
la noi".

Pentru cei care nu fac parte din lumea academică, ori din cea a literelor este poate greu de
înţeles dimensiunea uriaşă a lui Ibrăileanu în lumea Iaşilor, a literaturii române. Nu doar un
liceu îi poartă numele, ci şi Catedra de Literatura Română a Universităţii Al.I. Cuza. Aici, la
universitate, Ibrăileanu a predat mai bine de 20 de ani, între 1908-1934, cu o pauză între anii
1911-1912, când postul său a fost ocupat de Eugen Lovinescu.
 Opera critică a lui Garabet Ibrăileanu, al treilea moment important în critica românească,
poate fi privită ca o sinteză a direcțiilor anterioare ilustrate de Titu Maiorescu și
C.Dobrogeanu-Gherea. Întâia lucrare importanta a lui Ibrăileanu, „Spiritul critic în cultura
românească” (1908) este un eseu sociologic. Autorul analizează geneza formelor culturii în
România, luând ca documente operele scriitorilor mai însemnați din perioada 1840-1880,
adică din momentul apariției revistei lui Mihail Kogălniceanu, „Dacia literară” - unde se
afirmă pentru întâia oară spiritul critic, condamnându-se literatura de imitație și se atrage
atenția asupra necesității reprezentării caracterului național - până la constituirea statului
român modern, când România a luat fizionomia unui stat european. Această operă a lui
Ibrăileanu, de o cuceritoare vioiciune dialectică, conține obsevații pătrunzătoare asupra
atitudinii principalilor scriitori români față de formele de civilizație și cultură dintr-un proces
de patru decenii de dezvoltare, trecând prin revoluția burghezo-democrată de la 1848, Unirea
Principatelor și dobândirea independenței naționale. Următoarele volume de critică, „Scriitori
și curente” (1909), „Opera literară a d-lui Vlahuță” (1912), „Note și impresii” (1920), „După
război” (1921), „Scriitori români și străini” (1926), „Studii literare” (1930) conțin observații
mereu valoroase despre clasici (Cârlova, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale) sau
despre contemporani la impunerea cărora Ibrăileanu a contribuit (Sadoveanu, I.Al. Brătescu-
Voinești, Gala Galaction, G. Topârceanu, Demostene Botez, Mihai Codreanu, Otilia Cazimir,
Ionel Teodoreanu, Henriette Ivonne Stahl). Observația despre caracterul filosofic al
romanțelor lui Eminescu, despre caracterul de nuvelă al basmelor lui Creangă, despre
semnificația numelor comice din teatrul și proza lui Caragiale, sublinierea lirismului prozei lui
Sadoveanu, a psihologiei inadaptatului din proza obiectivă a lui Brătescu-Voinești, autoironiei
lui Topârceanu, sincerității lui Demostene Botez, a pozei rostadiene din sonetele lui
M.Codreanu, a creației de tipuri din proza de evocare a copilăriei a lui Ionel Teodoreanu au
devenit apoi locuri comune ale criticii, circulând detașate de autor, ca niște adevăruri
necesare. Două eseuri originale, de răsunet ale lui Ibrăileanu sunt Literatura și societatea,
apărut ca introducere la teza de doctorat Opera literară a d-lui Vlahuță și, respectiv, Creație și
analiză din volumul „Studii literare”.
În cel dintâi, criticul aruncă o lumină nouă asupra raportului dintre artist și societate prin
teoria selecției, insistând asupra corespondenței dintre idealul artistic și aspirațiile publicului
la un moment dat, relație care explică soarta plină de peripeții a artistului de geniu, totdeauna
receptat printr-o latură a creației sale și succesul sau insuccesul artistului conformist. În cel
de-al doilea, Ibrăileanu stabilește, referindu-se la romanul contemporan, două tipuri mai
răspândite, unul constând din prezentarea comportării eroilor, a faptelor lor, și altul constând
din comentarea stărilor sufletești, altfel spus romanul narativ și romanul analitic, romanul epic
și romanul liric sau romanul obiectiv și romanul subiectiv. Disociațiile lui Ibrăileanu între
creație și analiză, bogat exemplificate, arată avantajele și dezavantajele celor două procedee,
lămurind câteva din misterele capodoperei. Un volum de aforisme privitoare la conduita
înțeleptului privind viața (1930) și un roman de analiză a sentimentului iubirii, „Adela”
(1933), clasic în literatura noastră, încheie activitatea lui Garabet Ibrăileanu. Pentru
multilaterala sa activitate, Academia Română l-a ales membru postmortem. Garabet
Ibrăileanu a rămas în amintirea tuturor celor care l-au cunoscut drept un profesor impecabil,
impunător șef de cenaclu, om de o rară distincție sufletească, prieten de neuitat, intelectual de
o elevată ținută, a cărui operă se constituie într-un moment remarcabil în istoria criticii
românești.