Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii

romane (megareview de Alex Goldis)

Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane, Paralela 45, 2008, 1530 p.

Istoria a-critica a literaturii romane

ALEX GOLDIS
Oricat de asteptata, putini puteau anticipa succesul aproape neverosimil cu care a fost
intampinata Istoria critica a lui Manolescu la lansarea din noiembrie de la Gaudeamus. 3000
de volume rase in mai putin de 5 zile, cautatul de pile la editura pentru a face rost de un
exemplar, vandutul pe sub masa, toate, au activat un imaginar care contrazice flagrant statutul
culturii si al cartii intr-o economie de piata serioasa, cum tinde sa devina a noastra.

Marii canonizatori
Cauzele acestui succes neasteptat deriva din imensul prestigiu al autorului. Caci cartea nu
reprezinta doar un canon literar, de care ar fi interesati direct criticii si scriitorii ingrijorati de
posteritatea lor, ci, in primul rand, un canon didactic. Cu toata reforma invatamantului de dupa
Revolutie, postmodernizat ad hoc (moda manualelor si a textelor alternative), aproape nimic nu
s-a schimbat in canonul didactic al literaturii romane. Scriitorii introdusi in programe dupa Marin
Preda sau Nichita Stanescu autori canonici inca de la inceputul anilor 70 sunt inca priviti cu
mefienta. Pe de o parte, e de vina traditionalismul intrinsec si oarecum firesc al invatamantului
secundar bulversat de haoticele revizuiri postrevolutionare, pe de alta parte, vina e a promotiei
de critici imediat urmatoare saizecistilor. Dedicati trup si suflet generatiei din care fac parte,
specializati in actualitatea literara si in lobby-ul generationist, criticii optzecisti n-au mai avut
credibilitatea saizecistilor, aproape fara exceptie cronicari dublati de istorici literari. Nefirescul e,
totusi, cel al saizecistilor care, afirmati dupa o perioada de sever dogmatism, trebuiau sa lupte
permanent pe doua fronturi literare: acela al actualitatii, pentru a impune tineri valorosi, si acela
al istoriei, pentru a reface o traditie literara trunchiata. Sensul criticii lor era mai degraba
recuperativ decat fracturist. De aceea, modelul insusi de consacrare a debutantilor e diferit de
la o generatie la alta: daca criticii saizecisti insistau asupra reinnodarii literaturii tinerilor cu un

filon traditional, pentru optzecisti, ruptura era criteriul principal in valorizare. La saizecisti,
consacrarea se facea in dublu sens: cei noi erau legitimati de cei vechi doar in masura in care
acestia din urma recapatau drept de intrare in circuit prin alinierea la un prezent literar acceptat
de oficialitati. E normal, asadar, ca manualele sa preia cu usurinta niste scriitori care, din cauza
ciudateniei situatiei, au aparut traditionali inca din primele carti (de aici si schizoidia dintre
acceptarea lui Nichita Stanescu in programe si imposibilitatea de a-l traduce pana azi la nivel
scolar). Efectul e pervers si paradoxal: Radu G. Teposu, Ion Bogdan Lefter sau Mircea
Cartarescu, cei care au luptat pentru canonizarea generatiei lor, n-au reusit s-o impuna pana la
capat, in timp ce Manolescu sau Simion, critici cu largi deschideri nu doar catre saizecisti, ci
catre toate sectoarele literaturii romane, au ramas marii canonizatori. Traditia pe care au activat-o
in momentul in care au vorbit despre debutanti a contat mai mult decat criteriul originalitatii, pus
in joc de criticii mai tineri.

Traditionalismul criticii postbelice

De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii 60 a stat sub semnul unui traditionalism
de substanta. Cei mai influenti critici ai generatiei, de la Manolescu si Simion, pana la Valeriu
Cristea sau Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme la moda in
Occident. Noua Critica franceza, cu toate deschiderile ei spre structuralism sau marxism,
oferea un model de progresism stiintific care, desi cu totul altceva decat realismul socialist de la
noi, putea fi usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul lui Sorin Alexandrescu,
Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor a lui Adrian Marino sau studiile umaniste ale lui
Nicolae Balota (nu mai vorbesc de sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse din
start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de valoare. Orice metoda care
depasea intuitia sau subiectivitatea criticului era banuita, in acest dogmatism rebours, de
ideologizare sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti Manolescu & co. au
castigat infruntarea pentru ca aveau dreptate in context ia, asadar, forma unui nou
maiorescianism ca disociere a valorilor estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al
gustului. La jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare romanesti erau
compromise de mostenirea culturala leninista, noutatea demersului critic nu consta in aplicarea
unor metode cat mai actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta), ci in restabilirea
cursului normal al istoriei literare. Rezultatul se vede cu ochiul liber: daca in Franta cel mai mare

critic din a doua jumatate a secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes, la noi, titlul
de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important. Desi respingea in maniera tinereasca
studiul monografic sau istoric in favoarea lecturilor infidele, plasandu-se deschis in tabara lui
Barthes, privit azi, Manolescu, impreuna cu multi din generatia lui, e mai degraba un picardian,
un critic si un istoric de tip traditional care, fara mina stiintifica a francezului, dar avand totusi
constiinta moderna a relativitatii, crede in obiectivitatea valorii estetice. Sesizand, intr-una din
Teme, diferenta dintre critica literara traditionala, care se practica in presa noastra, si aceea
care se practica in publicatiile franceze, precum si de ce la noi, cronicarul si-a pastrat pana azi
statutul de dispecer al valorilor, Manolescu incearca sa-si explice fenomenul prin doua cauze:
Una ar fi faptul ca cei mai multi din marii nostri critici au fost cronicari literari si au creat
speciei un fel de aura mitica, inca nerisipita. Alta ar fi ca modul oarecum concentrat in care s-a
realizat evolutia literaturii noastre, sarind unele etape, n-a permis fixarea, de fiecare data, in
constiintele literare, a noilor forme, care au surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida
si l-au derutat. A doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii 80 nu putea sa rosteasca
cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat, misiunea importanta a criticului nu era de a
inova domeniul disciplinei, ci aceea, traditionala, ca la inceputurile culturii, de a pazi specificul
literarului si de a decanta valoric operele. De aici nu rezulta ca noile metode au trecut complet pe
langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e imbibat de noutatile criticii franceze), nici ca cei
mai importanti cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi sunt capete
teoretice), ci ca la noi, canonul critic de sub comunism are o conformatie speciala: empirismul si
libertatea asociativa, precum si critica de gust au trecut drept novatoare, in vreme ce sistemul,
eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si dogmatismului adica exact pe
dos decat in Occident.
Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. Daca n-au adus metode critice revolutionare care sa le
creeze un destin european pe piata ideilor literare, criticii postbelici au construit un canon la fel
de valabil cu oricare altul dintr-o literatura occidentala, scrisa in regim de libertate. Din ce le-au
oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura, au exploatat la maxim. Daca n-au reusit sa fie
noi in domeniul criticii propriu-zise, ei au reusit, in schimb, tinand de cateva principii tari, sa
innoiasca o literatura, sesizandu-i cu indreptatire directiile. De aici, imensul prestigiu public,
pastrat pana azi, de neegalat de alta generatie critica intr-un viitor apropiat.

Portretul criticului la tinerete

Prin naturaletea discursului s-a remarcat, inca de la primele incercari din anii 60, critica lui
Nicolae Manolescu. Chiar fata de colegii de generatie care-i impartaseau reactia la dogmele
marxiste, Matei Calinescu sau Eugen Simion, Manolescu manifesta o tinerete si un
nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita Stanescu sau Ana Blandiana
calitati ce tradau numaidecat intentia de a lua o intreaga literatura pe cont propriu. Nu in
mesajele textelor sale, de bun-simt in mare parte, ci in tonalitatea lor ireverentioasa si imprudenta
intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea in viata literara romaneasca, consta
rapiditatea cu care s-a impus drept cel mai avizat critic al generatiei. E, in fond, primul care
ridiculizeaza limbajul realist-socialist, activ inca la inceputul anilor 60, atragand atentia asupra
stilului in critica. E initiatorul dezbaterii din 1965-66 despre importanta unei metode critice, desi
trece in tabara potrivnica teoreticienilor dupa 70 (Astazi lucrurile s-au schimbat in asa masura
incat, uneori, regret ca n-a triumfat bunul simt, ci vanitatea), postuland reintoarcerea la SainteBeuve. Cel care a dat, apoi, in primul deceniu de dupa destalinizare, cea mai discutata sintagma
critica (lecturi infidele), dar si cel dintai care i-a tratat ireverentios pe criticii interbelici. Textul
despre Vianu, in care vorbeste despre tristetea eruditiei, precum si cel despre Perpessicius, i-au
atras antipatiile vechii garde. Nu in ultimul rand, cronicarul inegalat, proaspat si receptiv,
imprevizibil si personal, completeaza portretul tanarului Manolescu, privit ca autoritate si citat
in studii critice inca de la finele anilor 60. De aici incolo, prestigiul criticului creste exponential,
Manolescu devine principala instanta la care se raporteaza scriitorul roman timp de trei decenii,
personalitate care poate sa faca si sa desfaca destine literare.
Nu-i de mirare, asadar, ca Istoria critica a literaturii romane a fost mai asteptata chiar decat cea
a lui Calinescu, daca ne gandim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia
manolesciana in momentul publicarii impresionantului tom. Pentru a putea furniza vizibil adica
vizual o alternativa reala la canonul calinescian, Manolescu pune pe masa un op la fel de
voluminos si de monumental ca cel al maestrului. Din pacate, din punct de vedere al conditiunii
materiale, cartea nu e la fel de rezistenta ca cea a criticului interbelic. Paralela 45 da dovada de
neprofesionalism atat prin editare (textul e doldora de greseli), cat si prin legare, caci volumul nu
rezista la o lectura, cat de pasnica, de la un capat la celalalt. Prin volatilitatea foilor si prin

mobilitatea cotorului, cartea tradeaza involuntar intentiile autorului de a propune un canon fix si
solid.

Anxietatea influentei
Ca intentie, cartea nu iese din conceptia traditionala, imbratisata de criticii saizecisti, a istoriei
literare ca istorie de valori estetice. E bizar cat de calinescian a ramas Manolescu din primele
momente ale carierei, cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile maestrului, pana in
plina maturitate. Calinescianismul lui Manolescu i-ar prilejui lui Harold Bloom un excelent
studiu de anxietate a influentei, caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu, e, imi pare
tot mai clar, pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema de a scrie, intr-un fel, cartea lui
Calinescu. Contextele sunt diferite, scenariul se repeta. Caci adversarilor calinescieni, eruditii
dogmatici, li s-au adaugat, de-a lungul timpului, cativa oponenti noi. Intr-o postfata nu
intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului), Manolescu enumera trei cauze care au dus la
golul istoric dintre intreprinderea lui si cea calinesciana: greutatea de a articula faptele de
istorie a literaturii in istoria sociala si politica in contextul totalitarismului, la care se adauga
marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului francez, cu anistorismul sau si,
in fine, dupa 1990, americanizarea discursului cultural, fondat pe fragmentarism si pe lipsa de
simt istoric. In realitate, nu structuralismul e de vina pentru lipsa istoriilor literare in timpul
comunismului, ci imposibilitatea de a descrie o devenire istorica sau politica netributara
ideologiei de stat. Desi ingenioasa, a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima.
Noutatea de conceptie a volumului, sintagma de istorie critica, formulata inca din 1990 de la
prima editie si completata la a II-a nu poate fi imputata lui Lovinescu sau Calinescu, autori care,
dincolo de faptul ca n-aveau constiinta, pe care a castigat-o doar specialistul din a doua parte a
secolului prin Gadamer si Jauss, ca orice judecata de gust e mediata cultural, nici n-aveau baza
de a discuta critic autorii prinsi in Istoriile lor. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar fi putut
apela cei doi cand pot fi numarati pe degete criticii de meserie cu buna expertiza asupra operelor
literare. Abia efervescenta din anii 60, cand limbajul criticii s-a diversificat si cand comentariul
a dobandit si la noi un statut oarecum autonom, istoria receptarii a devenit, intr-adevar, un
domeniu interesant si concludent. Nu exagerarea originalitatii conceptului deranjeaza insa in
Istoria critica, ci aplicarea lui in mod inconsecvent. Incepand cu capitolul Contemporanii

(1948-2000), mai degraba decat sa scrie o istorie la doua maini, Manolescu refuza orice mana
de ajutor de la ceilalti critici.

O istorie exclusivista si purificata

In ce priveste canonul critic propriu-zis, ma tem ca in tratarea materiei de pana in deceniul al Vlea al secolului XX, orice viitor istoric literar, de vor mai fi altii dupa Manolescu, va fi obligat sa
mimeze cat mai convingator bucuria de a fi descoperit, pe cont propriu, ordinea si valorile
impuse deja de Calinescu. Si totusi, as spune ca Nicolae Manolescu gaseste cel putin un truc
eficient de a trece peste umbra magistrului. In primul rand, Istoria critica e mai purista si mai
exclusivista decat cea calinesciana. Proba poate fi facuta statistic: Manolescu retine din ultimii
50 de ani la fel de multi autori ca G. Calinescu din ultimii 20 ai istoriei lui. Faptul e explicabil nu
prin deficienta de valorizare a criticului interbelic, care ar fi pariat pe niste perdanti, ci prin
diferentele de miza si de distanta culturala: in incercarea de a demonstra prin Istoria literaturii
romane de la origini pana in prezent ca avem o literatura valabila intra nu doar factorul calitativ,
ci si cel cantitativ. Manolescu, in schimb, nu mai face opera de intemeiere a unei literaturi
nationale. Polemica lui e legata mai degraba de posibilitatea unui canon intr-un secol care
respinge cu obstinatie ierarhizarile si traditiile umaniste. Apoi, daca pentru criticul interbelic
canonul mai avea oarecum un aspect enciclopedist-sumativ, dupa Harold Bloom (autorul Istoriei
critice marturiseste ca si-a modificat principiile dupa lectura fostului deconstructivist american)
devine foarte clar ca ordinea canonica tine mai mult de eliminare decat de insumare: canonul se
confunda cu mecanismul crud al memoriei. Astfel incat opul lui Manolescu nu e deloc o istorie
stufoasa, nici tipologic, nici ca numar de autori. Criticul nu se fereste sa taie in carne vie, operele
valabile ale clasicilor sunt uneori injumatatite.
Dintre cei carora nu li se mai consacra portrete, cele mai importante epurari sunt Alexandru
Vlahuta, Andrei Muresanu sau Cezar Bolliac pentru secolul XIX. Daca pentru secolul XX de
pana in anii 40 te mai poti impaca cu despartirea de nume precum Demostene Botez, I. Al.
Bratescu-Voinesti, Otilia Cazimir sau Emil Garleanu, mai putin explicabile sunt absentele unor
scriitori valabili ca Panait Istrati ori Pavel Dan, precum si eliminarea in bloc a partii teoretizante
a criticii. Manolescu nu-i retine pe Mihail Dragomirescu sau D. Caracostea, importanti nu numai
in epoca, ci relevanti pentru istoria ideilor noastre literare, dupa cum nu-l mentioneaza nici pe D.

Popovici, istoric respectabil privilegiind, in schimb, cronicari precum Ilarie Chendi sau Ion
Chinezu. Poate ar fi meritat retinut si Nichifor Crainic, chiar si numai pentru ca a reprezentat un
permanent punct de delimitare a marilor nostri critici interbelici. Un minus important, mai ales
pentru o istorie care se vrea critica, e ignorarea totala a campului in care se misca operele
valabile estetic: Manolescu nu acorda atentie gruparilor si curentelor decat tangential, in
portretele scriitorilor, astfel incat sensul ideologic al evolutiei istorice e greu de intrevazut, altfel
decat printr-o evolutie a formelor.
La capitolul revalorizari, Manolescu repara, de fapt, lucruri deja reparate in receptarea
postbelica, introducand la capitolul Mari scriitori nume precum Mateiu Caragiale, Max
Blecher sau Anton Holban, minimalizand, in schimb, altele precum Gib. I. Mihaescu sau Ionel
Teodoreanu. Urmuz, Tzara, Vinea sau Voronca nu trec, nici la Manolescu, pragul Marilor
scriitori si, cu toate ca figureaza sub capitolul Avangardisti, criticul le descopera numai
trasaturi temperamentale clasice. Urmuz ramane un autor amuzant de parodii absurde, lui
Vinea poemul in spirit avangardist nu-i iese decat foarte rar de sub condei, iar Voronca e, in
mod esential, un sentimental si un descriptiv. In schimb, Manolescu absolva Poemul invectiva
al lui Geo Bogza de etichetarea calinesciana sfidari juvenile.
Daca revalorizarea istoriei de pana la Calinescu rezerva doar surprize de nuanta, in schimb, ea e
o capodopera de inteligenta si de subtilitate critica. Fara a egala frumusetea epica sau risipa de
sugestii din pagina calinesciana, Istoria critica a literaturii romane impresioneaza prin contrastul
dintre prospetimea aproape ingenua a interpretarilor si stilistica retro. Manolescu are in volum,
mai mult decat in cronici, fraza grea si sententioasa a istoricului literar de moda veche. Intrarea
in pielea lui Calinescu echivaleaza cu imitarea unei retorici apasat-judecatoresti, mergand,
uneori, pana la formule. Toate ticurile de limbaj si ritualurile cu aer definitiv din Istoria
literaturii de la origini pana in prezent sunt prezente aici. Constient ca autoritatea o face in mare
masura expresia, Manolescu zice in adevar in loc de intr-adevar, cutare opera sau personaj
se tine minte, transcrie morbideta, acurateta in capitolele despre simbolisti etc.

Istoria literaturii ca istorie a formelor

Cu privire la reinterpretarile propriu-zise, pana la contemporani, aproape totul e citabil din
Istoria critica. De la cei mai vechi autori pana la interbelici, Manolescu reface permanent in

fundal o istorie a formelor. Desi ii respinge hotarat pe formalisti, istoricul urmareste

metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora), precum si conventiile
de expresie ale romanticilor. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar, intru
modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi, ci tocmai in vederea unei fixari in context: Ca sa
fi scris memorialistica, ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun
precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi
cunoscuti lui. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica. Daca G. Calinescu
ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv, prin compararea cu autori
contemporani, Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii, folosindu-se de o mai
acuta constiinta a conventiilor literare, care criticului roman interbelic ii era inca inaccesibila. E
capabil, astfel, sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea
canonului poetic romanesc, sau sa reflecteze, de pilda, asupra sensului modern al gandirii lui
Duiliu Zamfirescu, intaiul nostru teoretician in roman. Daca istoria lui Calinescu era mai
bogata in intuitii si in detalii pitoresti, cea manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica
a formelor. Ce-i drept, meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal, caci timpul scurs intre
cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care, chiar daca n-au fost istorici
integrali ai literaturii romane, si-au impartit perfect atributiile pentru a corecta tabloul
calinescian. La o simpla privire din avion, expertizele lui Paul Cornea, Eugen Simion, Mircea
Anghelescu, Mihai Zamfir, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino asupra secolului XIX, a lui Ov. S.
Crohmalniceanu, Ion Pop, Marin Mincu, Al. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi
asupra interbelicului, contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii
noastre de pana la realismul socialist. Semn ca diviziunea muncii a functionat perfect in critica
postbelica si daca n-am avut o istorie literara, cum acuza Manolescu azi, am avut, in schimb,
multe istorii partiale de prima mana, care au construit o ierarhie valabila. Eroarea e de a
considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si
perspectiva istorica.
Cu toate acestea, merita atentie reparatiile de imagine a criticilor de pana la Calinescu, cu care
autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. Intr-un capitol exceptional despre
Maiorescu, e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente cultural,
neatent la text (cu observatia capitala ca Niciun contemporan al sau nu avea notiunea de close
reading. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi), dar si prejudecata

antioccidentalista a criticului formelor fara fond. De fapt, dovedeste Manolescu cu textul in

fata, pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu. Lui Gherea, acuzat
de candoare semidocta, Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept, probabil din aversiunea
fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii 50. In schimb, atat
Lovinescu, despre care retinem ca abia cu el poate fi citita critica noastra ca literatura, cat si
marii foiletonisti interbelici cu exceptia lui Perpessicius, poate, taxat pentru sfiala in valorizari
-, sunt tratati cu consideratie.

Cronicarul operelor clasice

Cele mai consistente sunt, insa, capitolele despre Marii scriitorii, atat din secolul XX (Mihail
Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia,
Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Calinescu,
Anton Holban), cat si din secolul XIX (Mihai Eminescu, Ion Creanga, I.L. Caragiale, Ioan
Slavici). Nuantarile in valorizare sunt putine, dar discutabile. Daca putem fi de acord ca Arghezi
e poetul secolului sau, Sadoveanu nu poate fi proclamat cel mai mare prozator pentru simplul
fapt ca, in ciuda talentului imens, ramane un autor inegal, fara constiinta artistica lucida. Mult
discutata revalorizare a lui Camil Petrescu niciunul din romanele lui n-ar fi capodopere e
expeditiva si neconvingatoare. Cu privire la Anton Holban e, iarasi, de discutat daca autorul nu-l
propulseaza printre cei mari mai degraba pentru modernitatea poeticii romanului, centrul
ionicului manolescian, decat pentru valoarea prozei in sine.
In toate articolele despre marii scriitori, Manolescu alcatuieste un simptomatic rechizitoriu
criticii postbelice, care pacatuieste prin analize hipersofisticate in dauna judecatilor clare si
simple analize care ar aseza un strat gros de interpretari asupra clasicilor nostri, facandu-i de
nerecunoscut. De la Eminescu si Slavici pana la Blaga sau Ion Barbu, toti sunt, oarecum,
mistificati de elucubratiile criticilor. Au dreptate, aproape intotdeauna, foiletonistii interbelici,
mai apropiati de intuitia prima a textelor, sau Calinescu insusi, cu care Manolescu face dese tte-tte-uri peste capetele criticii postbelice. De aici, doua contradictii: 1. Desi declara in postfata
ca exegeza postbelica i se pare capitolul cel mai rezistent din literatura sub comunism, in
analizele practice pe clasici, ii respinge aproape in bloc contributiile. 2. Desi se vrea o istorie
critica a literaturii romane, demersul lui Manolescu incearca, in subtext, sa elimine orice aport

critic, visand la intalnirea pura si nemediata cu opera. Teoretizarea unei istorii critice ascunde de
fapt orgoliul unei istorii naive si originale, scrisa cu totul pe cont propriu. Nu o istorie critica, ci
una a-critica, a intemeietorilor, e visul manolescian.
Principiul e formulat clar in capitolul despre Ion Barbu: Niciun poet roman, nici chiar
Eminescu, n-a avut parte de atat de multe exegeze savante si de atat de putine analize critice
propriu-zise ca Ion Barbu. () Suntem obligati acum sa-l recitim cu un ochi proaspat si fara
prejudecati. Eminescu ar fi victima unei exegeze pe cat de erudite, pe atat de lipsite de spirit
critic din care valabili mai raman doar Maiorescu, Calinescu si Negoitescu. La fel patesc
Creanga, a carui exegeza e anulata dintr-un condei (Studiile consacrate lui Creanga dupa Al
Doilea Razboi, numeroase, n-au schimbat numaidecat paradigma critica.), Caragiale, Slavici,
Bacovia (Astazi, cand cultul poetului pare definitiv stabilit, se petrece intr-un fel contrariul a ce
se petrecea in interbelic: pana si defectele poeziei devin calitati) etc. Mare critic e Manolescu in
capitolele in care reuseste, intr-adevar, sa inlature steoretipii si sa propuna o imagine pe cat de
noua, pe atat de clasica a autorilor respectivi. Respingand orice mistificare interpretativa sau
sofisticarie erudita, autorul Istoriei critice ramane acelasi fermecator om al simplitatii si al
directetii, priceput in a ajunge pe scurtatura la inima operei. Dau aproape aleator cateva exemple:
are dreptate, cu siguranta, sa redescopere pe Creanga cel profund in Amintiri sau in Povestea lui
Stan Patitul decat in stufosul Harap-Alb, provocator de delir hermeneutic, pe Caragiale din
Momente si schite contra aceluia din nuvelele naturaliste (doar Hanul lui Manjoala i se pare o
capodopera), pe Bacovia din Plumb ca mare poet simbolist in defavoarea minorului tranzitiv
supralicitat de criticii optzecisti. Barbu nu e, nici el, abstract-ermeticul pe care il cunoastem, ci
un pictural si un confesiv manierist: Ca nota generala, in eroticele directe, dar si aiurea, exista
un element biografic originar infasurat in imagini si metafore care-l fac de nerecunoscut. Nu
insist, demonstratia pe ermeticele din Joc secund convinge. Admirabila in Istorie nu e atat
reconstituirea receptarii critice, cat tocmai curajul de a face din critica tabula rasa. Excelent
cronicar al operelor noastre clasice, Manolescu le comenteaza, adeseori, cu mina ingenua a
primului cititor.
Ceea ce nu inseamna ca prospetimea cronicarului stanjeneste vreo clipa autoritatea si viziunea
istoricului literar. In maniera calinesciana, Manolescu priveste literatura romana ca pe un intreg.
Stie, adica, sa surprinda de sus, cu aerul ca spune banalitati, relevanta generala a fiecarui autor in

parte. Savuroase sunt topurile, statisticile sau competitiile la care nu te-ai fi gandit niciodata si
pe care memoria obeza de istoric literar pare sa le activeze spontan: Brat molatec ca gandirea
unui imparat poet e cea mai uimitoare metafora din toata lirica noastra de pana la moderni, la
Pillat identifica cea mai neta perspectiva retro din intreaga noastra poezie interbelica, Holban
era cel mai literat din tanara generatie. Chiar si aspectele negative sunt, in felul lor, iesite din
comun: Dintre romancierii nostri, Ionel Teodoreanu este cel mai ilustru fabricator de fraze
cosmetice. La capitolul prioritati, Manolescu e, pe cat de inventiv, pe atat de exact: Minulescu
este primul nostru scriitor care nu dispretuieste fatis succesul de public, Flori de mucigai ar
fi cea dintai carte de poezie din istoria genului care nu e o simpla culegere, Camil Petrescu,
cel dintai la noi care a simtit nevoia sa coboare, in romanele sale, viata de pe scena in strada,
iar Patul lui Procust, intaiul roman romanesc care contine o poetica explicita. Cateodata,
astfel de observatii iau forma unor sclipitoare paradoxuri: Indeobste bestelitul pentru ispite
moralizatoare Slavici este singurul scriitor roman care considera capitalismul in latura pozitiva;
Lovinescu este o natura clasica in modernismul lui bine temperat, tot asa cum Ibraileanu este, in
conservatorismul sau structural, un fin degustator de literatura moderna. ; Daca pana la Primul
Razboi, noi am avut nuvelisti si povestitori care au scris accidental romane, in interbelic avem
romancieri care scriu accidental proza scurta. etc. O mica antologie s-ar putea realiza din
asemenea trufandale critice, care dau savoarea oricarei istorii literare.

O originalitate caznita
Din pacate, insa, nu toate nuantarile din Istorie sunt justificate. De multe ori, din nevoia de
originalitate si, poate, din constiinta ca intr-un fel usile canonului bine stabilit de Calinescu si
corectat de postbelici trebuie fortate nitel, Manolescu rateaza atat analiza, cat si valorizarea.
Simptomatic e capitolul despre Mihai Eminescu in care inlocuieste Luceafarul (aproape comic
expediat in trei randuri din cauza rimei) si Oda in metru antic (decretat si el sumar drept prea
abstract) cu banala Mai am un singur dor (o capodopera) sau cu ocazionala glumita
eminesciana Antropomorfism. In timp ce pe Eminescu il postmodernizeaza, Caragiale e
reclasicizat. Ca reactie la exegeza din ultimele decenii care-l vedea pe Caragiale prin filtrul
absurdului de limbaj, criticul cade usor in capcana propriei originalitati. Altfel nu pot sa-mi
explic cateva afirmatii enorme, care se potrivesc ca nuca-n perete cu spiritul caragialian. In piesa
O scrisoare pierduta, Sinceritatea si adancimea trairii sunt incontestabile., una din replicile

inflacarate ale Zoei (Aide, Fanica, lupta, zdrobeste-ma, tu care ziceai ca ma iubesti!) e citita in
registru grav: In fond, nimic rizibil, comic in aceasta declaratie hotarata si patetica. Caragiale
cunoaste perfect psihologia personajelor sale. Si nu recurge, de dragul efectelor, la nicio
simplitate impotriva firii lor. Simplitatea superioara din alte capitole manolesciene devine aici
simplism si originalitate caznita. Desi le reproseaza postbelicilor, furati de mirajul metodelor noi,
complicarea inutila si actualizarea fortata, Manolescu o practica, el insusi, atunci cand impulsul
diferentierii cu orice pret ii da ghes: Tiganiada e interpretata postmodern ca o comedie a
literaturitatii, o jucareaua literara, iar poemele lui Cosbuc ar avea, de pilda, efecte
brechtiene.

Singur printre postbelici

In fond, redactarea capitolelor la varste diferite creeaza probleme de criterii. Istoria critica a lui
Manolescu contine, pe langa calupul unitar de pana la romantism, un mozaic de cronici cuprinse
in parte si in antologia de la Aula, apoi eseuri preluate din Arca lui Noe (Rascoala lui
Rebreanu, netratata acolo, ramane o capodopera expediata aici intr-o singura fraza) sau din
Teme, si, in sfarsit, cateva articole rescrise recent. E clar ca din cauza decalajului de viziune, unii
autori sunt modernizati ostentativ, in vreme ce altii sunt trecuti prin filtrul tolerantei postmoderne
desi nu e clar deloc cum se impaca aceasta din urma cu drasticul canon estetic formulat in
postfata. Nu inseamna postularea pluralismului postmodern in receptarea operelor clasice, ea
insasi, o actualizare fortata? Daca Istoria critica pare, intr-adevar, scrisa la doua maini, nu e
vorba atat de colaborarea interpretului actual cu o intreaga receptare critica, cat mai degraba de
doua maini manolesciene care, departe de a se completa reciproc, nu vor sa stie una de cealalta.
Cele mai mari probleme nu sunt legate insa de reinterpretarea clasicilor (cu putine derapaje,
totusi), ci de tratarea fenomenului contemporan. Daca in organizarea materiei de pana la anii 40
tovarasia calinesciana se dovedea salvatoare, cand ramane singur in fata istoriei literaturii,
Manolescu e parasit atat de criterii, cat si de aplombul critic din care sa reiasa o ierarhie exacta.
Faptul ca cel mai important cronicar roman din toate timpurile si-a pierdut in ultimele doua
decenii interesul pentru literatura e vizibil peste tot in tratarea fenomenului contemporan:
portretele critice sunt, in numar covarsitor, cronici ramase neschimbate din anii 60-80 (in
special cele dedicate criticilor si poetilor, cu putine exceptii: Nichita Stanescu sau M. Ivanescu,

redescoperit prin lecturile optzecite), reasezonate de cate o judecata de valoare in coada de peste,
fara originalitate sau capacitate de iradiere. Dimov ar fi unul dintre cei mai interesanti poeti
contemporani, Ileana Malancioiu o poeta inconfundabila, Serban Foarta unicul mare
manierist din literatura romana, un poet extraordinar si inventiv, Nicolae Prelipceanu tot un
poet valoros si original. In schimb, Brumaru e poet minor, desi nu se stie de ce, poate pentru
miniaturalul tematic (?!). Calin Vlasie e un poet de statura lui Ion Muresan, in timp ce Alexandru
Musina e tratat, ca George Bacovia, pe patru pagini. In afara de Mircea Cartarescu, declarat
judicios cel mai important scriitor postbelic (ce-i drept, la pachet cu proza), si de Nichita
Stanescu, considerat cel mai original poet, celelalte etichetari nu sugereaza nici directii, nici
ierarhii. Abdicarea istoricului literar in favoarea cronicarului face ca poezia postbelica sa apara
ca un fenomen sters si lipsit de relief. Poza apodictica a unui Manolescu ce taie si spanzura
mascheaza, acum, o mare nesiguranta in valorizare.

Un canon necreditabil
Pe masura ce avansam spre perioada actuala, Istoria critica a lui Manolescu e tot mai descarnata,
capatand aspectul unei galerii de portrete carpite, pe ici pe colo, cu cate un pasaj vag sintetic.
Daca la saizecisti se mai discuta intr-o pagina doua separat poezia, proza si critica, optzecismul
beneficiaza de un singur pasaj pentru toate cele trei categorii. Argumentul ca sintezele ar fi
premature nu poate fi invocat, de vreme ce autorul trateaza rar autori care au debutat dupa 90, la
capitolul Optzecisti intarziati. In ce-i priveste pe douamisti, Manolescu n-a trecut de lectura
Ioanei Baetica ceea ce nu-l face, insa, sa se abtina de la pareri pline de riduri cu privire la
sexualitatea desantata a generatiei. Autori care n-au nimic de a face cu sumbrul tablou
generationist schitat de Manolescu Bogdan Popescu, Filip Florian, Sorin Stoica, Dan Coman,
Claudiu Komartin sau Stefan Manasia sunt nume cu totul straine criticului. Un eseist actual,
Sorin Adam Matei, e citat cu dezinvoltura in capitolul despre HR Patapievici ca Sorin Horia
Matei.
Lipsa perspectivei istorice si a viziunii unitare asupra literaturii postbelice face ca setul de valori
impuse de Manolescu sa devina necreditabil. E greu de stabilit daca nenumaratele omisiuni de
autori si de opere importante vin din devalorizarea intentionata o optiune normala intr-o istorie
subiectiva, pe care am putea-o respecta si supune discutiei sau pur si simplu din neglijenta.

Cele mai importante sunt absentele criticilor postbelici, rau citati, cum am vazut, si in capitolele
despre literatura de secol XIX-XX. Oricat de subiectiva, o istorie a criticii din ultimele decenii
nu se poate face fara Adrian Marino. Chiar de-ar fi sa acceptam pentru o clipa ca volumele lui nu
sunt decat compilatii aride (desi Mircea Martin demonstreaza undeva ca Marino e un patetic al
ideilor), mai raman totusi, calinescienele volume despre Macedonski, care arata un critic viu si
personal. Lipsesc si alti critici de prima mana precum Mircea Iorgulescu, Ioana Em. Petrescu,
Liviu Petrescu, Marin Mincu, Ovidiu Cotrus, Al. Protopopescu sau Marian Popa. In fond,
Istoria lui Manolescu respecta fidel canonul traditionalist si impresionist fixat la jumatatea
anilor 60, cu prioritatea impresionistilor si a cronicarilor asupra innoitorilor de metode si de
limbaje critice. Cornel Regman caruia i se trec totusi cu vederea destule pozitii dogmatice nu
numai din anii 50, ci si din 60-70, cand a intampinat cu neincredere ideologizata toate
generatiile tinere de scriitori nu poate fi un critic mai important decat Ioana Em. Petrescu decat
daca favorizam net foiletonismul in dauna studiilor critice. Dintre cei prezenti, multi sunt tratati
nedrept si superficial. Expediind Introducerea in teoria lecturii sau Interpretare si rationalitate
in trei fraze, Manolescu reface rechizitoriul la adresa lui Paul Cornea cu privire la episodul
reabilitarii maioresciene si acuza Originile romantismului romanesc de sociologism vulgarizator
pe singura consideratie ca autorul ezita sa numeasca pasoptismul romantism, curent vazut prost
in epoca. Dar n-avea oare dreptate istoricul sa citeasca, inainte de Biedermeier-ul lui Nemoianu,
in pasoptismul nostru, prin excelenta impur, un amestec indistinct de romantism si de clasicism?
In schimb, Zigu Ornea, unul dintre cei mai importanti falsificatori ai junimismului in anii 60, e
vazut drept un om de stiinta invatat si serios. Prost sunt tratati apoi Ion Pop, anulat intr-o fraza
in calitate de critic si de conducator de scoala, Nicolae Balota, valorizat doar pentru Caietul
albastru, Eugen Simion (Intoarcerea autorului sau Fictiunea jurnalului intim nu exista),
Gheorghe Craciun (excelentul Aisberg al poeziei moderne nu e citat, ci subinteles probabil in
sintagma trei carti de teorie literara, informate si temeinice, de aspect didactic) sau Valeriu
Cristea, despre care Manolescu scrie pasaje demne de o istorie colerica a literaturii romane:
Nimeni n-a avut nimic cu Valeriu Cristea dupa 1989. S-a marginalizat singur din incapatanare si
mitomanie. N-a ascultat niciodata si cealalta parte. Socotea valabil numai ce era in mintea lui.
Tratat fara aprehensiune si fara bibliografie completa (Conceptul modern de poezie lipseste), lui
Matei Calinescu i se imputa ca nu foloseste exemple romanesti in cartile publicate in America.
Printre toate aceste inechitati si neglijente, capitolele bine scrise despre Eugen Negrici, Mircea

Zaciu, Mircea Martin sau Mihai Zamfir palesc si par intamplatoare. Tratata exlusiv pe autori,
niciun sens al framantarilor si al dilemelor criticii postbelice nu razbate la suprafata istoriei
manolesciene.

Erori si contradictii
Segmentul cel mai grav afectat de totalitarism ar fi cel al prozei, rescris aproape in intregime.
Daca realistii Marin Preda, Augustin Buzura sau Bujor Nedelcovivi sunt diminuati ca importanta
(multe din scrierile lor au valoare contextuala), nici alternativa estetista a targovistenilor nu-i
provoaca lui Manolescu mai mult entuziasm. Cu toate ca rezultatul e un tablou gri, el ar putea
trece drept o judecata de valoare exacta si corecta, daca criticul nu s-ar impiedica in evaluarea
unui sistem atat de complex precum literatura sub comunism careia nu-i stabileste
mecanismele de functionare. Inconstanta nu e atat in aprecierile ideologice, desi criticul e mai
ingaduitor cu Ivasiuc decat cu Preda, de pilda, cat in calificativele estetice: daca romanele lui
Marin Preda i se par nereusite azi din cauza aluziilor politice prea transparente, Biserica neagra a
lui Baconsky ar fi semiratata tocmai in absenta acestora: Biserica neagra sufera din pricina
grosimii stratului de tencuiala asternut pe zidaria interioara a utopiei politice. Manolescu nu se
poate hotari nici cu privire la sensul contestar al acestor romane: daca in capitolul despre Marin
Preda sustine ca prozatorul ar legitima tematica realist-socialista prin pasajul despre
obsedantul deceniu din Imposibila intoarcere, nesufland o vorba despre tragediile petrecute in
deceniul cu pricina, cand e sa raspunda acuzelor Monicai Lovinescu legate de lipsa disidentei
romanesti, Manolescu isi rasuceste cu 180 de grade opinia, invocand drept argument aceeasi
carte: Imposibila intoarcere a aparut odata cu Tezele din iulie: nu e necesara cine stie ce
perspicacitate ca sa-ti dai seama ca Marin Preda i se opunea de la titlu lui Nicolae Ceausescu prin
cartea sa si ca in disputa se afla chiar obligatia literaturii adevarate de a nu se preda ideologiei
comuniste. In cazul lui Marin Preda, ideologicul intuneca judecata estetica manolesciana: desi
mai putin transparent politic, Breban nu-l poate inlocui pe autorul Morometilor in fruntea
canonului postbelic.
Nici cu privire la dezbaterile critice ale optzecistilor criticul nu e prea hotarat, desi e cert ca le
refuza schimbarea canonului. De altfel, capitolele Mari scriitori si Batalie canonica lipsesc de la
interbelici incoace. Reprosul ca M. Calinescu n-a valorificat in Five Faces of Modernity

pozitiile teoretice foarte interesante ale optzecistilor nostri e anulat de alt Manolescu, din
posfata, care crede ca in problema canonului propriu-zis, optzecistii citisera probabil cartile
lui Lyotard si Kuhn, dar nu si pe a lui Harold Bloom. O buna bucata de vreme discutiile despre
postmodernism din Romania au alcatuit un talmes-balmes de idei nu foarte stiintific si in orice
caz confuz. Ce-i drept, daca dezbaterile optzeciste n-au apelat la Harold Bloom in problema
canonului nu e pentru ca protagonistii ar fi fost inculti, ci doar pentru ca n-aveau aptitudini
paranormale, de vreme ce americanul isi lansa prima editie abia in 1994 In vreme ce proza
saizecista mai rezista totusi, cu rezerve, putine sunt numele retinute de Manolescu cu privire la
cea optzecista. Lipsesc Alexandru Vlad, Ioan Lacusta, Daniel Vighi, Gheorghe Iova, iar cei
prezenti sunt tratati cu scepticism: Agopian e un minor, Nedelciu si Craciun, prea tehnicisti. As fi
fost gata sa-l felicit pe critic pentru selectia drastica a prozei optzeciste, care mi se pare si mie azi
invechita, daca as fi fost convins ca aceasta selectie reprezinta, intr-adevar, o forma de valorizare
si nu un simptom al superficialitatii. Ca peste tot in istoria postbelica a lui Manolescu, tablourile
optzecistilor sunt cronici puse cap la cap, fara adaugiri substantiale, si in care lipsa unei referinte
ar putea insemna atat ca ea nu exista valoric, cat si ca ea lipseste din bibliografia autorului.
Erorile factuale sunt frecvente si stanjenitoare in capitolele despre literatura contemporana: cele
doua volume ale lui Paul Georgescu, Incercari critice (1957) si Pareri literare (1964) fuzioneaza
intr-unul fictiv, Incercari literare; manifestul istoriei lui Negoitescu ar fi aparut in Tribuna si
nu in Familia; Intoarcerea in Bucurestiul interbelic a Ioanei Parvulescu ar fi scrisa dupa
aceeasi reteta cu In intimitatea secolului XIX, aparuta totusi abia cu doi ani mai tarziu, astfel
incat cartea din 2003 n-ar mai avea, totusi prospetimea celei dinainte, adica a volumului din
2005 Semn ca apodictic e criticul in valorizari chiar si cand realitatea documentelor ii fuge de
sub picioare.
Frumoasa si instructiva in multe parti, Istoria critica a literaturii romane rateaza, prin neglijenta
si prin permanenta schimbare de optica si de mize, tocmai perioada pe care Nicolae Manolescu a
consacrat-o, de-a lungul a trei decenii, in calitate de cronicar literar. Absenta perspectivei
istorice, dar si a criteriilor clare de evaluare, face ca metamorfoza pe care o asteptam cu totii sa
nu se produca: Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii postbelice, nu si
istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv.
ALEX GOLDIS

Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii

romane/
review de Nicoleta Salcudeanu
Posted by WordPress
3

Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008
review de NICOLETA SALCUDEANU
Romanul-etalon s-a autoponegrit mereu, reclamand incapacitatea filogenetica a constructiei.
Fantoma Mesterului Manole inca ne mai bantuie constiinta de sine. In partea literaturii, faptul ca
nu suntem in stare sa ne scriem si duce la capat lucrarile fundamentale starnea navalnice
ieremiade. Slava Domnului, sunt semne si motive de optimism. Avem deja dictionare valoroase
si avem istorii literare. Multe, din ce in ce mai multe, chiar mai multe decat am fi crezut. Daca e
sa le enumeram pe cele mai recente, avem istoria (de azi pe maine) a lui Marian Popa, avem
istoria lui Alex. Stefanescu, avem pana si o geografie literara. Fortand un pic, nu foarte mult, se
poate spune ca nu e departe timpul cand fiecare critic isi va avea istoria sa de uz personal, doar
pentru amorul sau propriu. Si, ca motivele de optimism sa se ridice la o cota si mai inalta, avem
chiar doua categorii de istorii literare. Prima este cea a istoriilor publicate explicit sub acest titlu.
A doua categorie este cea a istoriilor literare subintelese, scrise, dar publicate de acelasi autor in
diferite volume, sub diferite titluri. Primele sunt istorii literare declarate ca atare (chiar daca nu
intotdeauna ambalajul corespunde continutului), iar cele din urma, cele nemarturisite, implicite,
punandu-se cap la cap contributiile de o viata ale autorului, fac de multe ori de-o temeinica si
chiar originala istorie literara. Nu de putine ori, cele implicite sunt mai bogate, mai solide ca
prestanta critica si documentara decat cele marturisite ca atare. Unde mai pui serviciul
inestimabil ce-l fac istoriile declarative celor inaparente, facandu-le posibile, necesare, vizibile,
urgente. Asadar nu prea avem motive de lamentare. Dintre toate insa una singura era asteptata cu
frenetica anxietate, de ursitoarele bune, dar si de cele rele: indelung promisa, de catre Nicolae
Manolescu, Istorie critica a literaturii romane (Editura Paralela 45, Pitesti, 2008). Date fiind
asteptarile, riscul enorm era ca, la iesirea pe piata, sa fie dezmembrata si ferfenitita intr-o
clipita. Probabil aceasta e si ratiunea (ce tine strict de rezistenta materialelor) in virtutea careia
autorul s-a gandit, dimpreuna cu editorul sau, intr-un moment de inspiratie, sa-i harazeasca
dimensiuni megalitice. E greu de crezut ca intentia ar fi putut fi concurentiala, in cazul acesta
intrand in competitie nu doar cu istoriile precedente, ci si cu cel mai mare carnat al tuturor
timpurilor, faurit de primarul Oprescu, precum si mai greu e de crezut ca intentia ar fi fost aceea
de exterminare a cititorului. Motivul este mult mai subtil. In tari in care simtul practic intrece

sacra euforie culturala, iar proximitatea anuleaza divinatia, tari in care istoriile literare sunt ceva
firesc, chiar banal in concretul lor, ele se scot pur si simplu in cateva fascicule, presupunandu-se,
dintr-un calcul oarecum meschin, ca sunt consacrate unui scop strict pragmatic si firesc, acela al
citirii sau macar al consultarii din nevoi documentare. La noi insa, tara eminamente culturala,
istoria literara ca obiect este menita sa reziste unor asalturi salbatice, din simplul motiv ca este
considerata, si este, un obiect de cult. De aceea e merituos spiritul de prevedere al autorului si al
editorului sau. Orice alta speculatie se prabuseste de la sine.
O data elucidata enigma volumetrica, se cuvine intreaga atentie continutului. Primul mare merit
al Istoriei critice este faptul ca, dorindu-se o istorie a receptarii, scrisa la doua maini cum sar spune, (daca a reusit sau nu ne-a demonstrat-o deja, in cronica sa acribioasa din Cultura, Alex
Goldis), vivifica, reactiveaza intr-un mod spectaculos toate celelalte istorii literare, marturisite
sau nu. Fapt e ca istoria manolesciana e scrisa la doua maini tocmai prin aceasta particularitate.
O istorie reala a receptarii ramane inca in aspiratie. Realizarea ar fi condus logic catre o
antologie de citate, o crestomatie de texte critice ordonate fie cronologic, (in genul lucrarilor
Eminescu vazut de, cu un parcurs amplu, de la Maiorescu si Gherea, la Lovinescu, Iorga,
Pompiliu Constantinescu, Vianu, Cioculescu, Streinu, Perpessicius si, da, critica anilor 50, apoi
prin Negoitescu, Ioana Em. Petrescu, Ilina Gregori, Caius Dobrescu), fie tematic. N-ar fi fost
doar un tur de forta (obligatoriu, la urma urmei, in cazul unei istorii literare a receptarii), dar si
un bun prilej de fina analiza si dializa critica aceasta de-abia ar fi deschis calea unei stralucite
partituri la persoana I singular. Ramanem asadar doar cu partitura stralucita si cu trimiteri de
tipul cineva sustinea, s-a tot batut moneda etc. Aparatul critic de referinta, la Nicolae
Manolescu , pare sa faca naveta ingrosand putin pe ruta Negoitescu-Nemoianu (datorita
probabil originalitatii seducatoare, nu intotdeauna convingatoare, v. preluarea cu delicii pudrate,
a conceptului ingenios, dar plutitor, de romantism Biedermeier), inregistrarea celorlalte
contributii critice facandu-se empiric si cu toane. Pentru partea de receptare, asadar, suntem
obligati sa ne adresam celorlalti critici, noroc ca sunt multi si competenti, cuprinsi sau nu in
istoria de fata. Istoria critica nu se poate citi decat in oglinda cu toate celelalte astfel de
istorii, manifeste sau latente. Asumarea evaluarii literaturii prin filtrele succesive ale celorlalti
critici (daca se realizeaza aceasta cu adevarat aflam tot in comentariul aceluiasi Alex Goldis, dar
si in articolul in doua parti al lui Daniel Cristea-Enache, din Idei in dialog), ii inscrie obligatoriu
in spatiul dialogic si pe acestia; in real, nu doar citational. Lectura nu se poate exercita decat
transpersat. Daca, in insusi spiritul ei, Istoria este dialogica, ea nu este valabila in sine, ci doar
prin confruntare cu toate celelalte opinii. De altfel, N. Manolescu atrage atentia asupra
caracterului subiectiv, temperamental, capricios, al lucrarii. El ne avertizeaza din primul moment
asupra impuritatii acesteia si, implicit, asupra necreditabilitatii ce decurge logic din aceasta.
Este literalmente scrisa la persoana I singular si asumata ca atare. Din capul locului, perspectiva
nu se vrea plurala, corului confraternitatii critice fiindu-i preferata aria primadonei, dialogului
peste timp, monologul anexionist. Aceasta pozitie autoritarista cuprinde primejdii. Erodeaza, cu
deosebire, autoritatea critica, prin contrastul dintre aspiratie si realizare. Din lipsa unei
radiografii riguroase a receptarii, roata trebuie reinventata din nou si din nou, macaroana dupa
macaroana trebuiesc numaidecat gaurite intruna. Inauguralitatea candida conduce inevitabil la
multe imprecizii, false revelatii sau chiar greseli simpatice, dar gogonate, de documentare (de
altfel criticul n-a manifestat niciodata apetit pentru cercetarea fundamentala, pentru studierea
sursei de prima mana). Astfel informatii documentare tezaurizate deja ca bun castigat in
patrimoniul criticii corale se intorc vertiginos la punctul de pornire. Insusi autorul recunoaste

aceasta precaritate, sustinand caracterul apasat nedidactic al lucrarii. Noroc cu dictionarele!

Intrebarea legitima este daca e sau nu intreprinderea in cauza o istorie (critica) literara sau e
critica literara, fie si istorica, si atat? Fiindca exista pericolul ca rauvoitorii s-o considere pur si
simplu un colaj prin bricolaj al tuturor cartilor publicate pana acum si botezat istorie.
Precizarea foarte vaga si confuza a teritoriului investigatiei asterne, regretabil, o surdina
nemeritata asupra stralucirii si farmecului analizei. Cine cauta adevarul documentar, justetea
examenului critic, trebuie sa le caute, impreuna cu Istoria critica, in toate celelalte istorii,
marturisite au ba. Nicolae Manolescu, negand din capul locului orice vointa de obiectivare, isi
refuza ambitia marilor critici antebelici de a se afla la raspantiile culturii romane, iar de acolo
degetul lui de lumina sa vegheze si sa indice: pe aici e drumul. Si nici nu poate avea aceasta
aspiratie din simplul motiv ca o astfel de critica nu mai e verosimila in disocierea plurala de voci
si pe fondul subiectivitatii asumate. Daca inainte de al doilea razboi se coagulasera doua mari
nuclee critice, Maiorescu si Lovinescu, singurele care au creat scoala tocmai pentru ca au impus
directie si au inventat scriitori, criticii care le-au urmat n-au mai fost capabili sa adune in jurul
lor grupari de aceeasi amploare si insemnatate istorica, devenind simpli, dar dedicati, insotitori.
Lucrul nici n-ar fi fost posibil. Cele doua mari instante au aparut in momente de criza de crestere
a culturii, instituind, de aceea, primele, singurele si ultimele batalii canonice din literatura
romana. De la Lovinescu incoace, literatura romana invatase deja sa mearga, si n-a uitat asta,
reluandu-si reflexele indata dupa caderea comunismului, exact de acolo de unde le-a parasit. N-a
mai fost necesara o noua paradigma. Literatura nu mai avea si nu mai are nevoie de premergator.
Daca acesta era un adevar subinteles, a devenit acum, gratie Istoriei critice a literaturii romane,
si a altora, recente, de acelasi fel, o evidenta.

Prima contradictie a lui Manolescu vine din aplicarea simplista, neasteptat rudimentara, a
controversatului concept de canon. La o rapida vedere s-ar putea crede ca istoricul se
identifica cu insusi canonul prin afirmatia canonul se face, nu se discuta, dar o si sugereaza
prin delicate aluzii. Ar fi stranie si paradoxala insa aceasta pretentie dogmatica, de forta, de
vointa de putere, intr-o lume a gandirii slabe, asumata si personalizata de critic, in maniera
Biedermeier, ca ambianta si metoda de lucru. Unde mai pui ca singura infatisare a canonului e
plauzibila doar pe segmente in mozaic, nu putem sa adunam de-o paradigma decat punand
laolalta canonul lui Manolescu, alaturi de canonul lui icsulescu, alaturi de canonul lui Geacar.
Daca, pentru ca insasi existenta acestuia este incerta, consimtim la ideea bloomiana de canon, el
nu poate fi nici al lui Manolescu, nici al lui Iorgulescu, nici al lui Simion. Daca cineva si l-ar
aroga, ar cadea in ridicol impreuna cu cainele din fabula care, culcusindu-se in cuibar, puii iesind
din ou, isi reclama vehement paternitatea si legitimitatea. Canonul este un copil cu mai multe
moase. Nici macar marii razboinici ai bataliilor canonice nu l-au facut de unii singuri. Maiorescu
l-a negociat inpreuna cu Gherea, dar si cu altii. Lovinescu impreuna cu Iorga, dar si cu M.
Dragomirescu si altii. Canonul este o sedimentare polifonica, un cumul de judecati de valoare, o
acumulare simfonica. Unde mai pui ca facerea propriu-zisa i se datoreaza scriitorului (poet,
prozator), el este doar negociat (cu spiritul vremii) de catre criticul polifonic, de catre critica,
inteleasa aceasta in acceptiunea sa generica. Probabil e ca Nicolae Manolescu s-a lasat furat de
jocul de cuvinte e o gluma canonul se face, nu se discuta cum nenumarate altele sunt
strecurate in text, istoria sa nefiind deloc una mohorata, ci, dupa gust, uneori chiar glumeata
(Maiorescu e stapanul absolut al inelelor argumentatiei).

Pornind de la acelasi principiu de partialitate pe care insusi autorul Istoriei ni-l recomanda, ba
chiar ni-l impune, trebuie remarcat ca, spre deosebire de lucrarile anterioare, aceasta este mult
mai accentuat politizata. Intr-atat incat influenteaza judecata de valoare in mod decisiv. Aici se
cuvine un ocol. Sunt mai multi Manolescu in istoria sa, cum mai multi sunt in intreaga sa
evolutie, de la inceputuri pana azi. Primul, dar nu cel dintai Manolescu (acela fiind cel exclusiv
etic), este un Manolescu al criticii impresioniste normate prin sfortari teoretice. Se stie ca a
incercat sa impuna, prin viziune triadica, in Arca lui Noe, trei concepte, trei instrumente de
analiza a romanului. Notiunile, pe care singur le considera metaforice (asadar virtutile lor tehnice
se resorb automat, vagi si permeabile fiind ele in fapt), sunt doricul, ionicul si corinticul. O data
cu Istoria ni se propune, resimtindu-se probabil carenta tehnica, un adaos din alt film:
corinticul e echivalat, mai nou, cu postrealismul, un postrealism corintic asadar. Daca mai punem
si consimtirea criticului la metisajul tuturor, se poate vorbi, dezvoltand pe cont propriu, chiar de
un dori-ioni-postrealism, de un postrealism doric, de unul ionic sau chiar de un proto-postrealism
corintic. Precum se vede, permeabilitatea conceptelor devine de nestavilit. In pofida frumusetii
lor eline, ele o pot lua de-acum razna, alandala, creanga, in orice directie, de unde reiese vasta lor
cuprindere teoretica. Se stie ca nu s-au impus ca terminologie curenta, functionala, dar l-au
ajutat, cand erau doar trei, pe insusi nascocitorul lor sa ordoneze o analiza aprofundata (uneori
mai rafinata decat in Istorie) a romanului romanesc. Primul Manolescu este asadar acela cu
aspiratii teoretice, dar cu aplicatii impresioniste.
Cel de-al doilea este unul al criticii estetice pure si al rezistentei prin cultura sintagma ce,
desi discutabila (in acceptiune franceza are conotatii martiale, cu arma literalmente in mana, pe
cand, in acceptie romaneasca, noima e statica, intre coordonatele sad si cujet si numai sad),
iata, a reusit sa se impuna. Calinescian in expresie, in acest avatar criticul intreprinde, in
substanta, o intoarcere la cele doua mari repere ale literaturii si culturii romane, Maiorescu si
Lovinescu, si doar in proximitatea acestor modele puritatea judecatii critice reuseste sa se
mentina la o cota eficienta si echilibrata. Daca astazi necesitatea rezistentei prin cultura a ramas
atat de actuala incat ar trebui impartita, in spatiul public, ca vitamina contra imbecilizarii prin
media, critica estetica nu si-a epuizat utilitatea si rostul, devenind, ea, singura indreptatita in
spatiul cultural. Cand abordarea estetica este mai legitima ca niciodata in cultura romana, scrisa
fiind in regim de libertate, Nicolae Manolescu se intoarce insa la critica est-etica, inregistrata ca
marca de Monica Lovinescu, sub comunism, asadar cu valente de eficacitate in chiar timpul
pentru care fusese harazita. Postcomunist vorbind, critica est-etica a celui de-al treilea Manolescu
apare ca una sever imputinata. Ideologizarea actiunii critice, peste limitele estetice admise,
conduce automat la scurtarea influentei. O forma radicala, sa nu uitam, era abordarea pur etica,
realism-socialismul. Orice ingustare de viziune (ideologica, teoretica) limiteaza sau impiedica
accesul la opera. Din acest punct de vedere critica est-etica apare ca una datata, istoricizata, si nu
reprezinta azi decat o regresiune, o degradare a demersului critic. O atare atitudine nu e doar
caduca, dar si retardatara, intrand in proxima si primejdioasa iminenta cu recriminarea sau chiar
reglarea de conturi. Plaja de toleranta se arata sever imputinata, iar instanta critica se poate
preschimba lesne in sectie de politie. Daca bunaoara polarizarea raului la dreapta (chiar daca
liberala, nu fascista) si a binelui la stanga (socialista sau comunista) in acesti ani (dupa 1944,
n.n.) se produce si va deveni prejudecata ideologica de baza in toate istoriile postbelice, in buna
masura si astazi, in oglinda si tot atat de maniheic, Nicolae Manolescu intoarce prejudecata pe

dos, afirmand cu incredintare nesovaitoare ca, in Romania pluralista!, cel putin o perioada de aici
incolo, intelectualii nu pot fi decat de dreapta. Trecem peste faptul ca, devine clar, in Romania,
un Michnik sau un Havel rezistenti nu doar prin cultura nu si-ar avea rostul, dar ne uimim cat
de radical stramteaza campul tolerantei intelectuale, implicit critice, aceasta viziune est-etica.
P.P.Carp, intr-unul din discursurile sale, sustinea, pe buna dreptate, ca primul semn al unei stari
inapoiate sub punctul de vedere al culturii este lipsa de toleranta. Cineva arondat ideologiei nu
va avea putinta de a-si da seama cat de variate, cit de multiple sunt manifestarile gandirii
omenesti. Si asta o spune un politician, unul conservator. Convingerea ca regimurile comuniste
sunt cele mai dogmatice din istorie, mai dogmatice decat Inchizitia, fundamentalismul islamic
sau dictaturile de dreapta din Europa si America de Sud e de preluat cu precautii si sub semnul
mirarii, cu stupoare chiar. Cum si cea despre caracterul deosebit al cenzurii comuniste, printre
argumente aflandu-se si acela ca se infaptuieste printr-o institutie specializata a partidului-stat,
de parca n-ar mai fi existat institutii specializate. In interbelic chiar asa se numea, Serviciul
Cenzurii, si avea sefi, avea si cenzori. Nu e nimic reprobabil in faptul ca omul Manolescu este de
dreapta, cum intocmai respectabil ar fi daca s-ar situa mai pe stanga esichierului; ca e nombrilist
sau globalist, bushist sau castrist, budist sau maoist omul, nu importa, cata vreme se manifesta
pasnic. Avem, in sfarsit, conditiile istorice ce ne impiedica sa reinventam intruna pasoptismul, la
pachet cu reflexul acestuia de a fortifica cultura prin politica si invers. Nevoile fiind altele, fapta
culturala a devenit libera de constrangeri ideologice sau religioase, in afara, fireste, a celor
autoimpuse. Nu traim in postpasoptism, ci in postmodernism. Daca insa bushismul sau
castrismul se aplica operei, ele strapung criteriul estetic cu baioneta celui impur, al ideologiei in
stare bruta, de mutilare si infirmitate va suferi, pana la sacrificiu, tocmai acuratetea judecatii de
gust. Proclamatia de la Timisoara, respectabila altfel, nu are cum sa normeze probleme de
literatura din simplul motiv ca nu e Introductia la Dacia literara. Toleranta asupra
manifestarilor atat de variate si multiple ale gandirii omenesti odata amputata, se rapune insasi
judecata de valoare, sporind comic sau cosmic, dupa dozaj, marja de subiectivitate ingaduita
criticului. Introducerea criteriului politic invalideaza criteriul estetic, expediindu-l pe acesta din
urma in arbitrar. Or, in Istorie, criteriul manifesta o asa raza de actiune incat miscarea ideilor
este amendata, din perspectiva restransa a intelectualului obligatoriu de dreapta, chiar si
retroactiv. O viziune drastic redusa, de camera (in sens caragialian).

Cum era de asteptat, criteriul politic este administrat cu doua ocale. Gherea este tratat cu
obtuzitate, pana si E. Lovinescu este urecheat pentru presupusele sale deviationisme si
genuflexiuni marxiste, desi se stie ca ideologia sa nu putea fi nici mai mult, dar nici mai
putin decat rodul educatiei si formatiei sale franceze liberalism+istoricism+sociologia franceza
de pe la 1900).

In contrapartida, mult mai blajin se arata Nicolae Manolescu cu manifestarile ideilor de extrema
dreapta in cultura romana. Se poate verifica, de la caz la caz, comparandu-se intensitatea
implicarii ideologice prin ton si flama. Prin mentionare au ba, dupa imprejurari si nevoi. In
privinta lui Eminescu-gazetarul, pornindu-se de la ideea talentului sau incontestabil, si de la
faptul ca nu i se pot imputa atitudini politice care apartineau spiritului vremii, in loc sa se

urmareasca disjungerea cat mai curata a valorii literare a gazetariei de emacierea ei politica, se
cade abrupt intr-o inabila si nenecesara tentativa de justificare a xenofobiei poetului. Asa se face
ca, daca e amendata eticheta de protolegionarism plasata de Negoitescu asupra prozei politice
eminesciene (e, desigur, o exagerare care ignora standardele epocii), nimic nu-l impiedica pe
autorul istoriei de fata sa foloseasca, in cazul lui Gherea, tocmai metoda incriminata, cum vom
vedea mai incolo. Fapt e ca, potrivit standardelor epocii, in opinia lui Nicolae Manolescu,
xenofobia nu avea temei rasist. O afirmatie de-o enormitate ce-l obliga tocmai pe cel ce a
lansat-o s-o amendeze harnic si sofistic, pret de cateva pagini, in loc s-o anuleze pur si simplu.
La mica distanta, contrazicerea se-ntoarce degraba pe fereastra, astfel publicistica din perioada
ultimilor trei ani de luciditate, nu ne permite sa reducem xenofobia poetului la pricini
economice ori strict politice. E din ce in ce mai limpede ca ideologia eminesciana devine una
rasista. In ce-l priveste pe Gherea (totusi primul critic literar in adevaratul inteles al cuvantului
din literatura romana), dorinta in mod curios vandalizanta, deloc ascunsa, e nici mai mult, nici
mai putin decat aceea de a se pune capat prestigiului critic al acestuia, deplorandu-se
bunavointa inexplicabila a criticilor epocii sale, dar si a celor ce le urmeaza ca Z. Ornea, M.
Ralea, I. Negoitescu etc: Binevoitoare sunt si articolele lui I. Negoitescu din Istoria lui,
respectiv al lui Leon Volovici din Dictionarul general de la Academie, lucru de-a dreptul curios,
daca ne gandim ca au fost scrise dupa 1989. Acela care a incercat fara succes sa puna capat
prestigiului critic al lui Gherea a fost Calinescu in Istoria sa Neavand inca normative clare
pentru cum se cuvine sa scrii dupa 89, totusi, ca ton si intentionalitate bruta, daca n-ar fi si
comicul rezultat din imputarea retroactiva a orientarii politice, din perspectiva actuala si
personala, unei figuri a trecutului cultural (Gherea n-ar fi pe linie, intineaza idealurile
capitalismului postdecembrist. Cum ramane totusi cu exagerarea si ignorarea standardelor
epocii, admise in cazul lui Eminescu?), totul suna lugubru, vitnerian. Reaua vointa parea
apanajul realist-socialistilor, si nu decurgea dintr-o inraurire culturala, in timp ce bunavointa
apropierii de orice opera literara este insasi conditia onestitatii critice. Pozitia est-etica e parasita,
pentru o clipa, in folosul celei mai crase situari exclusiv etice, antiintelectuala si antiestetica in
esenta. Fraza Gherea era mai degraba in stare de prejudecati decat de judecati critice apasa din
pacate mai degraba in carca emitatorului (se stie acum ca Gherea, prin portanta investigatiilor
sale culturale, si prin cuprinderea lecturilor, si-a depasit epoca). Si, alaturi de acelasi emitator, se
poate exclama cu naduf: De cite ori se va scrie istoria literara din acest unghi, totusi, vulgar?
Se pare ca promotorul criticii stiintifice, un personaj cu un cu totul spectaculos parcurs
biografic, din care calitatea de berar e doar ceva secundar si pitoresc, este inca un mare
ghinionist. Dupa folosirea sa aiurea, ca fanion al realism-socialismului, cat de prost este citit si
astazi! In cazul lui Sadoveanu (cel mai realizat capitol), in schimb, functioneaza doar ocaua
mica: prin omisiune (cum trecerile sub tacere ale compromisurilor cu puterea comunista sunt
exceptia in Istoria critica, aceasta, paradoxala, e si emblematica). Daca nu se sufla o vorba
despre inchinarea la comunisti un simptom de normalitate, in abord estetic, aceasta scapare
se trece sub tacere arderea, totusi, de catre legionari, in piata publica, a cartilor sadoveniene, fapt
ce tine nu doar de politica, ci, in covarsitoare masura, de istoria literara. Galaction, in schimb,
este harnic strangator de compromisuri politice si morale dupa 1947, lui Camil Petrescu i se
imputa viziunea stangista, de parca ar fi o boala rusinoasa, Streinu, Cioculescu, sunt amendati
pentru compromisurile ideologice din anii 60-70, Petru Dumitriu este incarnarea a ceea ce
Czeslaw Milosz numea fenomenul ketman (tacerea in privinta propriilor convingeri sau
mascarea lor prin declaratii publice) etc. Din cauza colaborarii cu Securitatea, Caraion se alege
cu o posteritate incerta (ca poet!), iar Doinas si Paleologu scapa neatinsi nici cu o floare. Un

caz bizar este Marin Preda vazut de Nicolae Manolescu. Din toata exegeza consacrata lui Preda,
istoricul receptarii ii decupeaza mai cu deosebire pe I. Negoitescu, Gh. Grigurcu, S. Damian si
pe George Geacar. Acestia, angajati fiind, de buna seama, in realizarea unei revizuiri
serioase, ostasesti. Fireste, asta daca vom confunda, alaturi de Nicolae Manolescu revizuirile
estetice, postulate de Lovinescu, cu revizuirile politice de tip realist-socialist intors, in sens
barbian si-n ceas dedus. Revizuirile de tip ideologic sunt simpliste, asadar provin din registrul cel
mai de jos al atitudinii critice. Intre toti acestia, E. Simion se vede ca strans intr-o menghina de
intoleranta, in calitate de adversar al revizuirilor postlovinesciene de tip anticomunistpostcomunist, de vitejie tardiva. Surprinse probabil de vulgata acestui revizionism aliterar,
superbele pagini de analiza consacrate prozei lui Preda, din Arca lui Noe, (lucrare, cum si
celelalte, altfel topita in Istorie in intregul ei cu exceptia, fireste, a momentelor cand Nicolae
Manolescu se revizuieste nemilos pe sine dupa ucazuri est-etice), dispar ca prin minune.
Rezultatul e grotesc, din pacate. Asa se face ca lui Preda i se imputa faptul ca nu sufla o vorba
in articol (Obsedantul deceniu, n.n.) despre tragediile petrecute in deceniul cu pricina, (), cum
ar fi inchisorile politice, colectivizarea si industrializarea fortata, sovietizarea scolii si a culturii.
Ce ne propune ca antidot Nicolae Manolescu? Nu mai putin decat o citire corecta. Valeriu
Cristea era de parere ca ar trebui lasat sa treaca pe langa noi, ca o idee absurda, neviabila si
sortita pieirii, colaborationismul lui Preda. Ultimul cuvant e, poate, prea tare, dar nici sa
inchidem pudic ochii nu e normal. Revizuirea in definitiv nu face decat sa aseze pe o temelie
solida o opera impunatoare si inegala, victima in mai mica masura erodarii inerente a timpului
decat propriilor limite artistice si morale. Astfel ca, dupa 89, teleologic si miraculos, vine
George Geacar si pune degetul pe rana: vocea supratextuala din Morometii apartine realismuluisocialist. Dar, preluand metodica manolesciana, laolalta cu cea geacariana, daca noi am
intreprinde, tot asa, o citire corecta si nu am inchide pudic ochii, pe ce temei moral am putea
aseza Istoria critica pornind de la texte precum acesta?: Viabilitatea realismului socialist,
viabilitatea continutului literaturii noastre se impune azi ca o evidenta. Dusmanii nostri (?!)
refuza insa s-o accepte, vorbesc de perimarea metodei. Dar cum se poate perima o metoda care-si
propune drept principiu fundamental zugravirea vietii in dezvoltarea ei impetuoasa si pe baza
cunoasterii legilor ei? Cum se poate perima o metoda care a produs poeme filozofice de
adancimea Cantarii omului sau romane exceptionale ca Morometii si Descult? (Nicolae
Manolescu, in revista Contemporanul, nr. 34/24 aug. 1962). Cui apartine vocea supratextuala
din articolul Innoire? Care lectura este infidela? Se pare ca dreptatea-i apartine lui Valeriu
Cristea, de altfel atat de nemeritat de rau tratat in Istorie.

Cat despre calitatea strict istoric-literara a lucrarii se cuvin, si aici, cateva observatii legate de
probitatea si acuratetea restituirii. In privinta memorialului de calatorie al lui Dinicu Golescu,
bunaoara, aflam ca o ipoteza originala propune Mircea Anghelescu in Mistificatiuni (sic!)
(2008): ar fi vorba de un fals jurnal, care codeaza o scriere de educare si propaganda iesita din
programul boierilor patrioti Ipoteza, e drept, este cat se poate de originala, dar ea e lansata, in
1979, si nicidecum de Mircea Anghelescu, ci de catre Mircea Iorgulescu in Firescul ca exceptie,
in fundamentalul sau studiu, desigur cunoscut autorului Istoriei critice in masura in care a si
scris despre el, in termeni entuziasti, un articol, ba l-a si cuprins pe acesta in volumul despre
critica al listei lui Manolescu. Iata ce spune Nicolae Manolescu despre Iorgulescu: surpriza o
constituie micul eseu intitulat Din vremea lui Dinicu Golescu, unde autorul conchide ca

scopurile boierului sunt pedagogice; si: Insemnarea (in interpretarea lui Mircea Iorgulescu)
nu mai seamana deloc cu acea opera fermecatoare prin stangacie si de o imensa naivitate cu care
eram invatati; () Sa fi fost oare candoarea prozatorului din Insemnare cu adevarat la fel de
prefacuta cum a fost, cu siguranta, firea boierului calator ()? Ar trebui sa recitesc eu insumi pe
Dinicu spre a putea discuta valabilitatea tezei lui Mircea Iorgulescu: e destul a-i constata
deocamdata deplina validitate critica, adica rigoarea si coerenta (Literatura romana postbelica,
vol. 3, pp. 356-357). In paranteza fie spus, si Alex Goldis, in articolul Istoria a-critica a
literaturii romane (semnificativ titlul), publicat in Cultura, ii atribuie tot lui Mircea
Anghelescu meritul noii perspective. Ne putem intreba daca Mircea Anghelescu insusi isi
atribuie inauguralitatea ipotezei sau i-o recunoaste, pe merit dupa cum s-a vazut, lui Mircea
Iorgulescu. Comic, dar deloc amuzant, e ca la noi ipotezele originale se reinventeaza intruna din
neant, iar adevarul istoric functioneaza cam ca la Radio Erevan. Curat mistifictiuni! E de
presupus ca, intre timp, Nicolae Manolescu l-a recitit pe Dinicu Golescu si a consimtit, cu
candoare, precum se vede in Istorie, la valabilitatea tezei lui Mircea, dar nu Iorgulescu, ci
Anghelescu. In intreaga Istorie de altfel e amuzant cat de copilareste e ocultat complexantul
critic parizian. Cand cineva isi acopera ochii in fata unei realitati daca nu terifiante, atunci
pregnante, nu inseamna ca acea realitate dispare de la sine.

La Eminescu, iarasi, problemele de istorie literara ca bun castigat dau inca batai de cap si de
piua. Cum ar putea doi medici, iubitori de literatura, daca nu de medicina, sa intre in istoria
literaturii (numele lor merita a fi citate aici: Ion Nica si Ovidiu Vuia)? Cu un diagnostic, fireste.
Potrivit acestora, daca amanuntul e chiar vital, poetul n-ar fi avut sifilis, precum sustinea
Calinescu, ci psihoza endogena de tip maniaco depresiv. Concluzia: Calinescu a pus un
diagnostic gresit. Culmea ironiei e ca, la o simpla consultare a unor medici specialisti (psihiatri),
cum probabil Nicolae Manolescu are in anturaj, se poate ajunge lejer la concluzia ca literatul
Calinescu, avand consilieri competenti probabil, e mai aproape de diagnostic. Fiindca datele, din
cele mai aduse la zi, privind manifestarile sifilisului, confirma toate simptomele (prezente si in
corespondenta cu Veronica Micle, dar si in alte documente), printre care acele ulceratii la
picioare, dar si dementa, ele se regasesc toate in diagnosticul calinescian. Apoi, e foarte probabil
ca Eminescu sa nu fi fost atat de lipsit de mijloace materiale cum socoate Calinescu, nici
ignorat ca uriasa personalitate, la moartea caruia participa primul ministru al tarii si mai multi
fosti prim-ministri etc, lucru stiut de Calinescu, dar care nu-i da importanta cuvenita, si ramas
in adormire pana cand Al. Paleologu l-a semnalat cu mirarea ca unii pot crede ca Eminescu a fost
lasat sa mearga la groapa parasit de toti etc., dar e incredibil cate inexactitati pot incapea intr-o
singura fraza! Calinescu nu avea cum sa stie aceasta, fiindca volumul III al Insemnarilor
maioresciene, ingrijit de I. A. Radulescu-Pogoneanu, cu consemnarea inmormantarii, nu aparuse
inca la data publicarii Istoriei calinesciene. Aparusera insa, si vor reprezenta subiectul unei
binecunoscute dispute intre ingrijitorul editiei si Lovinescu, inaintea publicarii ultimului
segment, Maiorescu si contemporanii lui, al lovinescianului ciclu junimist. Mirarea lui Al.
Paleologu, preluata, in doua randuri!, de Nicolae Manolescu, este disproportionata, cu atat mai
mult cu cat episodul inmormantarii, ca secret al lui Polichinele, e relatat nu doar in
Insemnari, dar e reprodus intocmai si in lucrarea lovinesciana. Se face apoi vorbire despre
niciodata reeditata brosura P.P. Carp, critic literar si literat (p. 566), reeditata, in fapt, de
Eugen Simion, in Anexa la E. Lovinescu Scrieri, 9 T. Maiorescu si contemporanii lui,

Editura Minerva, 1982. Sau nu se ingaduie a i se imputa lui Maiorescu faptul de a fi facut o
critica exclusiv culturala si normativa deoarece nici el si nici un contemporan al sau nu avea
notiunea de close reading. Notiune de avea, cronica scria. Neavand-o, decurge cu generoasa
usurinta ca rapoartele sale academice sunt veritabile cronici. Sau: Dupa parerea mea, desi
multi dintre comentatorii, de la Zeletin si Lovinescu la Ornea si Marino, o impartasesc pe aceea a
lui Alexandru George E magulitor pentru Al. George ca opinia sa critica sa fie impartasita de
Lovinescu si de Zeletin, dar Daca Al. Paleologu vede in jurnalul maiorescian o excelenta
mostra de stil proces-verbal si anticalofil este degraba amendat: Dar ce stia Maiorescu despre
anticalofilie, despre Sachlichkeit in literatura? Trebuie sa ne ferim, inca o data, sa ne proiectam
conceptele noastre asupra celor de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Daca nu
stia Maiorescu de Sachlichkeit nu inseamna ca nu putea scrie in spiritul acestuia. Apoi, cum ar fi
aratat literatura veche comentata de Nicolae Manolescu in termeni de ipak si za, adica
neproiectandu-si conceptele asupra lui Ureche!? Cat despre Creanga, i se atribuie lui Cornel
Regman ideea ca Amintirile ar fi fost rodul emulatiei unei nuvele ca Budulea Taichii, cand, de
fapt, acest fapt e relevat de S. Cioculescu, inca din 1937, in Revista Fundatiilor Regale (nr. 3/
martie). In ce-l priveste pe Caragiale, ni se infatiseaza unul de tot bucolic, idilic si pastoral,
aproape dulceag. Criticul, pentru a repudia, cu inexplicabil patos actualizarea dramaturgului,
indeparteaza toata aceasta tencuiala stridenta si ce ne da? O lume, inrourata in sepia, de
carciumioare, rochii infoiate, batistute brodate, panglici si dantele, monocluri si lornioane. Eroii
caragialieni traiesc incomparabil mai bine decat generatia care-i precede, () petrec, se
distreaza, calatoresc, se trateaza la bai, merg in excursii, profita de week-end (de altfel ideea
de week-end pare a fi o obsesie, prezenta in Istorie si la Minulescu, dar si in alta parte). Ce mai,
dupa Ralea, o lume minunata, absolut paradiziaca! Caragiale in cheie duioasa. Aparte
sentimentul ca se vorbeste mai degraba despre Ionel Teodoreanu decat despre dracosul
Caragiale, declaratia acestuia simt enorm si vaz monstruos pare un capriciu de moment, o
fita, un moft. Satira, sarcasmul, rasul sunt cu grabire evacuate si ni se propune in schimb
induiosarea bratesc-voinesciana cu miresme de odicolon. Dar epoca e idilica doar in viziunea
noastra, a posteritatii, si doar a unora dintre noi! Epoca e epoca, iar creatia-i creatie. Ar fi timpul
sa scapam de ceea ce numea Mircea Iorgulescu tentatia de a identifica lumea imaginara a unui
scriitor cu lumea reala. Nostalgici, si Ralea, si Manolescu incearca sa poleiasca o era care numai
potolita si fermecatoare nu era. Actualizarea lui Caragiale e mai aproape de spiritul si
realitatea operei decat actualitatea in lentila manolesciana, dupa care epistola Mitei Baston
(remai singura si ambetata; sunt foarte rau bolnava: vino negresit, am pofta sa-i tragem un
chef) nu poate fi decat o ingenua invitatie la reverii pufoase; felul in care o alta cucoana i se
adreseaza reginei Elisabeta sau se refera la ea (Am auzit, draga ca ati fostara cam bolnavioara!
sau Nu ti-e rusine sa bagi mana-n nas! sezi frumos! Te vede madam Carol!) e, de fapt,
splendida exuberanta a unei lumi ce se imbraca cu gust, mananca pe alese, dar, din cand in cand,
isi permite siesi si copiilor cele mai adorabile capricii (scobitul in nas, par exemple). Daca
mutatia valorilor o cere Cind Nicolae Manolescu, cu o pirueta de o anume gratie si cu bezele,
considera ca, punand capat acestei nevoi de identificare (actualizarea, n.n.), un mare capitol
al interpretarii scriitorului s-a inchis. Ne despartim de el razand, se inseala. Chiar daca radem
din rarunchi, de despartit tot nu ne prea putem desparti chiar asa, ba mai abitir ne cramponam,
fiindca e un adevar dificil de combatut, de nu chiar imposibil, cel sustinut de acelasi M.
Iorgulescu: imbecilitatea si imbecilizarea materialul adevarat al acestei opere sunt fara
moarte. Un poncif critic e, iarasi, acela cu nedreptatea axiologica pe care i-o rezerva Lovinescu
lui Caragiale. Din nefericire, scoborarea autorului Scrisorii pierdute la nivelul unui ilustrator al

unei epoci de tranzitie () s-a dovedit falsa. Nici in editia din 1928 Lovinescu nu-si schimba
parerea. Urmeaza citatul ultracunoscut din Lovinescu, apoi amarnicul repros: Iata cea mai
mica pagina din critica mare. Intai de toate, avem o veste buna, menita sa stearga amaraciunea
si tristetea manolesciana, fiindca, daca in editia din 1928 criticul nu-si schimba parerea, o face
mai tarziu, si o face raspicat si testamentar. Desigur, nu in Critice. De aceea, probabil, textul e
mai putin cunoscut, astfel se bate in continuare tontoroiul pe ideea de nedreptate facuta
dramaturgului. Se cuvine astazi sa tinem cont de ultima asezare lovinesciana in cadru, singura de
luat in seama, datorita caracterului sau testamentar, aceea din volumul al doilea la T. Maiorescu
si contemporanii lui (Casa Scoalelor, 1944, p. 212). Afirmand valoarea efemera a
Electoralelor si Copiilor de pe natura, ale lui I. Negruzzi, Lovinescu le opune opera lui
Caragiale: Pentru a intepeni, Electoralele lui n-au mai asteptat insa schimbarea moravurilor
politice, pe cand Scrisoarea pierduta traeste si astazi. Trainicia, durata, nu sta asa dar, in materie
ci in tratarea ei; altfel e framantata pasta vremelnicului in Scrisoarea pierduta sau in Momente si
altfel in Copiile [lui] de pe natura. Sapand mult mai adanc, Caragiale a dat o expresie de arta,
unica, materialului vulgar si trecator Iata cea mai mare pagina din critica mare. Si se mai
cuvine o precizare: brosura polemica a lui Camil Petrescu poarta titlul Eugen Lovinescu subt
zodia seninatatii imperturbabile, iar nu G. Calinescu subt, cum apare la bibliografie. Sunt, e
drept, critici literari amandoi, dar totusi entitati diferite.
Cat priveste literatura contemporana, autorului lipsindu-i distantarea temporala, e cea mai
nesigura si vulnerabila parte a Istoriei, dar nu intr-atat cat sunt cele trei secole de literatura veche
(literatura religioasa, istoriografie) altoite pe corpul beletristicii. Dar e si, paradoxal, cea mai
rezistenta, vie fiind. Observatii mieroase sau veninoase s-au facut, se fac, se vor face in
continuare, netinandu-se cont de faptul ca aceasta perioada e parcursa nu de istoricul literar, ci de
cronicar, unul cu deosebire talentat. Asa se face ca autorii nu sunt urmariti scrupulos in devenirea
lor, lectura se opreste la doar o parte (de regula prima) din creatia lor, iar prezenta sau absenta lor
din istorie sunt rezultatul capriciului de cronicar. Se resimte o anume graba si inconsistenta a
examenului critic tocmai pe teritoriul, teritoriu miscat de altfel, pe care Nicolae Manolescu l-a
controlat foiletonistic cel mai bine, parand sa confirme parabola cizmarului fara de incaltari.
Domeniul, tinand mai putin de istoria literara, cat de critica de intampinare, poate fi absolvit de
exigenta fixarii. Principiul director, reclamat explicit de autor, este acela al excluziunii, o
atitudine mai mult decat salubra. Daca da ea roade e strict problema autorului. Incluziunea este
cu adevarat o problema a tuturor, expunandu-i public, cu o anume cruzime, pe cei avizati.
Acestia ar trebui protejati de stanjeneala exemplificarii, nefiind din vina lor convocati.
Inconsecventa analitica (inegala, uneori luxurianta, alteori simplificatoare) da si deliciul acestui
segment. Capriciul, fragmentarismul, hedonismul critic, frivolitatea chiar, fac farmecul
spectacolului de gust si intuitie (corecte au ba). Nu intotdeauna calinescian in interogarea operei,
prin sentintele lapidare sau lapidante, Nicolae Manolescu pare a se revendica uneori mai degraba
din directia unui Al. Piru. Dar tocmai simpatica inconsecventa, cea a foiletonistului, da farmec
textului si-i insufla viata de must care fierbe. Deviza Am principii de fier. Daca ele nu va sunt
pe plac, mai am si altele, poate fi si a lui Nicolae Manolescu. A fost asumata insa de Marx.
Groucho Marx.
NICOLETA SALCUDEANU

NICOLAE MANOLESCU Foiletonul critic i eseul speculativ

ca istorie literar
eseu [ ]

------------------------de Tudor Cristea [Dorel Cristea ]

2009-03-15 |

NICOLAE MANOLESCU Foiletonul critic i eseul speculativ

ca istorie literar
I
APARIIA integral a Istoriei critice a literaturii romne de N. Manolescu, lansat cu fast, n
prezena unui public numeros, alctuit, n parte, din personaje ale ultimei secvene a lucrrii, n
cadrul Trgului de Carte Gaudeamus, este considerat, pe bun dreptate, un eveniment. n
general, ns, asemenea lucrri, oricum ar fi ele, nu las indiferent lumea literar, mai ales dac
prelungesc discuia pn n contemporaneitate, ori o limiteaz la aceasta, aa cum s-a ntmplat
cu Istoriile tiprite anterior de Marian Popa (n 2001) sau de Alex tefnescu (n 2005). Ct
privete lucrarea dlui N. Manolescu, o prim parte a acesteia, mai restrns, a aprut pentru
ntia oar n 1990 (i a fost reeditat n 1997 i n 2002), oferind o imagine aproximativ (dar
azi confirmat) a ceea ce ar fi fost s devin ntregul. Este i motivul pentru care, dup ce am
petrecut, vorba lui Mircea Crtrescu din cadrul lansrii, cteva nopi cu voluminoasa carte,
ajungnd la concluzia c aceasta nu contrazice mai nimic din textul pe care i l-am dedicat n
1990 (reinndu-l apoi n volumul meu Partea i ntregul, din 1999), mi ncep comentariul
(care va continua n alte trei numere ale revistei) prin reproducerea, n aceast prim secven, a
unei variante uor remixate a celui de atunci.
ISTORIA LITERAR acum (n 1990 i n 2008) aprut confirm strategia pe termen lung a lui
Nicolae Manolescu, devenit limpede odat cu Arca lui Noe, eseul despre romanul romnesc,
unde tipologia narativ preluat, n linii mari, de la americanul Wayne C. Booth (din Retorica
romanului) este depit prin fineea i caracterul destul de aplicat al analizelor. Criticul s-a
meninut, dintru nceputuri, ntr-o permanent legtur cu fenomenul curent al literaturii,
consumndu-se n miile de cronici pe care nici nu le-a strns pn n 2001, cnd au aprut ntro ediie selectiv, sub titlul Literatura romn postbelic (Lista lui Manolescu), la editura
braovean Aula n volum (dar pe care beneficiarii, chiar i atunci cnd erau, de fapt,
contestai, le-au colecionat cu grij i chiar cu sfinenie), ns nu i-a neglijat nici contribuia
solid i serioas, inclusiv cea teoretic. Metamorfozele poeziei (1968), Contradicia
lui Maiorescu (1970), Introducere n opera lui Alexandru Odobescu (1976), Sadoveanu
Utopia crii (1976) i Arca lui Noe (I-III, 1980-1983) se adaug, astfel, cronicilor literare
sau textelor agreabil-speculative reunite n cele apte volume de Teme, pe care eu nsumi le-

am caracterizat cndva drept exerciii agile ale unui miniaturist care ambiioneaz s picteze i
fresce. Menionnd i activitatea de mentor al unui cenaclu n anii '80, dup modelul lui
Maiorescu ori Lovinescu, este limpede c ntiul volum al Istoriei critice... (iar acum ntregul
acesteia) ar reprezenta, n intenia autorului su, cheia de bolt a unui demers de anvergur.
Cum era de ateptat, prima parte a acestei lucrri n care autorul ia n discuie literatura naional
de la nceputurile ei (identificate cu limba romn criteriu de validare esenial) i pn la
romanul postpaoptist (poezia paoptist rmnnd pentru rest), debuteaz cu o introducereprogram, n care N. Manolescu i definete scopurile i explic felul n care nelege obiectul
preocuprilor sale. E greu de spus dac introducerea, documentat i elegant, se constituie ntr-o
veritabil contribuie teoretic, este sigur ns c ea este o ncercare (acum, n 2008, uor
retuat, vom vedea n numrul urmtor n ce sens) de a justifica propriul demers i, eventual, de
a prentmpina unele ateptate obiecii. Trecnd peste evocarea cunoscutei aporii a lui Wellek
(Cele mai multe dintre marile istorii ale literaturii sunt fie istorii ale civilizaiei, fie colecii de
eseuri critice. Primele nu sunt istorii ALE ARTEI, celelalte nu sunt ISTORII ale artei),
principalul reper, ntru identificare i detaare, rmne G. Clinescu, care, n prefaa Istoriei...
sale din 1941, clasifica istoricii literari n trei categorii (istorici lingviti/ profesori/ critici
publiciti cronicari literari), care are meritul de a fi stabilit tabla de valori cu care operm i
a crui contribuie teoretic n-a fost ameliorat, ntre timp, aproape deloc. Este amintit metoda
narativ (de care N. Manolescu se desparte), ca i lectura invers (pe care, reformulnd-o,
aproape c o absolutizeaz, vom vedea cu ce rezultate), se observ c dup G. Clinescu istoria
literar este forma cea mai larg de critic, dar i c el a creat o tensiune ntre istoric i estetic
tocmai creznd c le mpac, ceea ce a contribuit, cu sprijinul neateptat al noii critici, de
factur structuralist i semiotic, antiistoric prin natura ei, la amnarea scrierii unor alte istorii
literare la noi. Nu se pierde momentul de a se mai da un bobrnac protocronismului, orientare
diacronic, dar curent de esen romantic, nostalgic i retardatar.
Dincolo de apelul la contribuia diverilor teoreticieni strini (Wellek, Gadamer, F. Braudel,
Genette), e de reinut ntrirea i reformularea prin Jauss, care ia n considerare relaia cu
implicaii estetice i istorice dintre oper i cititori (deci i dintre oper i critic), a principiului
lecturii inverse clinesciene n regimul unei interglosri infinite, bazate pe diacronia
intertextual. Nicolae Manolescu face loc, totodat, i altor preri critice n istoria sa, ceea ce
d paginii sale un neateptat, surprinztor (dar nu totdeauna convingtor) aspect de cronic
literar care ia n discuie diversele tratate ale altora. Tratate care, conspectate, nlocuiesc, nu o
dat, opinia proprie. Altminteri, N. Manolescu a scris despre toate istoriile literare i studiile mai
importante aprute n ultimele decenii. n ceea ce privete istoria sa literar, ea e conceput,
programatic dei o atare declaraie poate fi numai un simplu alibi ca o expresie a propriei
subiectiviti creatoare: NU o oper perfect...i stereotip, ci una vie i contradictorie, iar, pe
de alt parte, NU un manual destinat instruirii, ci, cel mult, o ncercare menit s plac celor
instruii.
Peste fineea deduciilor i coerena argumentaiei, e de remarcat apariia, nc din prefa, a unui
stil curios, ntructva foiletonistic, presrat cu expresii precum s m explic, prerea mea este
c sau cu afectri preioase de tipul chiar n vremea studeniei mele etc.. Acest stil, care vine
n contradicie cu (totui!) necesara etichet a unei lucrri pretenioase, cum trebuie s rmn
orice istorie literar, chiar i una pentru delectarea celor instruii, se menine, din pcate, pe tot
parcursul crii, subminndu-i (dar nu doar el singur) apartenena la domeniul revendicat.
CT PRIVETE materia supus, spre a folosi termenii autorului, interpretrii i valorizrii, era

de ateptat la un critic prea puin ortodox cum este N. Manolescu, autor de lecturi infidele,
cruia nu-i place s mearg pe ci bttorite (dect dac sunt bttorite de tlpi prestigioase), ca
unele lucruri privind, de pild, ordonarea pe capitole sau unghiul de lectur s intrige, dac nu
chiar s scandalizeze. Aa, o problem discutabil rmne excluderea, dup modelul clinescian
(dar argumentat n prefa), a textelor vechi concepute n alte limbi (n principal, n slavon),
cum ar fi, bunoar, nvturile lui Neagoe Basarab ctre fiul su Teodosie. S admitem c
nu e, n legtur cu opera respectiv, chiar o chestiune homeric (privind paternitatea, firete),
aa cum se exprima un comentator prea patetic. Dar cultura romn veche, destul de srac, nu-i
poate permite luxul de a ignora asemenea texte. De altminteri, istoricii literari strini, care se
pronun despre literatura lor medieval n limba latin, procedeaz cu totul altfel. Prestigiul
enorm al lui G. Clinescu nu e suficient pentru a ntreine azi o asemenea atitudine. Tot aa,
discutabil rmne etichetarea drastic a scrierilor noastre umaniste din secolele al XVI-lea al
XVIII-lea drept literatur medieval, fr necesarele nuanri i fr a admite existena unor
(fie i slabe) puni ctre contemporaneitatea european, pe care ali istorici literari le semnaleaz.
Dac ne referim la autorii luai n parte, acetia sunt discutai n stilul eseistic binecunoscut al
criticului, imaginea unora fiind agrementat prin caracterizri ocant-memorabile, precum
aceasta, referitoare la Neculce (i impus, ntre timp); un Procopius care pltete
contemporanilor toate poliele, ncondeindu-i pentru posteritate. Dei, ca s fim coreci,
caracterizarea cu pricina este croit dintr-un clin al mantalei clinesciene, adic din
fundamentalele fraze ale divinului critic despre cronicarul moldovean. Exist ns n cartea lui
N. Manolescu (m refer, pentru moment, doar la prima ei parte) numeroase aspecte care nu pot
s nu pun pe gnduri, mai ales c unele ofer dovada c autorul, n numele unei lecturi
inverse niel reformulate, i extinde politica sa literar (i uneori chiar politica!) la scara
ntregii noastre literaturi. Este cazul capitolului destul de amplu (mai ales n comparaie cu
spaiul acordat altor autori nsemnai) dedicat lui Budai-Deleanu (autor, s ne nelegem, absolut
remarcabil), unde, ignorndu-se cu bun tiin textul propriu-zis, adic versurile, este
supralicitat subsolul, ceea ce duce la concluzia c iganiada este mai degrab o epopee a
literaturii dect una a iganilor i o comedie a literaturitii dect una a limbajului (...) probabil
una dintre cele mai perfecte (sic!) ilustrri ale LITERATURII DE GRADUL AL DOILEA de la
Don Quijote ncoace, comparabil cu performanele moderne ale unor Joyce, Borges i
Nabokov.... Lsnd la o parte enormitatea unor astfel de apropieri, trebuie sesizat c N.
Manolescu scrie despre Budai-Deleanu nici mai mult nici mai puin ca despre Mircea Crtrescu
(cel din Levantul). Pe de alt parte, se minimalizeaz un text (cel poetic) cu adevrat
admirabil (n favoarea altuia, mai indigest, dei de tot interesul subsolul) i i se contest
scriitorului intenia alegoric (pe care el nsui o afirm), izolndu-l, pe aceast cale, de ambiana
iluminismului ardelean. n plus, Micu, incai i Maior, socotii drept reprezentanii aa-zisei
coli Ardelene (sic!) sunt executai n nici dou pagini, criticul izbutind (greu de neles cu ce
intenie) s escamoteze obiectul real al demersului lor.
Subminat, ca istorie literar (cel puin n prima ei parte, dar m tem c i ca ntreg), de stilul
eseistic-speculativ i de caracterul hazardat al unor interpretri (cci istoria literar trebuie,
totui, s rmn domeniul lucrurilor credibile i solid argumentate, nu al supoziiilor ocante),
prima parte a lucrrii lui N. Manolescu realizeaz totui o serie de profiluri scriitoriceti cnd
doar corecte, cnd remarcabile i presar nu puine observaii de amnunt pline de miez. Ea
ofer, totodat, i opinii de-a dreptul nucitoare, cum ar fi apropierea fcut fr urm de zmbet
(dar de un imens umor involuntar) ntre Iordache Golescu i Jorge Luis Borges din Ficciones.

Asemenea relaionri sunt, orict ar prea de ciudat, emanaia unei surprinztoare atitudini
protocroniste la un autor ce se declar un nverunat adversar al acestui curent. Protocronitii
vedeau n moara cu fcaie strmoaa turbinei Pelton, Nicolae Manolescu vede n obscura fars
Occisio Gregorii ludicul i parodicul caracteristice, cum se tie, poeziei de la Cenaclul de
Luni.
II
FA DE prima parte a Istoriei critice..., aceea din 1990, prefaa are, n ediia integral, un
adaos care-i confer i noul titlu: Istoria literar la dou mini. Metafora minilor care se
deseneaz reciproc, din litografia lui M. C. Escher, sugereaz condiia istoriei literare, aa cum o
nelege N. Manolescu: cititorul de ieri i cititorul de azi (atunci cnd este vorba de opere ale
trecutului) sau chiar acelai cititor criticul nsui , n etape diferite ale existenei sale (cnd
este vorba de ale contemporaneitii) nu se ignor, ci i conjug prerile. Tocmai de aceea N.
Manolescu scrie o istorie critic, adic una, n bun msur, a receptrii literare, n care autorul
nregistreaz opiniile comentatorilor anteriori, insinund-o, desigur, i pe a sa proprie. Este,
poate, acesta principalul motiv pentru care se ignor aproape total biografia scriitorului i
raporturile sale cu creaia. Cnd evocarea omului apare, este (ca n cazul lui Slavici, s zicem)
spre a lmuri tot probleme de receptare critic.
Lucrarea are i o postfa, intitulat Nostalgia esteticului i avnd ca motto dou versuri din
Ex libris, de Tudor Arghezi (n intenie, ultimele, dar greit citate). Contient c scrie o istorie
literar ntr-un timp n care asemenea lucrri nu mai sunt la mod, N. Manolescu caut motivele
pentru care aceast disciplin (i critica n genere) a intrat n criz n ultimii cincizeci de ani. n
comunism, cauza principal a fost greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii n istoria
social i politic. Pe acest fond, a doua agresiune important ar fi venit din partea
structuralismului, implicnd un spirit tiinific ce respinge diacronia. Dei spre deosebire de
sociologismul vulgar, care cuta raiunile aprecierii n afara textului, structuralismul le cuta
exclusiv nuntru, N. Manolescu socotete c nici de data aceasta demersul interpretativ nu avea
nicio atingere cu esena estetic a literaturii, reducnd operele la procedee i practici textuale i
inducnd o ciudat idee de progres al literaturii sub raportul tehnicii. Autorul i explic
tolerarea i chiar ncurajarea, la noi, dup 1970, a structuralismului, tocmai din pricina rezervelor
Cenzurii fa de referenialitatea operelor. Cu toate acestea, i n ciuda unui estetism strategic al
criticii anilor '60-'80, recitite astzi, articolele i crile de critic literar din ultimele dou
decenii de comunism par mai puin datate dect , de exemplu, romanele. Observaia din
urm caut s justifice felul n care autorul a tratat proza noastr postbelic, demantelnd civa
autori de prestigiu dintr-o perspectiv pe care, n urm cu mai muli ani, o caracterizam prin
sintagma ideologism ntors. Ceea ce pune sub semnul ntrebrii sinceritatea nostalgiei
esteticului. n sfrit, dup 1989, critica i istoria literar ar suporta ultima i cea mai puternic
agresiune din partea americanizrii culturale a Europei. Fcnd apel la ideile lui Allan Bloom
(din Criza spiritului, cartea din 1987), Harold Bloom sau George Steiner, N. Manolescu
ncearc s caracterizeze fenomenul i s dea, totodat, o imagine a consecinelor acestuia asupra
prezentului romnesc, viznd ultimele generaii, care au ncetat s mai citeasc i nu concep s
triasc dect n prezent. Drept care criticul se arat (acum!) profund dezamgit de creaia lipsit
de autenticitate, de cultur i de miz a ultimelor promoii literare. Soluia ar fi chiar istoria
literar, pentru c ea reface verig cu verig lanul de autori, deopotriv diferii de mine i

aidoma mie, ale cror opere n proz sau n versuri, lirice sau romantice, realiste sau fantastice,
comice sau tragice, au hrnit spiritul milioanelor de cititori i au furnizat criticilor literari
interpretri profunde sau sclipitoare. Dincolo de aceast pledoarie pro domo, ar mai fi de
observat c autorul nu ezit s-l citeze pe Sorin Alexandrescu, care l situeaz pe N. Manolescu
alturi de Maiorescu, Lovinescu i Clinescu, ntr-un cvartet de aur al criticii. Vom citi i vom
vedea.
REVENIND, acum, la materia propriu-zis a crii, trebuie observate ncercrile de a impune o
nou periodizare, n spiritul lucrrii teoretice a lui Harold Bloom. Lsnd detalierile pentru
momentele potrivite, ar fi de spus c, dup ce se ocup de LITERATURA MEDIEVAL (15211787) i NEOCLASICISM I ILUMINISM (1787-1840) , criticul ncadreaz restul literaturii
n trei mari seciuni: ROMANTISMUL (1840-1889), MODERNISMUL (1889-1947) i
CONTEMPORANII (1947-2000), acordndu-le acestora din urm un numr aproape egal de
pagini cu cel dedicat ntregii literaturi anterioare.
Paoptismul i junimismul sunt aezate, aadar, convenional, sub marea umbrel a
romantismului, nuanrile, cte sunt, opernd la nivelul fiecrui autor antologat.
Fr s aduc mai nimic nou n nelegerea global a perioadei romantismului romnesc,
caracterizat, precum se tie, de o coexisten cu efecte originale a diferitelor curente literare, N.
Manolescu ncearc s dea ideilor altora o glazur personal, prelund de la Virgil Nemoianu i
utiliznd cu insisten (pn devine o marot) noiunea de ROMANTISM BIEDERMAIER, un
romantism de faza a doua (constnd tocmai n amestecul de elemente specifice diferitelor
curente, ntr-o creaie mai puin avntat, himeric ori vizionar, nclinat spre moralism,
intimism, existen domestic i chiar social etc.), care ar caracteriza n chip decisiv literatura
noastr (inclusiv creaia eminescian) din pricina relativei sale ntrzieri. n acest sens, poezia
paoptist va fi pus sub semnul lamartinismului.
Trecnd la scriitori, trebuie spus c lucrarea lui N. Manolescu amestec n aa msur observaii
ndreptite cu opinii contestabile, nct cititorului ei i vine s protesteze la fiecare pagin. S
admitem, totui (doar ca ipotez de lucru), c ar fi vorba de o manier original, att n modul de
a nelege istoria literar, ct i n ceea ce privete viziunea asupra autorilor luai n discuie. Dl
Manolescu precizeaz c lucrarea sa nu este una pentru cei care vor se se instruiasc, ci pentru
cei deja instruii. Este, aadar, o colecie de glose pe marginea literaturii romne. Dincolo de
faptul c textele sunt, adesea, simple niruiri de preri ale altora, ele nu sunt de sine stttoare,
nu-i sunt suficiente lor nsei. Iat, de pild, textul despre Asachi, nceput cu un citat dintr-o
poezie i aducnd n discuie un nume: Bianca Milesi. Dar cine e Bianca Milesi? Parc o iubit a
autorului. De cnd? De unde? Din Italia?...Sau doar o amic?... Alergi la Clinescu i afli.
Capitolul despre Asachi (i despre atia alii) din lucrarea acestuia e rotund i complet. Tocmai
de aceea, dac am compara aceast nou istorie a literaturii cu cea clinescian, care amintete
prin vigoare i amplitudine simfoniile beethoveniene, ea ar putea da impresia c are ceva din
tonul subiratic i din caracterul frivol i bit al muzicii pop.
Evident, aflm n carte i multe lucruri interesante, atractiv expuse, incitante, chiar cnd sunt
discutabile. Dl Manolescu este un important critic literar, rtcit ntr-un domeniu n care ai
senzaia c nu se simte prea bine. Domnia sa rmne i aici cronicarul literar i chiar foiletonistul
(din Lista lui Manolescu), glosatorul (din Teme), analistul subtil (din Arca lui Noe),
eseistul (din Introducere n opera lui Alexandru Odobescu sau din cartea despre Sadoveanu). n
Eliade i se pare a descoperi un poem care ne duce cu gndul la Mircea Crtrescu (a crui stafie
cam bntuie cartea). Poi s fii sau s nu fii de acord. Dei nu e tocmai un specialist n folclor,

afirm c Mioria este capodopera lui Alecsandri, cu nimic mai prejos dect LUCEAFRUL
eminescian. Dac ai citit deja capitolul despre Eminescu, devii vistor, pentru c acolo afli c
s-a dat de obicei LUCEAFRULUI mai mult importan dect merita. Discuia despre
relaia lui Alecsandri cu folclorul rmne ns interesant, dei nu toat lumea va fi de acord cu
opiniile autorului. Poetul Bolintineanu este aflat, convingtor, n Florile Bosforului (din care
criticul citeaz cu gust), dar N. Manolescu nu evit a contraia afirmnd c siroposul roman
Elena ar fi cel mai izbutit nainte de Viaa la ar. Bineneles, aceast aseriune l va arunca
pe autorul Ciocoilor vechi i noi n obscurul pluton al nceptorilor romanului romnesc,
alturi de Bujoreanu, Pelimon, Pantazi Ghica i ceilali. i, trecnd la proz, aezat acum la
locul cuvenit, dup poezie, ne aducem aminte c N. Manolescu a debutat cu un voluma intitulat
Lecturi infidele. Prin urmare, ar fi s nu ne mire ceea ce, n realitate, ne mir: c desfiineaz,
bunoar, celebra nuvel a lui C. Negruzzi, Alexandru Lpuneanul, ca fiind lipsit de
subtilitate artistic, i aaz n locul ei O alergare de cai (probabil pe considerentul c include,
ctre sfrit, un naiv joc metatextual, ca n literatura de mai apoi a optzecitilor) i foiletoanele
din Negru pe alb (evident remarcabile, ns nu chiar toate). Trebuie spus c att comentariul
ct i argumentaia privind nuvela sunt lamentabile (doar c se simt la ele acas). Cartea este, de
altfel, plin de platitudini. Dou ar fi reprourile majore ale criticului, anume c nuvela nu e pe
att de obiectiv cum credea Vianu n Arta prozatorilor romni i e lipsit de adncime
psihologic. Prima observaie a mai fost fcut. A doua este ns o grav eroare, care vine din
totala ignorare de ctre N. Manolescu a faptului (observat mai nti de ctre E. Lovinescu, apoi
de ctre muli alii, de la G. Clinescu pn la G. Dimisianu i chiar pn la autorul acestor
rnduri) c nuvela lui Negruzzi este de fapt o dram, c important este aici dialogul, nu
naraiunea, c tocmai aceasta este diferena dintre cronica lui Ureche, de la care Negruzzi pleac,
i textul su, unde adncirea psihologic provine, ca n teatru, din dialog. Nu ntmpltor, mai
toate relurile subiectului (Bolintineanu, Samson Bodnrescu, Iuliu I. Roca, Eminescu sau G.M.
Zamfirescu) au generat piese de teatru.
CAPITOLELE despre paoptiti sunt, totui, n general, acceptabile, presrate, dincolo de unele
opinii riscate, precum cele evideniate mai sus, cu observaii de detaliu interesante, cu mici
digresiuni de aparen erudit, cu speculaii, cu suportabile i uneori simpatice afectri. Lucrurile
nu mai stau, ns, tot aa n capitolul despre JUNIMEA. Excelent comentator al autorilor de
rangul al doilea, N. Manolescu se transform ntr-un critic oarecare n contact cu marea
literatur. Dac Titu Maiorescu este prezentat convingtor, insistndu-se pe ideea (nu tocmai
nou) c mentorul junimist nu s-a opus, de fapt, formelor occidentale, ci doar lipsei de coninut a
unora dintre ele, astfel c germenii ideii lovinesciene a unor forme fr fond ca fenomen creator
sunt de aflat tot la el, ceilali junimiti se vd silii a suporta capriciile unor interpretri hazardate,
subiectiviste, lipsite de substan sau chiar atinse de acel ideologism rsturnat de care vorbeam.
Capitolul despre Slavici este corect, evideniind valoarea ctorva nuvele i relund, n privina
romanului Mara, consideraiile din Arca lui Noe (inclusiv curioasa formul prima femeie
capitalist din literatura noastr, o BUSINESSWOMEN). Cel despre Creang, cu opinii
comune, minimalizeaz uor Amintirile, considernd mediocre partea a doua i a patra, cam
prea stufoas Povestea lui Harap-Alb, n vreme ce adevratele capodopere ar fi s fie Mo
Nechifor Cocariul i Povestea lui Stan Pitul. Textul despre Creang atrage ns atenia
prin cteva amuzante (dar simptomatice la N. Manolescu, cel puin n aceast lucrare grbit)
scpri din condei. Care pot fi considerate mruniuri, dar stric imaginea. Aa, la pag. 413,
dup un pedant apel la Boccaccio prin Francesco de Sanctis, spre a aduce n discuie componenta

parodic, prin referire la Ivan Turbinc i reamintirea principalei obsesii a lui N. Manolescu,
farsa anonim Occisio Gregorii, criticul rezum, ca fiind cel mai bun exemplu, Povestea
povetilor. Trei pagini mai ncolo, ns, venind vorba de textele licenioase, Povestea
povetilor i se pare lipsit de haz. Apoi descoper cel mai frumos incipit din literatura noastr
n partea a doua din Amintiri, ns cnd citeaz, alege o sintagm (Ozana cea frumos
curgtoare i limpede ca cristalul) din partea a patra. Tot aa, citind superficial un pasaj celebru
(din episodul scldatului), ajunge (n cel mai deplin stil colresc) la concluzia eronat c, spre
deosebire de Goe al lui Caragiale (care nu prea ar avea ce cuta aici, ca element de comparaie!),
dup ce Smaranda l pedepsete confiscndu-i hainele i-l oblig s se ntoarc de la ru n
pielea goal Nic e cuprins de remucri i se face biat de treab. Ceea ce nu e adevrat,
deoarece cuminirea lui e cu totul temporar i prefcut, aa cum o declar naratorul nsui, cu
inegalabil umor. Pasajul e prea cunoscut spre a-l mai cita, ar fi ns de spus c Vladimir Streinu l
evoc pentru a evidenia una dintre strategiile narative ale marelui humuletean.
Hazardat i pus pe ceart este interpretarea comediilor caragialiene, unde Trahanache i se pare
autorului un personaj greit neles, pe care critica l-a supus unui tratament prostesc, vznd n
el (ca i regizorii de teatru) un personaj comic, dei ticitul so al Zoei ar fi un factor de
stabilitate, un politician apreciabil (ca i ceilali, inclusiv Farfuridi). Exist i n textul despre
Caragiale rezultate ale lecturii grbite, cum ar fi, de pild, ideea c, n finalul Nopii
furtunoase, iele se dezleag i adevrul iese la lumin. Tocmai asta e, c nu iese, dovad
frumoasa legtur de ic a lui Chiriac, gsit de Dumitrache n patul consoartei. Care (dei ar
cam fi cazul) nu-l pune pe gnduri pe cherestegiu. Dar nici pe dl Manolescu.
Capitolul cel mai penibil din ntreaga lucrare este cel nchinat lui Eminescu, unde multe dintre
susineri se sprijin pe o carte a lui Caius Dobrescu, textul ncepnd, pur i simplu, cu evocarea
plin de simpatie a cazului Dilema. Ceea ce spune totul. Aici critica mereu pus pe har,
apostrofrile, punerile la punct aproape retorice se observ mai mult ca n alt parte, mpreun cu
superficialitatea abordrilor i cu aspectul foiletonistic. Obsesia principal este mitul Eminescu,
pe care N. Manolescu vrea s-l demonteze (n ideea just, mpins, totui, prea departe n
susinerile critice, c orice form de cult este mortificant). Respingerea obstinat a ideii unui
Eminescu plutonic (i ieit din aria BIEDERMAIER) este parte component a acestui demers.
Lund n considerare eventualul gust al tinerei generaii (aspru vzut n postfa!) criticul mut
(ca i n alte pri) accentele, punnd Antropomorfism n locul textelor grave i Mai am un
singur dor (poezie evident important, considerat ns adevrata capodoper), n loc de Od.
(n metru antic), ilustrativ, cic, pentru poezia de concepte goale. Pe de alt parte, criticul
pare a se certa cu toat lumea care crede altceva despre Eminescu, condamn exegezele ca pe
ceva pedant i inutil, iar cnd e de acord c I. Negoiescu a dat, alturi de Maiorescu i
Clinescu, o interpretare valabil, se strduiete s-o contrazic la fiecare pas. Tratnd lucrurile n
felul acesta, se trezete, cnd ia n discuie, de pild, reacia de indignare a multora fa de
grupajul dilematic, fcnd, pur i simplu, pamflet: Iar o poet cu lungi plete romantice, tot de
dincolo de Prut, condamn pe neiubitorii de Eminescu de la tribuna Parlamentului Romniei.
Mai are rost s rspundem unor asemenea aberaii [...]?.
S fie acesta tonul potrivit ntr-o istorie literar?
III
EXIST VIETI care, dup o mai lung (sau mai scurt) adstare ntr-un peisaj, iau culoarea

acestuia, spre a nu distona i a fi puse, astfel, n primejdie. Dl Nicolae Manolescu nu este, aa

cum ne arat tot ce a scris pn acum, un istoric literar n adevratul neles al cuvntului, ci un
cronicar literar i un foiletonist, un glosator nclinat ctre speculaia inteligent sau chiar subtil
i un eseist de cert aplicaie. Aflat pe trmul istoriei literare pentru care, n afara ambiiei de
a realiza un soi de cheie de bolt a operei sale i a orgoliului de a stabili i restabili ierarhii, prea
puine alte caliti/ trsturi pe care le posed l-ar recomanda , foiletonistul i glosatorul
ncearc s ia culoarea mediului, adoptnd unele elemente de suprafa (dar deloc neimportante)
ale acestuia. Bunoar, periodizarea, caracteristic, precum se tie, oricrei lucrri de acest fel.
n mod tradiional, periodizarea literar se bazeaz pe relaia de interferen ntre factorii de
determinare interni i cei externi. n istoriile literare didactice ea este foarte riguroas (i uneori
simplificatoare), fr a putea spune c utilizeaz ntotdeauna criterii unitare. La dl N. Manolescu
periodizarea este, ns, mai curnd convenional, dei vrea s dea impresia c e serios
ntemeiat i, mai ales, novatoare. Lucrul se ntmpl pentru c autorul lucrrii n discuie este
lipsit de gustul ideologiei literare i, mai ales, dispreuiete strategic preocuprile teoretice, dar i
exegezele, socotind c mai presus de orice este critica. n acest sens, pare a rsturna termenii
aseriunii clinesciene conform creia istoria literar e forma cea mai nalt de critic, astfel c,
pentru domnia sa, dimpotriv, critica pare a fi forma cea mai nalt de istorie literar. Aceast
nou concepie, ieit dintr-o rstlmcire, mpiedic lucrarea dlui Manolescu s devin o fresc
i face din ea o niruire de cronici, foiletoane, eseuri i profiluri literare ornduite cronologic.
Revenind la periodizare i taxonomie, trebuie menionat c, n acest domeniu, dl Manolescu a
fost mai curnd derutat dect influenat n bine de lectura oarecum trzie (relativ la propria sa
activitate) a lucrrii lui H. Bloom despre canon. Cel care realizase, mpreun cu D. Micu, n
1965, datata Literatura romn de azi pune greu de acord criteriile, ceea ce d demersului su
clasificator de acum un oarecare eclectism i o anume indecizie; fr a mai vorbi de lipsa de
relief personal.
Dup ce vorbete despre Literatura medieval, Neoclasicism i iluminism, Romantism
(unde sesizeaz ntiul canon, cel junimist), criticul ajunge (nitam-nisam, a zice) la
Modernism, pe care-l suprapune ncrcatei de evenimente perioade 1889-1947. Eclectismul
taxonomic e evident, ncepnd de la anii de grani: primul ar sugera un principiu estetic, aadar
intern, al desprinderii de canonul junimist. Cel de-al doilea este ns unul cu trimitere la factori
externi, pentru c la sfritul acelui an a nceput, n Romnia, comunismul. Dac avem n vedere
c urmtoarea mare seciune a panoramei manolesciene poart titlul Contemporanii (ai cui?!),
eclectismul principiilor de periodizare i de clasificare devine i mai evident. Aflat n dificultate
(sau, pur i simplu, n criz de timp), N. Manolescu ncearc s salveze ce se poate salva prin
apelul la un citat dintr-o carte (Recapitularea modernitii) de colportaj ideologico-literar a lui
Ion Bogdan Lefter, care ar rezolva problema plasrii n aceeai seciune a lui t. O. Iosif i a lui
Tudor Arghezi, a printelui Agrbiceanu i a lui Camil Petrescu, a lui Cobuc i a lui Urmuz sau
a lui C.D.-Gherea i a lui Vladimir Streinu. Dac a avea n intenie un pamflet (cum am citit
deja multe la adresa acestei lucrri), a putea spune c dl Manolescu d cu barda (ca odinioar un
poet) n fiina literaturii romne pe apucate. i e convins c aceasta este istoria literar (cum
acela era convins c aceasta este arta). Avnd ns n vedere c ncerc o analiz ct se poate de
obiectiv, m limitez la a reproduce pasajul asertiv din Ion Bogdan-Lefter, cruia autorul i d
credit total: n cazul modernismului, sub umbrela conceptual a marelui curent literar i
cultural, i gsesc locul i simbolismul, i parnasianismul, i instrumentalismul, i
prerafaelismul, i decadentismul [..], i poezia pur, i avangardele, ca i poriunile nonreziduale
ale smntorismului, poporanismului i mai ales ale ortodoxismului, ale criterionismului i ale

tradiionalismului mai neutru. Trecnd peste ideea c modernismul ar fi nu doar un curent

cultural, dar i unul literar, ar fi de observat, mai nti, c, la noi, utilizarea acestul concept
creeaz oarece confuzii, ntruct, n afara unui modernism n sens larg (care nu este, ns, chiar
aa de primitor nct s-i nglobeze i pe Gherea, i pe Cobuc sau Goga, i pe Galaction, pe
Nicolae Iorga, Delavrancea, Hoga, Iosif, Al. Davila sau Ronetti-Roman), exist i unul n sens
restrns orientarea de la Sburtorul. Explicaia opiunii pentru poriunile nonreziduale ale
smntorismului sau poporanismului este ns aceea c N. Manolescu evit, prin acest soi de
sofism, a se ocupa tocmai de smntorism i de poporanism, ntr-o istorie literar care, oricum,
nu proiecteaz convingtor autorii pe fundalul viu al epocilor, ci i prinde cu ace pe un carton
incolor. Plasnd sub umbrela modernismului dou epoci literare destul de diferite, dar mai ales
reprezentani ai unor curente i orientri distincte, dei nrudite, autorul Istoriei critice...
renun la o observaie clar pe care o fcea G. Clinescu (i pe care a preluat-o fidel i domnia
sa, n Metamorfozele poeziei), conform creia tradiionalismul interbelic (n care am putea
include i ortodoxismul) este, n deosebire de cel de la nceputul secolului (al lui Cobuc, Iosif
sau Goga, dar i al lui Galaction, Hoga ori al primului Sadoveanu), o form de modernism.
Fr a mai vorbi de faptul c simbolismul nsui apare la noi, sub influena celui francez, desigur,
nu ca reacie fa de romantismul High ori Biedermeier, ci fa de micul romantism rustic
purtnd numele de smntorism (i deloc fa de parnasianism, dup cum rezult din rondelurile
macedonskiene). Ceea ce din cartea de care m ocup rezult cam vag, dac nu cumva nu rezult
deloc.
M opresc din aceste consideraii, spre a nu da impresia c a cuta nodul n papur. Dei nu
despre papur e vorba aici. Adevrata problem este ns alta. De vreme ce N. Manolescu
reunete, alturi de interbelici, sub acelai concept, autori plasai, pn acum, nu sub umbrela n
aparen primitoare a modernismului, ci sub cea mai mic a unor orientri literare generate, la
urma urmei, chiar i de structura socio-cultural a perioadei 1890-1918, ar fi fost ca lectura n
parte a fiecrui scriitor reinut s se resimt de aceast nou perspectiv. Or, acest lucru nu se
ntmpl deloc, astfel c, dup ce parcurgem comentariile mai ample ori mai restrnse, mai
generoase ori mai pline de rezerve (dar, oricum, presrate, ca i cronicile literare ale autorului, de
tot felul de sintagme apreciative), nu ajungem la o alt imagine a scriitorilor luai n discuie. Cu
alte cuvinte, dl Manolescu uit a ncerca s ne conving c printele Agrbiceanu ori cuviosul
Galaction, Cobuc ori Goga, Delavrancea ori Hoga ar fi, de fapt, nu ce se credea pn mai ieri,
ci nite moderni. De altfel, n interiorul amplei seciuni a MODERNISMULUI, domnia sa
introduce subdiviziunea destul de conformist denumit Sfrit de secol, nceput de secol (cu
Reacii la Junimism. Naionalismul, Proza realist i naturalist, Micul clasicism poetic,
Dramaturgia la 1900 i Simbolismul), spre a aborda mai apoi, ca reprezentnd A doua
btlie canonic, epoca interbelic (unde se ocup de Marii scriitori, de reprezentani ai
poeziei, romanului, dramaturgiei, criticii, eseului i istoriei literare, avangardei majore i
minore! i de Generaia '27). Subsecvena intitulat A doua btlie canonic este
precedat de mici discursuri teoretice intitulate Noi forme de lirism. Poezia pur (cu multe
referiri la modernismul european) i Romanul doric, ionic i corintic (cu referire exclusiv
dar fireasc la cel romnesc). O mic ncercare introductiv-sintetic mai apare cu privire la
avangard. Altminteri, armtura teoretic e, n Istoria critic..., destul de precar.
DAC n privina periodizrii i a taxonomiei lucrurile stau cum stau, iar includerea ntr-un
pretins modernism a tuturor autorilor post-junimiti i interbelici (dar exist, n carte, i nite liste
cu autori de dicionar unde sunt nscrii cei pe care, poate, N. Manolescu i-ar fi prezentat

mai detaliat, dac ar fi avut timp s-i citeasc , iar din cea aezat la sfritul momentului
1889-1916, dar incluznd autori care s-au manifestat ntre 1840 i 1916 (?!), putem trage
concluzia c la fel de moderniti precum t. O. Iosif i ceilali ar mai fi i C.C. Bacalbaa, C.
Sandu Aldea, Sofia Ndejde sau Alexandru Vlahu, aflai pe acelai tabel cu civa simboliti,
dar i cu Samson Bodnrescu ori Cezar Bolliac!), aadar dac includerea n modernism este
lipsit de orice consecine n privina lecturii propriu-zise, trebuie fcut observaia c, la nivelul
comentariilor luate n parte, secvena modernist este, totui, cea mai bun din Istoria...
manolescian. Mai mult n ce privete proza i critica, mai puin n ce privete poezia,
interpretat, n ciuda existenei unei mici armturi teoretice, impresionist, empatic i coninutist.
Primul modernist ar fi Gherea, privit n comparaie cu Maiorescu i considerat a fi fost pe
nedrept supraapreciat de unii istorici literari, ntre care I. Negoiescu, n ISTORIA lui, sau
Leon Volovici, n DICIONARUL GENERAL de la Academie lucru de-a dreptul curios,
dac ne gndim c (textele cu pricina, n.m.) au fost scrise dup 1989. N. Manolescu tie bine
toate trucurile criticii literare, cunoscnd mai ales cum se poate face din alb, negru i din negru,
alb. Astfel, unii comentatori pot spune c, n ciuda faptului c are slbiciuni de tot felul, Gherea
este, totui, primul analist din critica noastr (spre deosebire de Maiorescu, care face o critic de
idei generale, se oprete n pragul analizei i limiteaz critica la rostul ei de ndrumare,
considernd-o inutil tocmai atunci cnd ea abia i deschide adevratele perspective). Dl
Manolescu rstoarn ns termenii i obine un diagnostic defavorabil: E drept c el e primul
nostru critic care face minuioase analize de opere. Dar acestea sunt incompetente i constau ntrun nesfrit bavardaj psihologic ori sociologic pe marginea textelor, a cror abordare nemijlocit
este, cnd este, una naiv-descriptiv. Nu ncape ndoial, ns, c astzi critica lui Gherea e
perimat i c nu mai st pe de-a-ntregul n picioare nici chiar studiul su dedicat lui Cobuc.
Dac Gherea e privit cu rezerve, Ibrileanu e apreciat superlativ, fiind considerat cel mai de
seam critic i istoric literar din prima generaie postmaiorescian, situat pe acelai plan valoric
cu E. Lovinescu. N. Manolescu apreciaz, n afar de Spiritul critic n cultura romneasc sau
Numele proprii n opera lui Caragiale, mai ales acele elemente care-l caracterizeaz pe el
nsui: tipul de comentariu inteligent i speculativ din Note pe marginea crilor, asemntor
cu cel practicat de N. Manolescu n Teme, ori distinciile din Creaie i analiz, care i-au
sugerat conceptele ionic i doric de mai trziu; dar i ceea ce Ibrileanu a realizat, iar
admiratorul su doar a nzuit opera de ficiune, adic Adela, considerat poate, ntiul
nostru roman de observaie exclusiv sufleteasc, naintea celor ale scriitorilor din generaia lui
Eliade, Holban, uluiu sau Blecher. Am putea spune c Ibrileanu ar corespunde statutului de
modernist atribuit, prin plasare, de ctre autorul Istoriei critice.... Numai c aceasta nu se
datorete tipului de lectur, ci lui Ibrileanu nsui, care a fost, deopotriv, un reprezentant al
nceputului de secol i al epocii interbelice (Adela aprnd n 1933). La cellalt capt, dup E.
Lovinescu i G. Clinescu, bine privit este a treia generaie postmaiorescian, cu exacte i
ptrunztoare texte despre Perpessicius, erban Cioculescu sau Vladimir Streinu (socotit i un
poet interesant, chiar dac fr not personal), cu unul mai rece despre Tudor Vianu,
considerat a fi mai bun istoric dect critic literar. i chiar dect teoretician, i cu aprecieri
aparte pentru un eseist subtil ca P. Zarifopol ori pentru cronicari i foiletoniti ca Pompiliu
Constantinescu (socotit, n chip exagerat, uitat astzi) sau chiar Octav uluiu (comentat i ca
romancier). Ct l privete pe G. Clinescu, el este considerat a fi, prin Istoria... sa, un furitor
de canon. Este interesant ns c, la fel ca i capitolul despre Eminescu, cel despre G. Clinescu
ncepe cu sfritul: publicistica, i anume cea compromitoare din primii ani de comunism,
comentat pe larg, cu o anume plcere tinuit sarcastic a maculrii propriului idol. Dar fr

crispare, astfel nct paginile cu pricina alctuiesc un fel de schi amuzat pe tema naturii
umane. Care nu poate s nu-mi aminteasc, totui, gestul izvort probabil nu din devoiune, ci
dintr-un cinism care-i cam sttea-n fire, al altui emul clinescian, Al. Piru, care i-a pus, postum,
marelui critic n circulaie mai toate textele penibile, ngrijind n 1972, la editura craiovean
Scrisul Romnesc, volumul Literatura nou. O carte util, totui, parcurs de muli cititori
(ntre care m prenumr) cu un soi de sadic (dei contrariat) interes.
Marii scriitori interbelici sunt, cu unele excepii, cei acceptai ca atare i pn acum. n proz
Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, G. Clinescu,
dar i Mateiu I. Caragiale, Anton Holban i M. Blecher. Plasarea ultimilor trei, ridicai n ochii
criticii (nu e limpede dac i n cei ai cititorilor) n ultimele decenii, poate fi discutat. Cu att
mai mult cu ct comentariile ce le sunt consacrate (n special dedicat lui Blecher) nu conving. E
vorba i de lectura invers, din perspectiva prozei optzeciste, care se trage i din sugestiile operei
celor trei autori (dar i din Camil Petrescu). Altminteri, n capitolele dedicate marilor prozatori
regsim comentariile pertinente din Arca lui Noe sau din alte lucrri anterior i aplicat
concepute (precum M. Sadoveanu Utopia Operei), cu lipiturile de rigoare i chiar cu
drastice comprimri, atunci cnd e vorba de opere care lipsesc din sumarul studiului despre
romanul romnesc. Cum ar fi Rscoala de L. Rebreanu, considerat capodoper, dar expediat
n cteva rnduri. Ca i poezia lui Camil Petrescu, socotit a fi mai tare n teorie dect n practic,
de unde susinerea c romanele sale interbelice n-ar fi capodopere. Asemenea consideraii ad hoc
se ntlnesc la tot pasul. Marii poei ar fi Tudor Arghezi (considerat aproape ateu, deoarece
dect incertitudinea existenei divinitii, poetul are mai degrab certitudinea inexistenei sale
afirmaie fcut ntr-un studiu introductiv din 1971 i pstrat pn azi, cnd o vedem fcnd
un soi de ciudat carier prin manualele colare alternative), George Bacovia (privit, parc, mai
rezervat ca nainte), Lucian Blaga (neles fr evocarea expresionismului), Ion Barbu (parc un
pic supralicitat i cu unele scpri din condei pe care le las pentru un breviar umoristic) i Ion
Pillat (nu chiar convingtor prezentat ca mare poet). Dintre ceilali, Ion Minulescu e surprins,
ntr-un text savuros, prin rsturnarea celebrei afirmaii clinesciene, care-l prezenta ca pe un
Mitic liric, n sensul c nu poetul, ci publicul epocii sale, alctuit preponderent din urmae ale
Ziei, sentimentale i cosmopolite, era caragialesc, iar poetul i-a satisfcut orizontul de ateptare.
n tot, dincolo de precaritile periodizrii i ncadrrilor, care nu pot s nu contrarieze, seciunea
modernismului este, la nivelul comentariilor considerate individual, de valoarea criticii tiute
a autorului.
IV
ULTIMA SECIUNE (a patra) a Istoriei critice... manolesciene, intitulat Contemporanii
(1947-2000), ca i epilogul referitor la perioada postdecembrist (unde autorul nu face dect s
contureze ambiana politico-ideologic i cultural i s includ civa optzeciti ntrziai), a
strnit, de fapt, cele mai multe reacii, unele subiective (dar deghizate, fie c e vorba de
ditirambice elogii, fie de vehemente negri, n haina obiectivitii), altele de-a dreptul pamfletare.
O istorie literar, mai ales dac aparine unui critic care, practicnd cu ptrundere i strlucire de
stil decenii bune cronica literar ntr-o prestigioas revist, i-a creat aura de furitor de canon i
a dat impresia (n bun msur justificat) c poate da certificate de valoare (i chiar de
nemurire!), nu poate s nu aib, asupra autorilor n via, un puternic (i, n unele cazuri,
devastator) impact. Ea valideaz sau zdrnicete iluzii, ntreine sau ucide sperane i, mai ales

dac este conceput n spirit selectiv i chiar n forma unei antologii, d multora sentimentul
inutilitii privind perseverena n a mai scrie i a mai publica. Noroc c aceste sentimente, n
prim instan rvitoare (am auzit c un autor a izbucnit n plns constatnd c N. Manolescu
nu l-a reinut n cartea sa, dei scrisese anterior despre el), dispar (atunci cnd nu se transform n
altceva) destul de repede, astfel c autorii dezamgii i bandajeaz cum pot mai bine rnile
sufleteti i revin la viciul lor, cum o face i fumtorul nveterat, dei pe pachetul de igri pe
care-l desface se afl avertismentul c, dac va fuma, va muri mai devreme sau chiar foarte
curnd.
Sigur, aspectul evocat mai sus nu e lipsit de importan. E drept c el vizeaz mai ales secvena a
doua a prii care se ocup de cei pe care criticul i consider contemporani (dar care sunt doar
contemporani ai generaiilor mai vrstnice i, nainte de toate, ai autorului acestei Istorii...,
care i-a cldit opera i prestigiul n relaie cu scrisul lor), unde aflm aizecitii i, mai ales,
optzecitii. Cu toate acestea, problema includerilor sau a excluderilor, care a fcut (i, probabil,
va mai face) s curg mult cerneal violent i chiar vitrion, e una secundar. Ea poate fi
pus, de pild, dac discutm caracterul de istorie literar al acestei lucrri, care nu revendic
exhaustivitatea i pretinde c nu vrea s concureze dicionarele. Trecnd peste apartenena sau
nepartenena ei la domeniul pe care i-l arog, s-ar putea face, totui, observaia c o lucrare de
acest fel n care figureaz Mircea Scarlat i Ion Bogdan Lefter, dar din care lipsesc Adrian
Marino, Marin Mincu sau Marian Popa n-ar prezenta cea mai mare ncredere. C, bunoar, de
ce s fie reinut Elena tefoi, iar nu Carolina Ilica ori Daniela Crsnaru? De ce Andrei Bodiu,
iar nu Daniel Cristea Enache? De ce Adrian Alui Gheorghe sau Clin Vlasie i nu ali o sut de
poei? De ce nu i Eugen Uricaru (sau Petru Popescu), mcar avnd n vedere c i-a precedat lui
N.Manolescu la conducerea breslei scriitoriceti? S-a exprimat chiar ideea (nu ntrutotul trznit)
c, exceptnd dou-trei nume, autorii optzeciti selectai ar fi putut fi nlocuii cu alii, ntr-o
lucrare la fel de credibil (sau la fel de contestabil). Cu att mai mult cu ct nume reinute, de
pild, n Istoria literaturii romne contemporane, de ctre Alex tefnescu, nu sunt amintite
nici mcar n treact n cea a lui N. Manolescu. Sau avnd n vedere c autori ridiculizai de ctre
Marian Popa n lucrarea sa devin prezene de prestigiu n cea de acum.
Toate acestea nu sunt, pn la urm, dect un lung prilej de vorbe i de ipoteze. Trebuie fcut
precizarea limpede c, dincolo de dou-trei cazuri, nu aceasta e problema Istoriei critice, unde
nu sunt trecute cu vederea nume care conteaz. Aa nct problema esenial este cum citete N.
Manolescu literatura ultimei jumti de secol, pe de o parte n ansamblul ei, iar pe de alta
ntruct privete autorii de prim-plan considerai individual.
CND a vorbit, n noua prefa (care era tot cea veche, uor adugit) a crii sale, despre
istoria literar la dou mini, N. Manolescu se va fi referit, n primul rnd, la literatura pe care
o consider contemporan, adic la cea numit, nainte de 1989, literatura romn de dup
Eliberare, care, n condiiile unei aa-zise noi eliberri, cea de sub comunism, s-ar cere
revizuit. Istoricul de azi e criticul de ieri, n faa cruia se ridic o problem similar celei cu
care se confrunt cineva care motenete o artoas cas veche, pe care nu poate s-o drme spre
a construi alta cu totul nou, aa c decide s-o reconstruiasc. Greeala cea mai mare pe care ar
putea s-o fac un asemenea fericit proprietar, ar fi aceea de a-i pune, n loc de ferestrele i uile
cam scorojite, dar n stilul epocii, termopane i ui metalice. Aceast situaie este evident dac
vom compara cronicile literare pe care criticul, la insistena discipolilor si optzeciti, le-a strns
(selectiv) n trei volume (aprute la Editura Aula din Braov, n 2001). Relaionarea cu
respectivele cronici (dar i cu o serie de studii sau prefee) s-ar fi impus oricum, dar prezena lor

ntr-o carte face operaia mai lesnicioas.

Trebuie fcut, aadar, de la bun nceput observaia c seciunea Contemporanii st sub
semnul imaginii simbolice de mai sus, arhitectonica ei dezvluind (pentru c asta se ntmpl i
n cazul reconstruciilor reale) modul n care s-a lucrat, dar i lipiturile, fisurile, adaosurile ori
catul superior, aezat pe aceeai temelie, ceea ce poate pune n primejdie, la cel mai mic
cutremur, ntreaga cldire.
Un text nou (ca un termopan) este preambulul Un lustru de tranziie. Realismul socialist.
Titlul e neatent formulat, dnd impresia c autorul s-ar referi la intervalul 1944-1948, cnd ar fi
aprut curentul incriminat. n realitate, el pare a avea n vedere dou lucruri: mai nti lustrul
cu pricina, ilustrat de ceea ce pna acum numeam generaia rzboiului sau generaia pierdut
(i regsit); apoi realismul socialist, care ncepe a se manifesta, la noi, imediat dup 23
August, devenind dominant ntr-un alt lustru (1948-1953) i impunnd un canon oficial pe care
criticul l urmrete cu obstinaie manifestndu-se, dincolo de orice schimbare la fa, n cazul
generaiilor mai vechi, n tot decursul perioadei comuniste, pn cnd e nlocuit (sau, mai bine,
dublat) de cel optzecist. Valorificnd vechi cunotine, dar i studii mai recente dedicate
chestiunii, N. Manolescu d aici partea aa-zicnd teoretic cea mai ntins din cartea sa. Dar i
cea mai ideologizat, n spiritul unui ideologism l'envers (pe care, n urm cu vreo nou ani, l
numeam, ntr-un editorial din revista Litere, ideologism ntors), adesea excesiv i chiar
oportunist (ca i ideologismul celor pe care, n unele momente, i condamn cu o angajare nu
chiar specific domeniului istorico-literar). Iat un rod al exagerrii de acest tip, care rmne, din
fericire, fr consecine importante n sectorul analitic al lucrrii: Regimurile comuniste sunt
cele mai dogmatice din istorie, n plus, niciun altul nici fundamentalismul catolic din trecut,
nici acela islamic din prezent, ca s nu mai vorbim de dictaturile de dreapta din Europa i
America de Sud a secolului XX n-a controlat ntr-o msur comparabil societatea, economia,
colectivitile, instituiile, legile, ca i indivizii, credinele, gndirea i intimitatea persoanei.
Regimurile comuniste sunt singurele cu adevrat totalitare. Mai pertinent (i contrazicnd, n
fond, radicalismul, el, fundamentalist al afirmaiei de mai sus), este opinia (sever i ea) despre
literatura scris sub comunism: Proteic i cameleonic, avnd, ca Ianus, dou fee, aceast
literatur pune azi o mare problem: ea a avut, n chipul cel mai inextricabil (?!), doi autori, unul,
romancier, poet sau dramaturg, cellalt, cititorul, criticul, interpretul. Ceea ce e valabil cu o
singur observaie: nu e vorba de criticul i interpretul n act (unde ei traverseaz aceeai situaie
cu a scriitorului i sunt, n fond, la fel de cenzurai), ci de acetia n ipostaza de cititori (i att) ;
sau a cititorului n ipostaza de critc (ct este). Dovad st faptul c nsui N. Manolescu se vede
nevoit s-i reviziasc (uneori, dup cum vom vedea, radical) opiniile formulate nainte de 1989.
Situaie care poate duce la concluzia c i critica literar manifesta, atunci cnd ncerca s nu se
conformeze strict liniei oficiale, acelai cameleonism, poate doar mai discret, dar oricum dispus
la mici compromisuri, ca i la benefica autocenzur, cu al literaturii.
Ceea trebuie neaprat observat este c modul n care sunt prezentai autorii lustrului de care
vorbete criticul nu are aproape nicio legtur cu preambulul aa de (neo)ideologizat. Secvena
Supravieuiri: vestigii din vremea unei literaturi normale (cu Edgar Papu, C. Noica, Tonegaru,
Radu Stanca, Ion Negoiescu cruia i se minimalizeaz, dei, formal, e declarat remarcabil,
eseul Poezia lui Eminescu , Nicolae Balot) cuprinde profiluri (cel al lui Radu Stanca a fost
detectat deja ca fiind, pur i simplu, o prefa veche de peste 40 de ani) conturate independent. n
plus, e de neneles ce caut aici Alexandru Paleologu, care n-a scris mai nimic n aceast
perioad, afirmndu-se dup 1970 (Alex tefnescu i Marian Popa l situeaz, de altfel, acolo
unde-i e locul). Acelai lucru s-ar putea spune chiar i despre Edgar Papu. n schimb, secvena

urmtoare, Literatura nou. Generaia '40 st, pornind de la ghilimelele din titlu, sub
semnul unei aspre revizuiri. Este, totui, o revizuire fcut n grab, pe aceleai module vechi,
pstrate n noua construcie. Pe aceast cale se ajunge, probabil, la incipitul caragialesc al
micului text despre Beniuc, care nu este doar un autentic poet realist-socialist, dar i singurul
poet realist-socialist autentic. Nu e clar ce autentic poem realist-socialist vizeaz criticul, dar e
evident c pune cam pe acelai plan creaia interbelic (demn de o atenie pe care nu i-o acord)
i cea postbelic a autorului. Jebeleanu, apreciat superlativ de ctre N. Manolescu (n special
pentru Elegie pentru floarea secerat) nainte de 1989, este desfiinat scurt, criticul observnd
(ipocrit) n final c reputaia, i moral i literar, a lui E. Jebeleanu n ochii mai tuturor
criticilor rmne un mister. Mai condescendent este privit Maria Banu, poate i pentru c N.
Manolescu i-a consacrat un studiu introductiv la antologia aprut n colecia Biblioteca pentru
toi a Editurii Minerva, n 1989. Trecnd peste rest, nu e deloc clar ce caut n acest sector
autori mult mai tineri, ca Ion Gheorghe i Nicolae Labi. Singura explicaie ar fi c sunt realistsocialiti (ceea ce, n cazul lui Ion Gheorghe, poet neotradiionalist n ceea ce are mai bun, e o
exagerare). Aceast situare este impus de matria ideologizant cu care lucreaz N. Manolescu,
dar i de caracterul nespecific al istoriei sale literare. E, poate, aici, locul observaiei c, n cea
mai mare parte a seciunii dedicate contemporanilor, Istoria..., lui N. Manolescu nceteaz,
treptat, de a mai fi critic n sensul c propune o discutare a prerilor altora, dar rmne critic n
sensul c integreaz, cu suprimri ori cu mici intervenii de circumstan, propriile cronici
literare. Astfel, secvena referitoare la poezie din capitolul ce-i va fi dedicat lui Mircea
Crtrescu, socotit pe bun dreptate un autor de mare valoare, rezult din mbinarea, cu unele
suprimri de pasaje, a trei cronici, aproape fr nicio schimbare (n afara incipitului, care din
Acum trei ani i-a fcut apariia la Cenaclul de Luni un student..., devine Prin 1978 i-a fcut
apariia la Cenaclul de Luni un student....
Revenind, partea cea mai consistent (dar i cea mai problematic) a secvenei puse sub semnul
canonului realist-socialist este cea dedicat prozei, unde toi cei reinui sunt (sau au fost
considerai) autori de prim-plan. S nu uitm: n cazul literaturii interbelice, N. Manolescu
utiliza, drept criteriu de clasificare, unul al ierarhiei valorice i ncadra n capitolul Marii
scriitori autori foarte diferii ca ideologie politic, dar i ca orientare cultural sau estetic,
punndu-l fr probleme pe un gndirist (totui) ca Blaga, alturi de un tradiionalist de la Viaa
Romneasc, precum Sadoveanu, i pe amndoi alturi de un simpatizant al legionarismului,
ca Ion Barbu, ori lng un colaboraionist, ca Rebreanu. Grila de receptare (lsnd la o parte
prestigiul clinescian, care i-a impus pe toi ca mari valori) era una exclusiv estetic. n cazul
literaturii postbelice, grila estetic funcioneaz doar pentru afirmare, n timp ce pentru
respingere (exceptnd literatura generaiei 80, care i-a avut, ns, i ea, aserviii ei, care nu
fceau parte din gruprile selectate) sunt utilizate criteriile ideologizante. Noroc c, n literatur,
ceea ce e ideologizat (de orice culoare ar fi ideologizarea i de orice nuan alinierea) este i
deczut din punct de vedere estetic. Nu exist, din principiu, literatur realist-socialist strict
aliniat canonului oficial esteticete valabil. Forma compromite sau srcete cel mai adesea
fondul, dar i fondul, la rndul lui, compromite forma sau o umple, pur i simplu, de ridicol. De
altminteri, niciun om cu capul ntreg n-a considerat n sinea lui vreodat (ci doar a afirmat-o sau
a susinut-o din oportunism, conformism sau din pruden) c poezia Mrul de lng drum ar
fi (fost) o capodoper. i nici romanul Mitrea Cocor. A mai demonstra nc o dat, n
condiiile de astzi, lipsa de valoare a unei asemenea literaturi, e nu doar superfluu, ci i extrem
de bizar.

CINCI sunt prozatorii anilor '50 reinui de critic: Zaharia Stancu, Marin Preda, Petru Dumitriu,
Eugen Barbu i Titus Popovici. Lor li se adaug trei dramaturgi (Aurel Baranga, Horia Lovinescu
i teodor Mazilu) i doi critici (Paul Georgescu i Ov. S. Crohmlniceanu). Este ludabil c,
dincolo de unele mici excese ideologizante, N. Manolescu izbutete s-i prezinte de obicei n
mod cumpnit. Ceea ce poate contraria ar fi doar ntoarcerile criticului nsui la stnga-mperjur
ntr-un caz, ca i consideraiile prea insistente (i chiar ru-voitoare) n altele. Dei sever,
capitolul despre Zaharia Stancu este echilibrat. Marin Preda, contrar unor impresii superficiale,
nu este chiar diminuat. Criticul consider c el a avut ansa unei revizuiri serioase (spre
deosebire de Stancu, care a fost, din aceast pricin, uitat), prin interveniile lui I. Negoiescu,
Gh. Grigurcu, S. Damian, i consider c aceast aciune de revizuire s-a ncheiat odat cu
apariia micului studiu Marin Preda i mitul omului nou, al poetului George Geacr (iniial o
lucrare de grad didactic, al crei conductor tiinific a fost nsui N. Manolescu, n.m.). Evident
c e adus n discuie i Eugen Simion, ca susintor nverunat al lui Preda. Problema e ns c,
limitat la articole, revizuirea cu pricina e discutabil. n chestiune sunt romanele majore,
considerate capodopere, n care S. Damian ori G. Geacr descoper unghiul realist-socialist de
prezentare i, mai ales, de comentare a faptelor. Uneori acestea sunt exagerri, cum ar fi ideea
unei voci supratextuale evidente n Moromeii I sau reproul (pe care-l gsim la Geacr) c, n
loc de a-l admira pe Tudor Blosu, ran de isprav, prozatorul l simpatizeaz pe leneul plin de
umor Moromete. Dup ce ne mai demonstreaz o dat c Desfurarea sau Ana Rocule
sunt scrieri ideologizate, care nu se pot salva, N. Manolescu discut n chip cumpnit
Moromeii, I (fr a relua chestiunile ptrunztoare din Arca lui Noe, se mir c limitele
epocii se fac mai bine simite n cel de-al doilea volum, spre a se dumiri ns imediat i a
observa c aa se ntmpl n toate scrierile care se refer la actualitate (inclusiv n cele ale anilor
70- 80), dei i va reproa lui Preda (mai ales) faptul c n-a dus lucrurile pn la capt,
contestnd n esena sa comunismul (ceea ce se tie c nu era posibil ntr-o scriere ce-i propunea
s apar n ar lucru pe care l va i sublinia, dar cu referire la alt roman i la alt scriitor
Bujor Nedelcovici, cu Al doilea mesager). Dei pare pornit s revizuiasc opera lui Preda,
criticul nu spune nici despre Delirul, nici despre Intrusul, nici despre Cel mai iubit dintre
pmnteni lucruri care s surprind (i, n general, lucruri care s nu fi fost spuse, unele i
nainte de '89). Cu att mai mult cu ct unele rezerve (ca n cazul ultimului roman), nu in de
ideologie, ci de structurare. Interesant este i capitolul despre Eugen Barbu, cunoscute fiind
animozitile mrturisite dintre prozator i critic (agravate cu prilejul acuzaiei de plagiat, legat
de romanul Incognito, care a dus la excluderea din Uniunea Scriitorilor). Cum va reui, n
capitolul despre optzeciti, n cazul lui Liviu Ioan Stoiciu, prezentat, cel puin pn la un punct,
favorabil, N. Manolescu izbutete i n cazul lui Barbu s se obiectiveze, alternnd reprourile
cele mai aspre cu recunoateri ale izbnzilor, dar fr a-l scoate definitiv pe prozator de sub
suspiciune: n aceste condiii (ale plagiatului dovedit, n.m.), originalitatea celui mai original
roman al scriitorului, GROAPA (1957), care a prut incontestabil la apariie, se cuvine privit
cu circumspecie, dei bnuiala c ar avea alt autor n-a fost ncurajat pn acum de nicio
prob. ntr-o oarecare msur, capitolul cu pricina amintete de cel clinescian dedicat lui
Brtescu-Voineti, unde fraza final anuleaz toate reprourile anterioare rstoarn surprinztor
verdictul prezumat. La fel se ntmpl i aici, n referirea ultim la autorul insolitei Istorii
polemice i antologice a literaturii romne de la origini pn n prezent, din care n-a aprut
dect un volum, dedicat poeziei: Adoptnd aerul unui demolator de prestigii, Barbu i reprim
cu greu natura jovial. El e un senzorial pentru care crile constituie prezene fizice, puse pe
limb, mirosite, ingurgitate, sorbite de un cititor hulpav, cu apetit rabelaisian. Gura lui

Cronos, aa cum l-a imaginat Goya, e plin de oasele fragile ale poeilor care, totui, rmn
intaci dup ospul pantagruelic. De un alt tratament se bucur, ns, Petru Dumitriu, un caz al
literaturii romne care, n aceste condiii, pune n lumin i un caz N. Manolescu. n 1993,
romanul Cronic de familie, de care se leag speranele de mntuire ale autorului su, aprea
la Editura Fundaiei Culturale Romne cu o postfa pur i simplu elogioas a acestuia din urm,
care limita discuia la textul cu pricina, evitnd incriminarea explicit a scrierilor ideologizate,
aservite i jenante. Ba mai mult, facultatea dominant a scriitorului, evideniat ca atare, era
aceea a portretului n acvaforte, a nscrierii n registrul grotesc. Evitnd s evidenieze defectele
(totui mari, n special pe msur ce aciunea se apropie de prezentul comunist), fie i
motivndu-le, criticul consider romanul drept o culminaie a stilului pe care l-a numit doric. O
cu totul alt prere exprim n capitolul din Istoria critic, unde privete, pe bun dreptate,
foarte sever literatura conformist i angajat partinic, de la Vntoare de lupi pn la Drum
fr pulbere sau Pasrea furtunii, dar i schimb opinia i despre Cronica de familie,
unde aspectul de caricatur neagr, goyesc i vocaia grotescului nu i se mai par caliti, ci
defecte, ntruct autorul ar prezenta cu intenie aristocraia romn drept o aduntur de
detracai, melancolici, sumbri (...), bilioi, hulpavi, beivi, curvari. n felul acesta, consider
criticul, reideologiznd, romanul a fixat pentru decenii bune o imagine neadevrat i
tendenioas, inspirat de ideologia comunist, a uneia dintre cele mai importante secole n
care s-a nscut Romnia modern din toat istoria noastr. Se poate nelege, din aceste
reprouri, c N. Manolescu ar fi dorit o imagine n roz. Ceea ce ar fi fost, poate, la fel de
tendenios, dar nu i la fel de convingtor din punct de vedere estetic. n orice caz, criticul ajunge
la ideea c faptul c romanul e scris cu mn de maestru e cu att mai regretabil, dar pentru a
ilustra acest lucru, insereaz un lung pasaj din postfaa amintit, din 1993, care denot exact
contrariul. Culmea e c N. Manolescu nu are dreptate nici n 1993, dar nici n 2008. Cronica de
familie nu este, ca ntreg, nici att de lipsit de defecte i plin de caliti pe ct i se prea n
urm cu 15 ani, nici aa de tezist pe ct i se pare acum.
I N SECVENA ampl Noua literatur. Generaia '60, obsesia persistenei realismului
socialist se menine. Poezia este pus sub semnul unui remake modernist (fr a se observa c
exist i un remake tradiionalist). Dar criticul nu uit s dea la iveal cteva accidente ale
angajrii partinice ale primului (dar i ale celui de-al doilea) Nichita Stnescu. Pe care-l
consider unul dintre cei mai originali (probabil nu i dintre cei mai mari) poei romni. n
sectorul de critic, ar fi de reinut minimalizarea lui Eugen Simion. Criticul utililzeaz n acest
scop un soi de metod a sandviciului, aeznd ntre prima i a doua parte a textului su din 1993,
intitulat Critica bine temperat (i suprimnd-o pe cea de-a treia, care e aproape un pamflet),
dou cronici, una la Dimineaa poeilor, alta la Scriitori romni de azi, vechi i ele. Textul
strategic nedrept despre Eugen Simion ar merita, el singur, un comentariu. Dar ce text din aceast
carte nu l-ar merita? Proza este neleas ca fiind dominat (i n gustul cititorului din comunism)
de obsesia temei, a adevrului, a politicului, de aceea atenia principal e acaparat de romanul
obsedantului deceniu, al crui deschiztor de drum a fost Marin Preda. Acest interes explic i
lipsa de priz
autentic a altor tipuri de literatur, ntre care cea a colii prozatorilor trgoviteni, autori
remarcabili, cultivai, novatori i originali, deschiztori de drumuri pentru optzeciti. La rndul
lor, acetia din urm, care au impus, n unele momente, i grila de lectur a textelor mai vechi, nu
par a fi, exceptndu-l pe Mircea Crtrescu, n felul n care sunt prezentai (i adesea expediai
laconic sau pur i simplu formal), autori de prim-plan, ci mai curnd un grup literar. Sunt

ignorai, n orice caz, aproape sistematic, scriitorii care n-au fcut parte din grupurile optzeciste
(din Bucureti sau din ar). n toat aceast ultim parte, sunt utilizate din plin (i, prin aceasta,
uneori siluite) numeroasele cronici literare ale autorului.
Contrariant i plin de contradicii, alctuit din pagini mediocre, alternnd cu altele strlucite,
alturnd platitudini i formulri memorabile, suferind la capitolul nelegerii marilor clasici,
subiectiv i excesiv ideologizat n privina literaturii postbelice, resimind lipsa fundalului i a
unei autentice viziuni de ansamblu, insuficient decantat i deloc caracteristic domeniului (n
sensul canonic) pe care i-l arog, Istoria critic a literaturii romne este o oper imperfect
(aidoma cubului stnescian cu colul ciobit) a unui important critic literar.
TUDOR CRISTEA
* Nicolae Manolescu, Istoria critic a literaturii romne. 5 secole de literatur, Editura Paralela
45, Piteti, 2008, 1528 pag.

Pasoptismul
Este expresia romaneasca a romantismului, dar imbina in asamblu manifestarilor sale si
elemente clasice, fapt care demonstreaza ca literatura romana nu a parcurs acest curent.
Numele este dat de miscarea politica, economica si sociala cunoscuta sub numele de
Revolutia de la 1848.
Contextul in care s-a format miscarea literara pasoptista este dat de existenta unei
preocupari pentru dezvoltarea literaturii romane, tinand cont si de necesitatea unei sincronizari
cu literatura europeana a momentului.
In 1829 la Bucuresti apare gazeta Curierul romanesc sub conducerea lui Ion Heliade
Radulescu si la Iasi 1829 Albina romaneasca sub conducerea lui Gheorghe Asachi.
Forma organizata a pasoptismului apare in 1840 odata cu aparitia revistei Dacia literara
aflate sub conducerea lui Mihail Kogalniceanu. In primul numar al revistei acesta publica o
introductie in care prezinta programul revistei si care poate fi considerat un veritabil manifest
al romantismului romanesc. Autorul dupa ce reproseaza dezinteresul pentru literatura, prezinta
relatia de determinare dintre originalitatea unei literaturi si necesitatea din FOLCLOR, ISTORIA
SI FUMUSETILE PATRIEI.
Miscarea din jurul Daciei literare este un curent national. Se doreste prin limba si
literatura unirea cu romanii din toate provinciile.
Natura este o tema de inventie romantica (in pasoptism natura este un simplu decor.
Odata cu Eminescu ea devine stare de spirit).

Kogalniceanu

sustine

astfel

inspiratia

din

principalele

teme

romantice.
In conceptia istoricului literar Paul Cornea, romantismul sud- est european se intinde pe o
perioada cuprinsa intre aproximativ 1830 si 1870|1880. Acestei perioade ii sunt carateristice
aparitia ziarelor si a revistelor, nasterea genurilor literare moderne, inceputul profesionalizarii
scrisului, constituirea unei productii beletristice adaptate paturilor mijlocii. Este impresionant
felul in care pasoptistii se afirma individualitatii romanesti; pasoptistii sunt creatorii unui
precedent in literatura romana. Virgil Nemoianu in The taming of romanticism vorbeste despre
existenta a doua etape : HIGH ROMANTICISM, BIDERMEIER ROMANTICISM.
In viziunea istoricului, perioada propriu-zis romantica se iveste dupa 1830 sub numele de
generatie pasoptista. Aceasta este urmata de cea post-pasoptista in componenta careia intra
scriitorul dupa 1848.
Debutul poetului Vasile Carlova in 1830 deschide seria scrierilor romantice.
Prin raportarea romantismului la Clasicism si la realism acesta se distinge ca fiind o
literatuta a sentimentelor si a fanteziei.
Serban Cioculescu se dovedeste a fi unul dintre contestatarii calitatilor romantismului
romanesc, pe motiv ca noi nu am cunoscut in mod direct atingerea romantica, asa cum este cazul
altor culturii europene.
In Europa secolului al XVIII-lea se raspandeste si se impune modelul francez; drept
onsecinta aceasta influenta este adoptata si de catre tarile romane la inceputul secolului al XIXlea. Se observa ulterior transpunera acestei influente in forme ilare (ironice), ridiculizate de catre
scriitori, din cauza imitarii excesive.
Nicolae Manolescu in Istoria critica a literaturii romane vede romantismul ca pe o
abatere semnificativa de la modelele oficiale (francez, englez, german).
In cadrul acestui curent el evidentieaza o trasatura care apare doar la noi: opozitia sat-oras
corespunzatoare cele dintre natura si civilizatie. Diferentierea sat-oras este facuta ca urmare a
considerentului ca satul pastreaza traditiile dar si sufletul adevarat al unui popor.
Proza in pasoptism penduleaza intre memorie si imaginatie. La inceputurile prozei
europene a existat o preferinta pentru memorie, scrierile avand la baza evenimente traite fapt
care a influentat si proza secolului al XIX-lea la noi. Prin preocuparea specifica prozei pasoptiste
(literaturaturizarea memoriei) se explica sincronizarea acesteia cu proza din restul Europei.
Se constata preferinta prozatorilor pasoptisti pentru retorism, fiind promovata melodrama
(se amesteca scrierile melodramatice cu cele biografice dar si istorice). Proza narativa ( in
pasoptism exista si o proza tematica) cuprinde nuvela si romanul. In pasoptism se puteau citi
doua tipuri de nuvele, cea istorica Alexandru Lapusneanu si ce sentimentala Zoe, O

alergare de cai, Duduca mumuca. O tentativa de roman este Tainele inimii- Kogalniceanu.
Drame istorice Despot-Voda B.P. Hasdeu.
Reprezentanti ai pasoptismului: Vasile Carlova, Nicolae Balcescu, Alecu Russo, Grigore
Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Ion Heliade Radulescu, Vasile
Alecsandri (pasteluri, chiritele, teatru, proza), Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Odobescu
Pseudokinegeticos
Alte trasaturi ale romantismului :
o
o

Exacerbarea sensibilitatii, a imaginatiei si a intuitiei.

Pledoaria pentru o literatura nationala inspirata din istorie si din folclor.

Teme si motive specifice: visul, calatoria, ruinele.

Procedeul specific este antiteza.

Pentru prima data in pasoptism apare motivul fetei moarte.

Nicolae Manolescu - Istoria critic a literaturii romne

Gabriel Dimisianu, Bucur Demetrian, Horia Grbea, Constantin M. Popa, Ioan Lascu , Gabriel
Cooveanu , Gabriela Gheorghior, Luminia Corneanu
Istoria critic i critica Istoriei (I) - Gabriel Dimisianu
Istoria literaturii ca interglosare infinit - Bucur Demetrian;
Arca lui Manolescu. Perechi de lighioane nepereche - Horia Grbea;
Inconturnabilul critic - Constantin M. Popa;
Canonul lui Manolescu - Ioan Lascu;
Sub zodia esteticului. O nou istorie a literaturii romne - Gabriela Gheorghior;
Istoria literar ateptat - Gabriel Cooveanu;
Nu o cas, ci un palat! - Florea Miu;
O istorie literar care nu eludeaz istoria - Luminia Corneanu.

Istoria critic i critica Istoriei ( I )

Gabriel Dimisianu
Era de ateptat ca discuiile strnite de Istoria critic a lui Nicolae Manolescu s vizeze
precumpnitor seciunea dedicat literaturii contemporane, cu preocuparea, n primul rnd, de a
vedea care sunt scriitorii de azi inclui i care nu sunt. i apoi: ct spaiu li se acord diferiilor
inclui i ce fel de note primesc, bune sau rele. Cte de un fel i cte de alt fel. Explicabil

omenete, aceast ndreptare cu prioritate a interesului (a curiozitii) ctre partea ultim din
Istorie face s treac n umbr efortul enorm de cuprindere depus de autor, faptul c el i-a
conceput marea lucrare ca pe un ntreg cu pri armonizate. Este vorba despre cinci secole de
literatur i nu doar despre o jumtate de secol, chiar dac acestei poriuni recente de timp literar
i se acord n carte un foarte mare interes. Fapt explicabil, printre altele, i prin aceea c autorul
nsui i-a fost i i este protagonist, privind din interior toate desfurrile. n toat cartea ns
sunt aspecte discutabile (demne de a fi discutate) i nu doar n seciunea rezervat literaturii
contemporane care vedem c aproape confisc atenia public.
Discuia despre aceast mare carte a criticii romneti postbelice, mare n toate sensurile, nu
poate fi una restrictiv dect cu pierderi pentru toat lumea. i pentru literatur, i pentru
istoricul ei, i pentru cititori. n ceea ce m privete voi ncepe cu nceputul comentariul meu din
acest col de pagin, adic referindu-m, nainte de toate, la ceea ce i-a propus explicit Nicolae
Manolescu s nfptuiasc, astfel cum ne pune n tem nc din Introducere. Aici vorbete despre
necesitatea deschiderii ctre aspectul receptrii, acesta oferindu-i criticului, n cei peste douzeci
de ani de cnd i-a pus n gnd s scrie o istorie a literaturii romne, un spectacol cel puin
deopotriv de fascinant cu acela oferit de operele propriu-zise. Astfel cum s-au scris pn acum,
consider N. Manolescu, istoriile literaturii noastre nu au fost prea atente la factorul receptrii,
ceea ce l-a privat pe cititorul lor de posibilitatea confruntrii cu alte gusturi. Or, important este a
vedea lanul de opere nu doar n raportul unora cu altele, dar i n raport cu aceia care le-au
citit. De aici concluzia c o istorie a literaturii se scrie la dou mini, una scriind despre operele
propriu-zise iar cealalt despre felul cum au fost ele ntmpinate n diferite momente i de ctre
diferii receptori. Relaia ne apare drept una de complinire, de reciproc susinere n timp: O
astfel de istorie nu poate fi, dincolo de civilitatea procedrii, dect una scris la dou mini, care
se deseneaz reciproc i simultan, dar aparin unor vremuri diferite. Receptarea e ns
interesant i prin ea nsi, ca fapt expresiv, productor de spectacol, ba chiar i prin ceea ce
N. Manolescu crede c ar fi perimarea mai lent a limbajului criticii, poate prima dintre ideile
ocant controversabile lansate de el n Istorie: De altfel, critica se nvechete, mcar n limbaj,
mai ncet dect poezia, romanul sau drama, mult mai evident datate, mai cu seam la distane
mari de timp. Este de discutat n aceast privin.
Tot n Introducere Nicolae Manolescu pune chestiunea deosebirii dintre Istorie i Dicionar, n
termeni acceptabili, teoretic, de ctre oricine. Istoriile sunt, desigur, selective, ocupndu-se de
valorile de prim-plan, n timp ce dicionarele sunt exhaustive. Doar istoriile literare didactice
nzuiesc, precizeaz Manolescu, s fie ct mai cuprinztoare, un apanaj de fapt al dicionarului.
Punerea n practic a acestui principiu acceptabil e nsctoare imediat de controverse. De ce
cutare autor e prezent n Istorie, fie i consacrndu-i-se un articol negativ, i de ce altul este
numai enumerat ca posibil prezen n Dicionar? Argumentele trimiterii n spaiul Dicionarului
sunt inexplicite i nici nu se putea altfel. Dac le-ar fi expus, N. Manolescu ar fi trebuit s scrie
nc o istorie. Istoria excluderii din Istorie i a expedierii n Dicionar. Nu o putea scrie dup cum
nici nu va putea evita obieciile de tot felul privitoare la includeri i excluderi. Sunt apoi
eliminrile de neneles de pe ambele tabele. S dau exemplul lui Ury Benador, ignorat i n
calitatea minim de autor pentru dicionar. Dar Benador este un prozator interbelic mai mult
dect remarcabil, nu doar ca evocator plin de har al mediilor evreieti caracteristice, alturi de I.
Peltz sau Ion Clugru, dar i un prozator subtil de incursiuni psihologice, axat pe marea tem a
geloziei, plasndu-se prin Subiect banal i prin Hilda n aceeai linie cu Anton Holban i Camil

Petrescu. De ce s nu figureze nici mcar n Dicionar? Alte observaii pe marginea Istoriei

critice a literaturii romne n articolul din numrul viitor.
Istoria literaturii ca interglosare infinit
Bucur Demetrian
Puine cri au fost ateptate precum Istoria critic a literaturii romne de Nicolae Manolescu. O
prim parte a monumentalei lucrri a aprut la Editura Minerva, n 1990, cuprinznd perioada de
nceput a literaturii (secolele XVI-XVIII) pn la epoca romantismului (ultimul capitol fiind
dedicat romanului postpaoptist).
Finalizarea Istoriei critice a literaturii romne 5 secole de literatur, Editura Paralela 45, 2008,
reprezint o dat semnificativ n traseul sinuos al unui spaiu minat de complexe sau de
iluzii, sfiat de nesfrite nceputuri i confuzii valorice. Cele peste 1500 de pagini sunt
consecina unei distanri hermeneutice, unei familiarizri cu perioade demontate i reconstruite
din alte unghiuri, cu alte unelte.
Nicolae Manolescu este criticul care poate cuprinde un teritoriu literar supus rescrierilor repetate,
pendulnd ntre constrngeri i deschideri, ntre sisteme politice generatoare de mituri
mpovrtoare. Fiindc nicicnd instana critic nu s-a confruntat cu attea schimbri la fa ntrun spectacol cu un public nestatornic, dispus s urmreasc textul sau s-l rescrie, s priveasc
ntr-o alt lumin suprafaa scenei i reprezentaia. Dac pentru epocile vechi lucrurile sunt
vzute prin prisma spiritului descins din Epigonii eminescieni, cu plcerea redescoperirii unei
vrste aurorale, pentru literatura romn postbelic se impun refaceri tectonice, desprinderi de
prim-planuri, ca ntr-o compoziie cinematografic. Tehnica decupajului selecteaz i reine
tipologii, tablouri pregnante, forme capabile s susin un periplu expresiv, meninnd n umbr
semne care se risipesc n timp i nu se mai regsesc ntr-un orizont de ateptri. Previzibil n
Literatura romn postbelic, scena manolescian prefigurat n Lista lui Manolescu, Aula, 2001,
reprezint un reper canonic meninut, cu mici modificri, n Istoria critic.
n studiul introductiv, Istoria literaturii la dou mini, criticul pornete de la o imagine
justificatoare, absent n ediia din 1990, i anume de la litografia lui M.C. Escher n care dou
mini se deseneaz una pe alta: Am descoperit n cele dou mini care i ncheie n acelai
timp desenul cu maneta celeilalte, o foarte nimerit imagine pentru o istorie care, din pcate, se
scrisese, totdeauna, de la naterea genului, la o singur mn. Lucrarea lui Nicolae Manolescu,
dincolo de rigoarea compoziional sau de eclipsri axiologice, justificate din perspectiva
instanei critice, este o recitire a textelor vechi i noi, de la literatura medieval pn la generaia
2000, fiind rodul esteticii receptrii: Nici cnd De Sanctis, Thibaudet sau Clinescu le-au scris
pe ale lor, nu s-au simit ctui de puin obligai s se refere la comentariile i la judecile
predecesorilor. Receptarea literaturii a fost considerat interesant trziu, abia n a doua jumtate
a secolului XX. Criticul remarc faptul c n Istoria lui Clinescu sunt absente trimiterile la
critici, dar i la faptul c trebuie eliminat confuzia ntre istoria literar i dicionarul
cuprinztor, menit s ofere radiografia unei perioade, dincolo de inevitabile mutaii valorice:
Istoriile literare au fost rareori i prilejul stabilirii ori restabilirii unui canon, precum bunoar
acela de pe tavanul slii Ateneului Romn, de la sfritul secolului XIX, n care este Paisie, dar
nu este Maiorescu. Introducnd dimensiunea temporal n litografia lui Escher, criticul i

imagineaz relaia trecut-prezent ca esenial n procesul receptrii: s ne imaginm c o

mnec este contemporan, simpl, cu nsturei banali, iar alta vine din trecut, este dubl i cu
butoni de aur. Iat cum neleg eu istoria literaturii romne, o sut douzeci i cinci de ani dup
apariia celei dinti i aproape aptezeci dup cea mai impresionant, critic i literar, din toate
cte au vzut lumina tiparului dup aceea. Reperul clinescian este dominant n Istoria critic a
lui Manolescu, principiul cercetrii obiective fiind minat de implicarea spiritual ntr-un demers
creator: a crea puncte de vedere din care s reias structuri acceptabile. Nu suntem departe de
praxisul estetic al lui Jauss, de cele trei coordonate de baz: poiesis, aisthesis i katharsis,
trepte hermeneutice definitorii pentru dou maniere de receptare: s clarifice pe de o parte
procesul n plin desfurare prin care efectul produs i sensul textului se concretizeaz pentru
cititorul contemporan, iar pe de alt parte s reconstituie procesul istoric prin care textul a fost
perceput i interpretat n mod diferit de cititorii unor epoci diferite.
Istoria literaturii devine un lan de receptri capabil s deziluzioneze spaiul literaturii, s
deconspire mecanisme de producere sau s traduc momente de mbtrnire. Opera literar este
supus permanentelor distorsiuni, iar obiectivitatea devine o himer fiindc, o adevrat
istorie literar este totdeauna o istorie critic a literaturii. Iat cum, din perspectiva istoriei
literare, operele cunosc nu doar principiul succesiunii, dar mai ales se angajeaz ntr-o
coresponden, ntr-un dialog specific de la text la text. Semnificaia istoriei literare la dou
mini se nuaneaz, traversnd opiniile lui Clinescu, Wellek, Jauss, Gadamer i justific spiritul
critic al unei istorii inconfundabile: Acesta este cel de al doilea neles acceptabil pe care-l
putem da istoriei critice la dou mini: ea comport o re(valorizare) i o (re)interpretare
permanent a fiecrui text i a literaturii n ntregul ei, ca interglosare infinit. Prin aceast
prism, ntreaga noastr cultur este o suit de teme cu variaiuni.
Desigur, modelul lui Manolescu este George Clinescu pentru care nu e cu putin s faci istorie
literar fr examen critic, fr o scar de valori menit s transforme o istorie ntr-o istorie de
valori. Oglinda clinescian nu nltur compromisurile ideologice, dar Manolescu recunoate
datoria fa de spiritul celui care a instituit o list de valori, a realizat reparaii considerabile:
Conachi, Macedonski, Slavici, Camil Petrescu, structurnd epoci, furind canoane. Dincolo de
absena unei receptri critice a operelor, Clinescu recitete printr-un unghi subiectiv texte vechi
i noi, creeaz portrete, scene memorabile, apeleaz la o lectur invers n manier borgesian
sau barthesian, afieaz o inut capricioas, dar consolideaz valori i impune ierarhii
incontestabile.
Fr s fie un creator de atmosfer sau un portretist (dei nu lipsesc crochiurile, totui), Nicolae
Manolescu are formulri care se rein, urmnd modelul clinescian. Se remarc aluziile plastice
sau relaia intertextual. Alecsandri e recitit prin peisajul grigorescian, prin romantismul
Biedermeier, prin Gautier, dar i prin Macedonski. n lirica erotic a lui Alecsandri se regsesc
poeii Vcreti, Conachi i se presimte tonul eminescian. Bolintineanu e un cobucian,
iganiada este Don Quijote al nostru, glum i satir, fantasmagorie i scriere nalt simbolic,
ficiune i critic a ei. Chiar dac lipsete labirintul biografic, succesiunea anilor mpovrtori
pentru detectarea unei recitiri critice a operei, Nicolae Manolescu tie s decupeze acele detalii
capabile s justifice un compromis, o delaiune, un comportament libertin. Astfel, opera lui Ion
Barbu este privit i din perspectiva unei biografii locuite de pitoresc, voluptate, elemente
aparent incompatibile cu impersonalitatea Jocului secund: Firimituri de la festinul biografic se

afl presrate pretutindeni. Au fost, n general, identificate, mai ales dup publicarea
corespondenei i a ocazionalelor.
Nicolae Manolescu surprinde naterea unui mit, drumul de la reticen la model, de la realitate la
iluzie. La debutul lui Blaga, G. Clinescu i Lovinescu se dovedesc circumspeci, critica
urmrind ca mitul construit treptat s se impun i s domine receptarea: Odat construit mitul
marelui poet, critica a trecut n registrul opus, al encomionului, filozofarea devenind un factor de
poeticitate i expresionismul Poemelor luminii unul de organicitate.
Criticul clasificrilor romaneti, creatorul canonului literar contemporan, susintorul generaiei
postmoderniste, reconsider proza lui Felix Aderca, Dinu Nicodin, Constantin Stere, Teodor
Scorescu, H. Bonciu, Ion Marin Sadoveanu. Dac Gib I. Mihescu, Cezar Petrescu, Ionel
Teodoreanu sunt expediai, Ion Marin Sadoveanu merit mai mult atenie dect i s-a acordat de
ctre critica vremii. Proza lui Anton Holban, alturi de cea a lui M. Blecher sunt puse n lumin
din unghiul ionicului romnesc: Anton Holban trebuie considerat unul din cei mai de seam
prozatori moderni. Unul din cei mai originali scriitori interbelici, din specia avangarditilor, M.
Blecher are astzi, ca i Mateiu I. Caragiale, cea mai nalt cot de preuire.
Sunt valorizai nuanat, Constant Tonegaru, Radu Stanca, C. Noica, Alexandru Paleologu, Edgar
Papu, tefan Augustin Doina, figuri ale vestigiilor din vremea unei literaturi normale, dar Ion
Negoiescu este cobort de pe soclul su: Pn la urm, opera lui Negoiescu, unul dintre cei
mai personali critici de dup al Doilea Rzboi, este decepionant: fragmentar, diletant,
nefinalizat i extravagant. Despre clasici a lsat doar consideraii fulgurante, unele extrem de
atrgtoare, dar nicio sintez. A prefcut ierarhia critic n antologie de texte.
Nicolae Manolescu reuete s nsufleeasc textele, s nale spiritul creator sau s-l neglijeze,
anulndu-i strlucirea mitic. Judecata este necrutoare. Niciun gest ngduitor.
Generaia 40 este privit prin grila unei religii politice. Acolo unde este cazul, valoarea se
dovedete triumftoare: Mihai Beniuc nu este doar un autentic poet realist-socialist, dar i
singurul poet realist-socialist autentic. Jocul de cuvinte l scoate pe poet din convoiul
veleitarilor i detaeaz un fragil arghezianism, sau o art poetic rudimentar, viguroas i
eficace. Iat imaginea lui Eugen Jebeleanu: Pe ct de fireasc pare pentru Mihai Beniuc croiala
realist-socialist, pe att de prost l mbrac pe Eugen Jebeleanu.
La Maria Banu, criticul nu poate s nu admire tonul din ara fetelor (ce titlu admirabil!),
remarcnd urmele realismului-socialist, prezente i la Geo Dumitrescu sau Nina Cassian, creia
i subliniaz oportunismul, iueala de mn, convertirile ipocrite.
Literatura contemporan corespunde n linii mari canonului manolescian (cele trei volume
aprute la Aula, n 2001), cu absene adesea nejustificate: Ion Mircea, Adrian Marino, Marin
Mincu, Laureniu Ulici. Preferina pentru Eugen Suciu sau Liviu Georgescu ine de aceeai
estetic a receptrii care poate expedia textele poetice ale lui Ion Murean sau Traian T. Coovei.
Din lista lui Manolescu din 2001 nu beneficiaz de capitol distinct: Bedros Horasangian, Daniel
Vighi, Rzvan Petrescu, Emil Hurezeanu, Romulus Bucur, Simona Popescu, Ioan Holban, Val
Condurache, Daniel Dimitriu, Florin Manolescu, Mircea Iorgulescu, Mircea Anghelescu,

Alexandru Piru.
Dintre poeii generaiei 60, Nichita Stnescu i Marin Sorescu sunt recitii n complexitatea
spiritului critic deschis dimensiunii axiologice. Mihai Ursachi este adus ntr-un prim-plan
semnificativ, bucurndu-se de o lectur convingtoare: attea licori distilate nu fac din Ursachi
un poet lipsit de originalitate. naintea optzecitilor, el scrie o poezie inteligent, ludic, plin de
ironie intertextual, savuroas lexical i n stare de permanent graie.
Poezia lui Ioan Alexandru este surprins n declinul unei traiectorii neconcludente valoric: Din
nefericire, drumul poeziei unuia dintre cei mai talentai poei ai generaiei 60 se nchide definitiv
n astfel de compuneri emfatice gunoase. Despre Nicolae Breban, N. Manolescu formuleaz o
judecat sintetizatoare: Cel mai original i puternic romancier postbelic ar fi putut fi i un mare
scriitor dac nu i-ar fi lipsit un anumit discernmnt. Pe Dumitru epeneag l citete nu de la
nlimea martirului, ci n lumina mult prea tare a criticii ngduitoare suspect de oportunism.
Desigur, Mircea Crtrescu este capul de afi al postmodernismului romnesc. Aici, criticul
recreeaz atmosfera de cenaclu, creioneaz clinescian un portret (usciv, negricios, cu o fa
mic adunat parc toat n privirea foarte fix. Din gesturi, din lectura poemului citit, criticul
contureaz un tablou purtnd semnele destinului implacabil, fiindc autorul Levantului este un
profesionist al scrisului, unul dintre rarii scriitori din ultimele decenii ale secolului XX i din
primele ale secolului XXI.
Dintre critici, merit pus n eviden efigia lui Eugen Simion prea rigid pentru gustul meu.
Dup o analiz temeinic a operei unuia dintre cei mai importani critici contemporani, Nicolae
Manolescu trece la necrutoare execuii. i reproeaz congenerului su faptul c nu i-a plcut
niciodat s rite, dar i c e greu de spus c a descoperit ori a lansat un scriitor. Ironia
manolescian este fr margini, lund proporii nebnuite: dar pare oarecum curios s izbuteti
performana, cnd eti cronicar, de a scrie totdeauna al doilea despre aproape toi autorii.
Portretul fcut lui Eugen Simion este inegalabil: E. Simion n-are suficient vigoare nici n
entuziasm, nici n dispre. Polemica a practicat-o rarissim i nerelevant. Aa cum n-a propus un
autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conin judeci cumini. Aerul lor este cldu. Te
poi atepta din partea lui la o banalitate dect la ceva ocant. Lipsa preferinelor e vdit: criticul
scrie la fel de bine despre oricine. E un avantaj aici: egalitatea de umoare. Dar i un dezavantaj:
slabul accent emoional. Un critic care nu-i d niciodat n petic, probabil din cauza unui selfcontrol perfect, e tot aa de puin simpatic ca o femeie splendid, dar frigid.
Cu asemenea pagini, nu poi spune c i lipsete criticului harul creator, fiindc Nicolae
Manolescu scrie despre cinci secole de literatur contient de absene, distanndu-se, fcnd
pauze, cutnd s-i imagineze virtualii receptori (tinerii care nu au cunoscut anumite regimuri
politice).
n Istoria unei istorii, criticul remarc faptul c selecia const mai puin n ce afirm dect n ce
neag: e mai bine definit de absene dect de prezene. Ca orice critic temeinic, Nicolae
Manolescu nu are pretenia infailibilitii, opera sa fiind supus posibilelor revizuiri. Criticul
coboar un mod de receptare, reabiliteaz, contest, face un permanent dialog cu crile. Triete

cu nostalgia esteticului, recitete i reimagineaz un traseu din prezent spre nceputuri:

Experiena esenial a scrierii unei istorii a literaturii const, n definitiv, n a reinventa, fcnd
calea ntoars dinspre viitor spre trecut, originea i dezvoltarea literaturii nsei dintr-un anumit
loc i dintr-un anumit timp.
Lucrarea lui Nicolae Manolescu este o construcie monumental, genernd contradicii fireti
prin omisiuni inevitabile, dar i modaliti de receptare n care plcerea lecturii se mbin cu
rigoarea judecilor de valoare.
Arca lui Manolescu. Perechi de lighioane nepereche
Horia Grbea
1. Despre lectura n genunchi
O anchet a revistei Romnia literar, ultimul numr din 2008, a stabilit c Evenimentul literar al
anului 2008 ar fi apariia Istoriei critice a literaturii romne de Nicolae Manolescu. Aa au crezut
vreo 30 din 34 de scriitori ntrebai, restul fiind pasibili de a fi calificai, n termenii jocurilor
infantile, drept ofticoi fa de calificativele acordate de academicianul Manolescu.
La prima lansare, la Trgul Gaudeamus, Editura Paralela 45 a vndut n cteva ore vreo 3000 de
exemplare, muli doritori rmnnd pe listele de ateptare pentru a o primi prin pot. Tiprit
ntr-un singur volum masiv, monumental, de 1500 de pagini, (prost legat i foarte neglijent
redactat, fie zis n treact, Paralela 45 fiind culpabil nu aa se ngrijete o carte de asemenea
anvergur) Istoria acoper cinci secole de literatur comentat n viziunea unui singur autor, cel
care a lucrat la ea vreo dou decenii, dar mai intens n ultimii cinci ani. Din 1941 cnd a aprut
Istoria... lui G. Clinescu, un asemenea eveniment editorial nu s-a mai ntmplat, alte Istorii mai
mult sau mai puin didactice fiind succinte sau pariale.
Am citit aceast remarcabil i unic oper n genunchi dar nu la figurat - am destule crtiri, altfel
minore fa de ea, impuntoarea. Ci la propriu, prosternat pe podea, la lumina unei lmpi
minuscule, pentru a veghea concomitent, fr a-l strica, somnul fiului meu. A fost singura soluie
de a continua pn n zori o lectur de care e greu s te desprinzi. Am neles cu acest prilej c
penetraia unui text n mintea lectorului e potenat de chinul poziional, de unde acuitatea attor
comentatori de cri sacre.
2. Ori mai schimbai canonul, ori mai rrii canonada
Autorul de acum nu-i ocolete pe scriitorii recunoscui de percepia alor critici i chiar a
publicului. Marii clasici rmn Eminescu, Creang, Caragiale, Slavici, nu snt ocolii, nici
minimalizai Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, nici Ion Barbu, Blaga, Arghezi i Bacovia.
Un spaiu ntins ocup discutarea operei lui G. Clinescu. Dup rzboi, scriitori precum Nichita
Stnescu, Sorescu, Breban, Buzura i alii au n ierarhia lui N. Manolescu aproximativ locul pe
care comentatorii lor i chiar admiratorii l-au fixat prin ani. Asta judecnd dup atenia pe care leo acord criticul.
Autorul Arcei lui Noe, dei i citeaz pe criticii de dinaintea lui, deseori doar pentru a marca un
dezacord, vine cu o viziune inedit chiar fa de ceea ce el nsui scrisese mai demult despre

aceiai.
Fiecare oper nou, crede Nicolae Manolescu, mai ales dac e una de importan, modific
viziunea asupra tuturor celor de dinainte ei. Nimic nu este fixat n literatur i cel mai fascinant
lucru este adesea tocmai povestea receptrii critice a unei scrieri sau a unui autor. Evident c
un autor este altul pentru un public nou, cu o alt viziune asupra lumii. Dup cum e mprtit
de Manolescu prerea c opera literar este perisabil. Tot ce era aluzie politic la un autor din
perioada 1947-1989 poate trece neobservat pentru un tnr cititor de acum. Valoarea moral a
unor opere curajoase este estompat de schimbarea contextului politic.
Nicolae Manolescu ncearc s explice, mai ales pentru perioada comunist, importana unui
scriitor pe scena epocii, dar n judecata ultim folosete doar criteriul estetic i valorizeaz din
perspectiva unui cititor al anilor 2000, ani ce nu mai intr n Istorie. Asta arat de ce, spre
contrarietatea multora, autori care au ieit bine n cronicile de ntmpinare i chiar au cobort
fericii din Arca lui Noe snt acum destul de jumulii, de parc trnuirea din Iluziile lui Eugen
Negrici nu le-ar fi fost destul! n afar, cred, de Hortensia Papadat Bengescu (n-am comparat
riguros textele), romancierii din Arca lui Noe au parte de revizuiri serioase fa de punctele de
vedere exprimate atunci. Oricum de rescrierea capitolelor ce le snt consacrate.
Ultimii autori luai n discuie, afirmai ndat dup 1990, snt puini. Opera lor este n evoluie i,
starea ei nefiind clarificat, istoricul i ocolete. Totui, la unii scriitori importani i mai vrstnici,
cu un loc asigurat n raftul nti, snt discutate i opere publicate dup anul 2000. Campion ar fi,
dac mi amintesc bine, Cornel Ungureanu cruia i se menioneaz cu severitate Istoria secret
din chiar 2008, urmat ndeaproape de Mircea Crtrescu i Gabriel Chifu dojenii pentru
romanele lor din 2007.
3. Sentinele rmn definitive. Executarea pe curnd
Autorul Istoriei critice tie c lucrurile nu se schimb chiar de pe o zi pe alta i c, la o
distanare suficient, modificrile de percepie nu snt tocmai radicale. E cazul istoriei vechi a
literaturii i apoi a celei pn la apariia marilor clasici, cel puin. De aceea N.M. nsui nu a
mai revenit asupra prii respective, fixate n volum n 1990. Foarte curnd, interpretrile asupra
ultimei pri a secolului XIX, a primelor dou decenii din secolul XX i chiar a perioadei
interbelice se vor stabiliza n conturarea unei imagini cvasidefinitive, la care nu vor mai fi de
adugat dect amnunte. Pentru aceast perioad este clar c autorul Istoriei a simit c e timpul
s se pronune sintetiznd prerile de pn la el i trgnd o linie totalizatoare pe care, n 1941,
G.Clinescu nu avea cum s o traseze.
Privind literatura de dup 1941 i pn la cderea comunismului este iari vdit c Nicolae
Manolescu consider cei aproape 20 de ani trecui din 1989, de la ncheierea etapei prea puini
pentru a judeca o literatur nc efervescent i se oprete cam la nceputurile scrisului postdecembrist. Dar de la Moromeii, Groapa, Cronica de familie au trecut cam cte 50, de la marile
romane ale lui Breban i volumele principale ale lui Nichita Stnescu vreo 35-40. Despre ele,
istoricul scrie hotrt i hotrtor, fcnd inventarul numeroaselor exegeze, dnd dreptate sau
dezaprobnd fr ezitare.

De altfel, n general, exprimarea academicianului este tranant. ntr-o construcie asumat

precum Istoria critic..., magistratul nu-i poate permite prea multe ndoieli i interpretri lsate
deschise. Cu riscul de a grei, sentina trebuie dat. Relativizrile snt excluse: cutare carte este
cea mai slab, alta cea mai bun a autorului respectiv, formulri ce revin adesea. Despre un
autor scrie decis: proza este parodic, lipsit de originalitate, trecnd peste propriul capitol
despre G. Toprceanu n care i elogiaz parodiile originale gsindu-le mai rezistente dect
restul operei i capabile s-l singularizeze. n general, N. Manolescu acioneaz ca un arbitru de
fotbal sau ca un procuror care este obligat s se pronune pe loc dac a fost sau nu a fost. Ce-i
drept, criticul i precede foarte des ncheierea, mai ales cnd e vorba de mari opere, de o rapid
enumerare a punctelor de vedere ale altor exegei, n special a celor acreditai n bran. Aa, la
Mateiu Caragiale i consult pe divergenii Alexandru George i Ovidiu Cotru fr a-i omite i
pe alii. La fel la Ion Barbu, pe unii dintre experi declarndu-i ns, scurt, aberani.
Formulrile istoricului snt foarte des deosebit de personale i n stil colocvial: era s zic... etc.
Rostirea neutral este ocolit pe departe ca i didacticismul. E o istorie pentru cunosctori, nu
pentru novici.
4. Critica teatral, dramatic i poliist
n partea cea mai masiv, cea alocat firesc secolului XX, capitolele consacrate criticilor snt
importante numeric, pentru perioada interbelic precum i pentru cea postbelic. Capitole mari i
amnunite au Maiorescu, E. Lovinescu, G. Clinescu dar i alii, mai ales colegi de generaie ai
autorului precum Eugen Simion, Valeriu Cristea, Lucian Raicu. Fr a fi mereu n acord cu ei,
dimpotriv, situat adesea ntr-o subliniat divergen, Nicolae Manolescu le aduce prin spaiul
rezervat, deseori mai mare dect al unor poei sau romancieri cu cot, un implicit elogiu. Lipsesc
ns destui confrai trecui drept autori de dicionar (Dan Cristea, Mircea Iorgulescu, L.Ulici,
A. Marino) sau ignorai complet (M. Mincu, Ion Manolescu).
Romancierii perioadei postbelice snt mai atent tratai dect poeii. Operele lui Buzura i Breban
snt luate roman cu roman i, mai ales n cazul primului, privite cu rceal. Mult mai bine iese G.
Bli din care snt alese doar cele dou romane importante. Ca i Gabriela Adameteanu cu
unicul ei roman discutat, Dimineaa pierdut, ntlnirea fiind declarat clar un eec.
Cu mult scrupul i onestitate se refer autorul la alte comentarii critice cnd e vorba de veliii
interbelici i de marii aizeciti, mai ales romancieri. Interpretrile lui Al. Paleologu la
Sadoveanu snt expuse admirativ dei contrazic punctul de vedere al lui Manolescu nsui. Cel
mai citat personaj este Alexandru George care are i avantajul de a se fi rostit despre mai toi. i
nu zic la ntmplare personaj pentru c, de fapt, dac Istoria lui G.Clinescu ar fi fost un
roman, cea a lui Manolescu e o pies de teatru n care replicile i situaiile dramatice snt create
de critici. Dispus s-l recunoasc la alii, profesorului i va fi uor s descopere la el nsui
talentul dr dramaturg i chiar de regizor! Istoria lui Manolescu nu este mai teatral dect a lui
Clinescu, n sensul de emfatic, ar fi i greu, dar e n mod sigur mai dramatic (intrig i
situaie). Prin comparaie, a lui Alex tefnescu (aceea pe segmentul 1941-2000) este palpitant,
poliist, simplificnd conflictul pentru a accelera pulsul privitorului.
5. Pentru c a venit vorba de teatru

n privina dramaturgiei, e clar c Nicolae Manolescu nutrete ideea c e nensemnat la noi n

secolul XX. Eugen Ionescu nu intr pentru c opera dramatic e n francez, iar Sorescu e ignorat
ca romancier dar ludat pentru critic i rmne cam singurul dramaturg din peisaj. Camil
Petrescu i D.R. Popescu, mai ales ultimul, fiind vzui ca romancieri. Muatescu i V. I. Popa
snt redui la piesele lor de baz, Kiriescu lipsete. De fapt, dramaturgia interbelic se mparte
simplu i oarecum dureros n G. Ciprian i Ali dramaturgi. Foarte interesant este ns articolul
despre G.Ciprian i uimitoarea sa pies Omul cu Mroaga.
Dintre cei mai vechi, Delavrancea nu l impresioneaz pe critic, dar lui M. Sorbul i se recunoate
n termeni neateptat de calzi i meritai excelena Patimei roii.
Lui Mihail Sebastian, ca i lui Camil Petrescu de altfel, i se trec n revist toate piesele cu mare
rezerv. ndreptit dac admii argumentele serioase ale criticului i poi s-i uii
sentimentalismul n faa unor, totui, realizri singulare n teatrul nostru. T. Mazilu nu
beneficiaz nici mcar de un inventar complet al teatrului su. Peste un punct de vedere de
generozitatea lui Mircea Ghiulescu care a publicat tot n acest 2008 o Istorie a literaturii romne
dramaturgia, Manolescu toarn o gleat de ap cu ghea.
Dup rzboi, lipsesc Naghiu, Bieu, Solomon, Paul Ioachim, ultimul nu figureaz nici ca
dicionar. nct Chitic, T. Popescu i alii nc mai mruni chiar nu au cum s aib parte de
vreo meniune. Baranga i Horia Lovinescu snt luai n Arc dar pe post de insecte, cu tratament
egal. E interesant ns c N. Manolescu se refer destul de des la unele montri ale pieselor de
teatru sau ale dramatizrilor artnd c se pricepe i la arta scenei (cu precizarea c Despot-Vod
s-a jucat i n ultimii 50 de ani, istoricul exagernd nefrecventarea acestui text). Fa de vdita sa
nencredere n dramaturgia romn ca literatur, sensibilitatea la montarea ei scenic l
caracterizeaz pe Manolescu ca pe un spectator nelegtor, sensibil i cu bun memorie, fcndul, hotrt, i mai simpatic.
6. Iar voi, voi, optzecitii
Literatura pentru copii i cea S.F. snt trecute repede, ca srace n opere nsemnate, fiind
menionat C.T. Popescu i, cu elogiu meritat, Ov.S. Crohmlniceanu. n schimb un capitol mare,
ultimul, este consacrat literaturii memorialistice de dup 1990, luat foarte n serios, cu citate i
detalii, ceea ce arat ce a citit mai mult autorul n ultimul deceniu.
Din generaia 80, al crei mentor a fost, Nicolae Manolescu alege destule capete de serie, mai
ales poei, pe care, fr s-i rsfee excesiv, i situeaz ntr-un pluton solid, pus sub comanda lui
Mircea Crtrescu. Prozatorii promoiei nu se bucur de o atenie pe msur, exceptndu-l pe
acelai Crtrescu, miza indiscutabil a criticului. Dei i reproeaz slbiciunile lui Orbitor 3 i
mai ales partea despre Revoluia din 1989 care este cea mai slab.
Atenia criticului este maxim, el distinge, antrenat i prin conducerea Cenaclului de luni, toate
deosebirile, uneori numai de nuan ntre poeii optzeciti. Nu uit s menioneze unicul volum
de poezie al lui Ion Bogdan Lefter, citeaz copios din Clin Vlasie, Eugen Suciu i alii fr s
omit mici istorii precum metamorfoza titlului de debut al lui Vlasie din Laborator n Laborator

spaial poeme SF fapt revelator n epoc, efectul lecturii lui Matei Viniec cu memorabilul
poem Corabia i altele. Aici Istoria.. devine chiar mrturie de la faa locului. Atenia acordat de
critic poetului Clin Vlasie i-a atras acestuia exilul (deocamdat doar din Filiala Piteti a Uniunii
Scriitorilor). Violenele, deocamdat verbale, la adresa Istoriei i autorului su vin firete de la
autori n via, cei rposai mulumindu-se cu rsuciri tip Cnu, dar campionii snt, paradoxal,
tocmai cei din generaia ultim i cea mai favorizat, cel puin la capitolele liric i critic.
Prozatorii snt mult mai puin considerai, Nedelciu fiind tratat cu dezamgire, iar lui Groan
nemenionndu-i-se tocmai textele mai ofertante.
7. Nevermore!
Istoria critic a lui Nicolae Manolescu merit statutul de best seller i pe cel de eveniment. Ea
atrage publicul spre literatur cu autoritatea unui mare critic i cu viziunea sa contemporan, cu
noutatea interpretrii i sigurana judecii. Este evident, o spune nsui autorul, c o astfel de
carte nu se va mai scrie n acest fel, de ctre un singur om, n Europa, probabil niciodat.
Inconturnabilul critic
Constantin M.Popa
Parcurgi masiva Istorie a lui Nicolae Manolescu, febril, cu acea curiozitate fa de lucrul
ndelung ateptat. Dup un prim moment de surpriz, ezitare, acceptare ori recunoatere i
ngdui un respiro necesar distanrii evaluative, cu toate c eti nsoit de un sentiment niciodat
dus pn la capt. Mai curnd inventariere dect rigoare analitic, mai degrab deziderat al
obiectivitii dect elucidare i verdict, lectura aceasta parazitat de spectrul palmaresului nu
atinge, din fericire, finitul, pentru c a duce totul pn la capt nseamn a termina. Or, existena
Istoriei
de-abia ncepe i ea reclam o lectur mereu repetat.
Ne stimm maetrii nu parafraznd la nesfrit opiniile lor, ci mai degrab atunci cnd i
continum prin contrazicere, scria Mircea Zaciu cu aproape trei decenii n urm, n orizontul
unei dorite noi istorii literare romneti avnd cordonul ombilical tiat, cu alte cuvinte eliberat
de autoritatea tiranic, de tutela unui ilustru model.
Pornind de la Clinescu i asumndu-i exigenele acestuia (nostalgia esteticului), Nicolae
Manolescu intenioneaz crearea unei, cu adevrat, noi Istorii critice a literaturii romne, oper
pasionant, scutit de timorri, de jumti de msur sau de locurile comune ale exerciiului
formal.Vom vedea cum i ct se mplinete din acest orgolios proiect.
Efortul personal de a descoperi principiile generatoare ale unei discipline tradiionale, chiar
desuete i nefrecventabile, dup unii teoreticieni, este remarcabil. Istoricul, a crui sensibilitate
estetic i nzestrare conceptual au atins apogeul, contientizeaz aspectul de aporie al
ntrebrilor legate de regimul valorilor n dimensiunea lor diacronic: sunt acestea absolute i
universale sau relative i receptate de fiecare dat altfel; exist o mutaie a valorilor (vezi
Lovinescu) sau numai una a contextelor; o valoare trebuie privit ca un unicat sau este posibil
nscrierea ei ntr-un tip mai larg?

Propria reprezentare asupra domeniului presupune alegerea soluiilor constructive, ierarhizarea

contribuiilor critice complementare, raportarea la reperele contemporane. Reactivarea istoriei
literare ca disciplin are, la autorul nostru, un caracter programatic i se bazeaz pe tezele unui
sistem ce-i cuprinde pe Hans Georg Gadamer, Jauss, Fernand Braudel, George Steiner i cei doi
Bloom (Harold i Allan).
O prim tez se refer la stratificarea temporal existent n istorie, dar aplicabil i literaturii.
Raporturile ntre timpul extern i temporalitatea intern disociat la nivel de gen i de oper sunt
extrem de complexe i teoreticianul se vede nevoit s apeleze, pentru a se face neles, la limbajul
metaforic: am putea vedea n mainria n mai muli timpi a istoriei literare un ceasornic ale
crui limbi au viteze diferite, dup cum indic secundele (timpul evenimenial, extern), minutele
(timpul genurilor) i orele (timpul operelor). Faptul c nu vedem micarea limbii orare nu
nseamn c ea st pe loc.... Intuind c operele posed un timp al lor, cel mai lene i mai greu
de perceput, Manolescu analizeaz un fenomen de entropie i ajunge la concluzia c o adevrat
istorie literar este totdeauna o istorie critic a literaturii ( istoria judecilor de gust).
O alt tez incitant este cea a diacroniei intertextuale. Operele ntrein unele cu altele un dialog
specific de la text la text. Textele i adreseaz, n timp, provocri i replici, astfel nct fiecare
oper modific (orict de imperceptibil) ansamblul de opere. Istoria literar este astfel constrns
s citeasc fiecare oper n legtur cu toate celelalte, care o preced sau i succed, conform
esturii topologice a culturii.
n legtur cu teza canonului, s observm c istoricul literar acrediteaz ascendena canonului
romantic naional, a celui clasic victorian i a canonului modernist, tratnd destul de evaziv
tentativele de refacere a canonului n perioada contemporan. Cu toate c, ntr-o alt ordine de
idei, Manolescu refuz principial configuraia didactic a istoriei sale literare, legitimarea
spectacolului receptrii regizat de el nu se va produce n absena manualului.
Textele de escort ale Istoriei critice fac aproape inutile orice obiecii, orice receptare fiind o
judecat pe cont propriu. n acelai timp, trebuie s recunosc ardena pledoariei pentru cultur
din raportul despre starea istoriei literare (pp.1451-1455), veritabil pamflet la adresa
proliferrii mentalitii pragmatismului ngust i prin canalele globalizrii.
Propunnd o istorie critic i stilistic a literaturii romne, N. Manolescu ambiioneaz
impunerea unui model, chiar dac neles ca ipotez de lucru. El opereaz eliminarea
accesoriilor aparinnd istoriei culturale i biografismului, acord spaiu opiniilor critice
exprimate anterior (critica criticii) i recitete operele pentru arta lor. Conceptele operatorii se
supun n totalitate specificului literaturii, criteriilor ei. Periodizarea are n vedere Literatura
medieval (sec.16 18), Neoclasicismul i Luminismul, Romantismul, Junimismul
(sec.19), Modernismul (Avangarda, Generaia 27), Contemporanii (Realismul socialist,
Generaia 40,Generaia 60, Generaia 80, Generaia 2000).Repartizarea pe genuri evit pericolul
dezmembrrii autorilor, prin plasarea acestora n cadrul genului ce-i exprim cel mai
convingtor. O inconsecven: n vreme ce criticul i istoricul literar decupeaz galeria marilor
scriitori n contextul Junimismului i al Modernismului (cu noile accente reprezentate de
M.Blecher i Anton Holban), nedumerete absena unei asemenea opiuni axiologice pentru
perioada 1948-2000. Acum oare nu au existat mari scriitori?

Desigur, nu vom strui i noi asupra absenelor motivate sau nu din Istorie.Dimpotriv ,
credem c ar fi putut fi uitai, fr regrete, Beniuc, Jebeleanu, Nina Cassian, Titus Popovici,
Aurel Baranga, Tomozei, A. Punescu, Cristian Popescu, Adrian Alui Gheorghe. Acceptnd
aseriunea c prezena ntr-o istorie literar are o valoare promoional i mai puin critic,
vom distinge ntre prezenele rutiniere i cele explicabile (Petru Creia, Al George, Clin Vlasie,
Elena tefoi, Horia Grbea).Dar subiectivismul criticului se manifest a outrance n niruirea
autorilor de dicionar, jignitoare pentru valoarea i autoritatea unor nume precum Liviu Rusu,
Al.Piru, Ioana Em.Petrescu, Radu Enescu, Laureniu Ulici, Eugen Uricaru, Marin Mincu i, mai
ales, Adrian Marino, pus, ntr-un loc, n balan cu autorul Introducerii n teoria lecturii
(Adevratul Paul Cornea stilist ingenios i degusttor voluptuos de aparene nu se afl n
aceast carte, care pare ieit din condeiul searbd al unui Adrian Marino). Impresionismul este,
se vede, pe ct de nedrept, pe att de resentimentar.
Dincolo de analize, de formulrile memorabile (iat o caracterizare clinescian arcimboldesc:
Emil Brumaru e un poet minor, un manierist care stpnete un registru, dac nu foarte variat,
destul de ntins, sugestiv muzical i plastic, decorativ, totodat somptuos i discret (un desen pe o
foaie de ceap), i o limb de o rar savoare n care leuteanul, mrarul i alte buruieni
miraculoase i-au amestecat tria subtil), de subtextul ntotdeauna polemic i ironic, rein
atenia chestiunile rezolvate tranant, decis. Inexistena unui baroc romnesc este
demonstrat, spre exemplu, prin lipsa spiritului tragic la Dosoftei, ca i a angoasei individualiste
din poemul Viiaa lumii al lui Miron Costin. Rzboindu-se cu protocronismul, Manolescu atac
problema originalitii i, tind nodul gordian, afirm: Prerea mea este c poezia romneasc
nu poate s nceap dect cu texte scrise n limba romn.
Ceea ce l ncnt pe istoricul literar este vechea idee clinescian a lecturii inverse.Numai c
aprecierile nu sunt obligatoriu n favoarea contemporaneitii. Dac unui autor modern, lucid i
licenios, ca Nabokov, Duduca Mamuca (nuvela lui Hasdeu n.m.) i-ar fi plcut cu siguran,
romanul Un boem romn de Pantazi Ghica prilejuiete aceast constatare: problema operei
deschise e veche i tratarea glumea a tehnicilor romaneti nu l-a ateptat pe Costache Olreanu
din Ficiune i infanterie. Nu putem s nu observm nici faptul c Manolescu privilegiaz
textele avivate de sexualitate i extrage citate ample din H.Bonciu, Ion Barbu, Geo Bogza sau
Tudor Arghezi la care erotismul atinge intensitatea iradiant a scrierilor lui Henry Miller (n
Cimitirul Buna-Vestire aflm cea mai extraordinar descriere a unei acuplri din romanul nostru,
comparabil ca intensitate animalic,dar i cu poezia imens de acolo, cu aceea din Henry
Miller). ocante sau nu, asemenea jocuri analogice evideniaz o calitate prin excelen
modern a spiritului mobilitatea. Este, de altfel, vizibil, la tot pasul, refuzul conservatorismului
i al pudibonderiei, demers ce poate friza paradoxul. Cum conciliem, de pild, situarea lui
Mircea Crtrescu i afirmaia potrivit creia unicul mare manierist din literatura romn,
erban Foar este un poet extraordinar i inventiv?
Conform propriei clasificri, Nicolae Manolescu, grijuliu s-i aconteze un loc lng
G.Clinescu, este un istoric literar integralist (cinci secole de literatur) i, totodat,
inconturnabilul critic al generaiei 60.La o promis nou ediie a Istoriei critice, chiar dac va
aduga un nume sau altul, lista sa rmne definitiv nchis.

Canonul lui Manolescu

Ioan Lascu
La ce bun istoriile literare n vremuri de tranziie? Este aproape o eviden: astzi genul istoriei
literare pare s intereseze din ce n ce mai puin lume. Mai cu seam istoriile literare de autor.
Bineneles, n afara autorilor nii i a acelora inclui n ele, care, dac se numr printre
contemporani, se pot considera nite favorii. n ce-i privete pe cei lsai pe dinafar, muli se
simt nedreptii, ignorai, minimalizai. Ct despre mori, mai cu seam aceia care se apropie sau
au trecut deja de clasicizare, ierarhiile au fost demult stabilite, iar minorii se exclud aproape de la
sine. Cu ct perspectiva temporal este mai ndeprtat, cu att mai puini autori sunt vizibili.
Deprtarea micoreaz. n al doilea rnd, care sunt acei critici i istorici literari care se ncumet,
de unul singur, fiecare n parte, s ia pe umeri uriaa sarcin de a realiza o istorie a literaturii
scrise ntr-o anume limb, de la nceputuri pn n prezent? O asemenea isprav apare acum n
ochii celor mai muli literai o utopie. O istorie a literaturii, dac nu exhaustiv, pe ct posibil, ci
cuprinztoare, complet, este de dimensiunile i de competenele unei instituii. Astzi, n rile
cu mare tradiie cultural, redactarea istoriilor literare este lsat n seama academiilor,
institutelor culturale naionale, a diverselor instituii de specialitate, n tot cazul n seama unor
colective numeroase de cercettori, filologi, critici i istorici literari, scriitori, fiecare specializat
pe anumite genuri, specii, curente sau direcii literare ori perioade istorice. Asemenea tomuri sunt
ns susceptibile de compilaie. Alt eviden, aceea a specializrii din ce n ce mai nguste, mai
stricte, mpiedic o persoan singular s alctuiasc o istorie a unei literaturi naionale. Dac mi
aduc bine aminte, n Frana, ar luat drept model n attea privine, mai ales sub aspect cultural,
ultimul autor al unei lucrri importante de istorie literar este Robert Sabatier, care a ncheiat
publicarea unei istorii a poeziei franceze prin 1982. Este uor s ne punem ntrebarea: oare care
specialist, istoric, critic literar, scriitor, francez sau american de pild, ar mai ndrzni, la anul de
graie 2009, s publice sau cu att mai puin s anune proiectul unei asemenea lucrri de
proporii? Nu n ultimul rnd, un autor singular trebuie s-i dedice douzeci sau treizeci de ani
din via pentru documentare, cercetri, studii, redactare etc., ceea ce ntr-o cultur n care
specializarea precis, net delimitat, a devenit o axiom, ar nsemna o pur aventur i un
adevrat sacrificiu. Riscurile s-ar extinde chiar i n sensul c un astfel de ntreprinztor nu ar
fi luat n serios, fiindc nimeni, mai nti chiar specialitii din domeniu, nu mai crediteaz
singularitatea capabil s cuprind i s reflecte critic totalitatea.
n fine, s spunem c istoriile literare sau din oricare alt domeniu artistic, mai pot fi lsate n
seama unui autor doar n literaturile nc tinere, a cror copilrie nu este prea ndeprtat.
Literatura romn este, fr ndoial, una dintre acestea: tnr nc n vremuri de tranziie.
Oricine tie c avem n urm doar un secol i jumtate de literatur autentic. O literatur care, n
momentele ei majore, a fost relativ corespunztor receptat. Cam atta timp de creaie i de
receptare ct de ct normale a trecut ntre 1840 i 1990. Dup care i nu fr temei m-am
folosit de sintagma deja uzat referitoare la vremurile de tranziie s-a produs o schimbare
brusc, nu numai n domeniul receptrii, ci i n ce privete criteriile i ierarhiile valorice.
Literatura poate ea cea dinti a alunecat spre o zon periferic, scriitorii au pierdut primplanurile publice, iar critica literar creditul de judector i de mediator al valorilor adevrate. Sau editat o puzderie de titluri, de cri de toate calibrele, dar tirajele per titlu au sczut de o sut
de ori. Interesul pentru lectur s-a diminuat fr discuie, mass media a luat n brae literatura
comercial, deoarece, ntre altele, rostul i profitul literaturii sunt apreciate n funcie de legile

pieii. Pe termen scurt s-a petrecut, la noi, nu o mutaie a valorilor, ci o pervertire a gusturilor, o
dezorientare a opiunilor, o reducere a perspectivelor.
O mutaie a valorilor? Nu nc, ns ea este pe cale s se produc efectiv, n toate mediile
intelectuale. n ce fel, se poate deja ntrezri, urmrind i tendinele generale, externe i interne.
Astfel de idei i ntrebri isc recenta Istorie critic a literaturii romne, subintitulat 5 secole de
literatur, a lui Nicolae Manolescu. Cel mai de seam critic al literaturii noastre, din 1970
ncoace, Nicolae Manolescu devine, iat, i cel mai important istoric al literaturii din perioada
postbelic. Adept al binecunoscutei teze clinesciene c istoria literaturii nu poate fi desprit de
critica literar (dar nu i de teoria literaturii), adept al teoriei receptrii a lui H. R. Jauss i al
mutaiei valorilor estetice a lui Eugen Lovinescu, N. Manolescu procedeaz la o imens oper de
re-facere istoric i critic a literaturii noastre de la 1521 ncoace. Cnd spun re-facere m refer
la sintez i panoramare istoric i critic, iar cnd menionez anul 1521 dau ntrutotul dreptate
lui Manolescu, mprtind afirmaia c o literatur naional (concept mult dezbtut de A.
Marino) nu se scrie i nu dureaz dect ntr-o limb vie, vorbit de totalitatea unei comuniti
naionale. Aadar, n cazul de fa, istoricul accept necondiionat principiul cronologic ca prim
factor ordonator, pentru c, evident, fr cronologie, scrierea unei istorii, fie ea i a unei
literaturi, este imposibil. n al doilea rnd, N. Manolescu are grij s-i intituleze opera drept
istorie critic, mai nti din motivul deja invocat mai nainte, apoi i ca o justificare a altui
criteriu de evaluare dar i de selecie, este vorba despre gust, preferin sau opiune estetic i
critic. Fr a ocoli adevrul c nici de gust (factor subiectiv) nu se poate face abstracie, aa
cum nu poate fi dat la o parte cronologia (principiu, factor obiectiv), este inevitabil nu
suspiciunea, ci realitatea constatabil c subiectivitatea criticului devine un factor de selecie i
evaluare. Ceea ce lui Manolescu i se ntmpl fr alt discuie, superflu n acest sens i n acest
loc, chit c subiectivitatea lui este una elegant. C Istoria critic a literaturii romne este scris
de Nicolae Manolescu la dou mini, idee ce i-a venit descoperind o litografie a unui obscur M.
C. Escher din 1948 o mn ce deseneaz, simetric, cealalt mn mi se pare o justificare
destul de confuz i insuficient. Cred c ar fi fost mai potrivit, atunci cnd se refer la
modalitatea de a scrie, de a produce sau de a instaura opera, s se refere la rolul minii
drepte i la rolul minii stngi, prima raional, a doua intuitiv, funcii demonstrate n anumite
teorii poietice, de care ns un cercettor att de informat ca Nicolae Manolescu nu a dorit s
aud.
Una peste alta, criteriile alese pentru structurarea i clasarea enormei cantiti de material sunt
bine puse n lucrare. Cel decisiv este criteriul estetic. Manolescu face apologia esteticului i este
n totul ndreptit. Literatur fr ficiune, fr imaginaie i invenie, toate turnate ntr-un stil
frumos (Manolescu amintete adesea de stil) nu exist. n ultimul capitol al crii, intitulat de
altminteri Nostalgia esteticului, Manolescu este convingtor, fcnd apel la o cuceritoare
elocven ntru aprarea valorilor estetice, astzi ajunse, spune el, n situaia de a fi ignorate de
gustul publicului, ndeosebi de cel tnr. Exaltnd aproape nsemntatea esteticului n
consacrarea operei literare (criticul nu folosete aproape deloc termenul de text literar), avem a
lua cunotin de o critic just a receptrii precare, la voia ntmplrii i a gustului needucat, de
care are parte, din pcate, literatura astzi. El refuz s accepte trecerea esteticului pe planul
secund, aa cum arat una din tendinele forte ale cercetrii actuale a literaturii, instituit prin
abordri mai raionale, tiinifice, parial extraliterare, ale literaturii, axate pe prezena
(reflectarea biografiei) autorului n oper, a unor evenimente sau a elementelor sociale,

instituionale, mentalitare, a unor idei i concepii politice, filozofice etc. Nicolae Manolescu nu
face o critic a ideilor, nici a sensurilor (o hermeneutic adic), el rmne fidel dimensiunii
tradiionale a criticii i unei anume abordri epice a literaturii i aici invocm neaprat, laolalt
cu istoricul literar, ideile lui G. Clinescu despre abordarea literaturii cu instrumentele unei
tiine inefabile i ale unei sinteze epice. Dei aproape c absolutizeaz esteticul, Nicolae
Manolescu omite s-l (re)defineasc i s ne spun ce preponderen are el n metaliteratur
(critica literar, secund, secondant a literaturii creatoare), n memorialistic i n jurnalistic,
de care se ocup n destule cazuri, ba chiar le rezerv cazul memorialisticii i capitole
separate. Prin urmare, el nu admite implicit nici mutaiile care se produc sub ochii notri viznd
amestecul genurilor, schimbarea discursului literar, afirmarea unei literaturi eseistice ce
transcende frontierele dintre literar, filozofic, sociologic, istoric etc., uznd de toate aceste
categorii laolalt. n ce privete critica genurilor, Manolescu se mulumete cu taxonomia clasic:
liric (poezia), epic (romanul n special), dramatic, critic, acestea fiind socotite i canonice. Nu
apeleaz la noiunea de literaritate, de discurs sau de enun(are). Criticul i istoricul ignor n
general teoriile literare, o explicaie fiind i omiterea din Istoria critic a lui Adrian Marino, a
Irinei Mavrodin sau, de ce nu?, a Monici Spiridon, notabil fie i pentru contribuiile teoretice
relative la interpretarea de text. El merge mn n mn cu George Clinescu, ale crui metode i
opinii critice le mprtete aproape integral, fiind, pn la urm, cum de altfel i recunoate, un
tradiionalist. Primul canon al lui Manolescu este esteticul, urmat imediat de tradiie. Revenind
ns la predominana esteticului, ne putem pune, de justee, ntrebarea ct de scriitori sunt Emil
Cioran sau Constantin Noica (Petre uea este cu desvrire uitat!), sau dac esteticul poate ine
exclusiv de stil. Cum rmne cu ficiunea, cu invenia literar? Apoi de ce nu, aici, i Mihai
ora? E adevrat c Emil Cioran este inclus ntr-un capitol unde se vorbete, ntre alii, despre
ideologi (?) i eseiti.
Cu siguran destui scriitori romni contemporani au ateptat Istoria lui Manolescu ca pe o
mntuire, vznd n ea o fereastr deschis spre notorietate i omologare valoric, dar nu puini
sunt aceia care o resimt acum ca o condamnare sau o minimalizare: cei lsai pe dinafar sau cei
comentai n treact. Istoria critic a literaturii romne n viziunea lui Nicolae Manolescu poate fi
amendabil deci din unghiul unor omisiuni i/sau ignorri. I-am menionat deja pe Adrian
Marino, Mihai ora i Irina Mavrodin, la care, a altura civa optzeciti precum Ioan Flora,
Constantin Stan i Gheorghe Iova (chiar dac ar fi subiectiv taxabili de antiliteratur!), mai muli
scriitori din zona Moldovei: Aurel Dumitracu, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Vasile Baghiu,
Daniel Corbu, Gellu Dorian, Gheorghe Izbescu, Casian Maria Spiridon, inserabili barem la
scriitori de dicionar; la fel i alii din zona Ardealului i Banatului: Ruxandra Cesereanu, Ion
Cristofor, Corin Braga, Mircea Tomu, Iustin Pana, George Vulturescu, Ion Moldovan, Traian
tef, Daniel Vighi. Bucuretii, dimpreun cu sudul (N. Manolescu nu respinge nici ideea de
geografie literar) i pot reclama pe Dan Stanca, Marian Drghici, Aura Christi, Marian Popa
(citat prin excepie: las deoparte literatura exilului), Mircea Brsil, Nicolae Oprea, Nicolae
Coande, Ioana Dinulescu. n sfrit, neincluderea lor i a altora poate fi o chestiune de gust,
numai c, supralicitat, gustul risc s devin exclusivist! Sau o parte a lor s-a afirmat dup 2000
i N. Manolescu nu a mai apucat s-i citeasc, aa cum, pare-mi-se, el nsui a recunoscut. n al
doilea rnd, orict de mult l-am aprecia pe Manolescu, nu putem s nu-l suspectm de parti-prisuri. Ele se numesc scriitorii optzeciti de la Cenaclul de luni, toi bine i temeinic analizai, spre
deosebire, de pild de unii provinciali sau (s-o spun n acest context!) de Lucian Blaga, n
poezia cruia Manolescu distinge o sumedenie de ecouri (pn i din Toprceanu!) i rmne

la un nivel de analiz a decorului. Alt lot ncadrabil la categoria parti-pris (parial, ca toate
celelalte, se subnelege!) este cel de la Romnia literar. De ce Ioana Prvulescu i Adriana
Bittel i nu i Daniel Cristea Enache i Cristian Teodorescu? Tot la capitolul subiectivism sunt
uor de expediat Eugen Suciu, Liviu Georgescu i Clin Vlasie. Finalmente, o serie de scriitori
sunt ncadrai, probabil pe motiv de literatur didactic ori de minorat, la Scriitori de dicionar:
Al. Piru, L. Ulici, Dan Cristea, Eugen Uricaru, Dinu Flmnd .a.
n loc de concluzie, subliniez c am pus n dezbatere doar lacunele care, i n accepia mea, sunt
n mare parte inevitabile pentru o oper att de vast precum Istoria critic a lui Nicolae
Manolescu. Ea este incontestabil meritorie i foarte valoroas, ca demers de evaluare i de
clasificare dar i ca instrument de lucru, pe deasupra temerar i impresionant prin cantitatea de
munc depus i de material cercetat, prin efortul scrierii ei i prin consecvena fa de principiile
i metodele enunate i explicate n Introducere. Din aceast perspectiv ea este o oper pe deplin
asumat de autorul ei, ale crui competen i talent sunt n afara oricrei discuii. Dei aprut
ntr-un context cultural nu tocmai favorabil, n condiiile n care tranzitivitatea valorilor i a
gusturilor este accentuat, Istoria critic a literaturii romne ntocmit de Nicolae Manolescu st
n rnd cu toate celelalte mari opere ale genului, precum cele ale unor N. Iorga, E. Lovinescu i
G. Clinescu, chiar dac nu toate abordeaz istoria literaturii romne n ntregul ei.
Sub zodia esteticului. O nou istorie a literaturii romne
Gabriela Gheorghior
Istoria literaturii ntruchipeaz, n cadrul extins al istoriei literare, genul cel mai dificil de
elaborat din cauza cantitii uriae a materiei de studiu, cel mai preios prin gradul de sintetizare
i de generalizare, cel mai important prin faptul c stabilete un canon literar naional. Nu este,
astfel, deloc de mirare c lansarea Istoriei critice a literaturii romne de Nicolae Manolescu
(ndelung ateptate), reprezint evenimentul cultural al anului 2008, mai ales c ea apare ntr-o
epoc n care, nicieri n lume, nu se mai scriu istorii ale literaturii (dect, eventual, de echipe de
cercettori). n spaiul romnesc, de peste jumtate de secol, Istoria lui Clinescu, prima
redactat n spirit estetic, ilustreaz modelul absolut al genului i constituie, inevitabil, un reper
fundamental pentru orice insider al domeniului. Ca atare, primele ntrebri suscitate de un
asemenea demers excepional ar fi urmtoarele: 1) cum evalum o istorie a literaturii? i 2) prin
ce se deosebete Istoria lui Manolescu de aceea a lui Clinescu? (n afar de cartografierea unui
mai vast teritoriu literar).
Exist cteva criterii de validitate, general-valabile i relativ flexibile, adaptabile potrivit
concepiei fiecrui autor de istorie a literaturii: aproximarea sistemului literar n dezvoltarea sa
global care implic periodizarea duratei istorice, prezentarea de dimensiune i importan
variabil a contextului sociocultural i literar, o imagine de grup, o suit de micromonografii
punctuale ale principalilor scriitori, coninnd biografii i caracterizri ale operelor (Paul
Cornea, Despre istoria literaturii ca gen, n Delimitri i ipoteze). Viziunea criticului i a
istoricului literar Nicolae Manolescu, un absolutist (Sunt convins apoi c exist valori absolute,
printre ele numrnd-o i pe aceea estetic) i un maximalist al esteticului
(Interdisciplinaritatea reprezint un progres, dar eu rmn cu nostalgia esteticului), determin o
vizibil reformare a genului: O adevrat istorie literar este totdeauna o istorie critic a
literaturii. Adic una scris la dou mini. ntre istoria i critica literar (pe care i Clinescu, i

Wellek le vedeau complementare), balana manolescian nclin spre cea din urm, lund, n
plus, n considerare i spectacolul receptrii operelor, aspect neglijabil / neglijat n istoriile
tradiionale (Clinescu, De Sanctis, Thibaudet). Consecina imediat a acestui mod original de a
concepe istoria literaturii ca (re)interpretare i ca (re)valorizare a fiecrui text i a literaturii n
ntregul ei, n oglinda succesivelor (re)evaluri critice o reprezint abandonarea metodei epice
a maestrului G. Clinescu. Istoria critic a literaturii romne elimin biografiile scriitorilor i
evocarea ampl a cadrului extern (dei apeleaz uneori i la astfel de date) pentru a se focaliza pe
bibliografie, adic pe analiza critic propriu-zis, susinut permanent de dialogul cu ceilali
critici, fie c este vorba de delimitare, fie de consens. Pierderea pe latur strict documentar
(rezervat consider criticul didacticelor dicionare literare) este compensat de ctigul unei
fastuoase lecturi critico-estetice a operelor literare ale celor mai importani i valoroi autori
romni. Altfel, Istoria lui Manolescu respect clasicele reguli de construcie (dincolo de care
vorbete mai ales talentul autorului): ea propune o periodizare limpede a literaturii noastre (greu
contestabil) i ofer tablouri sintetice i edificatoare (ale generaiilor de creaie i ale curentelor
literare) din care reies cu claritate att fracturile, ct i liniile de evoluie. Tabla de valori, cel
puin pn la literatura contemporan (ultima parte a Istoriei are, firesc, dezavantajul apropierii
de / suprapunerii peste epoca la care se refer, de unde i o oarecare pruden critic), nu sufer
de nicio ambiguitate, verdictele critice fie ncununeaz cu lauri, fie taie nemilos ca o ghilotin.
Anumite aprecieri sau absene vor strni, cu siguran, controverse, prin ele atingndu-se
problema spinoas a gustului estetic personal (unul ndelung exersat, n cazul de fa) i a
subiectivitii critice, asumate aici senin, chiar i n forma ei cea mai radical, a capriciului: nu
am vrut s scriu o oper perfect () i stearp noteaz autorul, n prefaa Istoriei sale , ci una
vie i chiar contradictorie, n msura n care nu exprim un autor abstract, intemporal, ci pe mine
cel de acum i de aici, cu lecturile, competena, temperamentul, gustul i capriciile mele.
Eventualele observaii / contestri punctuale (la o adic, normale, obiectivitatea deplin este o
utopie o spune i Manolescu, o tim cu toii) n-au ns cum s altereze consistena, pertinena
i valoarea evident a ntregului.
Nicolae Manolescu rmne totui un clinescian la nivelul expresivitii stilului, colorat de
inspirate comparaii plastice, de formulri frapante i memorabile (din care nu m pot abine s
nu citez): O pagin de Nicolae Balot este ca portul vechi de la Marsilia sau Nisa: majusculele o
mpnzesc precum catargele vaporaelor ancorate ascund adevratul peisaj; Cea mai mare
calitate a criticii lui Negoiescu a fost i cel mai mare defect al ei: extrema originalitate; Nina
Cassian, poet disponibil prin excelen, iubind toate speciile, toate formulele, ca ntr-un fel de
nimfomanie poetic; Lirismul [lui Florin Mugur] este pe alocuri vibrant ca o reea de curent
electric; Nichita Stnescu a creat o limb poetic la fel de liber i de ncnttoare cum este
zborul psrii n vzduh; Poezia ei [Constanei Buzea] se hrnete din mister i din ambiguitate
aa cum se hrnete cariul din lemn; poeziile lui [Marin Sorescu] par s-i poarte la vedere
ideea, ca unele fpturi acvatice scheletul; Poemele cele mai caracteristice [ale Angelei
Marinescu] au structura gurilor negre din univers; Toat cordialitatea romancierului
[Constantin oiu] se duce pe apa memorialisticii; Un critic care nu-i d niciodat n petec,
probabil din cauza unui self control perfect [Eugen Simion], e tot att de puin simpatic ca o
femeie splendid, dar frigid; Gabriel Liiceanu Are condei de portretist i de evocator, plin de
compasiune, dar i de maliie, uitndu-i iubirile deopotriv de repede ca i ranchiuna, trind din
plin chinurile unei inteligene superioare i totodat teluricele ncordri ale fiinelor duble de
felul centaurilor .a.

Istoria critic a literaturii romne a lui Nicolae Manolescu ncununeaz o munc susinut i
rodnic, de-o via, a unei mari personaliti critice. Ar putea fi cireaa de pe tort, dac n-ar fi, de
fapt, tortul n ntregime, realizat prin acumulri i reluri succesive, oferit (n sfrit!) ca osp
pantagruelic nu doar specialitilor (cum crede criticul), ci tuturor iubitorilor de literatur, interesa
i de cunoaterea alteritii din operele scrise i prin aceasta, de propria lor autoedificare. Este o
nou istorie de autor a literaturii romne (m tem c e posibil s fie i ultima de acest fel),
original i prima esenialmente critic, o carte inconturnabil, nu numai necesar, dar i cu
farmece estetice. Pentru c acolo unde nu e (i) estetic, e cam fad, nu-i aa?
Istoria literar ateptat
Gabriel Cooveanu
Cu Istoria critic a literaturii romne n fa, nu tii ce s preuieti mai mult: modul de
conducere a analizelor specifice sau constructul teoretic (modelul) de la care se legitimeaz
aceste analize? Pentru c, dac ntregul op se constituie ntr-un spectacol al luciditii i al frazei
sigure, decorate, bine temperat, de un spirit clasic crescut n aggiornamento, abordarea fiinei
literaturii, altfel spus imaginarea unei metode adecvate de explorare a inimii inutului literar, nu a
granielor sale, reine atenia oricrui teoretician de profesie. i nu numai: prin discursul
liminar i cel conclusiv, concepute n registru de amploare i nedisimulat didactice (n acel sens
capital, vital, exprimat nu o dat: ...toat viaa mi-a plcut s fiu profesor,... n-am fcut dect
coal), Nicolae Manolescu pune ordine, decis i pragmatic, n ideile folosite pn la el n
scopul periodizrii, ierarhizrii i sistematizrii momentelor unei literaturi, de aa manier nct
totul s nu fie un dicionar de autori, ci tablou al unei spiritualiti surprinse diacronic n
constantele ei. Nu doar academicii, sau doctorii n literatur (cum i numea Mauriac), ar fi
interesai, ci i suflarea colar, ca i orice individ care are n vocabular termeni evident
pretenioi precum gust, perspectiv, valoare. Convins, cu o sugestie din George Steiner (inspirat,
la rndu-i, din matematici), c estura culturii este topologic, N. Manolescu mprtete
punctul de vedere clinescian dup care literatura poate funciona drept cea mai clar hart a
poporului romn. Ea ne slujete la configurarea unui profil moral, mentalitar, psihologic n chip
larg, a neamului care a rmas prins n nite atribute, n ciuda ndoirii spaiului topologic
(schimbri ale Zeitgeist-ului, ale orizontului de ateptare, ale regimurilor politice etc). Astfel se
explic nelegerea literaturii ca interglosare infinit, i a culturii noastre ca suit de teme cu
variaiuni.
Cu fidelitate n raport de titlul ales, se panorameaz concepiile principale ale specialitilor
domeniului de la noi (puini) sau de aiurea, vzui cu merite i ezitri, pe un ton msurat i
credibil. Finalul impuntorului volum, de altfel, include o autosituare n lumina acelei modestii
pe care oameni cu mult mai puine realizri dect Manolescu au uitat-o sau nu au cunoscut-o
niciodat. Este vorba de singura atitudine posibil pentru cel care cunoate cu adevrat ceva, i
anume s nu se socoteasc dect unul dintre zecile de cartografi, silitor [...] benedictin. Un
unghi socratic, de bun seam. Orice acces megalomanic fiind nlturat ab initio, exist totui
posibilitatea de a se enuna tranant idei pe care ficionarii nu le-au agreat niciodat. Nu o dat a
spus c domeniul criticii e nrudit cu matematica, i, atunci cnd Manolescu afirm hotrt ceva,
devine dificultuos s-l contrazici n vreun fel. Aadar, vorbele sale cad matematic, axiomatic
peste un teritoriu plin de vaniti colcinde i dominat de o sete de unicitate demn de o cauz

mai bun. Dar, desigur, nu problema cauzei ar interesa aici, ci aceea a vocaiei. Spre pild, ni se
spune limpede c valorile absolute exist, cum susin i un Allan Bloom sau un Valentine
Cunningham, ele asigur salubritatea unui sistem uria, i nc nespus de versatil, care,
altminteri, ar arta ca o bibliotec fr criterii de catalogare, adic o vraite descurajant, ca i
nefrecventabil. Pe de alt parte i asta inflameaz, cum tim, pe orice poet sau prozator, mai
ales din categoria laureai se expliciteaz o chestiune de preceden: Nu literatura a dat
natere criticii i istoriei literare, ci istoria i critica literar au dat natere literaturii. Fel de a
spune c ine de pura iluzie c literatura n-ar avea nevoie de escort (interpretanii au fost vzui,
n special cnd nu elogiau obiectul studiului, cnd ca eunuci, cnd ca parazii, cnd, mai recent,
ca mute bzind ntr-o vioar), ntruct valorile, perene fiind, s-ar impune de la sine. n
absena istoricului i criticului literar n unele cazuri, fericite, ei coexist, dei decalai
temporal, n aceeai persoan iubitoare de coeren i congruen nu ar fiina nici o oper,
aprarea i ilustrarea ei revenind, ca misiuni primordiale, exact celor care sunt gsii, n fiecare
epoc, vinovai de faptul c-i propun pe unii pe podium n defavoarea altora, sau c ar avea ceva
dreptate prin ce rein, dar greesc prin ceea ce omit etc.
Nenelegerea vine din privirea lipsit de ngduin, suspicioas, i, n tot cazul, cu tradiie
endemic, aruncat oricrui efort, att taxonomic denotnd curaj, sau, oricum, impruden, n
condiiile n care vizeaz/viseaz s fixeze un mediu fatalmente mictor , ct i ierarhizator,
aspect propriu istoriei literare. Acesteia din urm i se dau tot mai puine anse astzi, cnd nite
raporturi precum centru-margine sau principal-secundar sunt percepute ca nebuloase, i cnd
hermeneutica modern, cum o tim practicat de un Jauss, Gadamer ori Wellek, se vede
ameninat, ba chiar nlocuit, cel puin n opinia unei Susan Sontag, de o erotic postmodern.
Profesorul bucuretean chiar simte nevoia s mrturiseasc, undeva n postfa, c a fost ntrebat,
frecvent, de ce scrie o istorie a literaturii cnd asemenea ntreprindere pare obsolet. Devine clar
c disciplina ca atare se bucur de discredit azi, fapt cruia i se poate rspunde, convingtor,
exact prin scrierea unei istorii de profil, cu tot succesul studiilor culturale de sorginte american,
dezvoltare (relativ) proaspt deplns de Nicolae Manolescu.
Aici ar fi de notat nc un element al onestitii epistemologice, derivat din experien, dar i din
acel sim caracteristic omului de catedr, cel al recunoaterii amorselor: dac un Bloom, i
anume Allan, cu a sa Criz a spiritului american, l-a ajutat n nelegerea scepticismului
cvasigeneral cu privire la posibilitatea primenirii istoriei literare, cellalt, Harold, prin Canonul
occidental, a contribuit la clarificarea structurii Istoriei critice. Dup cum, iari, lectura
Mimesis-ului lui Auerbach a dus la cristalizarea viziunii din Arca lui Noe. Peste tot se ghicete
respectul pentru Tradiie, att n teorie, ct i rndurile dedicate generaiilor recente, nchintoare
la prezenteism, considerat tot o form de globalizare, ca i postmodernismul, socotit a fi ajuns la
perigeu. Preteniile unor optzeciti de a le fi omologat impunerea unui nou canon li se rspunde
prin invitaia de a nu se confunda paradigma postmodern, recunoscut i recognoscibil (prin
perspectivarea retro), cu existena unui canon generat de ea, pentru c nu e cazul. n condiiile
cherelei dintre clasici, interbelici, aizeciti i optzeciti, pe de o parte, i prezenteitii generaiei
2000, pe de alt parte, Nicolae Manolescu ntrevede perfectarea unui soi de compromis,
nedeclarndu-se, defel, prea entuziast, cci anvizajaz, prin sincronizarea febril a tinerilor cu
ritmurile existeniale actuale, acela intind spre succesul social rapid, fr vreo ordalie, o
standardizare a bunurilor culturale asemntoare cu aceea a produselor de consum.

Profesiune de credin, autoportret (...pe mine cel de acum i de aici, cu lecturile, competena,
temperamentul, gustul i capriciile mele), challenge pentru cartea Divinului din 1941 (Clinescu
se gardase teoretic prin studiile din 1938 i 1947), Istoria critic a literaturii romne statueaz,
mai puin metaforic, deci mai eficient (termen agreat i expus ca atare n privina
comprehensiunii, adic n dauna puritii), imposibilitatea obiectivitii depline, n sensul c
orice receptare este o judecat pe cont propriu. Cnd respectiva judecat prinde o form de
asemenea dimensiune (imediat sesizabil, inhibant) i profunzime (ghicibil pentru urmritorii
traseului), atunci avem de-a face cu un set major de sugestii emulative, n ordine larg
intelectual, de care vor ine seama mcar congenerii lui Nicolae Manolescu, generaia noastr i
discipolii notri. Plus orice intelectual care se respect.
Nu o cas, ci un palat!
Florea Miu
Fie i numai prin apariia Istoriei critice a literaturii romne de Nicolae Manolescu, 2008 poate fi
considerat un an de graie pentru literatura romn. Anvergura ideii, monumentalismul operei
ntrec cu mult previziunea i ateptrile, aa cum, probabil, se va fi ntmplat i cu aproape apte
decenii n urm, n cazul Istoriei clinesciene, creia i succede. Distana dintre cele dou,
ns, nu este numai temporal. Dac impactul pare a fi similar, diferenele sunt, categoric, uriae.
Deosebirile ncep chiar de la construirea modelului de lectur pe care Clinescu l impune
aproape tiranic, pe cnd Nicolae Manolescu l propune cu o elegan i flexibilitate care l fac cu
att mai convingtor, mai just, mai credibil. Cele 5 secole de literatur cuprinse de Istoria critic
sunt prezentate, cum spune autorul, la dou mini, ntr-o nlnuire de corespondene peste
timp care motiveaz, cu subtilitate, chiar cititul i scrisul temelia oricrui act creator i a
oricrui demers critic. Nicolae Manolescu deplaseaz accentul de la didacticism i impresionism
spre obiectivitate i spirit critic, fr a subestima gustul estetic. Mai mult dect att, gustul este
acela care determin receptarea operei artistice, n al crei coninut lectorul ndelung exersat afl
unicitatea. Atitudinea criticului este, n acest sens, exemplar: Dar eu sunt un cititor care
continu a crede, n pofida agresiunilor din toate prile, n ideea naiv c operele artistice se
cuvin citite (i recitite) nainte de orice pentru arta lor i c, vorba lui Gadamer, ele conin
expresia unui adevr inaccesibil pe orice alt cale; i c o istorie a literaturii nu poate fi, n
definitiv, altceva dect expresia ndelung i meticuloas a unui gust (Introducere, p. 15). Pentru
evoluia genurilor spune criticul mai departe -, metoda cea mai potrivit nu poate fi dect
aceea a modelului din tiinele sociale.
Configuraia literaturii, cu toate denivelrile ei, este judicios radiografiat i evaluat, n analize
de tip maiorescian care caut esena fenomenelor ce trebuie elucidate. Obiectivul critic este, de
aceea, fixat la distana optim spre a obine precizia i claritatea dorite. Nicolae Manolescu nu
scap din vedere nimic, nimic nu rmne ascuns observaiei i analizelor sale, iar nuanrile aduc
n prim plan adevruri care parc abia ateptau s fie rostite, spre a se impune aproape de la sine.
Astfel, iganiada lui Budai-Deleanu este Don Quijote al nostru, singura noastr oper
baroc; spre deosebire de structural-clasicul Asachi, Vasile Crlova arat posteritii o
fizionomie romantic, iar mitizarea personalitii lui consun cu aceea a lui Nicolae Labi dup
130 de ani, dovad c mecanismele receptrii nu se schimb radical de la un veac la altul;
Literatura generaiei 2000 este oglinda acestui prezenteism ale crui pori spre trecut i spre

viitor au fost nchise, este egoist i egocentrist, senzual, superficial i frizeaz uneori
pornograficul.
n opinia criticului, canonul reprezint reperul esenial n conturarea marii literaturi, fiind mult
mai operant dect restrictivele direcie, grupare, curent. Prin urmare, o parte important a Istoriei
critice, ntins pe circa un secol, trateaz cele dou btlii canonice, avndu-i ca ilutri
teoreticieni pe Titu Maiorescu, i, apoi, Eugen Lovinescu. Este, poate, perioada cea mai
productiv i performant a literaturii romne n evoluia sa cea mai fireasc pe trm estetic i
creator.
Disocierile critice au un parcurs foarte intens, de asemenea, n focalizarea ct mai precis a
generaiilor 40 (literatura nou), 60 (noua literatur), a postmodernismului (generaia 80)
sau a generaiei de dup 1989. Practic, o parte ntins a literaturii contemporane, ncepnd de la
jumtatea secolului XX, este panoramat pentru prima dat n mod coerent, unitar, probnd, dac
mai era nevoie, un spirit cu totul druit efortului de susinere a ideii de valoare. Harta istoricoliterar prezentat de Nicolae Manolescu nu concord nu nici o alta conturat anterior, este
uimitor de vie, impresionnd prin noutatea unghiurilor i modalitilor de abordare a acestei
realiti att de complexe i n micare, att de apropiat de ochiul critic. Cele mai sensibile
pagini rmn acelea dedicate postmodernismului, optzecitilor ntrziai, generaiei 2000 cel
mai greu de ncadrat n canonul estetic. i totui, vocaia diagnosticrii i pune amprenta i n
acest teritoriu, n care i gsim ca reprezentativi, hic et nunc, pe Mircea Crtrescu, Bogdan
Ghiu, Gabriel Chifu sau tefan Agopian, alturi de Ion Simu, Dan C. Mihilescu, Mircea
Mihie, Petre Cimpoieu, Ioan Groan, Ion Bogdan Lefter, Clin Vlasie, Matei Viniec sau
Gheorghe Crciun, Mircea Nedelciu sau Mircea Scarlat. La fel de bine i fr s greeasc i
numete pe mai noii Al. Ecovoiu, H.R. Patapievici, Radu Aldulescu, Ioan Es. Pop, Liviu
Georgescu, Vlad Zografi, Horia Grbea ori Andrei Bodiu. Sunt destui, desigur, aceia care nu se
regsesc n aceste pagini, muli care nu mprtesc, probabil, opinia (altfel, argumentat)
criticului, care, visnd s realizeze o istorie estetic a literaturii, ne ofer, cum ne mrturisete,
una impur, dar cu o miz att de mare. Contient de marea sa oper imperfect, Nicolae
Manolescu las o fereastr mereu deschis spre alte orizonturi artistice n numele esteticului n
care vede singura cale de acces, hic et nunc, la sufletul nemuritor al literaturii urbi et orbi
Un lucru e cert: George Clinescu a construit o cas (e adevrat, cu multe ferestre) a literaturii
romne, Nicolae Manolescu ne-a druit un palat al acesteia.
O istorie literar care nu eludeaz istoria
Luminia Corneanu
Dup publicarea, n 1990, a primei pri din Istoria critic a literaturii romne, cartea lui Nicolae
Manolescu a devenit probabil cea mai ateptat apariie editorial de dup 89 de la noi. Excelent
scris, aceast prim parte, care se ocupa de perioada veche pn la paoptism (inclusiv), avea
meritul de a face lizibil, digerabil, partea cea mai arid i mai puin cunoscut a literaturii
noastre. Practic, Manolescu mblnzea un teritoriu dedicat exclusiv specialitilor, reuind, ca
i-n alte cri ale sale, s mbine o remarcabil acuratee a analizei (a textelor i a faptelor de
istorie cultural n general) cu o scriitur aproape artist, cu o prospeime a privirii ce nu poate
veni dect din inteligen i, nu n ultimul rnd, cu harul de a face autorii i operele lor familiari

cititorului.
Acest prim volum a creat, prin urmare, uriae ateptri, care au crescut ca un bulgre ce se
rostogolete, pe msur ce anii se scurgeau i Istoria definitiv nu mai aprea. Amuzat de
zumzetul creat n jurul crii sale, criticul avertiza n ziua lansrii c n-a scris Biblia i c opiniile
sale nu trebuie luate drept liter de lege. Lucruri greu de acceptat ns, cci cititorii, n numr mai
mare dect anticipau editorul i autorul, au dat nval la Trgul Gaudeamus i au epuizat stocul
n dou-trei zile, semn c vremea istoriei literare nc n-a trecut, cel puin nu atta timp ct
Nicolae Manolescu se mai ocup cu asta, semn, cu alte cuvine, c oricte precauii i-ar lua
autorul, verdictele sale sunt, pentru cei mai muli, Adevrul despre literatura romn.
Este de la sine neles c orice ntreprindere de asemenea dimensiuni nu are cum s fie nici
perfect, nici pe toate gusturile, i nici chiar atotcuprinztoare. Orict de vast, o astfel de lucrare
trebuie s opereze o selecie n materialul de prezentat i analizat, de unde i neajunsurile cele
mai uor vizibile, de care probabil nici un autor de istorie literar sau de dicionar de astzi nu
poate scpa: absenii i prezenii, cine intr i cine nu intr n carte. Cu alte cuvinte, cine e
considerat reprezentativ i cine nu. Astfel nct, orict ne-ar nedumeri unele absene din Istoria
critic (precum cea a lui Adrian Marino, care figureaz doar ca autor de dicionar), cred c ar
trebui s ne preocupm nu de ce nu a cuprins autorul n cartea sa, ct de ceea ce ea conine
efectiv.
La o privire de ansamblu, se remarc dou aspecte: primul, c autorul s-a strduit s ofere o
imagine necosmetizat a literaturii romne, fugind de mitizarea comun a marilor notri scriitori
i taxndu-i necrutor de fiecare dat cnd are ocazia. Eminescu, Creang, Caragiale, de fapt,
toi marii scriitori tmiai, cum ar zice Eugen Negrici, pe la mai toate ocaziile festive, ies
din istoria lui Manolescu avnd un chip schimbat radical fa de, s zicem, anterioara istorie, a
lui Clinescu. Avem de-a face nu numai cu o lectur critic a receptrii scriitorilor respectivi, dar
i cu o nou abordare a relaiei noastre, ca cititori, cu acetia. Dac pentru specialiti poziia lui
Nicolae Manolescu n aceast problem nu ar trebui s aduc mari surprize, m ntreb cum va fi
privit chestiunea de ctre marele public, i m gndesc aici n special la mediul colar,
preuniversitar, unde despre Eminescu nc se vorbete cu-o lacrim n colul ochiului, unde
Creang este inegalabilul nostru povestitor, iar Caragiale, genialul dramaturg. i dac Istoria
critic tot a avut un aa succes de public, poate va da Domnul i prestigiul lui N. Manolescu va fi
mai puternic dect clieele noastre de toate zilele. Rmne de vzut.
Al doilea aspect, cel puin la fel de important, este c aceast carte de istoria literaturii nu
eludeaz istoria, plasnd faptul artistic n contextul su social-politic, astfel nct el s capete i o
dimensiune suplimentar celei estetice. Plednd ferm i rspicat pentru evaluarea strict estetic a
operei literare, Manolescu ine ns ca, la fiecare nceput de capitol, s fac o scurt prezentare a
perioadei istorice creia i aparin scriitorii respectivi, astfel nct ansamblul are un aspect normal
i coerent cu alte cuvinte, nu mai avem impresia, pe care au ncercat s-o impun attea istorii i
dicionare literare de la noi, c literatura romn s-a scris n vid, ntr-un spaiu privilegiat, de
unde creatorul n-avea nicio tangen cu realitatea. Renunarea la amnuntele biografice privind
pe unul sau altul dintre scriitori (liniile mari sunt trasate, dar Manolescu nu are pasiunea lui
Clinescu pentru factologie) n favoarea imaginii de ansamblu a societii romneti din
momentul respectiv este o opiune ce se dovedete viabil, n sensul utilitii ei pentru

nelegerea fenomenului cultural ca parte integrant a unei epoci istorice.

Altminteri, cartea de dovedete, aa cum i propunea criticul nc din Introducere, una vie i
chiar contradictorie, una care cu siguran a lezat i va mai leza multe orgolii prin lumea noastr
literar. Dorind de bun seam s pun lucrurile acolo unde crede c le este locul, cu riscul de ai rni confraii, autorul pare totui a fi aplicat n anumite cazuri o dubl msur, fiind, de
exemplu, prea generos cu unii (Adrian Punescu) i prea exigent cu alii (Paul Cornea). Pe de
alt parte, o exigen pe linie i trece la poei minori deopotriv i pe Gheorghe Tomozei, i
pe Emil Brumaru (chiar dac pe ultimul, cu simpatie).
(n treact fie zis, o bil neagr pentru echipa editorial, care scap cte-o greeal cnd i-e
lumea mai drag, i anume n locuri eseniale, n titluri i nume: Platin n loc de Platon putea fi
i Plotin, cci Andrei Cornea, despre care era vorba, a tradus din amndoi (p. 1400), Vego n loc
de Nego (p. 1433), Memoria cu zestre n loc de ...ca zestre (942), greeli care n-aveau ce cuta
ntr-o lucrare de asemenea miz. Dar s trecem.)
Personal, vreau s vd n apariia n acelai an a Istoriei critice... a lui Manolescu i a Iluziilor
literaturii romne a lui Negrici un moment de rscruce, pornind de la care literatura romn s se
citeasc, neleag i predea altfel dect n deceniile anterioare. Vreau s cred c opinia i
judecata lucid a celor mai apreciate voci ale criticii noastre de azi vor avea ecou nu m pot
abine: n rndurile profesorilor de limba romn astfel nct peste cinci-zece ani de-aici ncolo
raportul dintre spiritul critic i cliee, cnd vom vorbi despre scriitorii notri, s fie altul dect
astzi. Nu ofer un manual destinat instruirii, ci, cel mult, o ncercare menit s plac celor
instruii, spune Nicolae Manolescu. Totui, educarea adevrat, a gustului i a minii, e fcut
cel mai bine tocmai de crile care nu-i propun asta cu precdere.