Si despre cuvant

Am promis sa revin….Citind cele scrise pana acum m-a fascinat efectul de colaj si suprapunerea
timpilor in care au fost scrise fragmentele aduse la lumina si cred ca mai ales a avut darul sa ma
farmece ceea ce nu a fost scris de mine. Sa vad cum puse in rezonanta, doua stiluri diferite pot
alcatui o unitate stilistica si de fond.

Am vrut, in mod deosebit, sa imi amintesc ideile pretioase ale tatei….gusturile lui in materie de
filme, muzica, literatura, sa incerc cumva sa recompun un portret din ceea ce a pus el in valoare.
Sunt atatea zile frumoase de vara, din verile in care eram cu totii bine….era pana si Tambor cu
noi si adevarul este, asa cum spune si Mircea, ca un décor mai bun decat Lunca nu imi imaginez
pentru aceasta evocare.

….
-Uite cine a venit, Pupe! Iubita mamii….ce dor imi era de tine….
-Mie-mi spui? Am coborat in graba pe langa catelul Tambor, un coker spaniel care innebunise
subit la vederea famtomei americane ce devenisem, ce descindea cu un geamantan de 100 de
kilograme. Sarisem din tren, am luat-o pe mama in brate si am ramas multe minute imbratisate.
Se insera, gara devenise putin cam stramta pentru efuziunile luncane si tata astepta facand
semne inebunite de la masina. Nu avea loc de parcare, sau timpul era limitat, o stramtorare de
un fel anume il retinea sa coboare si el.
Soarele iriza o lumina blanda, de miere si de altfel, timpul lunii septembrie adusese o vreme mai
prietenoasa acestei reveniri si reintalniri.
Luand pe mama pe dupa umeri, o conduceam acum spre masina parcata in spatiul din spatele garii. A
coborit voios si Sandu: Luli, fetita tatii…. Il ajunsem si pe el cu pupaturi si il imbratisam cu bucuria
revederii.

Bagat in seama, Tambor nu mai reusea o traiectorie dreapta, se invartea necontenit si cu o viteza ce ne
amentia pe toti cei prezenti.

Asa incepe amintirea pe care am incercat sa o traduc in dialogul dintre personajele care fuseseram noi. O
dupa amiaza linistita si cu o lumina de nuante porttocalii estompate, o seara de toamna de inceput, asa
cum au fost atatea din concediile pe care le-am petrecut impreuna acolo. Mi-am imaginat venirea asa, au
si fost asemenea veniri, atunci cand veneam spre ei prin Bucuresti (si nu prin Cluj). Doar in ultimii ani si in
ultima perioada, mai ales de cand mama se stinsese, am inceput sa vin prin Cluj.

Doamne cat de dor imi era de aceasta revedere….

Imi amintesc distinct una dintre ultimele sosiri in Romania, prin Amsterdam cred. Era o dimineata
superba si din avion se vedea o lumina de vis . O combinatie intre portocaliu si roz, o lumina parca din
alta lume….Imi spuneam ca asa ar trebui sa fie dincolo, dincolo de nori….daca suntem buni.

Cam aceeasi culoare imi imaginez si pentru aceasta revedere, cu deosebirea ca este culoare de seara….

Dragii mei ma asteapta cu totii…de la cel mai mic si negru pana la cel mai mare si serios.

-Am auzit ca ai vazut in sfarsit filmul, draga tatii….

-Vazut…spusei eu. Vazut si placut. Mult….Acum inteleg si eu pentru ce anume ai fost atata timp fascinat…

Ma uitam la ei, curioasa …Tambor se asezase in sfarsit cuminte pe locul lui, cu aerul unui stapan
adevarat. Mama era putin stinghera in inghesuiala pe care o adusesem cu mine, dar atat de bucuroasa
de intalnire…

-Mergem direct acasa?

-Cum vrei tu, noi am facut cumparaturile la venire….

-Acasa, atunci….

Venisem pe drumul lung, transatlantic, cu melodia…."Mamma son tanto felice"….in casti….

…

Am coborit in graba in fata cabanei, Tambor ma urma indeaoproape si urca scarile grabit sa vada ce am de gand…
Am ajuns la etaj, am intrat in cele doua camere, am deschis usile balcoanelor si in sfarsit am simtit adierea dupa-
amiezii luncane. Iesii pe usa balconului dinspre deal, afara descarcau din masina mama si tata….dragii de ei….ce
bine ca ii gaseam pentru inca un an aici, in lcul cel mai drag din lume pentru ei….Cel mai iubit loc de pe pamant.
Pentru ei.

Pentru ei venisem si eu, ca in atatia ani si continuam parca o copilarie de copil intarziat, intarziat sigur in ale vietii.
Impotmolita oarecum la o varsta incerta, retraiam cumva starea de copil cu fiecare revenire in locurile copilariei.
Insa ma bucuram deplin si eu cu ei de aceste momente cu care Dumnezeu ne binecuvanta in cadoul pe care ni-l facea
an de an…

Dupa masa de seara, am ramas cu mama in camera de jos, care va fi de-acum cea in care dormim, iar
tata a urcat usurel, cu Tambor cand inaintea lui, cand dupa el…care se asigura ca e totul bine.

Am stat tarziu de vorba, la un moment dat auzind ropotele noastre de ras a coborit si tata….

-Aud ca sunteti vesele, fetelor….

Si a stat cu noi de vorba….A fost ziua in care, matura fiind, am descoperit cat umor avea el….S-a si
intercut pe sine, avand un public avizat….Eu totusi ramasesem fara cuvinte….nu il stiam chia rasa, prea
fusese mereu in urma mamei la capitolul simt al umorului si venise vremea adevarului…
A inceput cu o mostra din Telegrame, Caragiale, vezi bine….icre moiu si pupat piata Endependintei….dar
tot textul pe care il stia atat de bine….

Apoi, Budulea Taichii….De data asta era piesa lui de rezistanta,….am ramas fara aer, pentru ca mama
escalada textul initial cu comentariile pentru tata….

Iar la sfarsit o mostra din proza voiculesciana plina de ironie…..Cred ca chef la Manastire care avea mai
mereu…”Cat despre Mitrofan se putea spune orice, el nefiind de fata”….

-Tati, eu nu stiam ca tu ai atat umor!

-Nu?...pacat….

Fusese scaparea mea, sau fusese efectul de umbra (la umbra vajnicei Ica era greu sa stralucesti in cele
umoristice)…cert este ca ramasesem cu un ras duios si recunoscator…. Ce zile, ce atmosfera…

Simteam ca Dumnezeu ne iubeste pentru ca ne ofera acest timp impreuna, cu toate neajunsurile
optiunilor noastre legate de distante….si intr-adevar a fost un timp binecuvantat la care privesc inapoi cu
multa recunostinta.

Locul Luncii era plin de amintirile copilariei, dar avea si farmecul timpului acesta tihnit, in care ne
regaseam dupa ce viata ne pusese in diferite circumstante. Cata vreme ne aveam asa, cata vreme ne
puteam regasi asa….era bine.

….

Cred ca cel mai de pret cadou de la parintii mei a fost acest timp petrecut impreuna, din copilarie
pana la cele din urma momente, un cadou pe care l-am primit nemeritat, in care nu am avut vreun merit
sau vreo contributie. Un cadou venind de peste timp, din partea lui Dumnezeu.

Am inteles tarziu ca era un privilegiu sa fii in preajma lor, ca dinamica noastra era una speciala si
chiar cu cele mai sensibile dintre incercari, fusesem norocosi cu totii. Eu, cu siguranta.

Cred ca intuitia o avusesem de mica, atunci cand vedeam cum se umpe cabana si casa de
prieteni, insa certitudinea avea sa vina peste ani, in discutiile de maturitate pe care le-am avut separate
cu fiecare dintre parinti. Intai cu mama, cu care avusesem o relatie construita in timp cu tact din partea
ei si cu o rabdare pe care nu stiu in cate alte subiecte a mai avut-o. Am avut deschiderea sa vorbim mult
si bine, sa nu lasam arii sau zone importante de viata nediscutate. Sa ne asiguram evoluam in aceleasi
repere si sisteme de referinta. Chiar daca temperamental atat de diferite, am vrut sa ne asiguram cumva
ca numitorul comun era din start correct calculat.

Apoi, cand mama s-a stins, comunicarea cu tata nu mai era mediata de ea…si am redescoperit tarziu,
dimpreuna tot ce ne aducea in aceleasi limanuri afective. Tot prin puterea cuvantului. Si de data asta
aveam un lector de mare clasa si descopeream universuri care mie imi erau straine. Daca in discutiile cu
mama descopeream cu usurinta numitorul comun,…in cele cu tata se cerea un artificiu de imaginatie si
cheia o redescopeream amandoi prin credinta. Cele mai serioase si temeinice dicutii cu tata in aceste
subiecte le-am regasit. Sensul unei vieti, discutii care mergeau de la concretul exemplului la o viziune
naucitor de complexa, dar care nu paraseau tema larga a credintei….
Si mai ales, ceea ce am inteles de la amandoi ….puterea cuvantului. Cat de important ramane ca cee ace
spunem unei alte persoane sa aiba o esenta buna, care sa dea si sa aduca speranta.

Ca o cale inversa (de la concret la abstract) decat cea din psihologia, cu ai mei invatasem concretul unei
vorbe bune, care alina.

Restul, cred ca pot fi considerate detalii…..