Duminica mea este rândul pe care îl scriu

Pe lâ ngă faptul că duminica este a șaptea zi a să ptă mâ nii, care în tradiția creștină
reprezintă o zi în care nu se lucrează și se participă la Sfâ nta Liturghie, zi dedicată
propriei familii și celor bolnavi și suferinzi, aceasta mai reprezintă puritatea, divinitatea
si sfințenia, care este invocată si scoasă în evidență în multe opere literare.
Pentru poet, bucurie duminicală devine fiecare râ nd scris, precum spunea un
traducă tor bulgar, „Duminica mea este râ ndul pe care-l scriu”.
Printre autorii ce se regă sesc în aceste cuvinte, este și Grigore Vieru, care are un
veritabil cult pentru fiecare zi a să ptă mâ nii, fiecare avâ ndu-şi noimele ei, astfel încâ t
poetul concepe în acest ritm ciclic însă şi viaţa.  Pentru el, mama este însă și duminica,
precum scrie în poezia ”Așa o știm”:
Sunt multe sărbători pe lume, O nesfârşită sărbătoare
Le-avem întregi ori un crâmpei – Sunt ochii mamei, vorba ei.
Fiind întotdeauna un copil în adâ ncul fiinţei sale Grigore Vieru este, fă ră îndoială ,
cel mai mare poet pentru copii din literatura româ nă şi unul dintre cei mai mari din
literatura lumii.
La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană , poezia sa pentru cei mici îşi are ca
punct de geneză acea sfâ şietoare singură tate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în
copilă rie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vâ rstă este copilă ria (chiar şi în
pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui
Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni de-ai să i, nu a fost una tocmai fericită : a
avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil –
foametea şi ră zboiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel
care le-a gustat amă ră ciunea întreaga sa viaţă . În acest sens, Grigore Vieru spunea:
Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul şi a fost umilită de urmările
sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam
mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond,
zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă
nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură moldovenească, nu mai
puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect curativ.
Probabil că incomensurabila durere a mereu copilului Vieru, dar şi grija ca aceasta
să nu mai fie tră ită , sub nici o formă , de că tre copiii care, avâ nd avantajul de a se naşte
mai tâ rziu, nu au cunoscut drama foametei şi a ră zboiului, îl determină pe artist să se
apropie de copii prin intermediul poeziei, să le arate frumuseţea lumii, a plaiului natal,
dulceaţa pă cii care trebuie gustată cu plenitudinea sentimentului că e cel mai mare dar
pe care oamenii pot să şi-l fac lor înşişi.
Poeziile pentru copii ale lui Grigore Vieru au un vă dit caracter educativ.
Majoritatea lor dezvă luie capacită ţile de pedagog înnă scut ale artistului. Prin catrenele
sale pe care copiii le pot memoriza cu uşurinţă datorită muzicalită ţii din ele, Vieru
altoieşte în conştiinţa micilor cititori valori general-umane, respectul faţă de pă rinţi,
dragostea pentru patrie şi pentru limba maternă . Important e că reuşeşte să facă acest
lucru fă ră a fi plictisitor deloc, ba chiar mai jucă uş şi mai vesel decâ t, poate, toţi
educatorii şi învă ţă torii cu toată metodica şi metodologia pe care aceştia au învă ţat-o pe
bă ncile şcolilor. Grigore Vieru, posedâ nd o artă deosebită a laconicului, a concisului
încă rcat de semnificaţii profunde, îi spune micului şi fidelului să u cititor în poezia
”Mama”:
Mama ne mângâie, Soarele e unul,
Soarele luceşte, Mama una este.
şi aceste patru versuri, care constituie o metaforă revelatorie ce plasează mama, ca
simbol al genezei, în centrul existenţei umane, aşa cum soarele este centrul universului
şi dă tă tor de viaţă , vor înră dă cina în conştiinţa micuţilor această imagine a mamei-
soare.
Poetul reuşeşte, prin intermediul jocului, al metaforei şi al personifică rii să
„traducă ” o complexă filozofie a vieţii şi a cunoaşterii realită ţii înconjură toare pe
înţelesul copiilor, urmâ nd, aşa cum afirmă criticul Mihai Cimpoi, filozofia lor
elementară , care însă nu este mai puţin serioasă decâ t a maturilor. În acest sens, se
poate afirma că poezia lui Grigore Vieru constituie, pentru multe generaţii, ală turi de cei
şapte ani de-acasă , întâ ia şi cea mai durabilă şcoală a adevă ratelor valori, a omeniei şi a
bunului-simţ.
Poetul se defineşte ca omul duminicii, formulă cum nu se poate mai fidelă pentru
personalitatea artistică a lui Grigore Vieru:
Sunt omul duminicii. Vreun sfat de la el.
Nu dau nici un sfat Îmi ajunge o singură pâine
Glontelui Cum zilei
Şi nu primesc nici eu Un singur soare.
Grigore Vieru nu este numai copilul cel mare al neamului, ci şi Duminica Mare a
neamului româ nesc de pretutindeni. Sau mă car o fă râ mă din ea. Ş i nu pentru că aşa a
voit el, ci fiindcă ceva inexplicabil l-a ales să ne reprezinte în chip de supremă
să rbă toare creştină tocmai acolo unde nu e loc de să rbă toare a neamului. Aşa se explică
de ce el este azi cel mai iubit dintre poeţii româ ni în viaţă . Ş i nu e de mirare că are şi va
avea duşmani care nu înţeleg şi nu pot iubi Duminica Mare a neamului. Din felurite
pricini, fireşte. Dar, în orice caz, cei care n-au suferit ca Grigore Vieru pentru fiinţa
neamului româ nesc din Basarabia nu se vor putea bucura de Duminica Mare a Poetului.
Vor continua să creadă că jocurile lor infantile de vorbe sunt cu mult mai preţioase.
Grigore Vieru este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al
tribului să u, obsedat de trei mituri : Limba româ nă , Mama şi Unitatea neamului. Un poet
elegiac, dar, în ciuda fragilită ţii înfă ţişă rii sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă
să şoptească o rugă ciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet
dâ rz, cu un cuget tare și un spirit incoruptibil ...