O zi de vara

Intotdeauna mi-a placut sa petrec timpul la marginea unui lac. Mai ales ca bunicul imi povestea
mereu de “magia” pe care lacurile o detin. Chiar el mi-a spus ca lacul de langa noi a fost locul de
inspiratie al multor legende acvatice. Asa ca, fiind la bunici, cum m-am trezit, m-am si dus sa stau sub
copacul de langa lacul satului.
Am vrut sa fiu singur acolo si pe cand stateam intins pe iarba verde, soarele a inceput sa isi imprastie
culoriile aurii pe intreg terenul. Peisajul era de-a dreptul pretios.
Dintr-o data.. ceva ma gadila pe talpa piciorului. Se simtea ca o mangaiere simpatica. Era un pestisor
care parea ca se zbatea pe uscat. Bineinteles, cum l-am vazut, m-am gandit sa il iau cu grija in palme sa il
arunc inapoi. Zis si facut. Il arunc cu mare atentie, apoi ma intorc sa ma asez in pozitia comoda pe care o
gasisem. Cand sa ma asez, vad ceva sclipitor in locul und ear fi trebuit sa imi sprijin spatele. Spre mirarea
mea: din nou un pestisor. Aceeasi situatie, aceeasi solutie. Acum nici nu am mai stat pe ganduri si direct
mi-am indreptat mainile spre el pentru a-l arunca inapoi in habitatul lui.
-Haide, sa te salvam si pe tine, micutule! Susotesc eu mie insami.
Dar nici bine nu imi termin propozitia, ca si aud un raspuns.
- Nu, asculta-ma!
Imi intorc privirea si dintr-o data vad…. Nimic! Exact, nimic! Pentru ca, asa cum am precizat, eram
singur.
-Nu te mai uita in jur! Sunt eu, aici jos!
Imi indrept capul spre iarba verde si vad ca era chiar pestisorul care vorbea.
-Nu fii asa mirata! Haide repede in lac, trebuie sa ne ajuti, spuse el impunator.

-Hmmm, sa “ne” ajuti?

-Da. Sa “ne”. Pronume personal, forma neaccentuata, persoana a IIa, singular. Pe noi toti. Dar ce
facem aici? Lectie de gramatica sau ma asculti si mergem?
- Bine.. dar nu stiu sa inot..
-Ai incredere in mine. Nu degeaba sclipesc asa de tare. Sunt pestisorul de aur. Iti pot indeplini orice
nevoie sau dorinta ai avea. Asa ca, acum stii sa inoti. Tine-ma de aripioara si trage-ti rasuflarea. Vom
porni!

Mi-am tinut respiratia, mi-am inchis ochii si.. Cum l-am atins, o umezeala s-a lasat in jurul corpului
meu, iar o presiune mare s-a resimtit asupra urechilor, nasului si al ochilor.
-Poti deschide ochii acum, mentioneaza el.
Imi deschid ochii si nu-mi vine sa cred ceea ce vad. O minunata lume acvatica, plina de culori si de
vietati ale apelor, cladiri din alge si scoici, o intreaga civilizatie “uda”. Prietenul meu “De aur” dispare. Ma
indrept usor catre castelul din fata mea si cand sa intru, observ un bec foarte ciudat, ca un mare
candelabru. Cand sa trec pragul inotand, aud cum acel candelabru se desprinde. Am incremenit. In nici 2
secunde, imi cade in cap.
Dintr-o data, imi deschid ochii si sunt inapoi pe iarba verde intins, cu un mar stricat pe piept. Mai
stau o clipa si poc! Inca un mar stricat imi pica pe frunte.
Atunci imi dau seama.. bunicii au avut dreptate: mereu trebuie sa porti o palarie pe cap cand stai la
soare! Poti face insolatie! Iar insolatia combinata cu un mic pui de somn, duce la vise extreeem de
ciudate.
Sau oare.. sa nu fi fost un vis? Cred ca nu voi stioi niciodata. Cert este ca, asa cum am spus,
intotdeauna mi-a placut sa petrec timpul la marginea unui lac.

O intamplare la scoala

Intr-una din zilele lunii mai anul trecut, eram la scoala si toti, nerabdatori de fel, asteptam sa
terminam mai repede orele si sa stam putin in parc, pentru ca afara era foarte frumos si gandul nostru
era numai la joaca. Mai aveam doua ore pana la sfarsitul programului si era pauza.

Deodata, vedem pe unul dintre colegi ca vine de afara, tinand cu grija ceva la piept. Ne-am strans toti
in jurul lui sa vedem ce are acolo. Din bluza de trening a colegului nostru se zarea un cap mic si pufos al
unui pisoi adorabil. Toti voiam sa il mangaiem si sa ne jucam cu el, dar soneria ne-a anuntat ca ora urma
sa inceapa

Cu regret, ne-am asezat toti in banci asteptand venirea profesorului. Aveam ora de geografie si
doamna profesoara a intrat in clasa, zambindu-ne ca de obicei. Lectia a inceput si, dupa ce cativa colegi
au iesit la harta si au raspuns, doamna profesoara a inceput sa predea. Era liniste deplina in clasa si se
auzea doar vocea doamnei care ne explica despre rauri si ape. Dintr-odata, insa, s-a auzit un mieunat
subtire si tremurat. Noi stiam despre ce este vorba, dar doamna profesoara, nu. Mai intai, a tresarit,
vizibil surprinsa. Apoi ne-a intrebat ce se aude... cu chiu cu vai am recunoscut si colegul meu i-a aratat
pisoiul. Atunci, doamna profesoara a luat pisicuta si a asezat-o langa geanta dumneaei pe catedra.

Cand, ce sa vezi? Pisoiul si-a gasit frumusel loc in geanta doamnei si a adormit acolo multumit. Toti
am inceput sa radem, iar la sfarsitul orei, doamna profesoara a pleat acasa cu pisoul in geanta. si acum il
are si ne arata din cand in cand poze cu el. Mereu radem cand ne amintim cum a dormit instantaneu in
geanta doamnei. Intr-una din zilele lunii mai anul trecut, eram la scoala si toti eram nerabdatori sa
terminam mai repede orele si sa stam putin in parc, pentru ca afara era foarte frumos si gandul nostru
era numai la joaca. Mai aveam doua ore pana la sfarsitul programului si era pauza.

O intamplare amuzanta din vacanta

Cu ceva timp in urma, in vacanta de vara dinaintea clasei a VIII-a, eram la bunici, intr-un sat de munte
pierdut intre livezi umbroase si gradini inmiresmate. Ma bucuram din plin de vacanta in care nu faceam nimic
altceva cat era ziua de lunga decat sa ma joc cu prietenii mei si sa colindam toate imprejurimile satului.

Nimic nu imi placea, insa, mai mult, decat sa mergem la scaldat in raul de la marginea satului si adesea
uitam cu desavarsire de trecerea timpului cand ne zbenguiam in apele racoroase. Intr-una din zile, insa, bunica
ma roaga sa o ajut cu ceva treburi prin gospodarie... si sa dau de mancare cainelui nostrum. Lucru pe care il
faceam cu placere, de altfel, mai ales ca nu se intampla prea des. Insa acum faceam treburile la repezeala. I-am
zis deci bunicii ca o ajut, dar mintea mea era in cu totul alta parte, la scaldat alaturi de tovarasii mei de joaca de
care stiam ca sunt acolo. Ma simteam ca Nica din „Amintirile” lui Creanga, asa as fi vrut si eu sa ma duc la
scaldat. si... m-am dus, insa bunica mea a ramas singura sa isi faca treburile, iar cainele a ramas nehranit.
Cum am ajuns, am inceput cu totii sa facem diverse sarituri in rau si sa facem intreceri de innot. Pe cand se
intamplau toate acestea, observ in imprejurul lacului cu un caine se apropie cu viteza. Ne-am speriat, insa, tinta
lui parea sigura. Nu de noi era interest, ci de haine, iar nu de hainele tuturor, ci in special de ale mele si nu era
orice caine, ci chiar cainele bunicii. Parca ar fi fost dresat. Nici nu am avut timp de vreo reactive. Pana sa fac
doua miscari de inot spre el, acesta a si prins hainele in colti si a luat-o la goana.
Prietenii mei au ras cu gura pana la urechi. Sincer, si pe mine m-a amuzat situatia, simtind-o ca pe o
lectie.
Lectia a fost bine-meritata si inca rad cu bunica atunci cand ne amintim de figura spasita pe care o aveam
cand am venit de la scaldat fara haine si infometat pe deasupra.

O intamplare fericita
Una dintre cele mai fericite clipe din viata mea de pana acum a fost atunci cand am luat premiul I la un
important concurs de desen, unul dintre cele mai grele de acest gen.

Imi place sa desenez de cand ma stiu, dintodeauna mi-a placut sa imi exprim gandurile si ideile sub
forma unor linii care, incetul cu incetul, capata forme si culori. intreaga casa, de altfel, este plina cu desenele
mele, caci parintii mei le pastreaza pe absolut toate.

Participam din cand in cand la concursuri de desen, la indemnul doamnei profesoare de la scoala, dar nu
ma gandeam niciodata la ce premiu voi lua. Pentru mine, mult mai importanta era ocazia de a desena si, mai
ales, provocarea de a-mi supune imaginatia sa ilustreze tema data, care nu era chiar accesibila.

Cu atat mai mult, la concursul national de desen dedicat pictorilor romani, nu ma gandeam ca voi lua
vreun premiu. Ma pregatisem, totusi, mult pentru acest concurs, pentru ca orice prilej era bun sa-mi exersez
calitatile, iar in ziua concursului, eram detasata si cu sufletul impacat. Totusi, aveam in sufletul meu o mare
liniste, iar tema care imi picase imi placea foarte mult. Am dat, astfel, tot ce a fost mai bun, iar la sfarsit, chiar
eram multumita de creatia mea.

A fost prima data cand ma gandeam ca, intr-adevar, lucrarea mea este buna si ca, poate, voi lua o
mentiune. Nu mica mi-a fost mirarea, insa, cand numele meu a fost strigat, deoarece luasem premiul I al
concursului, care imi aducea si o excursie de studii in Italia, in galeriile pictorilor celebri italieni.

M-am simtit extrem de fericita pentru reusita mea si asta mi-a dat incredere si curaj sa merg mai departe
cu pasiunea pe care o am.