Prof.

Moisil Octavia

„Comediile domnului Caragiale” –Trăsături de Titu Maiorescu

Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu se concretizează în câteva importante articole : O
cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, În contra direcţiei de azi în literatura
română, Comediile domnului Caragiale, Eminescu şi poeziile lui. Voi alege, spre
exemplificare, studiul Comediile domnului Caragiale publicat în 1885. Tudor Vianu (Istoria
literaturii române moderne) menţionează că toate comediile lui Caragiale fuseseră publicate în
Convorbiri literare; în 1885 avuseseră loc reprezentarea piesei D’ale carnavalului , când
publicul fluierase premiera şi câteva ziare ale timpului învinuise pe autor de imoralitate.
Maiorescu intervine în favoarea scriitorului, lămurind, cu acest prilej, problema principală a
moralităţii şi imoralităţii în artă, punându-şi întrebarea dacă arta are sau nu o influenţă morală.
Iată ideea maioresciană: Orice emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie,
fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit , să se uite pe
sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale. Dacă izvorul a tot ce este rău este
egoismul şi egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul este nimicit pentru
moment, fiindcă interesele individului sunt uitate, este o combatere indirectă a răului şi astfel
o înălţare morală. Prin urmare, arta – recunoaşte de la început Titu Maiorescu – are o
indiscutabilă misiune morală, însă moralitatea artei constă în faptul că individul stăpânit de
fenomenul estetic se uită pe sine ca persoană şi se înalţă în lumea ficţiunii ideale . Dar,
ridicându-se în această lume, omul se eliberează tocmai de egoismul care este sursa răului în
existenţa sa şi în existenţa universală. Înălţarea impersonală este,deci, condiţia oricărei
impresii artistice şi, de aici, tot ceea ce împiedică această înălţare spirituală devine un element
opus artei. Esenţa artei este ficţiunea care îl situează pe om deasupra intereselor mărunte, îl
scoate din spaţiul definit exclusiv din perspectiva utilului. De exemplu, arată criticul,
patriotismul (ca exprimare directă a ideilor patriotice) este exclus din sfera artei, deoarece îl
readuce pe cititor în lumea concretă în lumea unui scop imediat,în loc să-i permită înălţarea
impersonală, eliberatoare. Arta este imorală atunci când, nesocotindu-şi misiunea,reprezintă o
întoarcere pe contemplatorul ei în lumea practică. Artiştii care practică morala în operele lor
cad în această greşeală. În această situaţie, moralitatea artei ţine exclusiv de tratarea ei
artistică şi, în acelaşi timp, criticul Titu Maiorescu menţionează că arta este incompatibilă cu
morala explicită, cu acele învăţături morale inserate direct (vizibil mai mult sau mai puţin) în
textul literar. Pentru Maiorescu, estetica are rol purificator, ea păstrează formele eterne,
eliminând ceea ce este perisabil şi trivial, ceea ce aparţine exclusiv momentului. Şi invers,
dacă artistul este lipsit de inspiraţia impersonală, dacă nu este capabil să reconsidere realitatea
unui unghi estetic, rămâne el însuşi în lumea banală, trivială, opusă artei. Cu alte cuvinte,
neputând să-i ofere cititorului un univers ideal, care să-l înalţe impersonal, artistul sau un
asemenea artist nu este decât autorul unei opere triviale, perisabile. Reîntorcându-ne la
Comediile domnului Caragiale, mă voi opri asupra citatului pe care Titu Maiorescu îl dă din
ziarele vremii, şi anume că operele dramaturgului sunt triviale şi imorale, că tipurile alese sunt
dintre cei viţioşi sau proşti, că situaţiile sunt întotdeauna scârboase, că amorul e totdeauna
nelegitim şi că nicăieri nu se vede pedepsirea celor răi şi răsplătirea celor buni. În acest caz,
Titu Maiorescu declară ferm că dacă aceste tipuri şi situaţii sunt în lumea noastră, atunci de la
autorul dramatic, trebuie să cerem să ni le prezinte în mod artistic , iar valoarea lor morală
1
 Prof. Moisil Octavia

este în afară din chestiune , observând mai departe că în nici una din comediile universale
recunoştea incontestabile valori nu e vorba de o asemenea morală. Şi exemplifică în
continuare: Există în dramele lui Corneille un singur vers de patriotism francez? Este în
Racine vreo declamare naţională? Este în Moliere? Este în Shakespeare? Este în Goethe? [...]
Subiectul poate fi luat din realitatea poporului, dar tratarea lui nu poate fi decât ideal-artistică.
În concluzie, o operă cu tendinţă morală, adică cu punerea intenţionată a unor învăţături
morale în gura unui personaj spre a le propaga în public ca învăţături , este imorală în
înţelesul artei. Altfel spus, ceea ce este imoral în viaţa cotidiană devine moral din punct de
vedere al artei ,cu condiţia ca opera să aparţină unui artist de certă valoare. Într-adevăr, ce
tendinţă morală practică este în personajul Othello, tipul gelosului care o sugrumă pe
Desdemona, şi, apoi, care este răsplata Desdemonei? aflată la Milo este pe jumătate nudă, cea
de Medicis este nudă de tot – amândouă sunt expuse vederii tuturor la muzeele din Paris şi
Florenţa , dar cine le găseşte imorale? Ideea lui Titu Maiorescu este clară: Arta dramatică
expune conflicte, fie tragice, fie comice, între simţurile şi acţiunile omeneşti cu atâta
obiectivitate curată, încât, pe de o parte, să ne poată emoţiona prin o ficţiune a realităţii, iar pe
de alta – să ne înalţe într-o lume impersonală. Nici fraza de morală practică, nici intenţionata
pedepsire a celui rău şi răsplătire a celui bun nu ţin de artă, ci sunt de-a dreptul contrare.
Critica literară a lui Titu Maiorescu nu aduce argumente, ci numai exemple (e adevărat –
pertinente). Dar ceea ce nu i se poate contesta lui Titu Maiorescu este intuiţia valorii, pe care
o exprimă cu gravitate, după cum, cu o ironie necruţătoare, respinge nonvaloarea.