UNIVERSITATEA ,,VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

Portrete de intelectuali în Bietul Ioanide,

de George Călinescu

Curs: Literatura română

Prof. coordonator:
Prof. univ. dr. Tatiana-Ana Fluieraru
Student:
Bițoc Andreea-Cristina, Anul I

Târgoviște, 2021

1
 George Călinescu este unul dintre cei mai mari critici și istorici literari
români, fiind autorul a patru romane în care are o viziune realist critică asupra
societății din prima parte a secolului XX. Nicolae Manolescu spune: „Dacă
Balzac are vocația de a crea viață, G. Călinescu o are pe aceea de a o comenta.” 1
În romanele sale, George Călinescu a integrat de cele mai multe ori elemente
balzaciene precum imaginea degradată a societății bucureștene de la începutul
secolului XX, sub influența nefastă a banului („Zeul la care se închină toți”-
Balzac), preferința pentru descrierile arhitectonice ample și personajele care sunt
prezentate în relație cu mediul social care le influențează caracterul
(determinismul social).
Romanul „Bietul Ioanide” reprezintă una dintre capodoperele lui George
Călinescu, fiind un roman realist obiectiv de factură balzaciană. Acest roman
înfățișează problematica intelectualului, o societate în care cele mai importante
lucruri sunt apartenența la un grup social și confirmarea validării din partea
celorlalți, și acceptarea oricărui compromis în vederea asigurării propriului
confort.
Personajele din romanul „Bietul Ioanide” sunt complexe și întruchipează
tipologii umane precum arivistul, intelectualul, lașul. Aceste personaje sunt
superioare „primitivilor din Enigma Otiliei”, deoarece acestea nu luptă pentru
bunuri materiale, ci pentru ranguri intelectuale.2
În acest roman identificăm diferite portrete de intelectuali. Protagonistul
romanului, Ioanide, este profesor la Școala de Arhitectură, un arhitect excepțional
apreciat de toate persoanele importante din societate. El întruchipează
profesionistul conservator, care nu dorește să adopte din stilurile remarcate „pe la
unii și pe la alții”, preferând să construiască diferite locuințe pentru intelectuali,
pe bani mai puțini dar cu bun gust, în detrimentul unor locuințe mai profitabile,
dar care lasă impresia de kitsch. Ioanide reprezintă tipologia bărbatului infidel,
care își înșeală soția cu femei mult mai tinere decât el, precum Sultana, fiica
armeanului Saferian Manigomian și Ioana, fiica lui Madam Valsamaky.3

1
MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008, p. 733
2
BĂLU, Ion, G. Călinescu, București, Ed. Cartea românească, 1970, p. 385
3
NEGOIȚESCU, Ion, Istoria literaturii române, București, Editura Minerva, 1991, p. 186

2
 Un alt portret de intelectual este reprezentat de personajul Pomponescu.
Acesta îl invidiază pe Ioanide pentru că, pe de o parte, proiectele lui în materie de
arhitectură sunt mult mai slabe decât cele ale protagonistului, Pomponescu nu
este la fel de apreciat precum Ioanide în cercul lor social, iar Pomponescu
reprezintă personajul care are tot timpul nevoia de validare a celor din jurul lui,
iar pe de altă parte, Ioanide are o idilă cu Ioana, fiica lui Madam Valsamaky,
căreia Pomponescu îi făcea curte de ceva timp. Pomponescu îl judecă pe Ioanide
pentru că are relații extraconjugale și încearcă să îl denigreze cu orice ocazie, fără
a se gândi că și el se află într-o situație similară, fiind tutelat de către mama și
soția sa invalidă. În opinia lui Ion Negoițescu, totalitatea trăsăturilor care îl
întruchipează pe Pomponescu, spre deosebire de celelalte personaje, vin din
antipatia creatorului pentru această tipologie umană pe care acesta o reprezintă
personajul.4 Povestea lui Pomponescu se încheie tragic, acesta își pierde statutul
de ministru, nu mai este căutat de niciun prieten și intră într-o depresie care se
concretizează cu suicidul personajului. 5
Următorul portret de intelectual este reprezentat de personajul Hergot, care
înfățișează o „întruchipare a omeniei și delicateței sufletești”.6 Un medic pediatru
desăvârșit și un bun prieten al protagonistului, acesta reprezintă tipologia unui
personaj dezadaptat de la lumea reală.7 Un aspect interesant în construcția acestui
personaj este modul în care își ține jurnalul, George Călinescu inspirându-se din
jurnalele lui Titu Maiorescu, în care notările pe care le făcea în fiecare zi, erau
abstracte și exprimau stări care puteau fi înțelese doar de autorul lor.8 Ioanid a
fost curios să vadă ce a notat Hergot în jurnal în ziua în care fiica lui, Pica, a fost
răpită din casa medicului și ucisă. „Pentru cele trei zile dramatice în care Pica
fugise cu Gavrilcea și fusese împușcată în ușa cavoului, jurnalul lui Hergot avea
numai această notație: <<Plesnit toate coardele de la violoncel>>.” 9 Personajul
Hergot avea pasiunea de a cânta la violoncel, deși nu era un profesionist, iar
autorul G. Călinescu empatiza cu acest personaj deaorece și el era pasionat de
cântatul la vioară, găsind în această activitate un mod de destindere, defulare,
visare. În momentul răpirii și uciderii Picăi, Hergot a cântat la instrument, dar era
4
NEGOIȚESCU, Ion, Istoria literaturii române, București, Editura Minerva, 1991, p. 186
5
MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008, p. 736
6
LUCA, Eugenia, Demers critic, Cluj, Editura Dacia, 1973, p. 86
7
PIRU, Alexandru, Analize și sinteze critice, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1973, p. 278
8
MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008, p. 736
9
CĂLINESCU, George, Bietul Ioanide**, București-Chișinău, Ed. Litera Internațional, p. 53

3
 atât de destabilizat de cele petrecute încât a rupt cu arcușul toate corzile
violoncelului, această idee reprezentând o hiperbolă a suferinței personajului, o
trăire la cel mai înalt nivel a acestei drame.
Un alt portret de intelectual este reprezentat de Tudorel, fiul protagonistului.
Acesta face parte dintre membrii Mișcării Legionare, și are o credință
necondiționată față de ideile promovate de Mișcarea Legionară, fiind considerat
un intelectual în rândul camarazilor lui.10 Tatăl său nu este de acord cu legătura pe
care o are cu această mișcare, și se învinovățește permanent de neglijența lui față
de cei doi copii, considerând că acesta este motivul pentru care au luat-o pe căi
greșite. Tudorel este bănuit de uciderea profesorului de arhitectură Dan Bogdan și
anchetat, iar în ziua în care acesta este chemat la Siguranță, îi lasă Picăi jurnalul
său pe care trebuia să i-l dea tatălui în cazul în care fratele ei nu se mai întoarce.
În acest jurnal, Tudorel își expunea concepțiile sale asupra vieții, ideologiile în
care credea cu tărie, dar și părerile despre tatăl lui, cu care considera că se
aseamănă foarte mult, în pofida faptului că aveau percepții diferite.
După uciderea Picăi, momentul care a zdruncinat din temelii liniștea familiei
Ioanide, o altă nenorocire avea să se abată asupra lor, și anume condamnarea la
moarte a lui Tudorel. Ioanide a mers să își vadă fiul pentru ultima oară, fiind o
despărțire emoționantă. Durerea provocată de pierderea celor doi copii a
reprezentat pentru Ioanide apogeul suferinței lui, acesta fiind în finalul romanului
un biet tată căruia fatalitatea i-a răpit copiii.
Nicolae Manolescu îl consideră pe George Călinescu un istoric literar
adevărat și integral, iar prestigiul de geniu pe care acesta îl posedă este dat de arta
sa narativă.11 George Călinescu întruchipează în personajele lui tipologiile
intelectualilor care doreau să obțină puterea politică și care erau dispuși să facă
orice compromis pentru obținerea unui statut social mai înalt, acțiune care conduce
la degradarea morală a personajelor.

10
PIRU, Alexandru, Analize și sinteze critice, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1973, p. 276
11
MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008, p. 7

4
 Bibliografie

 CĂLINESCU, George, Bietul Ioanide*, București-Chișinău, Ed. Litera

Internațional.
 CĂLINESCU, George, Bietul Ioanide**, București-Chișinău, Ed. Litera
Internațional.
 MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela
45, 2008.
 BĂLU, Ion, G. Călinescu, București, Ed. Cartea românească, 1970.
 NEGOIȚESCU, Ion, Istoria literaturii române, București, Editura Minerva,
1991.
 LUCA, Eugenia, Demers critic, Cluj, Editura Dacia, 1973.
 PIRU, Alexandru, Analize și sinteze critice, Craiova, Ed. Scrisul românesc,
1973.