ETAPELE REALIZĂRII UNEI COMPUNERI NARATIVE – MODELE

Compunerea narativă

Compunerea narativă are la bază narațiunea , mod de expunere, ce constă într-o succesiune de
întâmplări, fixate într-un anumit timp și spațiu.
întâmplările sunt legate cauzal și urmăresc momentele subiectului-expozițiunea, intriga,
desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul;
prezența reperelor spațio-temporale;
relatarea este făcută de un narator la persoana I sau a III-a;
îți imaginezi un element declanșator al evenimentelor (un conflict, o intrigă);
personajele participante la acțiune să fie adecvate contextului și nu le dai nume proprii
decât dacă ți se specifică acest lucru;
creezi cel puțin un moment de suspans (un punct culminant) povestești apoi cum s-a
soluționat conflictul (în deznodământ);
poți folosi interogații retorice (,,Ce se auzea în depărtare?, Ce trebuia să facă?’’), semne
punctuație cu rol stilistic (punctele de suspensie, semnul exclamării), redarea unor
elemente non-verbale (,,Zâmbetul lui forțat trăda că ceva nu era în ordine…’’)
finalul compunerii poate conține impresia despre întâmplarea povestită, un enunț
moralizator (,,Acea întâmplare m-a marcat profund și m-a ajuta să înțeleg…’’)
O întâmplare la librărie

Cu ghiozdanul în spate, zâmbind soarelui de dimineață, care numai pentru mine apăruse așa de
devreme, am pornit către școală, felicitându-mă în gând pentru comportamentul meu din ziua trecută,
care o făcuse pe mama să fie generoasă așa că azi, banuții pe care îi aveam în buzunar îmi dădeau
convingerea că cel puțin o ciocolată cu alune de la bufetul școlii va fi doar a mea.
În drum, m-am hotărât să mă opresc la librăria de la colt pentru a vedea dacă al doilea volum al
seriei polițiste pe care o devoram se afla deja pe raft. Când am intrat, privirea mi-a fost atrasă de un
băiețel de vreo zece ani, care purta în spate ca și mine un ghiozdan, mult mai uzat, însă ceea ce m-a făcut
să intuiesc că nu era străin de greutățile financiare. Când vânzătoarea i-a spus prețul caietului și al
creioanelor, copilul s-a scotocit în buzunar și i-a întins câteva monede, insuficiente. Glasul strident al
femeii care îl refuza și tristețea din ochii micuțului m-au făcut să am gestul aproape automat de a
interveni și de a-i oferi bănuții mei de buzunar.
Fericirea de pe fața băiatului și convingerea că am făcut un gest frumos mi-au lăsat un gust
dulce, mai dulce decât al oricărei ciocolate cu alune…

O întâmplare în lumea roboților

Cine nu și-ar dori să trăiască pentru câteva ore într-o altă lume? Mi-aduc aminte că era o zi
mohorâtă, iar fratele meu a decis să ieșim dintr-o monotonie care își făcuse simțită prezența.
Deodată, am constat un lucru neobișnuit. Cum era posibil așa ceva? Fratele meu se deghizase
într-un robot. Am început să râd și nu-l credeam în stare să dea în mintea copiilor. L-am acceptat și l-am
urmat unde voia el să mergem. Ajunși acolo, după două ore de mers, în fața noastră se desfășura un
festival al roboților. Știam că aceasta era una dintre pasiunile lui, dar să transforme acest ideal într-o
realitate, desigur, mi se părea imposibil. Mă uitam surprins de ceea ce vedeam, de formele diferite ale
acestora și de costumele care erau unice. Sunetele pe care le emiteau nu erau deranjante. Încercam să
mă obișnuiesc cu ideea că sunt într-o lume realistă, fără sentimente și fără oameni. Timpul trecea și
parcă eu mă acomodam cu ideea că nu este imposibil să trăiești în lumea roboților.
La un moment dat, mi-am făcut curaj și m-am apropiat de un uriaș. Era robotul cel mai mare. I-
am zâmbit și l-am întrebat de ce există, dacă nu gândește, nu simte și nu vorbește. A fost un șoc pentru
mine să aflu în acea clipă că acel robot vorbea și era precum un om. Mi-a demonstrat că poate să-mi
gândească și să-mi găsească soluții la orice problemă pe care o aveam.
Am plecat încântat și nu-mi venea a crede ce clipe de neuitat am petrecut într-o lume a roboților.
A fost o zi pe care nu o voi uita și din care am învățat că e bine să nu judeci un aspect până nu îi afli
misterele.
O întâmplare reală/imaginară petrecută cu ocazia zilei de 1 Mai
Cu amuzament, îmi amintesc de una dintre cele mai distractive zile din viața mea. Era 1 Mai,
Ziua Muncii, iar toată lumea avea liber. Părinții mei erau plecați de acasă.
Deodată, o idee îmi vine. Să fiu capabil de așa ceva? Mi-am sunat prietenul cel mai bun și-am
spus să treacă urgent pe la mine. Nu înțelegea agitația mea din voce. Credea că s-a întâmplat ceva rău.
Andrei a ajuns în cel mai scurt timp. I-am comunicat că doream cu orice preț să mergem la mare. Era
deschis sezonul estival. Nu-i venea să creadă. Era imposibil un asemenea lucru, mai ales că nu aveam
permisiunea părinților. N-am stat pe gânduri și-am început să ne împachetăm lucrurile importante,
necesare și să plecăm spre gară. Ne-am dat seama că singurii bani pe care-i aveam erau alocațiile .
Ajunși la gară, cu mare tristețe în suflet, am putut constata că fericirea nu era de partea noastră.
Să fi fost posibil așa ceva? Mătușa mea era la același ghișeu cu mine. În cele din urmă, ea a sunat-o pe
mama pentru a o înștiința…
Am fost nevoiți să revenim acasă și să le oferim explicațiile adecvate familiilor noastre pentru
,,nebunia’’ pe care urma să o săvârșim . Am povestit, le-am cerut scuze pentru tot disconfortul creat și
le-am promis că nu se va mai întâmpla una ca aceasta fără știrea lor.
A fost o zi amuzantă, dar și cu multă teamă, din care am învățat că nu sunt la vârsta în care să fiu
responsabil de a lua decizii de unul singur.

O întâmplare reală/imaginară petrecută în timpul orei de limba și literatura română

Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de una dintre cele frumoase ore pe care le-am petrecut la
școală. Era o zi frumoasă de primăvară, iar noi ne pregăteam de ora de limba și literatura română. Cu
toții eram curioși de noua lecție pe care doamna profesor urma să ne-o predea.
Deodată, ceva s-a petrecut. Să fi fost posibil așa ceva? Doamna profesor a apărut însoțită de
poeta Ana Blandiana. Nu ne venea să credem. Abia atunci am înțeles că ora va fi dedicată poeziei
contemporane. Ne-a rugat să facem liniște și să o ascultăm pe distinsa poetă, dar să și adresăm întrebări
în ceea ce privește curiozitățile noastre despre arta sa. Aveam emoții, iar glasul poetei transmitea
căldură și liniște. Ne-a recitat câteva poezii, însă noi i-am demonstrat că o iubim, aducându-i la
cunoștință toate informațiile pe care le știam despre dumneaei.
Timpul trecea, iar noi nu voiam să se termine aceste clipe. La final, am fost bucuros, deoarece am
reușit să-mi împlinesc un vis, acela de a primi un autograf și o carte cadou. Ajuns în fața doamnei
Blandiana ceva s-a întâmplat. Nu puteam să înțeleg. Am leșinat de emoție. Doamna profesor împreună
cu colegii mei m-au dus la cabinet. Mi-am revenit și am putut participa până la final la eveniment.
A fost o zi fascinantă pe care nu o voi uita și din care am înțeles că visul poate deveni realitate,
dar e bine să știi să-ți păstrezi emoțiile.
O întâmplare petrecută în timpul unei activități realizate în echipă
Cu tristețe, îmi amintesc de una dintre activitățile pe care le-am petrecut în săptămâna ,,Scoala
Altfel’’. Doamna profesor de sport a decis să organizeze o activitate aparte în care să fim implicate două
echipe.
Ajunși în sala de sport, un lucru ne-a atras atenția. Cum era posibil așa ceva? În fața noastră se
aflau niște echipamente și mingi de volei. Abia atunci, am conștientizat că urma să participăm la un
meci. Membrii echipei au fost numiți, iar noi aveam emoții. Aveam încredere că vom câștiga, mai ales că
jucam alături de colege pasionate de un asemenea sport. Timpul trecea, iar noi ne bucuram, fiindcă
conduceam cu scorul șapte la patru. Din depărtare, se auzeau strigăte și susțineri din partea suporterilor
care erau alături de noi. Începuse și a doua repriză. Emoțiile creșteau, ne doream să ieșim câștigătoare.
Deodată, am auzit un țipăt. Nu-mi venea să cred. Colega mea Maria a fost accidentată, nevoit, de
o altă jucătoare, întrucât meciul a fost oprit pentru câteva minute. Își fracturase piciorul și a fost nevoie
de intervenția unui doctor. Am fost nevoiți să reîncepem meciul, dar, din păcate, am fost învinse,
deoarece nu ne-am mai putut concentra.
A fost o zi tristă pentru mine și pentru Maria, o zi în care așteptam să ne aducă fericire, dar am
învățat că atenția este esențială, iar graba strică treaba.

O întâmplare din vacanță de vară

În vacanța de vară a anului școlar trecut, am fost la buncii mei, în comuna Dimitrie Cantemir,
unde merg adesea pentru că acolo am mulți prieteni, iar peisajul este superb.
Într-o dimineață, ne-am hotărât să mergem toți la scăldat la pârâul de la marginea satului. Când
distracția era în toi, un prieten a aruncat mingea departe, pe deasupra noastră și a căzut în apă.
Alexandru, care era mai aproape de mal, s-a dus repede după ea. Înota voinicește, contra curentului, iar
apa curgea repede la vale. La un moment dat, nu i-am mai zărit decât capul. Speriați, am rupt-o la fugă
de-a lungul malului și când am ajuns în dreptul lui, ne-am aruncat cu toții în apă să-l salvăm…Cu un
zâmbet deloc potrivit pentru situația în care se afla, Alexandru s-a mai zbătut câteva secunde, apoi a
țâșnit vijelios din apa care abia îi trecea de genunchi…Ne-a explicat apoi că era imposibil să lase să se
apropie ora prânzului fără să avem parte de o farsă din partea lui.
Îl știam poznaș, dar parcă isprava asta le întrecuse pe toate. Ne-am întors spre locul de joacă,
punând la cale o răzbunare cruntă, dar gândurile negre ne-au fost alungate repede de chemarea blândă
a bunicii care ne îmbia să-i gustăm plăcintele calde.
 O întamplare petrecută într-un muzeu

Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de o zi pe care am petrecut-o alături de colegii mei și de

doamna dirigintă la Muzeul Antipa din București. Ideea a apaținut doamnei, iar noi ne-am bucurat din
plin.
Ajunși acolo, un lucru ne-a atras atenția. Cum era posibil așa ceva? În fața noastră, porțile
ferecate și o clădire gigantică ne îndemnau să pășim în interiorul acesteia. Intrați acolo, fosilele și
obiectele vechi ne-au captat atenția. În colectivul nostru se afla un băiat neastâmpărat, pe nume Alex. În
timp ce ne plimbam printre toate fosilele, minunându-ne, George care era cel mai fascinat, își băga nasul
peste tot. Am văzut o vază foarte veche din lut și care era frumos decorată, însă colegul nostru, curios,
băgă capul înăuntru, cu toate că supraveghetorii i-au făcut semne să nu mai atingă nimic. Am văzut
fosilele unui dinozaur foarte mare, care era foarte fascinant, iar minunatul Alex s-a gândit să urce pe
postamentul unde se aflau fosilele. El trase de o fosilă ca să se poată urca și, deodată, totul se
dezechilibra și căzu, iar unele dintre acestea se și rupseră. Cu toții am rămas tăcuți, iar doamnei
diriginte îi era jenă de fapta săvârșită de tânărul nostru. În acel moment, au venit oamenii care se
ocupau de muzeu și i-au luat numărul de telefon al părinților lui Alex de la doamna dirigintă pentru a-i
chema la muzeu. Părinții lui sosiseră și au trebuit să plătească toate pagubele, iar colegul nostru
neastâmpărat, de atunci, a devenit un sfânt.
A fost o zi tensionată, temătoare pentru clasa noastră, însă plăcută, deoarece am învățat că într-o
vizită trebuie să fim liniștiți și educați.

O întâmplare petrecută la Grădina Zoologică

Îmi amintesc și acum de ziua în care am fost împreună cu părinții mei, la un final de săptămână,
la Grădina Zoologică din oraș. Ajunși acolo, un lucru mi-a atras atenția. Să fi fost posibil așa ceva?
Erau mai multe sectoare în care erau diverse animale, care de care mai frumoase și înfiorătoare (lei,
crocodili, șerpi gigantici). Furat de frumusețea maimuțelor și luând exemplu de la ceilalți oameni
prezenți la zoo, m-am apropiat de cușcă pentru a face o o poză unei maimuțe mici, care se dădea într-un
leagăn improvizat. Privind prin obiectiv, pentru a prinde cât mai bine maimuța în cadru, nu am băgat de
seamă că dintr-o parte a cuștii o maimuță se apropia pe furiș de mine. Într-o fracțiune de secundă, până
să reușesc să apăs pe buton pentru a face poza, maimuța, care deja era lângă mine, a pus mâna pe
aparatul foto și mi l-a smuls din mână. Maimuța a început să alerge cu aparatul meu, iar împreună cu
părintții mei am strigat la aceasta, cu gândul că, poate de țipetele noastre, ne va returna obiectul însușit
pe nedrept.
 La un moment dat, apăru un îngrijitor, care era alertat de strigătele noastre. Ne-a certat pentru
ceea ce am făcut, iar după câteva minute de negocieri cu maimuța și după ce a încercat să o momească
cu fructele cu care era înarmat, îngrijitorul reușește să o ademenească pe maimuță și să-mi recupereze
aparatul. Acesta mi-a înmânat camera și eu i-am mulțumit pentru tot ajutorul pe care mi l-a acordat. Nu
avea nicio stricăciune, iar curios, am dorit să văd dacă reușisem să imortalizez maimuța pentru care mă
apropiasem de gard. Am observat că nu era nimic fotografiat, însă, în schimb, maimuța își făcuse o serie
de fotografii atunci când râdea de disperea mea.
Am început să râdem cu toții și ne-am îndreptat spre ieșire, amuzați și bucuroși că totul se
terminase cu bine.

O întâmplare în timpul unei călătorii

Se înserase deja când autocarul nostru a ajuns, după cum era programat în itinerarul excursiei
de vara trecută în satul Vutcani, localitate care apaține județului Vaslui. Când ghidul ne-a arătat că
această comună era situată într-o boltă, oboseala ne-a trecut imediat și eram curioși să cunoaștem satul
preotului celebru Vasile Vasilache. Timpul a zburat foarte repede, iar ajunși acolo, un lucru ne-a atras
atenția. Cum era posibil așa ceva? La coborârea în sat, desigur, se vedea frumoasa biserică reconstruită
în care arhimandritul a slujit în ea. Era o bucurie pentru noi să știm că pășim pragul unei clădiri care
data din anii 1900. M-am lăsat purtat pe aripile imaginației și nici nu am observat când liniștea s-a
înstăpânit în jurul meu. Rămăsesem singur pe platforma clădirii. Am zărit un preot care ieșea din casa
parohială. Bucuros, clar, m-am îndreptat spre el pentru a afla mai multe lucruri despre viața preotului
Vasilache. Am adunat grupul și am intrat în biserică. Părintele Ștefănache ne-a făcut cunoștință cu viața
arhimandritului și ne-a prezentat cartea ,,Gânduri despre Vutcani și vutcăneni’’, o frumoasă și
documentată monografie a comunei în care ne aflam.
Deodată, am auzit un țipăt. Unul dintre colegii mei era urcat în clopotnița bisericii. Am înghețat
de spaimă. Nu voia să coboare, însă părintele l-a convins să o facă, deoarece urma și mai aveam de
vizitat: școlile, căminul, biblioteca, Muzeul Țăranului, dar și meleagurile sale liniștite.
După ce am vizitat toate obiectivele pe care ni le-am propus, ne-am îndreptat bucuroși către
autocar, iar din această călătorie a izvorât cea mai frumoasă amintire pe care voi dori să o păstrez în
sufletul meu pentru tot restul vieții.
 O întâmplare plină de învățăminte

Locuiam pe atunci la bunicii dinspre mamă, într-un pitoresc sătuc de deal, în Moldova, aflat la
confluența dintre două epoci diferite: trecutul și prezentul. Satul îi aparținea lui Dimitrie Cantemir.
Eram mândru să știu că bunicii locuiau acolo. Nu aveam mai mult de șase ani și toată ziua băteam
coclaurile dealurilor în căutare de plante și de insecte diferite. Rareori, mă încumetam să mă îndepărtez
fără să fiu însoțit de cineva, dar și atunci mă urma Bobiță, credinciosul câine al casei.
Într-o zi de iarnă târzie, când primăvara începea să-și arate semnele, am pornit cu unul dintre
prietenii mei, Mihai, spre un adăpost al unor vaci pentru a vedea dacă mai au fân de mâncare. Știam
bine drumul, mai fuseserăm de multe ori, nici nu era departe. Am ajuns cu bine, vacile mai avea fân și
erau atât de blânde, încât aproape că ne lăsau să le atingem botul catifelat. Trebuia să ne grăbim,
fiindcă zăboviserăm ceva timp la adăpost și curând soarele avea să coboare după deal, lăsându-ne în
întuneric. Dar altceva s-a întâmplat! Brusc, s-a lăsat o ceață groasă, de puteai s-o tai cu toporul. Nu se
mai vedea la doi pași, nu știam pe unde să mai mergem. Deși era un copil al acelor meleaguri și Mihai
intrase în panică. Deodată, s-a auzit un urlet...sau un lătrat? În imaginația noastră, lupii erau aproape,
gata să ne sfâșie...! Câteva secunde bune au trecut până să ne dăm seama că apariția îmblănită era
nimeni altul decât Bobiță alături de care bunicii porniseră în căutarea noastră.
De atunci înainte, am ținut cont de sfatul bunicilor care ne-au spus ca altă dată să nu mai
întârziem după ora patru pe deal, fiindcă sunt pericole numeroase atât pentru oamenii mari, cât și pentru
copii.
O întâmplare la munte - Emoții și aer curat
Îmi amintesc cu drag de una dintre excursiile pe care le–am organizat împreună cu profesoara
noastră de limba și literatura română, care ne era și dirigintă. Totdeauna, alegea cu grijă traseul care
acum avea ca destinație cabana ,,Trei Brazi’’, din Predeal. Drumul a fost destul de plăcut, mereu, mă
binedispune Valea Prahovei, cu peisajele ei pitorești. Aproape de ora 12:00 eram deja sus pe platou. Aici
însăne aștepta o mică surpriză. Ghidul nostru ne-a anunțat că nu acesta era punctul terminus, și cu
rucsacul în spate , am luat-o pe jos spre ,,Cabana Secuilor’’.
Copiii s-au răspândit veseli pe cărarea șerpuitoare, presărată pe margini cu flori multicolore,
care ne îmbiau la popas. Ne uitam fermecați la ,,Colții Morarului’’, niște munți nespuși de frumoși,
strălucind alb în lumina soarelui. Nimeni și nimic părea să nu ne tulbure buna-dispoziție. Deodată, însă
un zgomot puternic și scârșnetul unor frâne chiar în spatele nostru făcură să ne înghețe sângele în vene.
Am întors capul într-o fracțiune de secundă și i-am văzut pe doi dintre colegii mei rostogolindu-se în
șanțul de la marginea potecii, în timp ce pasagerii ATV-ului au coborât grăbiți. Abia am avut timp să
încerc să-mi dau seama ce se întâmplase. Fuseseră accidentați?! Cât de grav erau răniți?
 Din fericire, din iarbă s-au ridicat teferi cei doi norocoși care avuseseră prezență de spirit și se
feriseră la timp din calea unui teribilist care confundase poteca montană cu un traseu de curse…

Drumeții cu peripeții

Într-o zi însorită din vacanța de primăvară, am organizat împreună cu domnul diriginte o

excursie la Bușteni pentru a culege plante pentru ierbar.
Traseul de câteva ore s-a dovedit o aventură în toate regula! Plecaserăm pe jos din stațiune de
aproape un sfert de oră, când unul dintre colegi a luat-o înainte cu scopul de a ne face o surpriză…
botanică. Domnul diriginte l-a lăsat să se îndepărteze știindu-l descurcăreț. După câteva minute, ne-am
oprit să-l așteptăm la locul stabilit, dar…nimic. Unde putea să fi fost? Am început să-l strigăm, să-l
căutăm cu binoclul. Deodată, o colegă a descoperit șapca lui Dan căzută la marginea unei râpi. Ne-am
apropiat și am auzit un glas stins care cerea ajutor; era colegul nostru care alunecase în prăpastie, dar
își agățase rucsacul de niște buturugi. Cu forțele unite , am reușit să-l salvăm , iar când l-am scos i-a
întins victorios trofeul doamnei diriginte: o ciupercă rară numită ,,mușchiul luminos’’ pe care ținuse
neapărat să o culeagă de pe marginea prăpastiei.
Ne-am continuat drumeția, bucuroși că totul se terminase cu bine, iar noi eram fericiți că Dan nu
a pățit nimic.