Mateiu Caragiale (n. 25 martie 1885, București – d.

 17 ianuarie 1936, București) a fost un autor, istoric al

heraldicii, poet șiscriitor român, întâiul născut al lui Ion Luca Caragiale.

Mateiu Caragiale s-a născut la București, fiul lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu. În anul 1889 tatăl
său se căsătorește cu Alexandrina Burelly și își aduce fiul în noua familie. În adolescență, Mateiu își descoperă
pasiunea pentruheraldică și pentru genealogie. Își căuta strămoșii pe care îi credea aristocrați.[1]

În 1904 începe la Berlin studii de drept pe care le abandonează. În anul 1921 îi apare povestirea Remember la

revista Viața Românească. Din 1916 începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche pe care o finalizează în 1928.
Cartea apare la edituraCartea Românească în 1929. În același an, la 1 mai primește premiul Societății Scriitorilor
Români (SSR).

Activitate literară[modificare | modificare sursă]

Fără a avea complexitatea inextricabilă a operei Craii de Curtea-Veche, povestirea Remember, adevărată artă
poetică, reprezintă punctul cel mai de sus al esteticii mateine. Plasată într-un cadru cosmopolit (Berlinul de la
începutul secolului trecut), acțiunea este învăluită într-o atmosferă occidentală, cu aluzii livrești și mondene, legate
de cele mai subtile aspecte ale decadentismului european. Dacă pentrul omul normal masca este un mijloc de
adaptare, pentru decadent - inadaptabil prin definiție - masca reprezintă un semn al excepției, o mărturisire
plastică a ființei posedate de frumos.

“Craii de Curtea-Veche” este o lucrare emblematică a literaturii române, comparată de critici cu “Ghepardul” romancierului ita¬lian
Giusseppe Tomasi di Lampedusa. Evocând societatea românească şi Bucu¬reştiul din primele decenii ale secolului trecut, romanul
este scris într-o limbă fastuoasă, de o bogăţie şi de o varietate stilistică extraordinare, care fac din el una dintre cele mai expresive
scrieri din întreaga literatură română. Facerea romanului a durat însă aproape 20 de ani. Mateiu Caragiale începuse să lucreze la “Craii
de Curtea-Veche” din 1910 şi abia în 1929 predă ultimele capitole pentru a-i apărea opera la Cartea Românească, sfârşitul romanului
fiind inspirat de experienţa trăită într-un conac din Bărăgan pe care soţia sa îl moştenise de la familie.

Citeste mai mult: adev.ro/nl9hy5

Craii de Curtea-Veche este un roman interbelic scris de autorul român Mateiu Caragiale. Publicat în 1929, a luat

autorului mai mult de două decenii pentru a-l finaliza. Romanul constituie lucrarea sa majoră. Romanul nu este
celebru pentru intriga sa ci mai mult pentru stilul său, cu o atitudine contemplativă inspirată din Marcel Proust și
decadența sfârșitului de secol, invitând cititorul într-o descompunere "levantină" aBucureștiului secolului XIX și
prefigurând dezbateri intense între o întreagă generație de intelectuali români despre ceea ce este specificul
românesc (o controversă care avea să culmineze în filosofia lui Emil Cioran). Titlul romanului "Craii de Curtea-
Veche" provine dintr-o anecdotă publicată de 'I.L.Caragiale' în revista "Vatra", după cum precizează 'G.Calinescu'
în "Istoria literaturii române de la origini până în present"' : " O ceată de mahalagii în frunte cu grecul 'Mlanos' s-a
răsculat, sub mizilirea lui 'Gr.Ghirica', și a început a jefui orașul. 'Melanos', cu cucă de domn în cap și cu haine
voievodale furate, trecea prin oraș cu <<craii>> lui, beat mort, călare pe măgar. Vechii crai erau deci un fel de
boemi dezmățați, bucureșteni, cărora le corespunde, la altă epocă ,eroii cărții". Roman corintic, după clasificarea
lui 'Nicolaie Manolescu', "Craii de Curtea-Veche" zugrăvește nobilimea crepusculară, o lume decadentă, a
orgiilor și a personajelor dantești, ieșite parcă din tablourile lui 'Hieronymus Bosch'. Toate metaforele acestei lumi
se construiesc sub semnul decadenței totale, a lipsei de spațializare a sentimentelor, orizontul intelectual al
personajelor limitându-se la dimensiunile lumii cu mistere a Bucureștilor, începând să fie ilustrată tematic pe la
mijlocul secolului al 'XIX'-lea de 'Pantazi Ghirica' sau 'G.A.Baronzi'. Construcția romanului ține mai mult de
arhitectura unei nuvele extinse, cu detalii baroce semnificative, conținând o lume crepusculară. Epicul propriu-zis
nu există, fiind înlocuit de detaliile descriptive sau de contemplare a unei lumi în derivă;astfel, în
capitolul "Întâmpinarea crailor", scriitorul-narator participă la fanteziile celor trei personaje, 'Pantazi', "Pirgu' și
'Pasadia' ,când îl întâlnește la birtul din Covaci, în "Cele trei hagialâcuri" se arată modul în care personajul-narator
întâlnește pe cei trei "crai", în "Spovedanii", se investighează în continuare lumea birturilor bucurestene,iar
în "Asfințitul crailor", ultima parte, a patra, a romanului, sunt prezentate isprăvile eroilor în casa 'Arnotenilor', care
duc la declinul acestui trio insolit. Cele trei personaje aparțin boemei deșănțate a Bucureștilor, cu obiceiuri
preluate de la fanarioții greci.'Pasasia' și 'Pantazi', coborâți dintr-o nobilime locală, sunt paradoxali prin
comportamentul lor, pentru că viciile extreme sunt combinate cu rafinamentul unei lumi "întoarse pe dos". 'Pirgu',
spre deosebire de ceilalți doi, este de extracție mai joasă, o lichea declarată, cu puterea deosebită de a cunoaște
aceste medii și de a se folosi de influența acumulată ocult. El este obsedat de dragostea fără rețineri, de
cântecele fără perdea, de tot ceea ce ține de sfera grotescului, a trivialului și a caracterului josnic a ființei umane.
Nu e de mirare că în acest mediu corupt, al mahalelelor întunecoase, cu mistere gotice, destinul personajelor este
fulgerător, ele dispărând la fel de repede cum au apărut. Taverna și mahalaua devin două din motivele literare ale
romanului, "adevărați Arnoteni" fiind locuri de comemorare a unor adevărate orgii, punct de plecare pentru
aventuri demne de romanele rocambolești.

tructura:
Actiunea incepe prin evocarea unei seri de toamna tarzie (anotimp crepuscular), cand Povestitorul, trezit de
postas din somnul lui greu, isi aminteste ca fusese invitat la masa de catre proaspatul sau prieten, Pantazi.

Locul intalnirii este un birt din strada Covaci (situata in centrul vechi aL, Capitalei); interiorul acestui local este
descris atat in incipitul cat si in finalul romanului, fapt care ii confera lucrariicaracter simetric.

In ambele cazuri, sugestia de tristete si moarte care se infiltreaza in acest decor simbolic, potenteaza atmosfera
crepusculara a romanului.

Astfel, in deschiderea actiunii, pe "o vreme de lacrimi",  cina pe care o iau Povestitorul si ceilalti trei "crai" pare a fi
un "ospat de inmormantare", iar orchestra intoneaza "un vals domol, voluptos si trist, aproape funebru"; aflata
parca sub imperiul unei vraji,"intreaga sala amutise".

In final, in acelasi birt, Povestitorul si Pantazi asculta acelasi vals"domol", "voluptos si trist", in timp
ce "intreaga  sala amutise" casi cand ar fi intrat in moarte.

De simetrie tine si intalnirea cu batrana nebuna, PenaCorcodusa - atat de bine integrata spatiului evocator de la
vechea Curte domneasca: la inceput, "Batrana si vestejita, cu capul dezbrobodit si numai zdrente toata", femeia
pare a fi "o faptura a iadului"; in final, aceeasi Pena Corcodusa, moarta si intinsa pe o rogojina, releva,
prin antiteza. " un chip blajin" in ai carui ochi ramasi deschisi se citea "o duiosie extatica".

Romanul este alcatuit din patru capitole:

1.  "intampinarea crailor"
2.   " Cele trei hagialacuri"

3.  "Spovedanii"
4.   "Asfintitul crailor"

In primul capitol, Povestitorul (invitat la cina de catre Pantazi) ajunge, cu o mica intarziere, la birtul din strada
Covaci.
Acolo, ii gaseste la masa si pe ceilalti doi "colegi" de petreceri nocturne - Pasadia Magureanu si Gore Pirgu,
oameni in compania carora batea, de o luna, carciumile Bucurestiului.
Dupa terminarea cinei, cei patru ies in strada, unde asista la un "spectacol" neobisnuit: o batrana beata si putin
nebuna adunase in jurul ei o multime de curiosi care se amuzau.
Impresionat, Pantazi isi aminteste ca, in urma cu treizeci de ani, aceasta femeie (Pena Corcodusa) trezise iubirea
patimasa a unui frumos tanar rus (Serghie), nepotul imparatului, aflat in trecere, cu oastea, prin Bucuresti; putin
dupa aceea, cand Serghie murise, Pena isi pierduse mintile.
Acum, vazandu-i pe cei patru prieteni, batrana ii numeste "crai de Curtea-Veche",  calificativ care explica, alaturi de
legenda istorica, titlul romanului.

Pena completeaza lista celor cinci personaje ale caror nume incep cu litera "P" (alaturi de: Pasadia, Pantazi, Pirgu
si Povestitorul), ca intr-o stea cu cinci colturi, cu semnificatii ezoterice. III.2. in capitolul al doilea, Povestitorul
prezinta, asa cum arata si titlul, cele trei hagialacuri, adica, acele "calatorii" pe care le face in lumi inchipuite, de
vis.
-  primul hagialac este spatial, geografic si consta in minunatele imagini ale unor tinuturi exotice pe care Pantazi le
evoca in fata Povestitorului, ca si cand le-ar fi vazut in nesfarsitele lui calatorii pe mare;
-  al doilea hagialac este temporal, istoric si consta in reinvierea lumii splendide a trecutului, lume pe care un
cerceta tor de valoarea lui Pasadia o cunoaste atat de bine. Ambele "calatorii" sunt iluzii, modalitati de abstragere
din prezent;
- unii comentatori sustin ca al treilea hagialac ar fi prezentul real, iadul in care Pirgu ii conduce pe cei trei prieteni.

Sensul termenului "hagialac" avand insa conotatii sacre, ar fi, poate, mai potrivit sa-i dam dreptate lui N.
Manolescu, criticul literar care considera ca al treilea hagialac este calatoria in arta.
Imaginea care sintetizeaza acest sens este visul Povestitorului: cei trei prieteni, in armura de cavaleri-calugari, se
topesc in purpura asfintitului, despartiti de Pirgu (care topaie inaintea lor, in costum de mascarici). Rascumparati
prin arta, cei trei Crai se indreapta spre moarte, dupa ce slujesc ultima vecernie ("vecernia de apoi"):

"Si plecam tustrei pe un pod aruncat *spre soare-apune, peste bolti din ce in ce mai uriase in gol (...). Si ne
topeam in purpura asfintitului".

Capitolul al III-Iea (intitulat "Spovedanii")  constituie o intoarcere la acea seara de toamna tarzie, cand prietenii
fusesera la birtul din strada Covaci.
Dupa intalnirea cu Pena Corcodusa, Pantazi il invita pe Povestitor acasa la el, pe strada Modei.
Aici ii povesteste copilaria si tineretea sa, evocare plina de parfumul unei epoci apuse, integrata in atmosfera
crepusculara a romanului.

Urmas al unor corabieri greci si talhari de apa, Pantazi crescuse in Bucuresti, fiind singurul copil al unei familii din
inalta societate.

Din acel veac al XlX-lea al copilariei sale, Pantazi reinvie figura strabunicii Smaranda, legata de stralucirea unor
vremuri trecute: "Protipendada a trei sferturi de veac o cunoscuse in flinta, vazuse de mai multe ori pe Napoleon I,
care odata-i vorbise, fusese cu tatal ei la Viena in vremea Congresului, dantase cu imparatul Alexandru si cu
Metternich, primise in Italia omagiile lui Chateaubriand si ale lui Byron ".

In 1877, cand izbucnise razboiul ruso-romano-turc, Pantazi se inrolase, fiind marcat dureros de moartea lui
Serghie, nepotul imparatului.
Dupa revenirea in Bucuresti, pierzandu-si parintii la scurta vreme unul dupa altul, Pantazi se indragosteste de o
anume Wanda (care ii iesea mereu in cale).
Aceasta fata l-a impresionat cu povestea traiului ei nefericit (langa un tata polonez, betiv) si i-a spus ca familia voia
s-o vanda.
De teama sa n-o piarda, Pantazi se logodise cu ea, dar, prevenit de o cunostinta, descoperise ca Wanda il insela
cu un zugrav.
Deceptionat, isi cheltuise averea in petreceri, dar norocul il salvase tocmai cand voia sa se omoare: mostenise
intreaga avere a unui unchi fabulos de bogat.
Capitolul ultim - "Asfintitul crailor"  constituie o "coborare" in lumea reala, concretizata in vizitele pe care cei trei
prieteni, condusi de Pirgu, le fac in casa "adevaratilor Arnoteni".

In aceasta familie de origine nobila, dar dedata viciului, Pantazi o cunoaste pe mezina Ilinca, fiinta pura si delicata,
care ii amintea, prin infatisare, de Wanda.
Nunta preconizata nu are loc insa, intrucat, cu putin timp inainte, viitoarea mireasa moare de scarlatina.
Nu dupa multa vreme, moare si Pasadia, in final, Povestitorul fiind cel ca(re-l conduce, pana la granita, pe Pantazi
(plecat pentru totdeauna spre alte zari, poate spre infinitele mari la care visase).
Personajele:
EaDiazi este un om misterios (caruia nu-i stim nici macar numele adevarat), de origine greceasca (indepartata) si
care mostenise, de la strabunii corabieri, nostalgia marii.
Melancolic, visator, pasionat de frumos, cult, iubind luxul si florile, Pantazi reprezinta un alter ego al Povestitorului.
Easjdk (care se tragea, se pare, dintr-un italian banuit de crima), are " o fire patimasa, intortocheata, tenebroasa,
care cu toata stapanirea se trada adesea in scaparari de cinism".

Povestitorul il caracterizeaza ca pe "un luceafar",  fapt care ne duce cu gandul la mitul luciferic.
Pasadia are o dubla personalitate: ziua este un harnic cercetator al istoriei, noaptea colinda, in tovarasia lui Pirgu,
localurile Bucurestiului.
Pirgu este un parvenit, "samsar, pezevenghi si potangiu" (N. Manolescu), prezent in cele mai deocheate locuri,
capabil sa se bucure pana si de moartea propriului tata. Dupa razboi, Pirgu ajunge "prefect, deputat, senator,
ministru plenipotentiar",  implinindu-si destinul de arivist.
Povestitorul este un novice, dar odata introdus in lumea "crailor", face o ucenicie utila, care se va incheia in
momentul plecarii lui Pantazi.
Dupa unele opinii, Pantazi si Pasadia sunt proiectii ideale ale Povestitorului.
Stilul matein oscileaza intre registrul inalt, "hagiografic, de esenta poetica"  (O. Cotrus) si registrul " bufon, trivial,
argotic"  (idem), fapt care atesta un maniheism al limbajului.
Prin "Craii de Curtea-Veche", autorul se defineste ca un scriitor estet.