Sunteți pe pagina 1din 11

c 

Duminica Mare a lui Grigore Vieru


Destinul creator al omului de după izgonirea din Rai se desfăşoară ciclic, în şapte
zile. Primele şase sunt ale penitenţei, ale trudei, ale suferinţei şi chiar ale morţii,
pentru a şaptea, Duminica (în realitate ± prima, ca început pur, învietor, aidoma
dimineţii pentru zi), omul să revină în paradis, să se facă vrednic de o clipă a
armoniei divine. Acestea sunt Äexerciţii´ pregătitoare, prin rugăciune şi muncă,
pentru Învierea de Apoi, cea întru veşnicie. Grigore Vieru găseşte că poetul,
creatorul, în genere, poate concentra fiecare săptămână a lui Dumnezeu într -o zi.
23 de ore din cele 24 sunt cât şase zile de penitenţă completă, culminând cu
noaptea cea neagră, pentru ca să ajungem în clipa astrală a dimineţii, la răsăritul
Soarelui. De aici insistenţa poetului de a numi dimineaţa duminica zilei,
Äsărbătoarea´ ei neîntinată, substitut al Învierii. Şi Vieru o face nu fără temei, căci
ştim ce spun Biblia şi Sfinţii Părinţi despre roua şi lumina dimineţii. Dar Grigore
Vieru are un veritabil cult pentru fiecar e zi a săptămânii, fiecare avându -şi noimele
ei, încât poetul concepe în acest ritm ciclic însăşi viaţa. ÄNu poţi unge pâinea zilei
de marţi ± zice Vieru ± cu mierea zilei de luni sau de miercuri.´ Un volum se
intitulează Steaua de vineri, însă în poeme su nt numite şi celelalte zile ale
săptămânii, privilegiată, din acest punct de vedere, fiind duminica. Dintre critici, a
remarcat importanţa simbolisticii zilelor săptămânii Stelian Gruia, el raportându -le,
îndeobşte, la vârstele iubirii, în număr de şapte. Nu voi relua corespondenţele
semnalate de Stelian Gruia, dar e de sesizat că el trece, totuşi, surprinzător de
repede peste duminică. În schimb, a intuit ceva din importanţa ei Ana Bantoş, fapt
remarcat şi în Periplu critic. Y

În teologia creştină, simbolistica zilelor se concentrează în Săptămâna Mare. Ea


este săptămâna patimilor provocată tot de păcatele omenirii, de ură şi zavistie:
ÄAceste două patimi au fost pricina suferinţelor şi morţii Domnului nostru Iisus
Hristos´.2 Dacă ne aducem bine aminte, aces te două patimi sunt cele care au stat
insistent în atenţia lui Grigore Vieru, ele afectându -l nu numai pe Mântuitor, ci şi
soarta neamului românesc, mai mult decât pe a altor popoare, oglinda cea mai
dezolantă find chiar Basarabia, însă şi necurmatele adve rsităţi dintre fraţi, oriunde
s-ar afla ei în lume. Invidia şi ura dintre fraţi sunt condamnate de Sf. Apostol Ioan,
iar Sf. Vasile cel Mare scria: ÄCe poate fi mai pierzător decât boala aceasta?
Stricare a vieţii, vătămare a firii, vrăjmăşie pentru cele d ate nouă de Dumnezeu,
împotrivire către Dumnezeu´3. Sf. Vasile cel Mare îl numea pe Cain Äcel dintâi
ucenic al diavolului´. Y

Am văzut cum în aceeaşi cheie gândeşte şi Grigore Vieru. El şi -a asumat Golgota


suferinţelor neamului său cu nădejdea Învierii aces tuia. Săptămâna Mare, cu postul
şi penitenţele sale, aduce în noaptea de Înviere pacea. Părintele Cleopa
recapitulează evenimentele ispăşirii pentru fiecare zi din Săptămâna Mare.4
Duminica Învierii înseamnă Äplinirea legii´, adică dragostea, spune Sf. Apo stol
Pavel: ÄIubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii´5. Y

Mântuitorul a pătimit pentru ca violenţa fratricidă să înceteze, aşa cum a


argumentat şi René Girard. ÄDragostea ± spune Sf. Ioan Gură de Aur ± nu
pricinuieşte aproapelui nici o vătămare şi unde domneşte dragostea, acolo nu se
vede nici un Cain şi ucigaş de frate. Astupă izvorul neiubirii, mai ales al pizmei6,
pârâul păcatelor îndată se va usca; scoate rădăcina, atunci ai stârpit roadele.´7 Y
Despre ce rădăcină vorbeşte Sf. Ioan Gură de Aur? Cea opusă rădăcinii de foc a lui
Vieru? Nu: ÄAdică dragostea ± rădăcina şi izvorul şi mama a tot binelui. Ea,
asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei bune, se varsă ca un izvor
în nenumărate pâraie şi, asemenea unei mame, î i îmbrăţişează pe toţi cei care scapă
la dânsa. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine ştia aceasta, a numit -o rod al
Sfântului Duh´8. Y

Cum se vede, Sf. Ioan Gură de Aur vorbeşte despre simbolurile lui Vieru: rădăcină,
izvor, mamă. Opoziţia dintre viole nţă şi pace apare astfel la Grigore Vieru: Y

Nu plumbul! Y
Porumbul Y
Cu săbii de aur. Y
Nu norul! Ci dorul Y
Pe frunze de laur. Y
Nu ceaţa! Ci faţa Y
Ta, lună, în ape. Y

Nu spada! Ci draga Y

Aproape-aproape. Y
Interesant că aceste opoziţii au, dincolo de rezonanţa lor creşt ină şi general-umană,
şi una non-bacoviană: aurul porumbului este opus plumbului (ucigaş violent, ca
glonte, lent, ca plumb în cavoul bacovian), norul toamnelor şi ceaţa sunt opuse
luminii de lună răsfrânte în ape, războiul (numit metonimic spada) se opune
dragostei de aproape. Neîndoielnic, aurul este al Duminicii, chinurile, blestemele,
ceaţa ± ale zilelor spre Golgota. Dar, totodată, fiecare zi poate să aibă o stea sau o
floare de aur. Exceptând duminica, Äexistă o floare de vineri´ sau o floare de aur a
zilei: Pierd totul, pierzând aurul florii, Y
argintul Y
din glasul privighetorii. Y
Pe cine să blesteme omul, Y
pe cine să blesteme?! Y
Pentru poet, bucurie duminicală devine fiecare rând scris: ÄDuminica mea este
rândul pe care-l scriu´, mărturiseşte traducătorului bulgar Ognean Stamboliev, într -
un interviu. Y
Faţa iubitei este şi ea o duminică, dobândind veşnicie prin iubire: Y
Iar tu, iubito-mi vineY

Să cred că eşti eternă, Y


Cum sunt eterne-aceste Y
Câmpii cu ochii verzi! Y

Numai mama are duminica prea strâmtă, căci ea este fiinţa destinată mereu jertfei: Y
Ai clopotul prea mare, Y
Duminica prea strâmtă, Y
De aceea baţi şi-n mare, Y
Şi-n stea, şi-n ram«Y
Dacă duminica mamei e Ästrâmtă´, mama este ea însăşi duminica: Y
Sunt multe sărbători pe lume, Y
Le-avem întregi ori un crâmpei ±Y
O nesfârşită sărbătoare Y
Sunt ochii mamei, vorba ei. (Aşa o ştiu) Y
Identitatea dintre bătrâna mamă şi duminică este exprimată astfel: ÄZiua de
duminică este bătrânica ce merge încet la biserică´10. Aceeaşi mamă: ÄToate zilel e
ar vrea să stea de vorbă cu Dumnezeu, dar numai Duminica are răgaz´11. Y

Casa părintească, axis mundi, este cronotopul duminical prin excelenţă: Y


Aici,Y
Dacă nu eşti alb de ninsoare, Y
Eşti alb de duminică. Y
Se confirmă din nou valenţele sacre ale albului lui Grigore Vieru. Albul este chiar
culoarea Duminicii, după cum este culoarea drumului mamei, deosebitor de
drumul verde al iubitei. Casa părintească este şi duminica Patriei, căci aici e
adevărata linişte: Y

AcasăY
Patria mai liniştită este. Y
Şi mai a mea. (Casa părintească) Y
Există o certă identitate între copilărie şi duminică, toposul lor fiind tot casa
părintească: ÄSunt atât de frumoase poarta şi ferestrele casei părinteşti că, mai ales
duminica, par să se joace între ele ca nişte copii´. Y

În sfârşit, poetul se defineşte ca omul duminicii, formulă cum nu se poate mai


fidelă pentru personalitatea artistică a lui Grigore Vieru: Y

Sunt omul duminicii. Y


Nu dau nici un sfat Y
Glontelui Y
Şi nu primesc nici eu Y
Vreun sfat de la el. Y
Îmi ajunge o singură pâine Y
Cum zilei Y
Un singur soare. (Omul duminicii) Y
Duminica Învierii aduce vestea cea bună, vestea bucuriei creştine. ÄBucuraţi -vă!´
sunt cuvintele lui Iisus adresate mironosiţelor care au aflat primele de Învierea
Domnului. Duminica Învierii este aceea Äcând se lumina spre ziua cea dintâi a
săptămânii´13, Äfoarte de dimineaţă´, Äla răsăritul soarelui´14. Y

Dar este exact dimineaţa numită de Grigore Vieru duminica zilei! Este dimineaţa
luminii de strălucire şi de slavă anunţat ă de schimbarea la faţă de pe muntele
Tabor15. Sau, cum zice poetul: Y
Şi toţi suntem luminaţi Y
De o bucurie neînţeleasă. (Ars poetica) Y
Am citat, aşadar, dintr-o ars poetica, atestând că poezia sa tinde spre cea mai înaltă
misiune a creaţiei, pe care a întrev ăzut-o şi fratele său din oglindă, G. Bacovia, cel
ce visa să scrie poema roză a iubirii viitoare şi pe care el, evident, n -a scris-o. A
scris-o Vieru? Poetul ar răspunde cinstit că abia s-a simţit în preajma ei, aflat în
Insula Disperării. Dar cert e că, aşa cum a demonstrat Nichifor Crainic într -o
frumoasă carte a sa, ÄNostalgia paradisului e impulsul fundame ntal al plăsmuirilor
omeneşti´. Y
Mărturia de credinţă a lui Grigore Vieru este deschisă şi sinceră: ÄAtâta doresc,
Doamne, să cobor ca un abur cald d in numele Tău peste tot ce îngheaţă ca suflet,
peste tot ce capătă chip de suferinţă şi rană´17. Singurătatea omului are noimă doar
spre a-l găsi pe Dumnezeu: ÄDacă nu găseşti în singurătate pe Dumnezeu, prinde
bine şi prietenia maimuţei´18, adaugă ironic poetul. Nu căuta explicaţii la iubirea
lui Dumnezeu: ÄEu ştiu că Dumnezeu mă iubeşte, dar nu ştiu pentru ce´19. Nu
putem cunoaşte pe Dumnezeu, dar îl putem trăi fără teamă: ÄA -l trăi pe Dumnezeu
înseamnă a-ţi trăi soarta fără să-ţi fie teamă de ea´20. Iar a-l trăi pe Dumnezeu
înseamnă a fiinţa întru adevăr: ÄA spune adevărul înseamnă a locui în chiar ochiul
lui Dumnezeu din care poţi cădea numai o dată cu lacrima Sa´21. Dumnezeu este
instituirea păcii între oameni, curmarea violenţei fratricide: ÄLuptând îm potriva lui
Dumnezeu, mai poţi oare zidi şi înălţa pacea între oameni?´.22 Y

Ca pe o extraordinară duminică a tainei fratelui înfăţişează Grigore Vieru duminica


podului de flori. Iat-o, in extenso, chiar la Pererita: ÄSunt cu mine, la Pererita, mai
mulţi prieteni veniţi din Chişinău, printre care compozitorii Ion Aldea -Teodorovici
şi Anatol Chiriac cu soţiile ± cântăreţele Doina şi Silvia. Ei trimit mesaje spre
celălalt mal prin cântec. Rudele se întâlnesc şi se îmbrăţişează acolo sus, sub Cer,
în cântecul lor: Trei culori/Şi-o singură vorbire,/Trei culori/Şi-o singură
iubire,/Trei culori şi-o singură credinţă,/Trei culori şi-o singură fiinţă! Y

Iată că, aproape ca la un semn divin, oamenii se aruncă, aşa îmbrăcaţi cum sunt, în
apele reci ca gheaţa, pornind uni i spre alţii, de pe ambele maluri, cu mâinile
întinse, precum cei care se îneacă şi caută disperaţi să se agaţe de ceva. Şi acel
ceva era iubirea firească dintre fraţi pe care, în acea norocoasă şi dumnezeiască zi
de mai, chiar cea mai veninoasă gură nu pu tea să o înjure deschis. În anii
festivismului înrobitor, Grigore Vieru readucea speranţa şi restituia sărbătorii rolul
ei iniţiatic, purificator. Duminica lui Grigore Vieru este o Duminică Mare. Y
Se ştie că Învierea a adus oamenilor bucuria vieţii, vestea cea bună împotriva
violenţei şi a morţii. Dar Iisus Hristos s-ar fi dezis de natura sa divină dacă ar fi
rămas cu trupul printre oameni. Este, poate, aceeaşi situaţie cu Hyperion al lui
Eminescu. Hyperion s-a întrupat de două ori în fiinţă omenească, dar e l nu putea să
rămână printre oameni. Aceasta este semnificaţia ontologică a izolării lui pe bolta
cerească. Constantin Noica a sesizat tâlcurile acestui final şi ceva pe deasupra
comparativ cu intenţia alegorică a poetului.Este adevărat, Hyperion se -nalţă, dar el
a lăsat pe pământ dâra de lumină care s -a pogorât asupra celor doi pământeni,
făcându-le posibilă dragostea. Y
Iisus Hristos a rămas cu apostolii şi printre muritori 40 de zile. A venit, însă, Ziua
Înălţării. Părăsirea celor cărora le -a adus marea bucurie a Învierii era absolut
necesară, chiar dacă a putut să fie prilej de întristare pentru apostoli şi pentru
credincioşi, în genere: ÄDar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să Mă duc
Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, i ar dacă Mă voi
duce, Îl voi trimite la voi´24. Şi: ÄCi, fiindcă v -am spus aceasta, întristarea a
umplut inima voastră´25. Dar întristarea este contracarată de noua veste: « anume
că Înălţarea la Tatăl ceresc nu înseamnă şi o părăsire a omenirii, fiindcă în a
cincizecea zi se va pogorî pe pământ în cel de al treilea ipostas ± Sfântul Duh:
ÄCând Mă voi duce, voi trimite vouă alt mângâietor şi nu vă voi lăsa sărmani´26.
Altfel spus, Dumnezeu, ca Treimea cea de o fiinţă, va fi mereu printre oameni. Va
aduce lepădarea de păcat şi judecarea cea dreaptă. Aceasta este o veste la fel de
importantă ca şi Învierea. Ea se va făptui în a cincizecea zi de la Înviere, în
Duminica Rusaliilor, care va deveni în creştinism Duminica Duminicilor, adică
Duminica cea Mare. Y

Duhul Sfânt a fost trimis târziu pentru ca oamenii să simtă ce înseamnă lipsa unei
mângâieri27. Mângâietorul a coborât în Duminica Mare în chip de limbi de foc şi
Äi-a povăţuit pe apostoli la tot adevărul, i -a învăţat şi i-a luminat, şi prin limbile, ce
a dat fiecăruia a vorbi, le-a arătat ţările care erau încredinţate învăţământului
lor´28. Y
S-a produs acum o extraordinară transformare în sens invers decât în vremea
Turnului Babel. Atunci, oamenii, Äumflaţi de mândrie´, voiau să ajungă cu turnul
lor la cer. Dumnezeu i-a dezbinat prin amestecul limbilor, încât oamenii trufaşi nu
s-au mai putut înţelege între ei şi Turnul Babel s -a năruit. ÄAcum din contra ± zice
Sf. Ioan Gură de Aur ± s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea
cea dezbinată întru sine iarăşi să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăţia
lui Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste. Cu aceasta s -a săvârşit ceva neobişnuit şi
nou. Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat unirea cea păcătoasă, or
acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s -au
legat unii cu alţii. Aceasta a fost pricina pentru care Sfântul Duh s -a arătat în chipul
limbilor. Dar limbile s-au părut a fi de foc, căci mulţi spini ai păcatului crescuseră
în noi.´29 Y

Dumnezeu a pus adevărul în limbile care au rădăcină de foc, aşa cum s -a pogorât
Mângâietorul în Duminica Mare. Atunci, apostolii, oameni simpli, pescari
neînvăţaţi, s-au pomenit a vorbi limbi pe care nu le ştiuseră mai înainte, limbi în
care au propovăduit cuvântu l lui Dumnezeu, încreştinând popoarele şi devenind
autori de cărţi sfinte. Este aşa-numitul fenomen al glosolaliei produs de pogorârea
Duhului Sfânt30. ÄCincizecimea ± spune Mitropolitul Antonie Plămădeală ± a
operat în Apostoli convertirea de la frică la curaj, de la neştiinţă la ştiinţă,
convertirea la cunoaştere, la înţelegerea lui Hristos aşa cum nu -L înţeleseseră
înainte.´31 Y
Roua dimineţii din Duminica Mare înseamnă a doua naştere. Hristos a spus
apostolilor: ÄCine nu se va naşte a doua oară din apă ş i din duh nu va vedea
împărăţia lui Dumnezeu.´32 Y

Ca în lumea lui Vieru, Rusaliile înseamnă o sărbătoare a florilor, casele sunt


împodobite cu flori. Pogorârea Duhului Sfânt înseamnă şi legitimarea divină a
limbilor naţionale. Aceasta cheamă la unire, iar n u la dezbinare. Atunci, Sf.
Apostol Andrei a avut şi revelaţia limbilor vorbite de popoarele de la Dunăre şi
Carpaţi pe care le-a convertit la creştinism. De aceea, şi pentru Grigore Vieru,
Limba Română este Duminica Mare a neamului. Y
Opera lui Vieru este plină de darurile Duminicii Mari. Aceasta este cea mai înaltă
cuprindere a conceptului de poetică a preaplinului. Mama, la Vieru, este fiinţă din
fiinţa Mângâietoare. Duhul Sfânt este puterea intermediară între Dumnezeu şi om.
Dar aşa este şi Mama lui Grigore Vieru: Y

Mama mea viaţa-ntreagă, Y


Stând la masă, ea şi eu, Y
Se aşează între mine Y
Şi preabunul Dumnezeu. Y
Oh, şi crede-aşa într-Însul,Y
Că în ochii ei cei uzi Y
Chipul Lui de pe icoană Y
Se arată şi-L auzi. Y
Şi eu ţin atât la mama, Y
Că nicicând nu îndrăznesc Y

Dumnezeul din privire Y

Să mă vâr să-L mâzgălesc. (Autobiografie) Y


Să se ţină seama că această magnifică poezie este scrisă în 1968, în plin ateism
revoluţionar. Y
Iubind atât de mult Limba Română, minunea nu ar fi fost posibilă fără ca poetul să
nu fi simţit că şi limba lui maternă e una dintre limbile de foc care s -au coborât
peste capetele apostolilor. El are convingerea că ÄLimba este creaţia omului prin
Dumnezeu. Mai sus omul nu s-a putut ridica. Mai sus Domnul a ridicat numai
stelele pe cer şi brazii pe munţi´33. Y
Iubindu-şi atât de mult Patria, poetul o aşază sub lumina Mângâietorului, căci o
iubeşte ca şi apostolii limbile pe care nu le ştiau: ÄDouă sunt cele pe care le -am
iubit fără să le văd mai întâi: Dumnezeirea şi Patria´34. Y

Şi tot ca apostolii primeşte Vieru darul cugetării la pogorârea focului ceresc:


ÄCugetarea este măduva de foc a unui fulger care străpunge bezna´35. Aceasta e
coborârea sofianică, atât de organică ortodoxiei răsăritene: ÄLumina cerului curge
gata povestită în ochii noştri´36. Y
În Duminica Mare a lui Grigore Vieru e o fărâmă din lumina zilei dintâi. Să mai
poţi privi lumea prin lumina dintâi, iată o minune de care se vor uimi toţi într -o
vreme când totul pare întinat iremediabil. Aici atinge Vieru culmea talentului să u şi
aş înclina să-i recunosc măcar o fărâmă de geniu. Nu ştiu de ce, dar eu când citesc
poezia Ca prima oară mă înfior ca în faţa unei poeme de Eminescu şi -mi dau
lacrimile. Poate nici una dintre creaţiile sale nu atinge puritatea cântecului
Duminicii Mari, starea de pruncie, într-o asemenea măsură, deşi pare o poemă de
fundal: Y

Merg pe pământ Şi sun ca vioara. Toate îmi par că sunt Prima oară. Ca un
copil Aştept dimineaţa, Până la lacrimi mi-e dragă viaţa. Orice splendoare Mă
doare, Mă doare-această floare/ Şi frumuseţea ta, Şi frumuseţea ta! Şi-această
zi Ce mâine nu va mai/fi, Nu/va/mai/fi! Înfiorat/spun mamă şi tată, De parcă-mi
văd părinţii Prima dată. Ca un copil Aştept dimineaţa, Până la lacrimi Mi-e
dragă viaţa. Când mă cuprinzi Tremur, ah, toată, De parcă-aş iubi, iubi/Prima
dată. Ca un copil Aştept dimineaţa, Până la lacrimi Mi-e dragă viaţa. Y

Grigore Vieru nu este numai copilul cel mare al neamului, ci şi Duminica Mare a
neamului românesc de pretutindeni. Sau măcar o fărâmă din ea. Şi nu pentru că aşa
a voit el, ci fiindcă ceva inexplicabil l -a ales să ne reprezinte în chip de supremă
sărbătoare creştină tocmai acolo unde nu e loc de sărbătoare a neamului. Aşa se
explică de ce el este azi cel mai iubit dintre poeţii români în viaţă. Şi nu e de mi rare
că are şi va avea duşmani care nu înţeleg şi nu pot iubi Duminica Mare a neamului.
Din felurite pricini, fireşte. Dar, în orice caz, cei care n -au suferit ca Grigore Vieru
pentru fiinţa neamului românesc din Basarabia nu se vor putea bucura de Duminic a
Mare a Poetului. Y

Harold Bloom,în celebra lui carte despre Canonul occidental, a studiat


paralelismul dintre canonul religios creştin şi cel literar. Întreaga personalitate
umană şi artistică a lui Grigore Vieru este oglinda unor tainice legături dintre
credinţa strămoşească şi canonul literar. Asta cu atât mai grăitor, cu cât el n -a fost,
propriu-zis, un poet religios. El însuşi avea ceva din sfinţenia preoţilor creştini, o
kenoză fără nimic artificial în sine. Era conştient că taina care îl apără este logosul
divin pe care a încercat să-l întrupeze în limba română.



 ³Ioan Petrovici, marele filosof român, când a avut loc inaugurarea
Facultăţii de Teologie de la Chişinău în 1926, povestise: ³Stareţul mănăstirii Putna
mi-a arătat o Evanghelie scrisă cu o substanţă deosebită, adică cu nişte vopsea cu
care se executa pictura murală exterioară la Voroneţ, la Gura Humorului etc. şi în
alte mănăstiri. Şi spunea că, atunci când au năvălit tătarii la m ănăstirea Putna,
călugării au ascuns acea Evanghelie în apa unei fântâni. Şi a stat foarte mult timp
acolo. Călugării, când au scos acea Evanghelie, au descoperit că scrisul pe ea era
nealterat. La fel este şi Basarabia, ca acea Evanghelie ± după 106 ani de ocupaţie
rusească, limba a rămas românească, sufletul a rămas românesc, tradiţiile au rămas
româneşti.´ Grigore Vieru a venit cu cântarea acestor trei subiecte: credinţa
ortodoxă, limba română, tradiţiile româneşti. Grigore Vieru va fi actual atâta timp
cât se va vorbi limba română, cât vom crede în Cel de Sus şi ne vom păstra
tradiţiile noastre româneşti.´
 
 ³Atunci când românii din Basarabia păşeau pe drumul
răstignirii ca o revărsare de mir peste câmpia neamului a răsărit lumina creaţiei lui
Grigore Vieru.Găsindu-şi rostul existenţei în cuvânt, a dezmierdat prin versul său
tot ce e sfânt, dându-i dimensiune harică. Lacrima din lacrima Luceafărului,
Grigore Vieru nu s-a lăsat corupt de imoralitatea timpului său. El ne -a învăţat să
trăim dincolo de viaţă, dincolo de şirul de clipe ale tăinuirii. În ceasul cel lăuntric
de foc ± întruparea veşniciei existenţiale. Citim şi recitim versul poetului copleşit
de fiorul dragostei de Neam, de mamă, de Grai ± fior rodit din tainica durere, din
profunzimile sufletului apăsat de existenţa dezbinărilor noastre. Până la ultimele
sale acorduri poetice, izvorâte dintr -un univers metaforic, a fost blând şi curat.
Aproape sacral, aproape dumnezeiesc .

Prof. Dr. Constantin MIU

Am văzut, în cele arătate până aici, că pământul, satul şi casa capătă în lirica lui
Grigore Vieru semnificaţia unor toposuri sacre, în termenii propuşi de Mircea
Eliade în Sacrul şi profanul. Imaginea mamei, care se cristalizează din poeziile
publicate în volumul Rădăcina de foc, capăt ă aceeaşi valoare ± fiinţa însufleţitoare
a acestor toposuri.
Ca şi la Eminescu, în lirica lui Grigore Vieru femeia ± în ipostaza mamei ± este
înfăţişată atât uman, cât şi împrumutând din atributele celest -astralului. Latura
umană este preponderentă. Astfe l, văduvă de timpuriu, mama poetului este evocată
ca fiind o femeie evlavioasă: ÄMama mea viaţa -ntreagă/ A trăit fără bărbat./
Singuri prea eram în casă/ Ploi cu grindină când bat.// Mama viaţa -ntreagă,/ Stând
la masă, ea şi eu,/ Se aşază între mine/ Şi -ntre unul Dumnezeu.// Oh, şi crede -aşa
într-însul,/ Ca-n albastru văzul ei.´ (Autobiografică, p. 38).
Între sufletul acestei zeităţi a pământului şi elementele naturii există o relaţie
osmotică. Iată cum o receptează afectiv fiul, în poezia O, mamă: ÄA venit
primăvara./ Umbra sufletului tău/ Pe setea inimii mele/ În chip de ploaie albastră/
Coboară.// («) A venit vara./ Umbra sufletului tău/ Pe Tăcerea inimii mele/ În
chip de spice de aur/ Se -apleacă.// («) A venit toamna./ Umbra sufletului tău/ Pe
tremurul inimii mele/ În chip de măr roşu/ Se clatină.´
Marea Mamă, în jurul căreia gravitează dorinţele umanităţii, e arhetipul
principiului structurant al universului ce se prefigurează în zorii omen irii, generând
cunoscutele figuri mitice: Mama Pâinii, Astarte, Isis, Maya, Magna, Mater,
Anaitis, Afrodita, Sybele, Reya, Geya, Demeter, Miriam sau Diana, Ephesia, o
multimamia, care apare ca o reprezentare iconografică a naturii în formă de femeie
care ţine un glob pământesc, mod de a exprima acţiunea de a ocroti şi a alimenta
tot ce este viu.

De o sinceritate cuceritoare, intemeiata pe o curatenie etica ideala, in albia traditiei


crestine a taranilor romani dintotdeauna, lirica de dragoste a lui Grigore Vieru este
o imparatie a visurilor tinere, a asteptarilor infrigurate, a implinirilor jinduite si nu
rareori a deziluziilor cumplite. Am citat mai inainte din doua poezii erotice, Tu si
Clipe, in care maiestria autorului se dezvaluie in toata stralucirea i n chiar ultimele
versuri. In imaginatia lui Grigore Vieru femeia este un mit. Ea pasare trebuia sa
fie./ Sa zboare/ in preajma lui Dumnezeu . Deoarece insa Creatorul aripi nu -i dete ,
barbatul a sarutat-o mult, mangaind-o,/ in locurile dureroase,/ unde trebuiau sa-i
rasara/ cele doua aripi,/ astfel/ prefacand el singur femeia/ in pasare . Dupa care a
domesticit-o, incat ea nu se mai dezlipi/ de umerii lui .

Doar cu o alta poezie, tot a lui Grigore Vieru,


Poetul. Si aici, dupa ce exprima in chip metaforic multe calitati si particularitati ale
omului de creatie, Grigore Vieru il pune pe poet in contact cu... moartea: La suflet
si-adevaruri/ imi umbla, la mis tere,/ La moarte dansul umbla,/ Dar zice ca la miere
. (O mentiune speciala pentru instrumentul poetu lui, mentiune necesara clarificarii
depline a poeziei Harpa: El are -un fel de arfa/ Cu strune lumi noase/ Din raza
diminetii/ Si din strabune oase ).
Explorator original, indraznet si perseverent al motivului mortii, Grigore Vieru
afirma vitalitatea creatiei artistice, chiar in fata mortii, si in poezia Metafora.
Monolog dens, axat pe idei si atitudini demne de cea mai mare atentie si alcatuit
din metafore calaresc/ Calul marului catre cocori/ Pana cand trupul sau/ Se umple
de-o alba si sfanta/ Sudoare: de flori , Admir mireasa/
Teiului inflorit:/ Albina s. a. , poezia aceasta anihileaza moartea, afirmand aceeasi
superioritate a poetului, a creatiei si a vietii: Si nu exista moarte!/ Pur si simplu cad
frunzele/ Spre a ne vedea mai bine/ Cand suntem departe .
Ideea vitalitatii este cu atat mai puternica in poezia Metafora, cu cat dupa
enumerarea metaforica a semnelor dainuirii omului pe pamant autorul constata cu
satisfactie: Bucurii simple,/ Dar care dorul de viata -mi aprind . Anume dupa
aceasta constatare vi ne strofa de incheiere cu versul ei raspicat: Si nu exista
moarte!

Grigore Vieru - Eugen Simion


Revăd reflecţiile sale despre artă, patrie, iubire, moarte, adevăr... Ele arată mult
bun simţ şi o dorinţă aprigă de adevăr. Vieru nu se joacă, adevărat, c u vorbele.
Citise Biblia şi pe marii clasici, Eminescu este pentru el un model spiritual, citise şi
pe Arghezi, Bacovia şi Blaga, nu numai pe Goga, pe care, într -un anumit sens, îl
urmează în poezia lui profetică. ÄLasă -te răstignit, adevărule, poate că as tfel te va
găsi lumea în sufletul ei aşa cum l -a găsit pe Iisus Hristos´ ± zice el. ÄO mie de
revoluţii nu valorează cât un izvor curat, un pom înflorit şi un ceas de iubire´,
observă el, parafrazându-l, am impresia, pe Rousseau. Pe Iuda, trădătorul, îl ve de
ca pe o greaţă a Raiului şi a Iadului. ÄUra strâmbă gura´ şi Änimic mai iute ca frica,
dar pâra, când vrea, ajunge ea întâi´ ± notează, în stilul proverbelor, Grigore Vier u.

Unitatea interioară a poeziei lui Grigore Vieru se menţine datorită substratului


religios revelat prin omniprezenţa forţei maternităţii care adună in ea, ca intr-un
centru al sacralităţii, satul, copilăria, casa părintească, iubita, izvorul, lacrima,
ploaia. Dacă Äduminica´ este cea care pivotează timpul sacru,atunci ludicul
marchează, din acelaşi punct de vedere, spaţiul, iar cantecul şi magia, la randul lor,
contribuie la desfăşurarea universului liric vierean sub semnul liturgicului spre care
e orientată lupta cu singurătatea, cu instrăinarea şi ieşirea dintr-un timp a-religios,
a-ciclic al totalitarismului, al neamului său adunat in versurile poetului nostru ca
intr-o icoană: Ê    
        
    La Grigore Vieru conştiinţa refl exivă ia forma cantecului,
cantecul fi ind, precum se ştie, o formă de exteriorizare a asupritului, autorul
convertind suferinţa intr-o formă primară a refl exivităţii, in cantec. Retragerea in
sine o citim şi in titlul Vumele tău, acesta semnifi cand sine-le nominal, legătura
cu familia, cu neamul. De precizat in acest context că termeni precum sunt
Ästrăvechi´, Äprimar´, Äprimordial´ şi Äarhaic´ au o altă semnifi caţie,
comportă mai curand sensul de Äprofund´, Äautentic´. Relaţia cea mai Äprofundă´,
mai Äveche´ rămane a fi relaţia cu mama, care pentru Grigore Vieru semnifi că
relaţia sacră cu Dumnezeu.