Intr-o zi de vară, când soarele a fost în zenit eu m-am inteles cu prietenii mei sa ies la o

plimbare cu bicicleta. Am decis sa ne întâlnit lingă un parc unde stiam ca este o vale
abrupta.Toți au venit mai devreme decât planificam. Am făcut citeva cercuri împrejurul unui
lac artificial ce se amplasează acolo, arătând la ceilalți noi trucuri care am invatat pe bicicleta.
Unele din ele chiar i-au șocat si ei mai stăteau nedumeriti pentru a intelege cum e posibil asa
ceva. In cele din urma am trecut nu departe de acea vale abrupta, fara sa ne gindim mult, am
început unul cite unul sa ne coborâm. Majoritatea dintre noi s-au mai dat pe bicicleta in aceste
locuri, deaceea mai greu i-a fost celor ce nu cunosc aceste împrejurări. Eu am ajuns primul jos
si priveam cum ceilalți aproape cad direct de pe bicicleta. Majoritatea s-au isprăvit, dar venea
rândul celor noi. Unul cite unul ei se coborau la vale. A venit rindul ultimului dintre noi. El
mult timp se pregatea moral până a se cobori. Apoi el si-a luat o viteza ca nimeni din noi. Toti
admirau cum el sarea de pe o coasta a pământului pe alta, ca mai apoi, chind el era aprope de
noi toți, sa i se dezlege sireturile si sa se innoade de bicicleta. Totul a fost miraculos, cu un
mic nu: Noi cu toti, inclusiv si eu nu puteam sa ne dumerim cum se putea ca la ultimele citeva
metri sa faci una ca asta, mai ales ca eu filmam cum fiecare din ei coborau, eu as fi gata sa îl
declar regele bicicletei, dacă nu ar fi fost ceea ce fusese împlinit...