Sunteți pe pagina 1din 192

SILVIA

MEMORII DIN TRECUT SI PREZENT

Editura Mesagerul
Bistriţa, 2009
2
PREFAŢĂ

Dedic aceste randuri ce cuprind memoriile


din trecut si prezent, copiilor mei, in speranta ca
la vremea la care nu voi mai fi, curiozitatea ii va
determina sa rasfoiasca aceste file, afland din ele
trairile din viata mamei lor.
Toata povestea nu e altceva decat un sir de
trairi si sperante intr-un viitor mai bun si fara
lacrimi.
Fiind pensionara, simteam nevoia sa-mi
ocup timpul liber, si asa am hotarat ca la finele
anului 2008 sa-mi scriu povestea vietii pe care am
numit-o:

SILVIA
MEMORII DIN TRECUT SI PREZENT
Tot ce cuprinde acest manuscris reprezinta
relatari adevarate. Le-am scris fara intentia de a
le publica in folosul vreunui castig material.

Atunci cand vor fi citite aceste randuri pe


care le-am asternut cu toata dragostea mea,
cititorii vor constata ca toata povestea este un
emotionant tablou de impliniri si neampliniri,
tristeti si bucurii, toate scaldate in lacrimi…
M-am nascut intr-o perioada destul de
critica, atunci cand Romania intrase dupa scurt
timp in cel de-al 2-lea razboi mondial, in anul
1940, cand Romania era o tara mult zdruncinata
si ravasita politic!

3
Am crescut de mic copil fara parinti,
cunoscand necazurile si lipsurile unei copilarii
nefericite, avand parte numai de suferinta,
cunoscand ce inseamna lipsa de alimente, intr-un
cuvant, ce inseamna foamea.
In lectura mea am combinat trecutul cu
prezentul si tot ce am scris este rezultatul
propriilor mele experiente din viata.
In tot acest timp cat am scris, am avut
ocazia sa ma cunosc ca persoana, deoarece
luciditatea joaca un rol important pentru a-ti
permite sa exprimi toate simtirile, trairile dintr-o
viata, ca sa lasi in urma, persoanelor care vor
citi, o dara de curiozitate cuprinsa intre doua
coperti cartonate.

CAP.1

Era o zi de toamna, o zi superba cu un soare


stralucitor, cu raze aurii ce invaluiau pamantul in
toata splendoarea lui. Ziua era si ea aurie,
copacii erau de culoare stacojie si imbracau
incetul cu incetul haina tomnatica.
Ma aflam in tren… ma intorceam de la Cluj
spre orasul meu mult iubit, Bistrita.
Priveam pe geam. Ceata invaluia pamantul.
Pe masura ce trenul inainta, ceata se risipea
usor, disparand complet.
Priveam de la geam campiile vaste,
dealurile, colinele si padurile cu frunze aurite ce
dadeau semne ca vara e pe sfarsite.
Mai vedeam drumurile inguste, si casele
mari si mici asezate in mod neregulat pe de-o

4
parte si alta a potecilor inguste si urmaream
fumul albastrui ce iesea serpuind din hornoaie
care se pierdea in zare.
Nu ma saturam de privit campiile ce
ramaneau in urma pe masura ce trenul inainta.
M-am intors acasa unde ma regasesc
bucuroasa, ametita de fericire la vederea
splendorii si frumusetii acestui peisaj ce ma
inconjoara.
Am ajuns in micuta noastra gara Bistrita.
Afara batea un vantulet destul de rece ce ma
obliga sa grabesc pasii spre casa.
Ajunsa acasa ma fac comoda. In camera
razele soarelui auriu invaluiau totul dandu-ti o
senzatie de liniste. Ceasul arata orele 3 dupa-
amiaza. Ma duc la geam, in speranta ca poate o
voi vedea pe fiica mea care trebuia sa se intoarca
de la serviciu.
Vantul sulfa cu putere purtand frunzele
uscate spre toate directiile. Sa facu ora 4.
Fiica mea soseste cu o scrisoare in mana si
o pune masa.
- Salut, ai o scrisoare, e de la bunicul din
Anglia !
- Da ?! raspunsei mirata.
Era de la tatal meu care se stabilise in Anglia dupa
razboi si nu s-a mai intors acasa.. Nimic nu-l mai
atrasesese sa se intoarca. Pierderea mamei
pentru el i-a determinat o dezamagire, cat despre
mine, stia ca cineva o sa-mi poarte de grija.
Dupa ce luam masa de prans, adun repede
de pe masa si ne punem la discutie legata de
plimbarea mea la Cluj.

5
- Deci cum ai umblat?! Ma intreaba cu o
curiozitate, fiica-mea.
Scot din poseta o cutie frumoasa de catifea
in ea un inel de aur frumos lucrat si i-l dau.
- Incearca-l! Eu mi-am cumparat o poseta,
e frumoasa, nu?!
- Da, e frumoasa, a spus fiica-mea, in timp
ce isi incerca inelul ce ii venea perfect. Pe fata i se
citea bucuria.
- Ma duc sa ma odihnesc o jumatate de ora,
spuse Liliana.
- Du-te, ca eu am sa citesc scrisoarea.
Ma asez in fotoliu si citesc cu mult interes
scrisoarea venita de la tatal meu.
Pe tata nu l-am cunoscut decat din poze. Era
un barbat frumusel, cu o statura potrivita, avea
par saten natural.
Pe masa se afla albumul de familie. Dupa ce
termin de citit scriosarea, ma apuc de rasfoit
albumul cu poze.
Admiram frumusetea mamei din poze si a
tatalui meu, erau o pereche frumoasa. In acel
moment in gandurile mele parca totul se derula ca
intr-un film, reamintinud-mi tot trecutul din
copilaria mea nefericita si felul in care mama a
parasit aceasta lume nenorocita, asa de tanara,
avand numai 25 de ani, lasand in urma un copil
orfan si o mama batrana lipsita de aparare, cu un
suflet foarte chinuit.
Asta a fost probabil destinul ei, iar mie mi-a
fost dat sa am parte de lipsuri, lacrimi si durere
inca din frageda copilarie.
Lacrimile ma podidira si imi curgeau fara
voia mea. Dupa o jumatate de ora in care se

6
odihnise putin dupa o munca stresanta la birou,
Liliana veni langa mine si incearca sa ma
linisteasca.
- Ce ai?
- Nimic! am spus. Uitandu-ma la poze, m-
a cuprins un sentiment de nostalgie…
- Hai, lasa, nu mai plange; nu are rost,
totul e de domeniul trecutului. Mai bine spune-mi,
povesteste-mi ceva, cam ce ai facut prin oras?
Ce noutati ai mai aflat?! Si lasa uitarii trecutul !
- Ei, nu-i chiar asa de usor, am zis eu! Din
moment ce ai trait evenimentele, nu le poti uita!
….
Imi aduc aminte cum ne ascundeam intr-un
beci sapat in subsol, in fundul curtii unde se
pastrau pentru iarna cartofii, merele si altele
asemenea. Aveam 4 ani si auzeam uruitul
ingrozitor al avioanelor ce treceau deasupra
orasului nostrum. De groaza si animalele se
ascundeau!
Stam intr-un pat micut din scanduri pe care
Buni puse o plapuma in loc de saltea, si o alta cu
care ma acoperea sa nu-mi fie frig.
Era toamna si vremea, destul de racoroasa.
Buni sta infipta langa peretele umed al beciului si
privi speriata printr-o deschizatura de ventilatie
prin care patrundea aerul. Prin acea
deschizatura, luna isi arunca si ea lumina rece si
raze de culoare argintie, care faceau sa mai zarim
ceva prin intuneric. Zgomotele de afara razbeau
pana la subsol, si faceau pamantul sa tremure
sub noi. Veneau de la tancurile urmate de
convoaiele de soldati a caror pasi se auzeau in

7
tropot si care pe unde treceau, intrau si daca
gaseau ceva de luat, luau, in special alimente.
Doamne fereste sa fi dat peste vreo femeie,
caci nu ar fi scapat neviolata.
Si acesta era un motiv in plus pentru care
incercam sa ne adopostim pe unde se poate.
Asa petreceam mai multe nopti si ziua
uneori, pana ce trecea armata inamica ce era in
retragere. Pe unde treceau semanau groaza.
Erau niste brute!
Dupa ce totul se calma, si nu se mai auzeau
acele zgomote infioratoare, ne inapoiam in casa.
Stiu ca la iesirea din ascunzatoare, afara ploua.
Cerul negru de furtuna, parea de-a dreptul
amenintator.! Vantul sulfa cu putere, despoind
copacii de frunze.
Priveam ochii tristi si blanzi ai bunicii, si cu
ea impreuna, ne grabeam sa ajungem in casa cat
mai repede, fortate de ploaia ce cadea ca turnata
din galeata.
Odata ajunse in casa, imi amintesc ca am
primit o painita si o ciocolata pe care o tinea
ascunsa pentru orice eventualitate. Era
binevenita potolindu-mi foamea. Eram doar un
copil si totusi vedeam cum trupul istovit de atata
tristete al bunicii se naruia pe zi ce trece. O
moleseala a cuprins-o pe moment si un somn
adanc a pus stapanire pe ea. A adormit pentru
putin timp.
Priveam pe geam fara sa fac galagie. Cerul
era acoperit in intregime de nori negri de ploaie.
Pe strada vedeam cate un om grabit si
manat parca de o frica ascunsa… daca il priveai
cu atentie, puteai citi pe chipul lui, suferinta

8
cauzata de razboi. Oameni deznadajduiti, traiau
cu speranta zilei de maine, ca va fi vreo
schimbare in legatura cu terminarea razboiului pe
care o asteptau cu totii. Razboiul s-a incheiat
dupa 4 ani de suferinta dupa ce a curmat viata a
milioane de oameni. Si dupa atata suferinta prin
care am trecut si eu cu familia ce mi-a ramas in
viata, cu ajutorul lui Dumnezeu am razbit la
lumina..
Ravagiile razboiului au lasat amprenete
adanci in sufletele noastre. Pe toti i-a prajit intr-un
fel sau altul, adancind prapastia dintre trecut si
prezent.

Revin la prezent. Am ramas un timp cu


gandul departe la imaginea mamei si a tatei din
poza pe care le priveam cu drag.
In timp ce aducerile aminte ma torturau, am
lasat pleoapele sa-mi cada, urmarind aburul de
cafea ce se destrama din ceasca Lilianei, sub
forma unui snur fin ce se rasucea, inaltandu-se
apoi si destramandu-se si priveam cum se pierde
in urma lasand un placut miros de cafea.
Pe urma, ca in dosul cortinei timpului, am
inceput sa derulez cu iuteala gandului toate
evenimentele care au urmat si pe care le-am trait
si cu un calm tremurat, povesteam fiicei mele
care avea rabdarea de a ma asculta.
In cateva secunde, prin minea mea au
trecut o sumedenie de imagini. Mi-o inchipuiam
pe mama, pe Buni si revedeam groaza din acele
momente... Frica se vedea pe chipurile lor, frica
de moarte, moarte care pandea la tot pasul.

9
Imi aduc aminte de casa pe care ne-o luase
Statul. Vedeam curtea mare si filigoria in care
mama, in zilele bune de odinioara, punea pe masa
un pahar cu inghetata si imi spunea sa mananc
fara sa ma grabesc, sa nu ma doara gatul. Toate
astea au ramas in memoria mea si nu pot fi uitate
cu usurinta.
Gandurile ma navalesc la timpul trecut si
ma cufunda in bezna din care caut iesirea. Tristea
m-a cuprins ca o apa. Nu avea de ce sa ma
innece! M-am opus cu o vointa de fier, prin-tr-o
adanca reculegere. Toate erau de domeniul
trecutului.
Erau doar amintiri pe care le povesteam
fiicei mele, cu gandurile ingramadite sub frunte si
pe care in ordine le insiruiam pentru a le face
cunoscute.
In mintea mea calatoresc cu mult timp in
urma si totusi parca toate s-au petrecut doar ieri.
Locuiam pe Bulevardul Republicii de azi,
chiar pe colt, fata in fata cu Politia de azi. In locul
casei se construise o mare parcare. Stiu din
povestiri, ca tatal meu a plecat cand a inceput
razboiul, eu aveam doar cateva luni. Am crescut
cu mama si bunicii.
Era o zi frumoasa, timpul trecuse, de acum
faceam si eu 3 anisori. Ne aflam in curte. Eu imi
petreceam timpul cu urcatul in trasura parasita
din sopronul casei. Caii fusesera luati de armata.
Mama era in casa cu sora ei cea mica, Silvia si
exersau la pian. Pe mama o chema Mia. Era fiica
mijlocie si cea mai frumoasa intre surori. Avea un
par blond natural, numai bucle si ochi albastri, iar
de statura, era potrivita. Sa nu uit nici de sora ei

10
cea mai mare, Elena. Era casatorita si mutata la
sotul ei pe str. Imparatu Traian avand la randul ei
si ea doi copii: doi baieti si o fata.
Sotul matusii era pilot. A plecat si el pe
front de unde nu s-a mai intors, a cazut la datorie.
Zilele se scurgeau cu griji si in asteptarea
terminarii razboiului. Nimeni din familia noastra
nu banuia ce va urma.
Intr-una din zilele urmatoare postasul ne
adduce o scrisoare oficiala de la Primarie prin care
bunicii sunt anuntati ca in scurt timp trebuie sa
evacueze locuinta. Li se pune la dispozitie o alta
casa, o cocina mai degraba decat casa! O lovitura
mai grea nici nu se putea. Au pierdut si
terenurile! Au ramas fara nimic!
Intr-o singura zi, toata munca de-o viata s-a
pierdut.
Copil fiind, vedeam in ochii lor tristetea si
marea dezamagire. Bunicul nu a rezistat la
gandul ca pierduse totul, si ca omul disperat de
situatie, si-a pus capat zilelor, impuscandu-se.
Pentru el a fost calea cea mai usoara, probabil,
dar pentrru cei ramasi, a fost un mare dezastru.
Un Soc!
Dupa aceea a inceput cosmarul si pentru
noi.
Bunica era o femeie, si ea, bine. Se purta
foarte elegant. Pe vreme mai rece, purta o blana
de vidra ce sclipea in razele soarelui iar pe cap
purta o palarie cu bor mare. Parca si acum o vad,
dupa moartea bunicului era complet distrusa.
Au adunat ce s-a putut prin casa si a fost nevoita
sa paraseasca locuinta, lasand tot mobilierul si
mare parte din lucruri.

11
Erau vremuri tulburi. Alimentele se gaseau
cu mare greutate. Stiu ca se vindea paine din
faina de porumb. Avea forma patrata iar cand o
taiai, se sfarma toata. Mancam cartofi fierti cu
zahar.
Timpul nu sta pe loc, trebuia sa-I facem
fata. Stiu ca seara cand se intuneca, pe geamuri
punea paturi, sa nu se vada lumina afara pentru
ca riscai sa fii spulberat. Noaptea treceau avioane
pe deasupra orasului si faceau un zgomot
infiorator, si daca observau zaranie de lumina, se
considera un punct pericolos si riscam sa fim
bombardati.
- Ce sa-ti spun, Liliana, a fost foarte greu! E
ingrozitor sa traiesti in vreme de razboi.
A mai trecut un an, apoi razboiul s-a
terminat. Intre timp soseste o scrisoare de la un
frate de-al bunicului, din Bucuresti, care era
inginer de profesie. Pierduse si el minele din
Rodna dar nu-l afectase acest lucru, asa ca pe
bunicul. A fost cu capul mai pe umeri. In
scrisoare le cheama pe mama si pe sora ei Silvia
sa mearga la Bucuresti pentru o vreme. El nu
avea copii si intentia lui era sa ajute familia in
acele vremuri tulburi.
Dar un necaz nu vine niciodata singur si se
tine scai de capul nostru de para ar fi fost un
bluestem.
Eu am ramas cu bunica iar mama si Silvia
au plecat la Bucuresti. Cand spun Silvia, ma
gandesc ca eu port numele matusii mele, deci ma
cheama Silvia.
O presimtire a bunicii: mai vroia ca cineva in
families a mai poarte acest nume, Silvia.

12
Dupa plecarea lor la Bucuresti, nu a trecut
mult timp, circa 2 saptamani.
In anul 1944 s-a intamplat o mare
nenorocire: in ziua de 4 aprilie, amandoua se aflau
prin oras. In aceea zi a fost bombardata capitala,
Bucurestiul. Au fost ditruse multe case in centrul
orasului si multi si-au pierdut viata, printre
acestia, si mama si sora ei.
Aceasta veste a pus capat la toate
sperantele pe care le mai avea Buni, in aceste
fete. Spera sa le faca un viitor fericit, sa devina
fete cu un nivel bun de pregatire, pentru viitor.
Totul s-a spulberat. Aceasta veste i-a zdruncinat
sanatatea si asa destul de fragile iar tristetea a
daramat-o complet.
Devenea tot mai slabita si lipsita de puteri.
Intr-una din zile se plimba cu mine prin parc. Eram
asezata intr-un carucior foarte elegant- sport, care
era impodobit cu ornamente ce straluceau in
reflectiile razelor de soare. Ma uitam in ele ca intr-
o oglinda.
Deodata suna alarma. Fiecare aleerga
incoace si incolo pentru a se adaposti. Buni cu
mine a coborat in santul de pe aleea care si astazi
sta de marturie. Este aleea din parc ce coboara
dinspre Casa de Cultura spre Restaurantul
Phoenix de astazi. Santul, mie atnci mi se parea o
prapastie, nu alta!
La scurt timp, deasupra noastra trec
avioanele ca niste pasari incolonate si uruiau
ingrozitor.
Dupa trecerea lor, la auzul unui semnal dat
tot de alarma, cu totii ieseau si isi vedeau in
continuare de cele de zi cu zi.

13
Am iesit si noi, stiu ca plangeam. Eram imbracata
intr-un costumas roz matlasat, si il murdarisem.
Pentru a-mi potoli plansul, Buni imi cumparase un
fel de macaroane negre, dulci facute din magiun
de prune. Mi-a mai cumparat si bomboane
candle ce semanau cu cristale de sticla. Cu asta
m-am mai linistit.
Am ajuns acasa, in acea cocina. Buni se
simte slabita si se aseaza pe pat. Intre timp vine
la noi matusa Elena si printre altele, o lamureste
sa se mutea la ea, avand o camera libera,
nelocuita.
Buni nu sta pe ganduri si cu putinele lucruri
pe care le avea, ne mutam parasind cocina.
Revin la prezent, ma uit la pozele de familie.
Printre ele, poza mamei … o tin mai mult in mana
contempland asupra frumusetii ei.
Cand o privesc am impresia ca ma priveste!
- Uite, Liliana, ce frumoasa e!
- Da, intr-adevar e frumoasa, sa stii ca
semeni cu ea, imi spune Liliana!
- Da, am semanat cu ea candva, cand eram
mai tanara, dar acum… ce mai, asta e, viata
merge inainte!
- Mami, dupa parerea mea, ai putea sa-ti
scrii povestea vietii, sa stii, ar iesi ceva interesant
si ar ramane ca amintire pentru noi. Incerca, ai tot
timpul! ma incuraja Liliana.
- S-ar putea sa ai dreptate, voi incerca!
raspunsei cu zambetul pe buze, oarecum
neancrezatoare.
Insa la impulsul fiicei mele am inceput sa-mi
scriu memoriile din trecut si prezent. Asa s-a

14
nascut manuscrisul meu, Memorii din trecut si
prezent.

A trecut vremea strugurilor, a cazut bruma,


copacii s-au ofilit iar intr-o zi, totul a inghetat.
Dupa o iarna grea si geroasa, o pala de vant
cu o ploaie marunta ne anunta inceputul de
Primavara. In anul ce a urmat, in 1945, bunica ne
paraseste. Pentru mine a inceput cosmarul. Nu
mai aveam pe nimeni, totul in jurul meu se
darama, parca. Pana si cerul se innoura si a
inceput sa ploua. Desi eram un copil de 5 ani,
stiam ca ma astepta o viata grea cu lipsuri, si fara
un sprijin. Nu stiam ce se va alege cu mine. Un
lucru stiam sigur: ca nu mai aveam pe nimeni!
Ma asteptau zile negre, nu aveam cui sa
spun ce ma doare, nu aveam cui sa cer nimic din
ce mi-as dori, cui sa-i cer o bucata de paine cand
mi-e foame. Nu mai aveam pe nimeni! Acel
sentiment era complesitor de amar!
Ma simteam complet a nimanui, eram disperata.
Parca si vremea plangea cu mine..
Nu voi uita ca in acea zi, cerul era negru de
nori din care cadea o ploaie marunta, a durat
aproape toata saptamana aceea.
Atunci mi-am pus urmatoarea intrebare: de
ce Dumnexeu ii luase pe toti ai mei si ma lasase
fara niciun sprijin?!.. nu am gasit raspuns!
Saraca matusa, greu i-a mai fost, acum si cu
mine pe capul ei, numai eu ii mai lipseam!
CAP.2

Mancarea era destul de putina, toate,


incepand de la haine si alimente se distribuiau pe

15
puncte si numar de persoane. Iar eu nu aveam
dreptul la acestea pentru ca nu eram pe numele
lor.
I-a fost foarte greu. Dupa razboi, a ramas
vaduva, de acum cu inca o gura in plus, pe langa
cei 3 copii ai sai.
In cele din urma a facut tot posibilul si m-a
inregistrat la Consiliu ca si orfana de parinti, astfel
am primit si eu dreptul la o portie de alimente si la
pantofi si ghete, o data pe an. Daca se stricau,
umblai descult! Tin minte ca toata vara am
umblat desculta pentru a-mi proteja
incaltamintea.
Mult s-a mai zbatut pentru noi. Ne croseta
un fel de cioci, papucei de lana, Doamne ce lucru
mare era pentru noi!. Eram atenta sa nu-i rup,
dar tot nu rezistau, se rupeau repede.
Cum timpul trece, uitarea se asterne repede
in mintea unui copil si am inceput sa ma
obisnuiesc cu verisorii mei si sa las in urma
nelinistea sufleteasca.
Intr-o zi jucandu-ma in curte de una singura,
aud in tufis un pui de pisica ce plangea asa de
tare incat m-am dus la el, l-am luat in brate si
cautam sa-l linistesc. Pisicuta tacu. Avea o blanita
asa de moale, de culoare tigrata, ochii mici si se
uita la mine, parca vroia sa-mi spuna “ia-ma la
tine”. Si am luat-o.
Multumita ca e in bratele mele a inceput sa
toarca de fericire. Am mers repede in casa sa caut
ceva de mancare pentru ea, darn u am gasit
nimic.
- Ti-e foame? O intrebai eu. Dar nu gasesc
nimic, nici macar o coaja de paine!

16
Ea ma privea si sta lipita de pieptul meu.
- Si mie mi-e foame, zisei. In acel moment
intestinele mele ghiornaiau. Mi-era foame!
Ies in strada, in fata casei si ma asez pe marginea
santului cu pisica in brate si incep a plange.
Lacrimile-mi curgeau ca margelele pe blana
pisicii.
Plangeam de foame. Puiul de pisica torcea.
Eu mi-am spus rugaciunea pentru ca asa ma
invatase Buni: “cand dai de greu, roaga-te ca totul
se va rezolva”.
Speram intr-o minune. Iar minunea s-a intamplat!
In fata mea se opreste o doamna mica de
statura si ma intreaba, de ce plang?
Cu toata rusinea i-am spus ca mi-e foame, si
ca nu gasesc in casa nimic de mancare, nici
pentru mine, nici pentru pisicuta.
Cu o privire blajina si binevoitoare doamna
aceea ma lua frumusel si ma duse la ea acasa,
unde ma aseaza intr-un scaun si imi spune:
- Stai putin! ….
Vad ca ia o paine, taie o felie din ea, mare
cat painea, si o unge cu marmelada, imi pune o
ceasca cu lapte , pune in fata mea un scaunel pe
care ma asez, si un taburet pe care imi aseaza
mancarea si im spune:
- Vino si mananca!
Doamna atenta la mine, observa ce am de gand.
Vad ca asterne pe jos un ziar si pune o farfurioara
cu lapte si imi spune:
- Pune pisicul sa manance!
Nu am stat pe ganduri, am pus pisicul in jos
si moarte de foame, amandoua ne apucam sa
mancam cu o pofta de lup.

17
Nu pot uita ca pe aceea vreme, painea era
foarte scumpa si o consideram sfanta!
Eram atenta sa nu scap nicio farama pe jos.
Daca din greseala, totusi scapam ceva pe jos, o
ridicam, o sarutam si pe urma o mancam. Asa am
fost invatata de matusa.
De cate ori taia painea, matusa facea mai
intai, pe dosul ei o cruce, pe urma o taia si ne
dadea la toti cu portia.
Cand ma gandesc la anii copilariei si la ziua
cand ma aflam la aceea doamna Pastor, simt
parca si in prezent ce foame imi era pe atunci!
Mancam si nu reuseam sa ma satur, desi am
primit o felie cat painea de mare, o consideram
putina!
In cele din urma cand am terminat-o,
foamea s-a potolot si pe fata mea aparu un
zambet de multumire launtrica.
In acelasi timp imi era, parca, si rusine ca i-
am spus doamnei ca mi-e foame, dar ce mai
conta ?! Eram satula.
Pentru mine cana de lapte pe care o
bausem la tanti Pastor a fost cea mai buna cana
de lapte de cand murise bunica, si nu cred ca o
voi uita vreodata pe acea doamna pe care numai
Dumnezeu mi-a scos-o in cale, la momentul cand
aveam nevoie de mancare pentru a-mi potoli
foamea!
Dupa ce am terminat ma ridic de la masa, ii
multumesc respectuos apoi am plecat spre casa.
Arunc o privire prin inapere, totul era foarte
frumos . In curte, pe aleea pietruita din fata casei
se aflau multe flori de piatra. Prin curte, plin cu
flori de toate culorile. Intr-un cuvant, oriunde te

18
uitai era foarte frumos in comparatie cu ce era la
noi.
In curtea matusii erau numai balarii, asa
vedeam eu pe atunci, curtea casei .
O salut cu “sarut mana” si plec trecand
drumul. Locuiam vis a vis de acea doamna. Acasa
erau sositi si verisorii mei.
Mihai, cel mai mare, era cam strengar de
felul lui si era prin curte. Emilia era asa de
blanda isi facea temele Augustin, Gus il alintam
noi, sta cuminte intr-un fotoliu cam jerpelit.
Nu le spun nimic, pe unde am umblat pentru
ca nu vroiam sa afle matusa si apoi sa ma certe.
Emilia, cu firea ei calma, cand ma vedea
suparata, ma lua langa ea si incerca sa ma
linisteasca. Tineam foarte mult la ea. Era mai
mare ca mine cu 5 ani si invata foarte bine.
A terminat facultatea la Bucuresti devenind
profesoara de limba rusa. Intre timp s-a casatorit
cu directorul scolii din Herina si a fost angajata ca
profesoara la aceeasi scoala.
La randul ei are si o fata si un baiat, ambii cu
pregatire tot in invatamant.
Din nefericire, baiatul a avut un accident de
fractura de coloana, la numai 20 de ani fiind
imobilizat la pat pentru totdeauna.
In prezent, ne vedem din cand in cand cand
timpul ne permite si mai vorbim la telefon.
Acum gandul meu se intoarce in urma cu
mult timp. Asteptam cu totii pe matusa sa se
intoarca de la serviciu. Lucra la o tutungerie, o
afacere mica, dar reusea catusi de putin sa ne
asigure traiul saracacios de zi cu zi.

19
Era dupaamiaza, afara sufla un vant racoros
de toamna care ma obliga sa-mi iau pisica si sa
intru in casa. Ma asez la geam, sticla geamului
era murdara de la mainile noastre. Geamul fiind
deschis, vantul falfaia perdeaua care avea mai
repede culoarea fumului decat alba!
Inchid geamul si ma uit in continuare spre
gradina. Vad cum copacii isi apleaca crengine in
toate directiile la suflarea nebuna a vantului. Pe
cer se adunau nori negri ce prevesteau furtuna.
Pe aleea serpuita ce ducea spre casa se
vedeau pietrele innegrite si neangrijite si
acoperite de iarba si frunze uscate pe care vantul
le rotea de colo-colo. Pe langa gard, florile nu se
vedeau din buruienile ce le napadeau sufocandu-
le fara mila. Prin curte, pe langa fantana se
inaltau marete, urzicile ce aveau infatisarea de
regine ale buruienilor.
Era o mare deosebire intre ce vazusem la
doamna Pastor la care am baut cana de lapte si
ceea ce vedeam la noi – adevarat haos, asta era.
Intre timp soseste matusa Elena si ne
pregateste repede o mamaliguta cu fasole batuta.
Ne asezaram toti la masa. Dupa ce ne spunem
rugaciunea, ne pune la fiecare Portia si incepem a
infuleca cu pofta.
- Cine vrea ceapa? Intreaba matusa.
Noi toti in cor … si eu, si eu… La urma ridic si
eu mana, cu oarecare retinere si spun ca vreau si
eu putina sare. Imi era greu deoarece stiam ca
sunt o povara in plus pentru ei si nu prea aveam
curaj sa cer una alta.

20
Se scoala matusa de la masa, vad ca ia
solnita din lemn si radicand capacul vede ca nu
mai e sare.
- S-a terminat, imi pare rau! spuse
matusa… maine voi cumpara, si puse solnita din
lemn pe masa. Poate mai gasiti ceva pe la colturi!
Intr-adevar, am gasit atat cat ne trebuia. Dupa
ce si-au luat cu totii ceea ce mai ramasese din
vraful de sare, am cautat si eu ce mai puteam
gasi
Aveam o senzatie tare neplacuta! Simteam
lipsa parintilor. Doamne ce senzatie neplacuta ai
cand toti ti-o iau inainte iar tu trebuie sa te
multumesti cu ceea ce ramane. Ce ar putea face
cineva ca mine cand stii ca esti in plus?!
Nimic ! Astepti si astepti sperand ca va fi mai
bine intr-o buna zi.
In timp ce stam la masa cu totii, eu tineam
pisica in san. La un moment dat pisoiul meu isi
scoase capul printre nasturii de la bluza si parca
au vazut pe Dracul, toti s-au speriat!
- Ce ai acolo?!
- O pisica, am spus eu!
- Las-o jos, doar nu-i umbla cu ea, toata
ziua , in san.
- Doar nu mi-o alungi ?! intrebai
nedumerita, si incep a plange.
- Nu… ! Fii linistita, a spus matusa.
De bucurie m-am dus la ea, am cuprins-o si
am sarutat-o prima oara de
la decesul mamei si al bunicii.
Se facu seara. Matusa face paturile si ne
culcam.

21
Eu dormeam cu Emilia si cu matusa iar
baietii, in alt pat, pe o canapea de lemn, un fel de
prici in care aveau o saltea umpluta cu paie.
Deodata camera se lumina, parca se aprinse
luminile. Pe urma se auzi o bubuitura puternica,
avand senzatia ca se cutremura casa. M-am
speriat si am inceput a plange.
- Mi-e frica ! …
Matusa ne linistea:
- In asemenea cazuri niciodata sa nu va
speriati, rugati-va, si Dumnezeu are
grija de noi.
Din nou un fulger puternic, urmat de o
bubuitura parca si mai puternica zgudui casa. Se
starni o vijelie, parca ar fi fost prapadul lumii.
Vantul matura totul in calea lui, cumpana de la
fantana, mai mai sa se rupa.
Deodata o ropota de ploaie insotita de o grindina
mare cat alunele, cadeau pe acoperisul casei
facand un zgomot infiorator.
Noroc ca furtuna nu a durat mult, ne-am linistit si
noi iar intr-un tarziu am adormit.
Se facu ziua, cineva bate la usa.
Emilia deschide usa si, surpriza:
Era doamna Pastor cu o tava cu 4 cani de
lapte si 4 felii de paine cu marmelada. Din acel
moment aceea buna doamna ne aducea portia de
lapte si paine cu marmelada, vreme de un an de
zile. A fost o binecuvantare pentru noi, copiii.
Emilia si Mihai au plecat la scoala iar
matusa, la serviciu. Eu si Gusti am ramas acasa,
eram cei mai mici. Am stat in casa ne jucam cu
pisica, si cum foame nu ne era, nu aveam altceva
mai bun de facut.

22
Ghemotocul tigrat crestea si ma umpleam
de fericire de fiecare data la vederea lui.
Nu eram singura. In ochii mei a mai aparut o raza
de bucurie. Il iubeam pe pisoi la nebunie!
La gat purtam un mosor de lemn prin
mijlocul careia am tras un fir de ata, un snur mai
gros. Acel mosor tine loc de margele – margele
pe care mi le doream si le vedeam la gatul unor
doamne si mi se pareau atat de frumoase…
Atunci m-am gandit la mama!
Daca ar fi trait, cu siguranta mi-ar fi putut
cumpara un sir de margele pe care mi le doream
atat de mult! Copil fiind imi doream o minge, o
papusa, ghetute… dar toate astea nu le aveam.
Asteptam Craciunul ! Abia atunci primeam de la
Primarie drept cadou, cate o pereche de ghete pe
care le pastram cu mare grija ca sa nu le stricam.
Da, da! A fost foarte greu dupa razboi, si pe
deasupra am avut parte si de o foamete foarte
mare din cauza secetei din vara anului 1945.
Cum timpul nu sta pe loc, zilele trec una
dupa alta iar lumina patrunde pe geam odata cu
primele raze de soare, semnaland inceputul unei
noi zile.
Se facu ora 10. Iesim si noi in curte. Afara
totul era ca dupa potop. Ce-i drept la noi nu era
mare lucru de distrus. Erau numai balarii, maldare
de buruieni, urzici si ciulini. Dar si asa parea ca
totul are viata, dar acum nu mai era nimic.
Acum totul parea distrus. Copacii aveau crengile
golase, gardul rasturnat, un haos total dupa
furtuna.
- Ce tristete, am spus eu!
- Ce harababura prin curte confirma Gusti.

23
Furtuna a distrus totul . Prin curte erau
numai balti ce luceau ca oglinda in lumina
soarelui.
Priveam in sus si vedeam cerul ce avea
culoarea smaraldului, fara nicio pata de nori, fiind
senin.
- Ce schimbatoare e vream, gandeam cu
glas tare, in acele momente!
- Se pare ca avem o zi frumoasa, asa-I Gus
? il intrebai.
- Asa se pare raspunde el, aprobandu-ma.
Intr-un tarziu vine matusa cu doi mielusei
din aluat si ne spune: “sa nu va atingeti
dei, acestia sunt pentru Craciun. II vom pune sub
pom” si ii ascunde de privirile noastre si asa
destul de lacome, deja.
Se apropiau sarbatorile de iarna. De la
Consiliu, inainte de sarbatori primeam pachete ce
contineau: o pereche de ghete cu tinte pe talpa ca
sa tina cat mai mult, cate un fular, ceva
bomboane de pom, portocale si biscuiti.
Biscuitii ne prindeau cel mai bine deoarece mereu
ne era foame, si asa, de la Primarie pana acasa, ii
terminam.
Bomboanele primite le pastram pentru Pomul de
iarna, de la toti 4 se adunau si erau suficiente
pentru pomisorul nostru.
Au sosit si sarbatorile mult asteptate:
Craciunul.
Matusa cumparase din economiile ei putine,
un bradut, incercand sa ne faca fericiti in seara
de Craciun, adunandu-ne in jurul bradului pe care
il impodobeam cu bomboanele adunate si sub
care am asezat cei doi mielusei din aluat.

24
Afara copiii umblau cu colindul “O ce veste
minunata” . Mihai era si el cu copiii la colindat.
Cred ca pentru mine era cel mai frumos brad,
numai ca sufletul din mine plangea. Nu ma
puteam retine sa nu plang.
In acel moment mi-am adus aminte de mama si
Buni. E foarte trist sa nu ai langa tine in acele
momente pe cei dragi! Noroc cu pisoiasul meu
drag care a venit la mine si dupa ce l-am luat in
brate a inceput sa toarca de zor. Singurul care
era multumit.
Ma uit la matusa, plangea!
Plangeam cu totii si asa am petrecut
impreuna seara de Craciun, cu multe lacrimi, iar
pe masa, cu putine prajituri asezate pe o
farfurioara de care nu ne atingeam pentru a nu se
termina.
Craciunul a trecut, iarna se instalase de-a
binelea si gerul ne patrundea pana la oase. Norii
in siruri mari se tarau deasupra orasului ca o
mantie cenusie. Viscolul si zapada navalise
inauntru prin usa casei care nu se inchidea
perfect. Stam la gura sobei, incalzindu-ma.
Priveam cum flacarile ca niste limbi ascutite, se
invalmaseau, pe urma disparau repede lasand in
urma carbunii incinsi la care ne incalzeam mainile
inghetate.

CAP.3

Era in anul 1946. Era o iarna geroasa.


Ningea viscolit, vantul sulfa ca nebunul. Noi
traiam intr-o saracie lucie. Toate, numai din

25
cauza celui de al 2-lea razboi mondial ce s-a
abatut asupra noastra, a tuturor.
Am mers la geam si ma uitam cum cad fulgii
de zapada de-a valma si acopereau curtea cu
mantia lor alba. Copacii erau si ei impodobiti de
zapada inghetata ce se asternu pe ei. Dupa ce
viscolul se mai potolise, aparu soarele care cu
razele lui stralucitoare facea ca totul sa para ca te
afli intr-o poveste de basm.
Zapada era parca presarata cu stelute ce
straluceau de nu puteai sa le privesti, obligandu-
ma sa pun mana la ochi cand priveam.
Am iesit in curte si am inceput a alerga prin
zapada lasand mici urme inapoia mea. Nu am stat
prea mult afara deoarece eram foarte subtire
imbracata iar in ghetute nu aveam soseste si-mi
intrase zapada si-mi era foarte rece. Intorcandu-
ma in casa unde ardea un foc mocnit de la
lemnele ude, faceau mai mult fum decat flacara.
De frig ce-mi era, imi venea sa iau in brate soba
pentru a ma incalzi. Pe fata aveam numai
funingine de parka eram un copil pierdut dintr-o
satra. Doamne, ce viata amara am mai trait in
acele vremuri!
Cum timpul nu se opreste, zilele se scurg
facand greu fata gerului napraznic, dar cu ajutorul
lui Dumnezeu, trecem si iesim din iarna.
A sosit si Primavara cu o invalmaseala de
nori si cu un vant ce colinda hai-hui, caldut ce
transforma zapada in baltoace de apa.
In jur totul revine la viata. Copacii incep a da
in floare. Aleea inmiresmata de florile de tei,
parca te chema sa faci plimbari sub coroana lor

26
plina de flori. Pasarile galagioase zburau din pom
in pom, ascunzandu-se printer ramurile infrunzite.
Liliacul se trezi si el la viata, incercand sa
inveseleasca privirile cu florile lui minunate.
Totul era acum scaldat in lumina calda a
soarelui.
Stam pierduta, tacuta, pe ganduri,. Visam
cu ochii deschisi…
Cate nu mi-au trecut prin cap in acele momente…
mereu dornica de ceva! In acel moment soseste
matusa cu 4 mielusei, de data asta, adevarati, si
ne spune:
-Fiecare aveti cate unul. Aveti grija de ei!
Fiecare ne-am ales cate unul, eu m-am
multumit si de data aceasta cu ce a mai ramas:
ultimul, un berbecut de toata frumusetea.
Bineinteles ca mi-as fi dorit mieluta alba dar
prioritatea era, ca intotdeauna, a lor, a verisorilor.
Multumindu-ma cu berbecutul, l-am numit
Cornutu’.
Ceva ce nu pot uita: acel moment in care
matusa venea cu cate ceva la noi, indiferent ce
anume ar fi fost, la toti ne dadea pe rand ca la puii
de vrabie, sa nu mancam unul mai mult ca
celalalt. Se straduia, saraca, sa ne impace pe cat
posibil.
Doamne, cat s-a mai zbatut, saraca! Eu
eram in plus, pe langa ai ei, tolerata, acceptata de
nevoie. Si deci aveam momente in care simteam
ca nu le apartin. Simteam lipsa mai mult, a
bunicii care ma rasfata cu de toate. Cu trecerea
timpului insa, totul intra in uitare, iar la un interval
oarescare, timpul vindeca golul sufletesc. Lasi
destinul sa-si urmeze caile bine stabilite.

27
Mi-am luat Cornutul, berbecutul meu drag
cu care imi petreceam mai tot timpul. Si el era
strain la fel ca si mine. Cum s-au potrivit
lucrurile: de acum ne aveam unul pe celalat. Imi
alunga singuratatea. Era negru, cu o blanita
creata, si mai avea si doua cornite, lucru ce m-a
inspirat in ai pune numele. Pentru mine era cel
mai frumos cadou. Eram fericita in preajma lui.
Cand aveam momente de tristete mergeam la el
si ii vorbeam. Parca ma asculta! Intre timp
pisoiul se facuse strengar asa ca timpul mi-l
petreceam in mare parte cu Cornutu’ meu drag.
Eu si cu verisorul meu cel mai mic, Gus, nu
mergeam la scoala asa ca mergeam cu ele la
camp. Mihai cu Emilia mergeau la scoala . Imi
placea mult sa stau cu ele afara in campul liber.
Iubeam de mic copil natura. Ma tavaleam prin
iarba, si culcata pe spate, priveam bolta cerului de
un albastru senin, pe ici colo, cate un norisor de
culoare alburie ce plateau in directii numai de ei
stiute.
- Vino Gus si tu langa mine.
- Vin imediat, raspunse, parea ocupat.
Vroia sa-si faca un fluier din scoarta de
rachita.
In cele din urma vine si se aseaza langa mine si
continua cioplitul fluierului.
Mieluseii pasteau in liniste iarba proaspata
presarata cu flori de toate culorile.
- Gus, astepti sa mergem la scoala? l-am
intrebat. Vreau sa fim si noi elevi. Eu
de abia astept… ma si vedeam cu ghiozdanul in
spinare.

28
- Da, raspunse Gus. Oricum la toamna
facem si noi 7 ani.
Afara timpul era foarte frumos si cald.
Vantul abia se facu simtit si imi simteam
obrazul umed de transpiratie.
- Gus, vino la umbra, mie mi-e prea cald…
eu ma duc, nu mai stau!
- Imediat, a spus Gus.
- Bine, dar haide!
Si mergem intre timp la umbra unui par mare
salbatic, cu coroana stufoasa. Caldura devenea
tot mai sufocanta. Dupa ce ne asezam, vin si
mieluseii dupa noi si se culca la umbra.
O albina bazaie in jurul meu, apoi se opri pe o
floare si tacu.
Povarnisurile erau pline de iarba, numai buna de
cosit. Campul era plin cu flori multicolore iar
margaretele se inaltau sfioase ademenind fluturii
care cu zborul lor gingas, pur si simplu te
fascinau. O mierla canta cu foc. De departe se
auzea latratul cainilor care vagabondau prin
camp. O data cu venirea serii si inainte de a
porni spre casa, spre uimirea noastra, un vant
puternic se dezlantuie pe neasteptate.
- Ce facem !? il intrebai pe Gus. Eram
speriata. Cerul s-a innegrit
- Hai sa ne adapostim cu miei cu tot sub
coroana copacului! mi-a raspuns Gus.
Si el era speriat la randul lui dar nu se arata. Vroia
sa para ca era mai tare ca mine si ca e totusi,
“barbat”.
Cerul se dezlantui. Tunete si fulgere
brazdeaaza bolta cerului. Am reusit

29
cumva sa ajungem la adapost sub copac. Incepu
sa ploaie cu stropi mari si desi. Eram pititi pe
langa miei. Iuteala vantului se intetea, iar norii
negri alergau in nestire. Fulgerul parca ne orbea.
Nu mai vedeam nimic.
Gus, “barbatul”de langa mine, cu lacrimi in
ochi imi spune:
- Silvia, hai sa ne rugam! Si am inceput noi
sa zicel Tatal nostru… eram tare speriati. In acele
clipe era iadul pe pamant, iar noi, fara adapost,
sub ramurile copacului. Nu la mare departare de
locul in care ne aflam, un plop fuse secerat de
fulgerul ce s-a abatut asupra lui si se pravali in
picaturile mari de ploaie cat basicile de ciuperci
din iarba. Apa spala cu repeziciune trunchiul
copacului, iar noi eram deja uzi pana la piele.
Ploua cu galeata. Unul din miei, o ia inainte,
urmat de ceilalti 3 si se opreste langa o tufa de
arini, la ceva distanta de noi.
Eu si Gus ne uitaram unul la altul si am
spus:
- Gus, hai sa mergem si noi la ele. De ce
sa ramanem aici? Si asa suntem uzi
leoarca!
Asa ca ne luam frumusel amandoi si ne
asezam intre miei. Vantul sufla cu tarie norii
plumburii si vineti si apleca ramurile pomilor,
rupandu-le fara mila. In acel moment, un fulger
puternic despica trunchiul copacului batran sub
care ne adapostisem cu cateva minute inainte.
Atunci ne-am speriat rau de tot, vazand pericolul
de care cu doar cateva minute in urma, ne ferise
bunul Dumnezeu! Credeam ca era sfarsitul lumii.
Eu si Gus, cu mainile impreunate ne rugam

30
speriati si il imploram pe Dumnezeu in felul
nostru, sa ne ajute. Speriate erau si mioarele
noastre pe care incercam sa le linistim vorbindu-le
continuu. Dupa un timp tunetele se auzeau tot
mai rar. Vantul s-a mai potolit dar ploaia continua
sa cada.
- Gus, hai sa mergem acasa, ce sa mai
stam, oricum suntem uzi si se face tarziu,
am spus… soarele nu mai rasare ci apune,
incercam eu sa-l fac sa inteleaga ca nu mai vreau
sa mai stau nicio clipa pe camp.
- Bine Silvia, hai sa pornim spre casa,
raspunse confirmativ, Gus.
Mergeam incet pe marginea drumului
facand loc carutelor care si ele se indreptau
spre casa.
In acel moment ii spun lui Gus:
- Vezi, ca Dumnezeu ne-a ferit, ne-a scos
de sub copac urmand mielutii ?! Daca
ramaneam acolo, muream! la care Gus imi
spune:
- Silvia, exista Dumnezeu! Asa e! Ne-a
ferit!
- Da! am raspuns si ne continuam drumul
in urma mieilor, spre casa.
Drumul era circulat pe atunci, de carute
trase de cai sau vaci, iar in unele cazuri,
de boi. Masinile erau o raritate pe atunci. Cu
timpul, carutele au ramas o amintire. Pamanturile
fusesera luate la Colectiv si vrand nevrand,
deveneai colectivist. Trebuiau predate carutele cu
animale cu tot. iti ramanea doar cainele pe lant
care latra ca un nauc muscand din scandura de la
cusca.

31
Amurgul coboara grabit, cu toane peste
oras. Se intuneca pe cand ne apropiam de casa.
Drumul era nepavat pe atunci, fara canalizare si
incercam sa ferim noroiul format. Oricum nu
aveam ce murdari, ca noi eram desculti! Treceam
prin belti in mod intentionat pentru a ne spala de
noroi. Ploaia ne spala incontinuu pana ce am
ajuns acasa. Prin curte, toate erau culcate la
pamant din cauza furtunii. Streasina casei se
desprinse. Picura din ea apa de ploaie, si scartaia
la fiecare bataie a vantului.
Intram si noi in casa. Era sambata, seara
deja. Orele se depanau din timpul infinitului,
foarte greu iar intunericul invaluia in taina, astrul
noptii.
Un ghinion mai mare nu se putea. Parca un
bluestem s-a lasat peste noi. Parca nu aveam
destule necazuri si greutati, acum s-a mai ivit unul
pentru a ne mai intari suferintele, si asa destule.
Ajunsi acasa, o gasim pe matusa foarte
suparata. Hotii i-au spart chioscul si ii furasera
totul. Nu era un chiosc asa de mare, doar ziare,
tigari si reviste. Dar erau suficiente ca sa ne
asigure un trai saracacios dar acum nici acesta nu
mai era. Hotii, pana la urma nu au fost prinsi iar
matusa ramase si fara serviciu si cu datorii.
Asa ii sta bine omului sarac: fara nimic !
Cu totii eram suparati. Stiam ca fara bani
suntem pierduti
In casa se afla un fotoliu ce-I drept, cam
jerpelit, si ma asez pe el. Saraca matusa, se
pregatea sa ne faca ceva de mancare.
- O sa fie cumva, gandea cu voce tare,
matusa.

32
- Maine am sa merg sa caut ceva de lucru,
a spus ea.
In ziua care a urmat, prin salturi abia
simtite, lumina zilei cucerea totul in jur,
trezindu-ne dupa o noapte de somn agitat.
Umbland pe ici colo, gaseste de lucru in cele
din urma, la brutaria unui evreu, pe nume Bud,
care locuia in centrul vechi al orasului unde pana
nu demult in zilele noastre, a fost Placintaria.
Acest evreu avea un cuptor de paine si facea o
paine buna de casa. Si tot acolo avea si un
magazin de desfacere. Sotia lui era vanzatoare iar
matusa si inca un brutar faceau painea. Matusa
era o femeie foarte silitoare, Facea de toate si stia
sa se faca foarte placuta. Painea dupa coacere,
era batuta de coaja si avea un aspect placut de
paine de casa, rumena si foarte gustoasa. Era tare
cautata.
Cum Dumnezeu nu lasa omul la greu, a avut
el grija si de noi, cu acel servici al matusii care
pentru noi a fost o binecuvantare caci in fiecare zi
dupa terminarea lucrurlui, primea o paine la
venirea acasa si mai lua si o plasa de coji de
paine.
Acasa era asteptata de 4 guri infometate. Un lucru
nu pot uita si va ramane vesnic intiparit in
memoria mea: nu voi uita niciodata gustul acela
bun de paine de casa si nici gustul acelor coji de
paine pe care ni le punea matusa cu portia in
supa ca sa mai completeze astfel, lipsa de paine.
Saracuta de ea! Dupa ce ne stia pe toti satui,
pleca linistita la o noua zi de lucru.
Abia acum gandesc in urma la acele vremuri si imi
dau seama ce greu i-a fost ei sa aiba grija de 4

33
copii. Era si o perioada foarte grea de dupa razboi,
cu lipsuri de alimente. Cand ma gandesc, parca si
acum vad via pipernicita ce atarna la coltul casei,
florile de gura leului pe langa un gard viu umed si
infrunzit, pe langa el o puzderie de balarii.
Cu toate greutatile, trecand prin incercarea
lipsurilor, am supravietuit.
Aceste amintiri au ramas adanc in memoria
mea de atunci si nu le voi putea uita, niciodata.
Zilele trec rand pe rand si a sosit toamna
anului 1947. Am crescut si noi, cei mici, facusem
7 ani. Sosise ziua mult asteptata sa mergem la
scoala. Am fost inscrisi de Emilia in clasa intai.
Fiind din acelasi an cu Gus, doar de o luna
diferenta, el fiind din luna august, de unde si
numele, iar din septembrie, cu numele de Silvia.
Evreul ne cunostea situatia grea si impreuna
cu sotia lui au hotarat s-o ajute pe matusa cu ceva
imbracaminte pentru noi scolarii inepatori. In ziua
urmatoare, ajunsa la lucru, evreul ii spune:
- Vezi Elena, ca sotia are sa-ti spuna ceva.
Dupa ce mai termina din lucru, matusa se
duce la sotia evreului si crezand ca vrea
sa-i dea ceva de lucru, glumind zice:
- Prezent la datorie, m-ati chemat?
Dupa toate suferintele, mai avea uneori si chef de
mici glume.
Sotia evreului se uita la ea si cu un suras
usor ii spune:
- Tu maine trimiti doi copii la scoala, nu?
Cand pleci acasa ti-am pregatit o plasa cu haine
pentru cei doi, caiete, creioane si ai aici si ceva
bani, poate mai cumperi cate ceva in drum spre
casa.

34
Matusa nu a refuzat nimic, toate au fost
binevenite:
-Multumesc mult, apoi se intoarse la cernut
faina.
Sosi timpul de plecat acasa iar la inchiderea
magazinului mereu o ajuta la aranjatul painii pe
raft, mai matura si prin magazin.
Magazinul era foarte mic, asa ca nu era mare
lucru de facut.
- Gata Elena, vino cu mine, a spus sotia
evreului. Uite, aici este pachetul cu
hainele. Ia-ti si paine si ce mai vrei.
Stia ca obisnuia sa-si ia coji de paine dark nu s-a
opus niciodata.
Ce-i drept, hainele nu erau noi insa erau tare
frumoase si bine ingrijite. Ne veneau destul de
bine, numai pantofiorii pentru mine erau mai
marisori, de aceea bagasem in varful lor hartie, ca
sa nu-mi cada din picioare.
Ne spalase din cap pana in picioare si ne
pregatise pentru prima zi de scoala, o zi fericita si
mult asteptata fiindca demult visam si doream sa
merg la scoala. Vroiam sa invat ca sa devin cineva
in viata. Eram ferm convinsa ca numai cu scoala
poti obtine ceva in viitor. Chiar si cu mintea mea
de copil gandeam ca odata ajunsa mare, avand un
serviciu platit, viata mi se va schimba in bine. Nu
stiam ce surpriza imi rezerva viitorul dar l-am aflat
de curand, cu trecerea timpului si a zilelor care au
urmat.

CAP.4

35
Odata cu sosirea toamnei a venit si prima zi
de scoala. O mare multime de copii cu flori in
mana, cu ghiozdan in spate, impreuna cu parintii
lor se indreptau veseli inspre scoala.
Eu aveam in mana, un caiet si un creion, atat!
Emilia ne insoteste pana la scoala care se afla pe
strada Alexandru Odobescu. Curtea era plina de
elevi printre care, de acum eram si noi, Gus si cu
mine. Dupa festivitatea tinuta in curte ne luam si
noi impreuna cu ceilalti copii de clasele intai si
intram in sala clasei noastre insotita de doamna
profesoara.
Ne asezam in banca a doua din randul de la
geam. Se imparteau abecedarele.
Noi am primit doar un abecedar deoarece Emilia
cumparase numai unul, din lipsa banilor. Tare mi-
as fi dorit sa am si eu unul al meu, insa si asa
eram fericita. In sfarsit am ajuns si eu elev in
clasa intaia!
Simteam o bucurie imensa pe care nu o pot
defini in cuvinte. Ne intreceam la invatat care-si
mai de care sa obtinem note bune.
Recunosc ca Augustin era ceva mai bun
decat mine.
Terminam cu bine anul scolar si am devenit
elevi de clasa a doua.
Era o zi superba. Pe cerul senin, soarele
stralucea in toata splendoarea lui. Langa fantana
din curte se afla un copac incarcat de mere care
sclipeau in soare ca niste globuri. Alaturi sta
teapana cumpana pe care atarna o galeata cu
care scoteam apa. Mieluseii pasteau prin curte,
pasarile se intreceau cu ciripitul, zbenguindu-se
prin crengile copacilor aplecate sub povara

36
prunelor brumarii si a merelor care imbatau cu
mireasma lor parfumata aerul .
Priveam pierduta, urmarind cum cerul era
brazdat de o dara de fum alburiu sub forma unui
snur lasat de zborul unui avion cu reactie.
Deodata apare un domn bine imbracat si
intreaba:
- Unde e mama, nu-i acasa?
- Nu! E plecata la biserica, am raspuns .
- Care dintre voi e Silvia? Intrebase
domnul.
- Eu! Raspunsei mirata.
- Mergi la scoala? intreba el iar.
- Da, sunt in clasa a doua.
Acel domn ma privi din cap pana in picioare,
pe urma scoase un biletel pe care ni-
l da apoi pleca.
Primul lucru, cand sosi matusa de la biserica
a fost sa-I dam biletelul primit.
Dupa cue-l citeste, afla ca trebuie sa se prezinte
cu mine la Primarie. Parea surprinsa. Parca o aud
cum vorbea de una singura…
- Doamne, ce ma mai piseaza astia la cap,
cu fata asta! Ma lase-ma dracu’ in pace si vari
biletul in buzunar, aruncandu-mi o privire ciudata.
Am tacut chitic. Nici n-as fi indraznit sa
intreb ceva, deoarece din fire eram mai retrasa
cunoscandu-mi situatia. Si stiam ca sunt o povara
pentru ei, un plus de care nu era nevoie in acele
vremuri de criza de alimente.
In acel moment ma priveste iar,
- Oare ce vor astia cu Silvia? gandea ea cu
glas tare… vom vedea maine!
Haideti la mancare!

37
Mergem, ne asezam cuminti la masa si ne
pune la fiecare o cate o farfurie cu o
portie de coji de paine peste care ne toarna supa
fierbinte de chimen, ce mirosea placut si era si
buna la gust.
Satula, multumind lui Dumnezeu ca ne-a
randuit masa, ies din nou in curte si ma duc la
Cornutu’ meu care pastea in gradina cu celelalte
mioare. Il cuprind si il sarut pe botic. Avea o
privire asa de dragalasa, el ma privea, eu ii
vorbeam, gaseam in el un prieten in cele mai
triste momente ale mele.
Se facu seara si ne ducem la culcare.
In dimneata urmatoare pleaca cu toti la
scoala. Eu raman acasa, ne pregateam sa
mergem la Primarie. Eram putin agitate, nu stiam
ce va urma.
Mergeam tacuta tinandu-ma de matusa, spre
Primarie. Ajunse acolo, am intrat intr-o sala mare
plina cu scaune unde am intalnit o doamna blonda
si bine imbracata,asezata in primul rand de
scaune. Ne asezam si noi si asteptam. Nu la mult
timp soseste un alt domn de statura inalta cu un
par negru pieptanat pe spate si lucea de la uleiul
de par. Asa era moda pe atunci. Avea ceva hartii
in mana si ma fixa din priviri. Apropiindu-se de
mine ma mangaie si zice:
- Ce draguta e, pacat ca e orfana! Iata de
ce v-am chemat: Aceasta doamna nu are copii,
are o situatie materiala buna si vrea sa infieze
aceasta fetita, care de altfel este si fetita fratelui
ei. Cred ca sunteti de acord si v-as sfatui sa o dati
caci stim ca va este greu cu patru copii.
Matusa nervoasa spune:

38
- Acum cand e mare vreti s-o luati? De ce
n-ati luat-o cand a fost mica? Acum n-o dau.
Si iar… n-o dau, zise ea.
- Mai ganditi-va , a spus primarul.
- Nu ma gandesc! Nu ! Nu - o - dau !
Si ma lua de mana si plecam.
Matusa mergea pe strada tot bodoganind
intruna fara sa pricep nimic. In mintea
mea in acel moment trec o multime de ganduri si
ma intrebam, de ce vor sa ma ia ?!
Plangeam pe la coltul casei fara sa ma vada
careva, cu lacrimi mari cat bobul de mazare.
Ce rau e sa nu ai pe nimeni in momentele triste,
cui sa-i spui ce te apasa pe suflet. Chiar si copil
fiind nu poti ramane indiferent cu ceeea ce se
intampla in jurul tau. Ma gandeam ca voi fi dusa
din nou intr-o alta familie pe care nu o cunosc. Ce
soarta e si asta: sa fii dat de colo colo ca un
obiect… ! In acel moment nu-mi doream sa plec
deoarece ma obisnuisem alaturi de matusa si
verisorii mei.
Tot necazul si suferinta i-o spuneam
Cornutului meu, cu toate ca el nu pricepea nimic
dar pentru mine era o descarcare sufleteasca,
spalandu-mi fata cu lacrimi, ferindu-ma de ochii
celorlalti.
Cerul incepe a se innora. Toata saptamana
plouase. Dupa o saptamana ne prezentam din nou
la primarie. Ajunseseram mai repede si ne
asezaram pe o banca in hol, iar matusa ma lasa
putin timp singura. Imi spusese sa stau cuminte
ca vine imediat. Nu stiam unde a plecat.
Intre timp soseste acea frumoasa doamna si
se aseaza langa mine. De data aceasta o vedeam

39
si mai frumoasa, nu parea deloc a fi o femeie rea,
precum imi spunea matusa. Imi vorbea frumos,
imi promitea ca imi cumpara o papusa, ca o sa am
mancare cata vreau si o sa-mi cumpere si o
pereche de pantofi noi. Vedea ca cei pe care ii am
sunt si asa mai vechi si-mi sunt mari.
Apare matusa destul de agitata, ma ia de
mana si intram in sala. Vine si Primarul si
intreaba:
- V-ati hotarat, dati fetita?
Ma simteam pusa intr-o situatie destul de
neplacuta. Dupa un sir de discutii,
matusa nervoasa spune:
- Intrebati-o pe ea! Daca vrea sa mearga,
duca-se!
Probabil era sigura ca nu voi pleca dar trebuia sa
aleg intre a ramane sau sa plec si in cele din urma
mi-am zis, fie ce-o fi. Si acolo sunt straina, nici
aici nu am ce pierde deoarece vedeam cum se
zbate saracuta pentru a ne asigura traiul de zi cu
zi. Asa ca am spus un Da hotarat. Aveam 8 ani si
tot viitorul meu depindea de aceasta hotarare a
mea.
In acel moment fusesem data in primire acelei
doamne de care am aflat ulterior ca este sora
tatalui meu care era stabilit in Anglia si se
interesa de soarta mea prin intermediul scrisorilor.
La insistentele lui am fost infiata de sora lui,
devenindu-mi astfel, mama adoptiva. Nu am
regretat hotararea luata. Speram intr-o viata mai
buna pe care am si gasit-o in noua mea familie.
Intre timp matusa Elena lesinase.
Bineinteles ca m-am speriat si am inceput sa

40
plang. Lumea se aduna ca la o minune, iar eu am
crezut ca murise.
Au chemat un medic, i-a administrat o injectie iar
la scurt timp si-a revenit. Dupa ce si-a revenit de-
a binelea, m-au luat amandoua de mana si am
parasit Primaria oprindu-ne la primul magazin de
incaltaminte unde noua mea mama imi
cumparase pantofi noi. Putin mai jos se afla o
librarie de unde imi cumparase un ghiozdan cu
creioane colorate si un penar mult dorit si o
radiera pe care am impartit-o in doua cu Augustin
pentru ca nici el nu avea.
Pentru prima data am simtit si eu bucurie,
visam cu ochii deschisi sperand la tot ce e mai
bun, la un trai fericit. Trebuia sa las in urma tot ce
era neplacut, lasandu-ma leganata de iluzii
ametitoare, fiind cuprinsa de un val nebun de
fericire ce se cuibarise in sufletul meu, fiind
multumita de hotararea pe care o luasem: aceea
de a pleca la aceasta doamna.
Ne indreptam spre casa,. Intram in curte
unde dezordinea domnea ca la ea acasa. Pe langa
gard era plin de buruieni si balarii iar ochii mei il
cautau pe Cornutu’. Copacii isi leganau crengile la
o usoara adiere a vantului dand impresie ca-si iau
ramas bun de la mine. Mioarele pasteau prin
gradina. Vrand sa-l iau pe Cornutu’ cu mine,
mama adoptiva incearca sa ma lamureasca sa-l
las ca nu are unde sa-l tina dar cu timpul are sa-l
duca si pe el. Nu am avut de ales. M-am
despartit cu greu de el, gandindu-ma in fiecare zi
ca il voi avea alaturi de mine cat mai curand
posibil. Dar pe urma si uitarea are rostul ei, si
incetul cu incetul l-am uitat.

41
Imi iau ramas bun de la Emilia, Mihai si
Augustin si cu lacrimi in ochi plec la noua mea
casa impreuna cu mama adoptiva, incepand astfel
o noua viata, intr-o familie total necunoscuta.
Locuiam aproape de matusa. Ne despartea
doar o strada pe marginea careia curgea un parau
numai bun pentru scaldatul ratelor, avand si el o
istorie a lui pe care am aflat-o din povestea
mamei mele adoptive.

Cu multi ani in urma, Bistrita era o cetate
inconjurata de apa ce servea drept aparare a
orasului In oras se aflau mai multe paraie care
curgeau din izvoare ce alimentau santul de
aparare al orasului, ele fiind indreptate spre toate
directiile in interiorul cetatii, pe malul carora in
unele locuri erau ridicate mori de macinat faina ce
puse in miscare de aceste ape.
O moara de felul acesta am apucat si eu. Se afla
pe locul unde astazi se afla Sala Polivalenta. Ii
spuneam, “moara de la rachiti”. Intr-adevar apa
cu caderea ei abrupta punea in miscare, roata
morii care macina incontinuu fara oprire. Tot
acolo se afla si un pod din lemn unde se adunau
copiii si tineretul, facand baie, “la scaldatoare”
cum ii spuneam. Pe malul paraului era plin de
rachiti de unde ii si venea numele dar astazi el
numai exista, locul fiind ocupat de noile
constructii. Unul singur se mai afla in partea de
jos a orasului, care strabate strada Iosif Vulcan si
urmandu-si cursul se pierde in valea Bistritei. Pe
marginea paraului au mai ramas doar trei case
nedemolate inca, ce ne aduc aminte de vremurile
de demult , uitnadu-ma la ele cu nostalgie. Inca

42
sunt locuite de catre proprietarii lor care le-au
dobandit prin mostenire. Pe langa ele se inalta
noi constructii moderne. De multe ori ma intreb
cum de nu au fost prinse in planul de demolare?!
Stau si ma gandesc la timpul trecut, cum
mergeam de mana cu noua mea mama spre noua
casa …
Si imediat dupa ce am trecut podul din lemn
de peste rau m-am trezit in fata casei in care
urma sa locuiesc.

CAP.5

Nu voi uita nicio clipa sentimental de


nesiguranta pe care il simteam in suflet. Pentru
mine era un nou inceput, intr-o noua familie, si nu
puteam sa stiu cum va fi. Dar nu aveam de ales.
Eu am decis dar nu aveam ce pierde.
Afara vremea era placuta. Vantul adie usor
zburlindu-mi parul iar soarele isi facea de cap
mangaindu-mi sufletul tulbur. Inima imi batea ca
un ceas grabit. Eram foarte tacuta. Viata mea
noua se grabea sa mai indrepte ceva din toata
suferinta ce am avut-o dandu-mi o noua sansa.
Am ajuns la noua locuinta. La intrare, langa
poarta se afla un dud de toata frumusetea. Curtea
era plina cu flori de-ti luau privirea. Albinele
harnice zburau in cautarea polenului si se
infruptau din nectarul aromat al florilor. Din loc in
loc se aratau maretii crini care emanau un miros
placut parfumat. Aleea ce ducea spre intrarea in
casa era frumos ingrijita. Se intra printr-un fel de
veranda in care se servea ceaiul pe timp de vara,

43
fiind si ea plina cu flori, intr-un cuvant, unde
priveai vedeai numai flori. Am avut senzatia ca
ma aflam intr-un oras de basm. Totul pentru mine
parea extraordinar de frumos.
Intram in casa unde intalnesc un domn.
Statea culcat pe pat. Ma vede apoi se ridica si
zice:
- Asta-i fata lui Tibi? Se uita la mine si
zambeste.
Il salut cu sarut mana . Atunci doamna care
ma insotise imi spune:
- De azi incepand, la domnul ii vei spune
“tata” iar mie imi vei spune “mama”,
bine?
- Da, am raspuns eu. Si din acel moment
i-am recunoscut drept parinti. Meritau.
Erau foarte buni cu mine. La randul meu,
ma straduiam sa nu-i supar
Eram ascultatoare, ma straduiam sa invat, stiam
ca asta vor de la mine insa imi placea si mie.
Ma pasiona pictura si iubeam plimbarile in
natura. Eram fericita ca pot rosti si eu cuvantul
“mama” si “tata”, cuvintele cele mai de pret pe
care imi doream sa le pot rosti cu glas tare.
Din ochi il urmaream pe tatal adoptiv care
avea un par putin albit dar frumos si des. Avea
fruntea inalta, o fata intinsa si bine ingrijita, ochii
negri. Purta un capot de casa strans pe langa
trup cu un cordon lat, si-i urmaream mainile cu
degetele lungi si fine. Avea o privire blanda si era
de un calm rar intalnit. Intr-un fel mi-am zis ca am
un tata cu care ma voi mandri la scoala. Aveam
parinti si asta conta mult pentru mine. Ii iubeam.

44
Pe fereastra casei patrundea inserarea
cenusie ce se nastea din apusul soarelui, incheind
ziua urmata de alta.
Ziua urmatoare, mama era foarte ocupata.
Promisese matusii ca va da o masa cu ocazia
infierii mele si asteptam cu nerabdare ziua aceea
de duminica.
In zilele ce au urmat, mama Ani, pentru ca asa o
chema, era o persoana plina de energie. Era
numai foc si piper . Purta o rochie bleu deschis,
parul lung impletit in codite il purta sub forma de
coronita pe cap. Avea un par foarte frumos si
bogat, blond saten, ochii mari albastri. De statura
era potrivita si putin plinuta. Era placuta. Avea
un aer de comandor. Din cate am observat, era
opusul tatalui meu Andrei. El era foarte calm, insa
ea era aspra.
Mama se uita la mine zambitoare si ma
intreaba:
- Cum ai dormit?
- Bine, i-am raspuns.
- Cum te simti?
- Bine, raspunsei iar.
De multe ori trebuie sa zambesti si nu stii de
ce, asa faceam si eu in acel moment
fara sa stiu de ce. Inca nu ma obisnuisem, ma
simteam cumva straina iar cu ochii mereu
cercetam in jur.
Eram micuta de statura. Abia ca ajungeam sa vad
ce mi se punea pe masa. Stiu ca mi se punea un
scaunel pe care ma urcam si vedeam cum mama
imi explica cum trebuie facute unele lucruri,
precum o patura de taitei.

45
Ma uit afara pe geam, vad cerul gri de nori
din care a plouat peste noapte cu pauze.
Pamantul era ud. Totul zacea sub un aer umed de
toamna.
- Silvia, mi se adresa mama. Azi e
sambata si trebuie sa pregatim
mancarea
pentru maine. Vom avea musafiri. Am invitat pe
matusa si verisorii tai, cred ca nu i-ai uitat! Spuse
ea foarte sigura de bucuria ce mi-o facuse.
- Daaa?! Am exclamat cu bucurie in glas
si cu o voce din care imi tradam
nerabdarea de a-i revedea.
Prin curte, gainile se inghesuiau sub
streasina casei si cloncaneau irritate la auzul
tunetului si al fulgerului si de prezenta lui tata
Andrei, punandu-i gand rau la una din ele caci
urma a fi taiata.
Dupa vreo ora si mai bine ploaia se opri si
cerul s-a inseninat.
Intre timp se pregati masa pentru micul
dejun. Peste cu mujdei de usturoi, cu mamaliguta
ce pufaia pe plita sobei scotand bule de abur si
imi faceau o pofta de mancare teribila…
- Du-te cheama-l pe tata sa vina la masa.
- Acum, acum ! i-am raspuns iesind
repede in curte . L-am gasit privind
iepurii uriasi Cincila, ascultandu-i cum rontaiau
fara pauza, din napul primit.
- Vino tata, te cheama mama la masa.
Ma ia de mana si intram inauntru in
zgomotul pasilor nostri si ne asezam la masa.
Soarele patrunde prin usa larg deschisa in
camera, asternandu-si razele pretutindeni. Dupa

46
terminarea mesei incepem pregatirile pentru ziua
urmatoarele.
Mama sovaie o clipa si spune:
- Andrei, trebuie sa tai o gaina.
- Da, numaidecat. Si vad cum isi ia un cutit
pe care il ascute pe piatra. Pe mine
ma cuprinse mila de gaina, doar ca nu ma arat. As
fi putut plange in acel moment dar imi era rusine.
Tata Andrei lucra la Fabrica de spirtoase ca
laborant. Se ocupa de prepararea celor mai fine
bauturi care erau comercializate prin toate
magazinele. A terminat scoala la Timisoara. Eram
foarte mandra de el. Era un om deosebit de bun,
calm si nobil. Ma intrebam cum de nu-i este mila
sa taie gaina, vazandu-l atat de calm si bland.
Mama era un pic mai aspra din fire. Probabil ca
trebuia. Recunosc ca s-a ocupat foarte mult de
mine. Ma lua mereu alaturi de ea cand gatea ceva
si ma invata multe lucruri care mi-au folosit
pentru a deveni stapana pe mine, si pentru asta i-
am multumit ca m-a facut om.
Tatal meu se duce, taie gaina si dupa ce o
aduce, mama ma cheama langa ea ca sa-mi
explice cum se procedeaza la pregatirea ei. Nu-mi
placea deloc.
- Mama stii ceva?... decat sa tai o gaina
mai bine mananc numai paine goala.
Cu aceste cuvinte am avut impresia ca i-am
dat de inteles ca eu in viata mea nu
voi taia vreo gaina. Si nici nu am facut-o nici pana
in ziua de azi.
- Ei, nu-i asa. Ai sa devii si tu odata
gospodina si atunci… ce te faci?

47
Avea dreptate, pe undeva. Insa in sufletul
meu tot nu eram de acord cu faptul ca
trebuie sa iei viata unei fiinite vii ca sa o mananici.
Nu puteam sa fac pe nimeni si
nimic sa sufere.
Aveam pe atunci doar opt ani si nu realizam
inca suficient de bine ca trebuie sa
cunosti cum sa pregatesti o gaina pentru masa.
Aveam ochii larg deschisi si o priveam pe mama
cum curata gaina cu toate astea insa nimic nu
vedeam. Gandul imi fugea mereu la Cornutu’ meu
si la matusa si verisorii mei cu care ma
obisnuisem in timpul celor trei ani petrecuti
impreuna.
- Fii atenta, unde ti-e capul? Imi zice
aspru, mama.
- Da, da, am raspuns.
Apoi incepuse sa pregateasca taiteii pentru
supa de gaina. Cum a facut teiteii,
mi-a placut. Am ramas uimita de cum proceda ,
caci vedeam pentru prima oara taitei de casa.
Cineva bate la usa. Era postasul. Aducea o
scrisoare recomandata pentru care era necesara o
confirmare de primire. Si cum mama era plina de
faina pa maini, semneaza tata.
- De unde e? intreaba mama.
- E de la tatal fetei, fratele tau din Anglia,
zise tata.
Dup ace termina de facut patura de taitei,
se spala pe maini si ia scrisoarea si
incepe sa citeasca cu glas tare sa auda si tatal
meu.
Desigur ca si eu eram agenda insa intr-un
fel mai discret, fara sa dau de banuit ca imi place

48
sa trag cu urechea. Curiozitatea m-a tinut pe loc,
facandu-ma ca resfoiesc o carte, fara a da de
gandit ca trag cu urechea.
Doar cateva cuvinte m-au interesat si sunau
cam asa: “…draga surioara, daca luati fetita la
voi, sa-mi scrieti numaidecat. Am sa va trimit tot
ce se poate, prin posta, bani, haine ca sa nu
duceti lipsa de nimic. Ce face Andrei?” …asa il
chema pe tatal meu adoptiv.
Scrisoarea era de doua pagini asa ca am
iesit si am mers in gradina dupa verdeata pentru
supa. Mama in bucatarie, pregatea doua paturi
de taitei pentru budinca cu mere. Am fost atenda
la felul cum a procedat. Dupa ce a intins patura
de taitei, a asezat merele rase cu scortisoara si pe
urma a rulat-o, a pus-o intr-un castron tapetat cu
unt si pe urma a turnat deasupra ei, lapte cu
vanilie si a dat-o la cuptor. E un deliciu.
A sosit ziua de duminica. Se face ora
pranzului si soseste matusa cu cei trei verisori ai
mei. La vederea lor am tresarit de bucurie.
Totusi am petrecut 3 ani din copilaria mea cu ei,
ani care nu se uita. Aveam un sentiment de mila
stiind cat le e de greu si eram fericita ca pot si ei
sa manance din preparatele gustoase de care
aveam eu parte.
Dupa ce ne asezam cu toti la masa, ne
spunem rugaciunea. Mancam cu pofta din
preparatele gustoase si din desertul de budinca
de mere asortata cu frisca. Dupa terminarea
mesei, noi copiii iesim afara la hinta, vremea fiind
foarte placuta.
Sub streasina casei se afla un cuib de
randunici cu pui dar nu indrazneam sa le ating

49
fiind invatata ca e pacat. Nici nu aveam de gand
sa fac asta. Eram multumita ca le puteam admira.
Dupa un timp petrecut impreuna in care
vroiam sa nu se mai termine, pe neobservate se
facu tarziu. Ei trebuiau sa plece acasa iar eu am
ramas cu noii mei parinti pentru totdeauna.
Dupa plecarea lor am incercat sa-mi fac
ordine in propria-mi gandire, sa las totul uitarii,
privind spre viitor. In cele din urma imi dau
seama ca asta e destinul pe care Dumnezeu mi-l
randuise. Recunosc ca viata mea s-a schimbat in
bine alaturi de acesti oameni care ma priveau ca
pe copilul lor.
Zilele treceau una dupa alta. Ma aflam la
masa mea unde imi faceam temele, straduindu-
ma sa invat desi nu prea ma incanta idea. Eram
tot timpul incurajata. Nu-mi lipsea nimic, aveam
de toate. Uitasem ce inseamna foamea si stiam ca
asta e dorinta lor: sa invat. Au trecut vremurile in
care bajbaiam dupa o coaja de paine si nu o
gaseam. Trecand peste amintirile neplacute,
lectia mi-a folosit, astfel am invatat sa-mi respect
parintii care erau de o bunatate de neegalat.
Intre timp sosise mama din vecini unde
obisnuia sa-si petreaca timpul cu lucruri de mana.
Croseta.
Pe la orele patru, soseste si tata de la
serviciu.
- Buna, ce face fata noastra? ma intreaba
tata Andrei.
- Invat. Am fost cuminte, ii raspund
madarindu-ma, stiind ca am luat doua
note bunicele: un 9 la romana si un 6 la
mate. Si ii dau carnetul la semnat.

50
Tata ma saruta pe crestetul capului:
- Foarte frumos, sunt mandru de tine!
afirma el si ne asezam la masa.
Am mancat supa de fasole boabe si placinta
cu branza. Dupa ce terminam de
mancat adun de pe masa, spal vasele si pun totul
la loc.
Mama pleaca la barfe, tata se culca si eu ma duc
in gradina si ma asez pe un scaunel langa o tufa
de trandafiri ce te imbata cu mirosul lor parfumat
de lamiae.
Pe cer plateau cativa nori alburii. Se facu
tarziu, soarele se pregatea de asfintit, iar eu ma
reintorc in casa.
La cina primesc o cana cu lapte si
mamaliguta. Acea cana de lapte brusc mi-a
amintit de doamna Pastor, vecina noastra care s-a
ingrijit de noi timp de un an intreg. In fiecare
dimineata nu uita sa ne aduca 4 cani cu lapte si 4
felii de paine cu dulceata calmandu-ne foamea.
Nu am sa uit cat voi trai.
Sa facu tarziu, merg la culcare. Nefiindu-mi
somn, privesc pe geam afara cerul pe care luna se
arata in toata splendoarea ei, aruncandu-si
sclipirea alba si rece in feeria noptii. Vantul batea
ostil peste luncile parjolite, transformand verdele
in galben ruginiu. Cerul era plin cu stele ce
straluceau. Lumina lunii pline reusea sa
transforme bezna noptii intr-o lumina stranie
reusiind sa vad cu usurinta cum trece o pisica in
fuga prin curte. Linistea din incapere era tulburata
doar de ticaitul ceasului care batea ora 11
noaptea. Ma intorc in pat iar intr-un tarziu
adorm…

51
Am visat ca in mijlocul gradinii era un copac mare
avand o coroana rotunda a carui umbra forma un
cerc mare perfect ce semana cu o fusta aruncata
pe iarba. Printre crengile innegrite vedeam
ultimele mere ce sclipeau ca niste globuri de
argint. In visul meu am mai vazut un cal ce statea
langa pom avand infatisarea unei fantome. Capul
calului avea infatisarea unui cap de om si
sangera. In acel moment m-am trezit. Eram
speriata, inima imi batea de parca vroia sa sara
din piept. Ceasul suna desteptarea . Nu puteam
sa-mi scot visul din gand.
Dimineata toata gradina era brumata, florile
aveau capetele plecate, parca totul in jur parea
ireal si pustiu. Se instalase toamna de-a binelea.
Ziua care a urmat s-a aratat cu cer senin si
mult soare. Am mancat la repezeala o ompleta si
ceai facut de mama si am plecat la scoala. O
adiere de vant imi ciufuli parul in timp cue
mergeam la scoala grabita. O pisica neagra imi
taie calea. Imi continuam drumul pe langa
castanii batrani ce strajuiau trotuarul pe o parte si
alta in drum spre scoala si privirea mi se opri pe o
bufnita ce sta cocotata pe o creanga, avand o
privire fixa. M-am ingrozit. In mintea mea imi pun
intrebarea:
- De ce trebuie sa apara toate astea
inaintea mea?
Eram superstitioasa. Nu m-am schimbat nici
azi cand astern aceste randuri.
De pilda: in caz ca pornesc la drum si ma intorc,
stiu ca nu-mi mai iese bine ceea ce mi-am propus;
in ziua de luni nu dau bani caci dau toata
saptamana; nu spal haine lunea pentru a ma feri

52
de bube; postul zilei de luni e pentru noroc si
sanatate; sa uu-ti tai unghiile lunea ca vei fi vorbit
de rau. Ori… marti san uu-ti faci croi da gauri la
vreo haina ca e de rau si nici sambata; miercurea
si vinerea sunt zile de post; sambata daca incepi
la cusut o bluza, atunci s-o termini ca daca nu, e
de rau; duminica nu rasadi nimic ca se usuca; nu
pune varza la murat duminica fiindca se inmoaie.
Tot asa, si visele de sambata spre duminica, toate
se implinesc. Primavara cand vin cocorii sa nu-i
numeri deoarece cati vei numara atatia ani vei
trai. Cand aprinzi un bat de chibrit si paraie, semn
ca vei primi bani. Sa nu umbli cu un picior incaltat
si altul desculti ca moare cineva. Sa nu-ti privesti
mainile ca cineva te vorbeste de rau, fa
“ptiu,ptiu” de trei ori daca apuci a le privi si
sterge-ti dosul palmei de fund. Sa nu privesti
niciodata in ochi persoana cu care vorbesti, e de
rau pentru tine, ocoleste-i privirea sa nu aiba
putere asupra ta.
Am considerat ca e bine sa fac cunoscute, cateva
dintre ele, pe care si eu le-am invatat, la randul
meu, de la mama mea adoptiva.
Ma intorc din nou la anii 1953 si-mi aduc
aminte ca toata ziua suflase un vant rece de
toamna tarzie. Ma intorceam de la scoala grabita
spre casa. Cu toate ca era soare si razele lui
parca vroiau sa invioreze florile brumate, era
totul in zadar. Nu si-au mai revenit, erau moarte.
Ajunsa acasa, o vad pe mama crosetand.
- Ai venit?
Merg la ea o sarut, apoi ma fac comoda si ma
asez. Eram nelinistita, ea observa.
- Ce e? Ai patit ceva?

53
Incercam sa spun ca nu am nimic, dar la
insistentele ei nu am avut de ales si am inceput
a-i povesti ce anume ma nelinisteste.
- Am avut un vis ciudat si nu cred ca e de
bine ce am visat. Si incepusem a-i
povesti visul, dupa care ea ma linisteste si-mi
spune:
- E doar un vis, nimic mai mult.
- Si eu vreau sa cred la fel, aproband-o!
Pe zi ce trece se face tot mai frig, afara
ploua , in soba ard cateva lemne cu o
flacara palpainda. Lemnele trosneau tulburand
linistea ce s-a asternut in incapere.
Incet, incet trecu si iarna… au trecut 2
anotimpuri de la acel vis ce fusese dat uitarii.
Ne aflam in iarna anului 1955. Duceam o
viata normala, nu-mi lipsea nimic. Ma simteam
iubita iar eu ii respectam pe parintii mei adoptivi
pentru ceea ce au facut pentru mine. Anii sar ca
peste un pod si am devenit domnisoara. Zilele
deveneau tot mai scurte , seara se instala
repede, pe cer apare luna palida ce se straduia sa
se arate din norii ce acopereau cerul. Linistea
noptii era tulburata de latratul cainilor . Iarna
transforma totul imprejur dand aspect de
adormire. Se apropiau sarbatorile de iarna. Tata
Andrei nu prea era in apele lui. De acum faceam
si eu 14 ani, suficient ca sa inteleg ca ceva nu e in
ordine. Am devenit agitata. Inima imi zvacnea in
piept ca nebuna si imi pocneam degetele de
nervozitate. Nu voi uita niciodata acea dimineata
in care mama chemase salvarea si l-au dus la
urgenta. Facuse o hemoragie interna la stomac si
fusese supus urgent la o interventie chirurgicala.

54
De aci a inceput cosmarul. Pentru noi, sarbatorile
de Craciun au fost numai lacrimi, tanguiri si
disperare. Era frig, ger si totul parea in amortire.
Iarna trecu cu prima ploaie de primavara
care topi peticile de zapada ramase,
transformandu-le in belti.
In primavera anului 1955, luna mai, tata ne
paraseste lasandu-ne cu inima sfarmata de
durere. Ochii mamei au devenit asemeni unor nori
de ceata din care lacrimile nu aveau oprire. In acel
moment batu clopotele si ceasul arata ora doua
dupaamiaza. Imi pierdusem orice speranta de
bine. In mintea mea totul s-a naruit. Parca un val
de nori negri ma invaluiau si nu gaseam iesire
spre lumina. Totul in jurul meu imi parea negru. In
acel moment m-am gandit cu ura la oribila moarte
care imi luase tot ce aveam mai drag: pe mama
naturala, pe bunici, iar acum si pe tata Andrei.
Probabil asa trebuia sa se intample. Nimic nu se
poate schimba din ceea ce e hotarat de soarta.
Unii spun ca soarta si-o face omul. Nu-i asa! Daca
ar fi asa, fiecare ar face sa fie cat mai bine si cat
mai fericit, sa duca o viata imbelsugata si fara
griji. Dar am ajuns la concluzia ca omului ii este
harazita soarta inca din pantecele mamei lui
pentru ca asa trebuie sa fie… De ce? Nu stiu, caci
numai Dumnezeu stie !

CAP.6

Lumina zilei cu un soare stralucitor se


asternu pe intreg cuprinsul vaii Bistritei. Toti
copacii erau in floare de-ti incantau privirea. Eram

55
trista. Amintirea tatalui meu era inca vie in mintea
mea.Trebuia sa termin clasa a 8-a. As mai fi avut
doi ani pana la terminarea liceului dar din lipsa de
bani nu am mai putut sa continui studiile si am
fost nevoita sa-mi caut de lucru. Pensia de urmas
era foarte mica, abia ca ne descurcam. Printr-un
zvon aflasem ca se cauta personal la tabara de
copii ce urma sa fie la Liceul Liviu Rebreanu din
Bistrita. Mi-am depus si eu cererea in speranta
ca voi fi primita.
Avusesem noroc. Cererea mi-a fost aprobata
si din 15 a lunii iulie, am inceput lucrul la
bucatarie. Tabara tinea pe o perioada de 2 luni,
dupa care voi mai vedea ce voi face la terminarea
ei. Recunosc ca nu mi-a fost usor. Eram pe post
de ospatar si am fost nevoita sa ma acomodez
cerintelor. Pe langa obligatiile de ospatar, mai
facea de toate, nu ma feream de nimic. Eram
harnicuta si cand era mai mult de lucru stam si
pana seara, incontinuu, deoarece nu aveam ceva
mai bun de facut acasa. Probabil, acesta a fost
norocul meu, fiind remarcata drept harnica si
sarguincioasa.
Eram multumita fiindca mancarea imi era
asigurata iar la plecare mai primeam cate ceva
pentru acasa din ceea ce ramanea, fapt care ne
ajuta foarte mult sa economisim putinii bani pe
care mama ii gospodarea cu mare atentie.
Ma framantam la idea ca in curand totul se
termina si ca din nou trebuie s-o iau de la inceput
in cautare de lucru. Speram intr-o minune, speram
in Dumnezeu ca ma va ajuta. Tabara a ajuns la
final si toti angajatii au plecat. Cum eu nu eram
grabita sa plec acasa, am ramas sa dau o mana

56
de ajutor la curatenia in urma zugravitului. Spre
surprinderea mea, am fost chemata la birou.
Toata eram plina de var dar intru in birou razand
cu mainile sub sort. Administratorul se uita la
mine si zice zambind:
- Vad ca-ti place la noi! Nu te-ai ferit de
var!
- Da, imi place foarte mult, zic eu, sper ca
nu deranjez daca am ramas sa dau o
mana de ajutor, i-am raspuns. Nu ma determina
nimic sa ma grabesc sa ma duc acasa! Si vazand
cat var este peste tot,…si cate muraturi sunt de
pus pentru la iarna, m-am gandit sa mai vin
cateva zile, fara sa cer nimic de plata. Imi place
pur si simplu,… bineinteles, daca imi dati voie,
domnule administrator!
Acesta se uita lung la mine si ma fixa din
priviri.
- Iata de ce te-am chemat, zice el. Creste
efectivul de elevi si te-am putea
anjaja, daca vrei…. Si ai putea sa ramai in
continuare angajata la noi.
Pentru moment am ramas fara cuvinte. Nu-
mi venea sa cred ca e adevarat ce aud.
De bucurie am inceput sa plang. Era foarte greu
sa poti obtine o slujba pe atunci.
- Domnule administrator ii zic cu lacrimi de
bucurie. Sigur ca vreau, bucurie mai mare nici ca
se poate. Va multumesc mult de tot.
Din acel moment am fost angajata la
cantina liceului. Era in anul 1955. Dupa un an, m-
am inscris la cursurile fara frecventa la liceu,
pentru a-mi termina studiile deoarece gandeam
ca nu voi lucra toata viata la cantina. Era foarte

57
greu si mult de lucru. Insa cu ajutorul lui
Dumnezeu am trecut peste toate, am terminat si
scoala. Recunosc ca nu am fost eu chiar atat de
desteapta pe cat fusesera profesorii de indulgenti
cu mine, facandu-se ca nu ma vad cand copiam
Dupa terminarea liceului, viata mea s-a
schimbat. In mine s-a nascut o incredere in
propria-mi persoana dandu-mi seama ca sunt
stapana pe mine, reusind sa fac fata tuturor
greutatilor care s-au ivit si sa infrunt realitatea de
zi cu zi. Niciodata nu-mi pierdusem increderea in
Dumnezeu si cum speranta moare ultima, nu am
incetat sa sper in continuare.
Slujba la cantina era obositoare dar nu ma
plangeam. Continuam sa-mi fac datoria. Intre timp
terminasem si un curs de scoala comerciala cu
gandul ca-mi va prinde bine candva in viitor. Cu
toate pregatirile subsecvente liceului, nu-mi
doream o munca de birou. Vroiam sa lucrez tot
prin preajma alimentelor. Nu mai vroiam sa rabd
de foame vreodata. Mama si ea era ocupata cu
croitoria. Mai cosea cate o fusta, una alta, si mai
facea si ea cativa banuti. Astfel, ne descurcam
destul de binisor, mancarea nemaifiind o
problema. Intre timp venise o clienta la mama la
proba, si incep o serie de barfe, ca intre femei.
Am mers in gradina, unde ma asez pe o banca
invechita de timp si vedeam prin iarba frunze
rasucite si uscate si branduse de toamna care isi
faceau aparitia.
Mirosul de mere coapte pe ramurile
incarcate de rod a pomilor, te imbatau cu
mireasma lor. Gradina pe moment, pentru mine a
devenit un loc magic, o frumusete pe care n-o voi

58
uita niciodata, facandu-ma sa simt o placere
profunda. Mirosea a iarba atinsa de bruma.
Mirosea a frig si in ziua aceea m-am simtit de
parca eram in afara timpului. Parca eram intr-un
vis. Ziua trecuse incet- incet si se intunecase
devreme. Frunzele abia se mai vedeau in lumina
amurgului. Ziua a trecut in liniste A trecut astfel
inca o iarna, ani in care mi-am dat seama ca
trebuie sa merg inainte spre a face pasi spre un
inceput si o schimbare in viata. Inaintea mea se
afla un drum lung de parcurs cu multe secrete
necunoscute, facand cunostinta cu posibilul si
imposibilul. Viata merge inainte si trebuie traita
asa cum ne este data de Cel de sus. Cu trecerea
timpului ma schimbasem si continuam sa ma
schimb pe masura ce inaintam in varsta. Ma
maturizasem inainte de vreme. In acel moment
parca timpul se oprise in loc pentru o clipa. Nu se
mai auzea niciun zgomot cu exceptia vantului ce
incepuse sa sufle lin, facand sa-i simt adierea
placuta pe fata.
In jurul meu era liniste. Simteam racoarea
serii si adierea vantului care-mi da o senzatie
placuta. Prin mintea mea treceau o multime de
ganduri. Luna arunca asupra gradinii si peste
imprejurimi, o lumina cu un luciu argintiu.
Deodata se aude un falfait de aripi de porumbei
care au parasit streasina casei si se indreptau
spre copacul in care probabil isi petreceau somnul
peste noapte fiind la adapost de atacul pisicilor.
Un nor aparu in fata lunii domolindu-i stralucirea
argintie si ora tarzie ma obliga sa intru in casa.
Mama era ocupata cu pregatirea cinei, se
uita la mine si zice:

59
- De ce ai stat atata?
- Din placere, i-am raspuns. Am o senzatie
de liniste cand privesc stelele pe cer.
Pe masa in bucatarie se aflau cativa ardei
grasi, de un verde galbui. Parca erau din
ceara, asa erau de luciosi. .Numai mirosul lor te
facea sa-i crezi adevarati. Alaturi de ardei se
aflau cateva rosii pe care puteai sa vezi picurii de
apa cum fusesera spalate. Dupa ce pregati din ei
o salata pe langa o mamaliguta cu branza, am
mancat cu pofta.
O urmaream pe mama cu privirea. Vedeam
pe chipul ei semne de neliniste. Ne culcam.
Dimineata la trezire, din pat uitandu-ma spre ea,
vad ca incearca sa ia o tableta pentru a-si calma
durerea suparatoare ce se manifesta in partea
dreapta a abdomenului.
Nu am lasat sa treaca timpul si ne-am si dus la
medic in acea zi pentru un consult, rezultatul a
fost pietre la fiere si era nevoie de regim pe care
l-a urmat cu strictete.
Dupa un timp s-a simtit mai bine si
nelinistea din mine s-a mai potolit. Uneori aveam
in mine o senzatie de furie, nu stiu de ce! Vroiam
sa ma razbun, dar pe cine ?!
Probabil in mine exista un demon care ma domina
. Trezea in mine furia de a ma razbuna, toate
numai din cauza starii sufletesti pe care o traiam.
Probabil si din cauza oboselii pe care o simteam,
mi-am spus. Eram matura inainte de vreme . la
cantina, ce e drept, era o munca de corvoada,
fara prea mult timp liber si fara sarbatori.
Asa mi-am petrecut 20 de ani din viata, fara sa
ma bucur de anii tineretii care au trecut ca gandul

60
si ca vantul. Atunci mi-am propus sa-mi schimb
serviciul. In cautarea unui loc de munca ceva mai
linistit, timpul trece iar eu continuam sa lucrez
inca la Liceul Liviu Rebreanu.
In acea zi si vremea a devenit innorata iar
cateva picuri de ploaie s-au asternut pe drumul
prafos ce emana un miros de caine plouat. Pasii
se auzeau pe asfalt ca niste tropote de cai facute
de pantofii trecatorilor grabiti. Intre timp am
ajuns la serviciu, aflandu-ma in fata usii de fier
care se deschide zanganind.
Cobor grabita treptele. Cantina se afla la
subsolul scolii. Imi pun repede halatul si incep
activitatea zilnica. Timpul trece, trece si toamna,
urmata de iarna si dupa o primavera timpurie a
urmat o vara fierbinte. Cerul de un albastru
azuriu, fara nori, aerul uscat de afara era
irespirabil.
Orasul zacea sub razele fierbinti ale soarelui
care ardea ca un cuptor. Pana si mustele
innebuneau de caldura. Pe mine curgea o
transpirate care facea ca bluza sa se lipeasca de
corp. Gandul imi fugea la apa rece cu care ma voi
racori odata ajunsa acasa de la serviciu. In piept
inima imi bate cu tarie si in mintea mea trec
multe ganduri uitate care revin, peste voia mea.
Ca intr-un vis imi las mintea sa zboare unde vrea
ea si sa palpaie printre amintiri fara oprelisti,
scufundandu-se in negura timpului, la anii
copilariei pe care i-am trait prin anii 1945. Cei
mai nefericiti ani.
….

61
Pe atunci locuiam cu bunica mea la matusa
Elena intr-una din cele 3 camere pe care le avea.
Nu voi uita niciodata acea incapere care mi se
parea intunecata si rece. Pe la colturi, atarna
panza de paianjeni iar in plasa ei stateau prinsi
fluturi si viespi care murisera demult. Camera
avea o intrare separata. Matusa lua cu o matura
paianjenii, deschise larg obloanele de la geam si
lumina navali cu repeziciune in camera imbacsita
de mirosul de mucegai. O priveam pe bunica iar in
ochii ei albastri vedeam tristetea ascunsa si
suferinta cauzata de pierderea bunicului si a
mamei mele. Avea ochii umezi de lacrimi pe care
si le retinea cu greu. Purta o blana de vidra care
lucea ca matasea. Cu atat a ramas din tot ce mai
avea si cu cateva bunuri de pret care constau in
putine bijuterii de familie. Restul bunurilor, nu stiu
ce s-a ales de ele! Prin curte puteam sa vad un
foisor de porumbei, pustiu si el, napadit de
buruieni si balarii. Tristetea domnea si in curte.
Cumpana de la fantana sta nemiscata cu lemnul
ei invechit. Langa mine se aflau si cei 3 copii ai
matusii si ma simteam straina de ei. Imi vorbeau
dar eu parca eram muta, nu puteam sa scot niciun
cuvant. Atunci se apropie de mine Emilia, cu
vocea ei blanda si imi spune:
- Tu esti sora noastra, de acum vei locui cu
noi.
In acel moment ma striga bunica si plec
repede inauntru unde vad patul asternut.
Se intuneca binisor, iar pe cer apar stelele. Vad ca
Buni se clatina putin fiind cuprinsa de o ameteala
si isi duce mana la tampla . Pe urma se aseaza pe
pat. Un timp tacu. Dupa aceea ma ia frumusel ma

62
dezbraca, ma pune in pat si incepe a-mi explica,
asa e viata, nu avem ce face si trebuie sa ne
obisnuim cu noua familie. Nu pricepeam eu mare
lucru, dar simteam o tristete si o spaima care ma
cuprindea. Din ochii bunicii se prelinge o lacrima.
La vederea ei m-am nelinistit dar in final am
adormit.
Dimineata la trezire plouase marunt. Vantul
sufla subtire si rece . Vita de vie se zbatea sub
streasina ruginita a casei si cateva boabe de
struguri cazura pe jos . Le-am cules apoi le-am
mancat. Ce mi-a ramas in minte, a fost aleea ce
serpuia printre brazii argintii, cu crengile aplecate
pana la pamant, sub care ma ascundeam cand ne
jucam de-a v-ati ascunselea.
Zilele trec tot mai grabite parca, una dupa
alta, iar bunica se simte tot mai slabita. O macina
boala si tristetea. Chinuita si invinsa de asprimea
vremurilor traite, ne paraseste pentru totdeauna .
Cu sufletul chinuit si plin de amaraciune am trait 3
ani la matusa careia ii fusese foarte greu.
Cu o lumina dulce soarele inunda pamantul
si vroia sa-mi arate, parca, faptul ca mai era loc
de sperante in lumea aceasta.
Din castan cadeau castanele coapte si se
rostogoleau pe trotuarul pustiu si scaldat in
lumina soarelui de toamna aurie.

CAP.7

Era un inceput de toamna racoroasa, un aer


proaspat si rece care venea dinspre muntii
Bargaului. Seara se simtea mirosul de struguri de
tamaioasa, iar in vie se vedeau strugurii neculesi.

63
Coacazul parea ars de bruma, perii tarzii si gutuii
aveau ramurile rasucite pe care atarnau fructele
aurii si murdare de puf si praf. Printre crengile
copacilor vantul suiera lung calcand iarba umila
pe pamantul din care a crescut.
Parca ma trezisem dintr-un somn …
Ma intorc cu gandul la anii 1948, cei mai
frumosi ani de copil din viata mea. Poarta
trecutului si a trairilor se deschide in fata mea,
nechemata. Mi-am amintit de ziua cand am fost
infiata. Ce speriata eram! Nu stiam ce viata ma
asteapta , dar totul a fost bine traind alaturi de
noua mea familie, clipe fericite pana cand tata ne
paraseste trecand la cele vesnice.
Intr-una din zile iesisem cu mama la
cumparaturi. Locuiam la periferia orasului.
Anii au trecut asa de repede ca ma si
vazusem deja in al 14-lea ani, domnisoara.
Pe strada, lume multa, si grabita. Mergeam
alaturi de mama mea pe care o respectam si o
iubeam. Treceam pe o alee strajuita de ambele
laturi, de castani batrani cu coroana bine
ramificata prin care vrabiile se intreceau cu
cantecele lor vesele zburand din creanga in
creanga, topaind prin desisul infrunzit,
ascunzandu-se de privirile trecatorilor.
Am ajuns la o cofetarie. Privind vitrina, nu
rezistam tentatiei. Prajiturile expuse ne
ademeneau parca facandu-ne pofta sa cumparam
si noi din ele. Intram si comandam doua
spumoase. Iau si doua inghetate cu frisca si cate
un suc Cola. Demult nu mai fusesem impreuna in
oras. Ne intelegeam bine amndoua. Se purta cu
mine de parca as fi fost copilul ei si nu copil infiat.

64
In timp ce consumam din cele comandate, mama
vine cu urmatoarea idee:
- Ce-ai zice daca as inchiria camera din
spate, fiind cu intrare separata. De ce sa
o tinem goala?! Ne mai intra ceva bani!
- Bine, fa cum crezi, eu nu am nimic
impotriva. Si-apoi un ban in plus nu
strica, am spus.
Am terminat de consumat, apoi ne-am mai
dus prin magazine fara a cumpara mare lucru. Mai
mult ne uitam, fara sa cheltuim.
La intoarcere spre casa, amandoua de brat,
ne intalnim cu o cunostinta cu care am mai
zabovit ceva timp.
Afara era tare placut, si simteam un
sentiment de fericire. Treceam pe Sugalete,
constructie istorica foarte veche a orasului
nostru,Bistrita, orasul meu natal pe care il iubesc
nespus de mult, oras nascut din istoria timpului,
avand urme de constructii vechi ce se pot vedea
si azi si care merita tot respectul pentru a fi
apreciate de catre cei care stiu sa respecte aceste
valori istorice de neuitat.
Ceasul din Turn bate ora doua dupaamiaza.
Veneam cu pasi lenesi spre casa. Primul lucru
cand ajungem acasa, mama pregateste o galeata
de laturi pe care mi-o da sa o duc la purcelul care
striga cat il tinea gura. Dupa ce i-am turnat
mancarea tacu. Aveam si bococei de rata asa de
dragalasi si se balaceau in apa intr-un vas anume
sapat in pamant. Admiram nelinistea mamei lor
care era o gaina ce se invartea in jurul vasului, si
ii chema disperata. Bobocii nu-i dau ascultare,
innotau si se balaceau in continuare.

65
Uitandu-ma la ei, semanau cu niste
ghemotoace de papadie aruncate in apa, fiind o
adevarata placere sa privesti micutele fiinte care
se zbenguiau facand scufundari in vasul plin cu
apa. Privindu-i, prin gandul meu trec o multime de
amintiri si simtiri pe care nu le voi uita niciodata.
Adica, privesc in adancul fiintei mele ce seamana
cu un univers ce ma inconjoara si care este greu
de inteles. De ce am avut parte de o soarta atat
de greu incercata? De ce nu puteam fii si eu copil
fericit, asa cum ii vedeam pe altii? Nu a fost sa fie
asa!
Cel putin am invatat ca in viata intalnesti
obstacole ce te pun la incercare. Am invatat sa
pretuiesc lumea cu bucuriile ei si cu durerile ei in
mod tainic. Spre coada ochiului, fara voia mea se
prelinge o lacrima fierbinte. Era prin luna lui
septembrie, o luna bogata in recolte. Soarele
aluneca usor spre asfintit fara a se grabi, si lumina
lui blanda facea ca lumina sa para de arama.
Vantul nu prea tare, facea ca razele soarelui sa-si
piarda din caldura. Ma uitam in gradina unde intr-
un colt se aflau gainile care ciuguleau iarba, altele
racaiau pamantul cautand gaze dupa placul lor.
Prin curte vantul subtire izbea firele de sarma de
streasina casei pe care atrnau cateva haine
intinse la uscat.
Mi-am aruncat privirea asupra straturilor pe
marginea carora se afla semanata salata din care
scoteam si dam la gaini, pentru ele find un deliciu.
Am plivit straturile de buruienile pe care i le
dadusem purcelului. Se facu ora 8 seara si cu
toate ca era toamna, soarele inca isi mai facea de
cap. Inaintea mea, un fluture cu zborul lui saltaret

66
zbura grabit la o tufa de trandafiri unde isi cauta
culcus. Albinele zgomotoase mai zburau din floare
in floare culegand polenul. Puteam sa privesc ore
in sir, aceste mici vietati ce semanau cu o buna
gospodina. Ma uit mai atent: menta trebuia
culeasa. Merg dupa foarfeca iar inauntru tocmai
intrase o vecina care ii recomanda mamei, doi
chiriasi in gazda. Pe atunci se practica acest
obicei al inchiriatului camerei. Acea vecina pe
care o chema Susana, Susana lui Petrisor, caci asa
ii spuneam noi vecinii, era o femeie tot timpul
pusa pe glume. Oricat de suparat erai te facea sa
razi. De altfel, in acel cartier al orasului, cu totii
traiam in armonie, ne cunosteam unii pe altii,
formand impreuna o familie mare de cartier.
Susana mai este si astazi in viata, cand notez
aceste randuri cu multa daruire sufleteasca, ce
reies din amintirile trecutului meu.
- No, ce spui vecina? Vrei sa iei acesti doi
baieti in gazda? Sunt de la tara, le cunosc familia!
Zice Susana.
Mama se uita la mine intrebatoare…
- Ce spui Silvia? Sa-i luam?
Mama astepta parerea mea, iar eu
bineinteles, am fost de acord.
Astfel s-au inteles cum sa inchirieze camera,
si urma ca peste cateva zile sa vina noii chiriasi.
Dupa plecarea Susanei, iau foarfeca si ma
duc sa tai menta. Imediat la intrarea in gradina se
afla o bucatarie de vara, care avea de jur
imprejur, o alee de beton pentru a preveni noroiul
si pentru a da un aspect placut curtii. Pe colt era
plantata o vita de vie cu struguri mici . Dincolo de
gard se auzeau vocile copiilor care se jucau cu

67
mingea pana tarziu. In curte mai aveam un hutut
pe care fara retinere m-am asezat si am inceput
sa ma dau in vant, la fel ca si copiii. In acel
moment simteam cum plutesc si ma cuprinde o
bucurie. Dupa cateva minute in care eram cu
gandul departe, cu capul in nori, mi-am adunat
menta.
Amurgul serii imi da o senzatie de liniste.
Peste tot domnea tacerea. Numai greierii tulburau
linistea inserarii fiind o placere sa-i asculti.
Vremea era superba, zilele continuau sa se scurga
in liniste. Ca si in orice altceva exista un ritm al
schimbarilor, ce sta in firea omului sa nu fie
multumit cu ce are pentru a putea merge inainte
trebuie sa fi nemultumit si sa iti doresti mereu
altceva. Era firesc sa-mi doresc o slujba mai
usoara. Gandind in urma, stiu ca nu ma bucuram
de ceea ce aveam. Era si firesc. Duceam o viata
de mizerie, cu lipsuri . Caci nu a durat fiindca
nimic nu dureaza si pentru ca eu asa am hotarat
sa lupt pentru o viata mai buna mi-am pus
intrebarea : oare asta e tot? Doream ceva, o viata
fericita. Ce bine e ca oamenii nu-si cunosc
viitorul! Este suficient sa-si cunoasca trecutul si sa
incerce sa-l dea uitarii, ca si in cazul meu.
O clipa mai tarziu, lumina si-a schimbat
culoarea devenind mai trandafirie. Incet, soarele
se facu nevazut, cerul se intuneca , iar luna aparu
stralucind ca un corn de argint. Alaturi, luceafarul
de noapte stralucea si el ca un bob de cristal.
Dupa ce m-am saturat de privit mi-am
adunat menta si intru in casa. Mama pregatea
cina.

68
- Ce faci bun? M-am dus langa ea, am
cuprins-o si am intrebat-o unde sa pun menta.
- Du-o in camera, pune-o pe o hartie si
intinde-o sa se usuce.
Dupa ce am intins menta, camera se umplu
de un miros placut. De cina, pregatise o
mamaliguta cu branza si lapte batut. Ca de
obiecei, dupa ce am terminat, am adunat vasele,
le spal si le pun la loc si ma pregatesc de culcare.
Ma var in pat, in cuibul moale proaspat spalat ce
mirosea a sapun Cheia, fiind uscate pe sfoara
trasa in curtea casei si mangaiate de soare vara ,
iar iarna fiind tepene de ger.
Sting lumina si astept sa ma cuprinda somnul care
intarzia sa vina. Ma framantau atatea ganduri
incat eram sigura ca voi petrece o noapte alba,
dar nu a fost asa. Intr-un tarziu am adormit.
Dimineata la trezire, arunc o privire pe geam, trag
draperiile de noapte, vad cerul senin de un
albastru palid cu o lumina atat de specifica si de
linistitoare incat apoape imi dau lacrimile la
vederea acelei lumini atat de dulci si clare.
Ceasul arata ora 7. In camera patrund
primele raze de soare care se strecurau prin
perdeaua de la geam. Cand lumina crestea,
copacii si tufele au capatat forme distincte
imbracandu-se in ceata matasoasa a zorilor de
dimineata.
A urmat o noua zi, un nou inceput de
alergari si framantari. Numai in gandurile mele
cele mai ascunse, lasam frau liber inchipuirilor,
visand cu ochii deschisi si facandu-mi planuri de
viitor. Am plecat grabita la serviciu deoarece
aveam un efectiv de elevi sositi in plus, pe langa

69
cei pe care ii aveam in numar de 600, zi de zi,
ridicandu-se la totalul de 700. Era de lucru, nu
gluma! Noroc, ca erau sportivi pe care ii
gazduiam doar pentru o zi. Era foarte obositor dar
reuseam sa fac fata
Orele trec, trece si ziua, si dupa inca o zi,
sosesc baietii la care mama le inchiriase camera.
Erau cam retinuti.
Unul era mai plinut si brunet, lucra ca
tractorist. Celalalt avea o statura mai inalta,
atletica, saten cu o fata palida si lucra in
constructii, devenind in timp maistru cu un venit
bunicel fata de ceea ce castigam eu.
Mama ii ia in primire, le spune cat costa
camera pe o luna si le vrea banii in avans. Ei cad
de acord si pe urma ii conduce in camera lor.
Camera era frumos aranjata cu asternuturi
si toate cele necesare pentru confort. Avea
vederea in curte, prin geam puteai admira
padurea poligonului care era aproape de gradina,
fiind aproape si linia ferata. Imi placea sa ascult
tacanitul rotilor de tren care alerga plin de
calatori. Cunosteam orele la care trec trenurile
marfare urmate de cele personale si anuntandu-si
sosirea in gara printr-un fluierat prelungit. Pentru
noi mersul trenului era ca un ceasornic. Dar toate
astea au ramas doar o amintire, casa si tot
cartierul fiind demolate, numai linia ferata si-a
mentinut neschimbata structura, fiind cea veche,
si padurea a ramas la locul ei pana in ziua de azi.
Un lucru neplacut era ca apa trebuia adusa
din strada cu galeata. Dar asa era pe atunci. Nu
erau canalizari cu apa condusa in casa. Abia prin
anii 1959 au aparut sobele de gatit cu butelie.

70
Pana atunci, se gatea in curte unde aveam
amenajata o bucatarioara de vara.
Timpul trece, nu sta pe loc, mai sterge din
amintiri.
Am incercat sa ma gandesc la problemele
mele care urmau a fi rezolvate, cum ar fi: sa-mi
depun cererea la sediul Directiei comerciale
pentru obtinerea unei slujbe mai usoare.
Era o zi de august torida, cu mult soare si
strazile pline cu oameni grabiti. Ma plimbam prin
parc sa mai treaca timpul, incantandu-mi privirea
cu tot ce ma inconjoara. Ceasul din Turn batea ora
doua dupaamiaza. Merg la serviciu, si ca de
obiecei alergatura pentru servirea cinei.
Seara avusei o surpriza. La intoarcerea spre casa
am fost asteptata de noul chirias, baiatul care
lucra in constructii si am ramas surprinsa.
- Cred ca nu te superi daca am venit
inaintea ta!
- Nu, de ce m-as supara !?
Era o ora tarzie, 10 si jumatate seara.
- In fiecare seara iesi asa de tarziu?
- Da! Sunt obisnuita de atatia ani, dar ce-i
drept m-am cam saturat si
intentionez sa-mi caut ceva mai usor de lucru.
Nu am vorbit prea multe. A fost un moment in
care nu-mi gaseam cuvinte pentru conversatie.
Intr-un final am ajuns acasa, ne spunem noapte
buna, iar eu intru in camera unde mama ma
asteapta ca de obicei, cu patul facut.
Pe scurt i-am povestit ca m-a asteptat Iosif.
Mama a zambit, iar eu m-am pus in pat sa ma
culc, deoarece dimineata urma sa ma scol foarte
devreme: la orele 4. Eram de serviciu si aveam de

71
pregatit cafeaua cu lapte, sa portionez 100 de
paini si sa asez feliile in cosurile de paine, pe
mese. Salile de mese erau foarte mari. Intr-o serie
intrau 200 de elevi. Pe la 6 dimineata mai
primeam un ajutor, deoarece pentru ora 7
dimineata pe masa trebuia sa fie aranjat totul:
cafeaua fierbinte, untul , dulceata si cutitele. Pana
la orele 8 toti elevii trebuiau sa aiba masa servita
fiindca incepeau cursurile.
Urma apoi pregatirea mesei de pranz care
se servea de la orele 13 pana la 16, iar eu
ajungeam acasa abia pe la orele 17. Parca si
acum aud zanganitul tacamurilor si al farfuriilor.
Cand stau si ma gandesc in urma cat de fericita
am fost cand m-au angajat si recunosc ca atunci
mi-a prins bine.
Afara lumina zilei scadea in intensitate cu
fiecare clipa. Aproape ca nu-mi dadeam seama
concentrandu-ma asupra pasilor mei grabiti spre
casa, ca dispare o noua zi. Trebuia sa fiu fericita
insa ma coplesise oboseala. Simteam efectul
neintarziat al nelinistii sufletesti si dorinta de mai
multa libertate care imi lipsea.
Ajunsa acasa ma fac comoda, iar mama cu
teoria ei:
- Ce parere ai despre baiatul acesta? Il vad
foarte asezat, castiga bine. E un
baiat cu care ai mai putea sa iesi duminicile. Doar
n-ai sa stai toata ziua in casa.
- Mai vedem noi, ii zic eu.
Seara isi face prezenta iar linistea se
asterne si pe bolta cerului apare luna
inconjurata de miile de stele .

72
Ma gandeam la cele spuse de mama in timp ce
priveam cerul instelat
Aveam de acum 17 ani care au trecut fara
sa-mi dau seama.
Maine incepe o noua zi cu noi preocupari,
sperante de mai bine care imi ocupau timpul ce
zbura ca gandul fara a putea fi oprit in loc. Mi-as
fi dorit sa cunosc secretul viitorului meu. Stiu, e
imposibil, e o nebunie la ce ma gandesc…sa
cunosti secretul zilei de maine, la ce bun? Ajunge
ca omul sa-si cunoasca tainele trecutului atat de
incalcite ca in cazul meu.
Lasand la o parte grijile si nelinistea
gandului am constatat urmatorul lucru: viata
este un hazard si depinde de noroc, de soarta.
Totul e bine stabilit si nu e nevoie sa cunosti
secretul zilei de maine.
Asadar am aflat ca secretul e ziua de azi. Nu
stii ce aduce ziua de maine, nu poti sti nici ce va
urma in clipa care va veni. Trecutul numai
conteaza, pur si simplu trebuie uitat si traind
prezentul cu tot ce promite si de a alege intre
bine si rau.
Ma gindeam la spusele mamei. Poate are
dreptate. Era o fre tacuta,frumusel, nu era de
aruncat. Speram sa fac o alegere buna. Stiam,
casatoria e o loterie si totul e un hazard la voia
intimplari.
Cum o vrea Dumnezeu, fie ce-o fi. Cum
timpul se derula ca un fir de ata m-am obisnuit cu
prezenta lui.
Nu pot spune ca eram innebunita de
dragoste. Situatia si indemnul mamei m-au
determinat sa iau decizia de a ma casatori astfel

73
ca in toamna anului 1957 intr-o zi de toamna
tarzie am imbracat rochia de mireasa devenind
sotia lui Iosif. Nu am regretat.
. Acum sau mai tirziu trebuia sa ma
casatoresc. Cel putin pe viitorul meu sot am
reusit sa-l cunosc intr-o oaresicare masura. Mama
mi-a fost alaturi tot timpul, fiind multumita ca ma
stie asezata si cu o familie. Ritmul meu de viata
era acelasi cu preocupari la fel ca si inainte, doar
verigheta imi amintea ca sunt casatorita.
In anul 1960. am avut imensa bucurie de a
deveni mama unui baietel de toata frumusetea.
Abia atunci am cunoscut adevarata dragoste si ce
inseamna fericirea. Sotul era si el fercit fiind tatal
unui baiat ca prim nascut. Atunci il vazusem beat
pentru prima data speram ca nu se va mai
intimpla dar s-a intimplat, acesta fiind doar
inceputul.

Baietelul crestea, mama purtandu-i de grja


si la trei luni de zile il botezasem cu numele
Tiberiu, numele tatalui meu din Anglia. Era foc de
frumusel, fiind nevoita sa-i pun la manuta o funda
rosie pentru a-l feri de deochi. Cum tmpul nu sta
pe loc puiul meu crestea vazand cu ochii. Avea un
zimbet care ma facea una dintre cele mai fericite
mame de pe pamant.
La noi venea mereu
vecina Susana, o persoana vesela din fire. Fiind si
prietena cu mama , mai vedea si ea de copil in
timp ce mama facea unele treburi prin casa.
Copilul o placea mult, cand o vedea o striga Tusa,
nu putea rosti litera “s” . Se juca cu el si printre
altele l-a invatat sa-i zica lui mama, “tu curva!”.

74
De-a dreptul socant a fost cand l-am auzit rostind
cuvantul “cuva”, in loc de “curva” deoarece nu-l
putea pronunta nici pe “r”. La inceput am ras, a
fost chiar dragut dar cum crestea, treptat l-am
dezobisnuit.
Privindu-mi copilasul cum creste, mi-am dat
seama ca ma schimbasem. M-am maturizat . De
altfel nici nu am cunoscut acel sentiment de
tinerete, de copilarie – da - si de care imi aduc
aminte ca de o poveste citita dintr-o carte.
Tineretea mea s-a pierdut alergand in cautarea
locului de munca si cu pregatirea in completarea
studiilor. Timpul liber pentru distractii lipsea
complet. Dar in toate exista o multumire iar in
cele din urma i-am multumit bunului Dumnezeu
pentru pretiosul dar de a avea un baietel atat de
scump.
Casatorita fiind cu Iosif, nu am apucat sa
cunosc bucuria specifica acelei perioade a
tineretii. Eram multumita ca exist. In zilele ce au
urmat, vremea s-a cam zburlit, cerul a devenit
mohorat. Un nor urias se vede ridicandu-se pe
bolta cerului, acoperindu-l. Ploaia cade cu
repeziciune, noroc ca nu a tinut mult, si cum nimic
nu tine de altfel, toate se schimba: viata, obiceiul
si varsta, si cerul s-a schimbat , s-a luminat , norii
facand loc soarelui care nu prea mai incalzea cu
putere.
Acele ceasornicului se rotesc aratand ca
timpul alearga bezmetic fara a obosi, ceea ce ne
face sa reflectam asupra timpului pretios pe care
il traim, si ne obliga sa ne bucuram de tot ceea ce
ne ofera divinitatea, exprimata in ore, zile si ani.

75
Pe moment vroiam sa nu ma mai gandesc la nimic
ce ar putea umbri bucuria pe care o simteam in
prezent. Ma impacasem cu ideea ca niciodata nu
voi scapa de trecutul meu, ca oricat de departe as
fugi cu gandul, nu exista uitare. Exista speranta
care nu moare si iti da curaj pentru a invinge
obstacolele care apar in decursul unei vieti traite.
Timpul era racoros, randunelele nu
plecasera inca, le vedeam pe sub streasina casei
cu puii crescuti. Stiam ca timpul nu se intoarce si
mergeam inainte fara oprire. Asa ca incercam sa
profit de fiecare clipa , de fiecare minut si sa ma
bucur de surasul dulce al baietelului meu,
impreuna cu sotul meu Iosif care tocmai a venit la
mine cu propunerea sa plecam undeva pentru
cateva zile, intr-o statiune.

CAP.8

Ideea era foarte buna. Nu ne stricau cateva


zile de odihna, eram in concediu. Tibisor se facea
din ce in ce mai mare si frumusel. Am stat de
vorba cu mama sa vedem si parerea ei. Ea,
fireste, a fost de acord. Chiar ne-a incurajat sa
lasam copilul, ca are ea grija de el iar noi sa
mergem linistiti.
Vremea era chiar calda pentru toamna care
abia incepuse. In ziua urmatoare ne facem
bagajele si mergem la Sovata cu auobuzul. Pe
atunci nu aveam masina. In autogara, lume multa.
Dupa ce sotul meu cumparase biletele, urcam in
autobuzul care isi astepta calatorii pentru a-i duce
la destinatie. Imi ocup locul langa geam.

76
Autobuzul gonea cu repeziciune, la fiecare curba
imi dadea o senzatie de rau. Pentru mine a fost
prima iesire din cochilia in care statusem incuiata,
ani de-a randul. Dupa vreo dou ore si jumatate,
ajungem in statiunea de care auzisem vorbind pe
altii despre cat e de frumoasa.
Da, intr-adevar asa era. In fata ochilor mei se
arata ceva ce nu mai vazusem pana atunci.
Ma fascinau toate imprejurimile ce inconjurau
statiunea.
- Vino sa mergem sa cautam cazare, pe
urma avem timp sa vizitam tot ce vrei, a
spus sotul meu.
Avea dreptate, trebuia sa scapam de
bagaje, nu multe dar incommode. Cazarea nu era
o problema insa cautam ceva aproape de lac. Am
gasit ceva dar cu un pret pe masura si ne-am
cazat. Nu am stat prea mult in camera, am si
plecat in recunoastere. Eram incantata, totul mi
se parea fascinaqnt. Parca visam. Nu-mi venea sa
cred ca ma aflu undeva departe de casa, intr-o
statiune, eu care cu ani in urma credeam ca
pentru mine totul e pierdut. Mergeam alaturi de
sotul meu, tinandu-ne de mana si ne indreptam
spre lacul Ursul ce semana cu o oglinda care lucea
in soare si in care se oglindeau dealurile
imbracate de copaci cu formele lor alungite. Nicio
umbra de nori nu se zarea pe cerul luminos.
Viile salbatice cocotate pe vile invechite de vreme
si albite de praf, straluceau si ele in soare. Eram
fascinata de tot ceea ce vedeam, de tarabele
pline cu obiecte artizanale si suveniruri, eu care
pana atunci, nu iesisem nicaieri in afara Bistritei.
Stiam doar cantina si casa. Acum in fata mea se

77
deschidea o lume cu totul noua pentru mine,
uimita fiind de tot ceea ce vedeam si simtind o
bucurie imensa.
- Acum priveste, spuse Iosif, aratand cu
mana spre un local cu o terasa de unde
puteai sa admiri in liniste lacul cu apa
sarata. Hai sa luam o bere.
Am fost de acord, in ziua aceea nu ne-am
mai dus la lac, fiind destul de tarziu, asa ca am
petrecut timpul pe terasa, dupa care ne-am
plimbat prin toata statiunea.
Seara eram franta de oboseala, si decum
ne culcasem, am si adormit fiind cuprinsa de un
somn adanc, fara vise.
Dimineata la prima ora am plecat la lacul
Ursul unde am intalnit o multime de oameni. Ziua
se arata frumoasa, cerul senin, vreme numai buna
de plaja. Plaja fiind foarte aglomerata, abia
gasisem loc sa intindem un cearceaf. Cea mai
mare parte zile am petrecut-o in apa sarata a
lacului. Ne simteam nemaipomenit de bine. Am
parasit plaja abia la sfarsitul zilei cand se simtea
aerul racoros al inserarii iar soarele se cufunda in
pacla zdrentuita de nori la orizont,. Zilele au
trecut atat de repede incat trebuia deja sa ne
intoarcem acasa. Ultima seara am petrecut-o la
un restaurant in acorduri de orchestra si
savurand gustoasa bere ce nu o voi uita nicicand.
Mi-as fi dorit ca timpul sa incremeneasca in loc iar
clipele acelea minunate sa nu se mai termine dar
trebuia sa ne intoarcem la Bistrita. Am facut
cateva cumparaturi pentru mama si puisorul care
ne astepta acasa. Dupa cum nimic nu tine, totul

78
are un sfarsit, si cu bagajele facute ne indreptam
spre autobuzul ce astepta gata de plecare.
Dupa ce ne ne-am ocupay locurile, Iosif ma
intreaba daca mi-a placut. Nu-mi gaseam cuvinte
sa-i raspund.
- Sigur, mi-a placut! A fost ceva ce mi-a
lasat amintiri de neuitat. A fost foarte
frumos.
Autobuzul porneste lasand in urma
frumoasa statiune Sovata. Soseaua era intens
circulata. Prin geam vedeam trenul care semana
cu un sarpe urias ce facea curba pe linia ferata si
urmaream cum multimea vagoanelor pline de
calatori se pierdeau in zare spre locurile destinate.
Pe campia imensa vedeam cate o femeie cu
furca in brau, torcand si purtand grija catorva
animale de casa ce pasteau in voie. Atobuzul isi
continua drumul lasand in urma, imensele campii,
vai si paduri si din cand in cand mai oprea in cate
o localitate, pe care o anunta soferul din timp
pentru a cobori cei de prin partea locului.
Stiam ca odata ajunsi acasa, toate acestea
cate le-am vazut imi vor lipsi. Le voi cauta privind
departe spre azurul cerului fara a intalni nimic din
ce vazusem , multumindu-ma cu micile case care
apar la periferia orasului, care mai pastreaza in
vechimea lor, istoria timpului si obiceiul locului.
Am ajuns acasa, reluandu-mi preocuparile
zilnice, restul ramanand doar o
amintire placuta petrecuta la Sovata.
Anii trec, nu se opresc, timpul zboara, anii
sar ca peste un pod si ma vad cu un baiat mare
de 5 anisori. Am avut marea surpriza de care nu
pot spune altceva, decat sa-i multumesc lui

79
Dumnezeu ca in anul 1966 am primit din nou un
dar nepretuit, o bucurie imensa pe care nu o pot
descrie in cuvinte: marea bucurie de a deveni
mama unei dulci fetite care mi-a daruit forta si
curajul de a fii stapana pe propria-mi persoana.
De acum aveam si eu doi copii frumosi si
sanatosi si am realizat ca in lume nu exista alta
bucurie mai mare decat aceea de a avea o familie
in care sa fii fericit alaturi de cei dragi.
Eram multumita sufleteste. Am botezat
fetita, Ana Liliana. Ana, de la numele mamei
sotului meu, iar Liliana a fost ales de fratiorul ei
Tiberiu.
Acesti doi copii erau simbolul fericirii pentru
noi si pentru mama mea care ii iubea enorm. Ea
mi-i crescuse pe amandoi. Pot spune ca nu stiu ce
inseamna sa faci baie unui copil, si nici sa-i pun
scutece. Avand un mare noroc cu ea nici nu stiu
ce m-as fi facut fara ajutorul ei.
Pe langa tot necazul pe care l-am trait in
copilarie acum ma bucur, sunt o persoana cu o
viata linistita, bucurandu-ma in sanul familiei pe
care Dumnezeu mi-a randuit-o. Aveam privirea cu
totul indreptata asupra acestor doua finite dragi,
copiii, care mi-au schimbat complet viata. Abia
acum am simtit ce inseamna dragostea de mama.
Un lucru ce deosebea aceste doua finite
dulci era urmatoarul: cand baietelul era mic, nu
stia sa planga deloc; era un scump cu zambetul
pe buze. Nu stiam ce inseamna o noapte
nedormita. In schimb cu fetita , pe care o ador
am cunoscut nenumarate nopti nedormite,
plimbari nocturne si agitatie. Daca o luai in brate
plangea, de-o puneai jos plangea, si asa am

80
hotarat sa merg cu ea la un medic pentru un
consult. Insa medicul in urma consultului a spus
ca nu are nimic si ca e perfect sanatoasa. Dar are
o fire plangacioasa si trebuie sa avem rabdare cu
ea pana va implini varsta de 2 ani.
Aveam numai 25 de ani dar ma simteam de
parca aveam 50. Nu puteam sa cred ca poate un
copil mic sa fie asa de plangacios si sa-ti macine
nervii pana la epuizare. Dar din dragostea ce i-o
purtam, Dumnezeu m-a inzestrat cu rabdare si
calm.
Cu toate ca era de o rautate rar intalnita, o
iubeam la nebunie. Cum crestea, devenea tot mai
cuminte, lasand mult din obiceiul avut, si asa cum
a spus si medical, fetita mea, la implinirea a doi
anisori s-a schimbat total, fiind de nerecunoscut.
Avea o privire vioaie, ochii mari caprui, par saten
numai carlionti, semana cu fratiorul ei.

Anii m-au marcat si pe mine, dar nu ma


lasam si am hotarat sa fac o schimbare in viata
mea.
Am inceput sa ma interesez de o slujba mai
putin obositoare, si am inceput sa rasfoiesc ziarele
in cautarea unui anunt pertinent.
Intre timp suntem anuntati de la Primariei
ca tot cartierul orasului intra in sistematizare iar
noi vom fi mutati la blocuri. Nu aveam de ales dar
imi si suradea idea deoarece scapam de cresterea
animalelor, de caratul apei de la cismea si de
crapatul lemnelor pe timp de iarna cand vantul
sufla cu asprime.
Asa ca in anul 1976 ne mutaseram la bloc, pe
strada Garii . A fost foarte frumos, nimic de spus,

81
aveam confort, baie, apa in casa, inclazire
centrala, era foarte placut dar ne lipsea libertatea
de miscare: curtea si gradina.
Cum in viata nu le poti avea pe toate, ne-am
multumit cu ce avem in prezent.
Copiii au devenit mari, Tiberiu termina liceul
si cum datoria fata de tara e lege, baiatul meu a
fost recrutat sa faca armata, fiind repartizat
pentru stagiu militar, la Bacau.
Vremea s-a schimbat, la fel si sufletele
noastre,odata cu plecarea baiatului in armata. Ne
lipsea mult. Numaram zilele si lunile care pareau
ca nu mai au sfarsit pana la terminarea stagiului
militar.
Cu greu, dar a trecut timpul si baiatul meu s-a
eliberat, devenind un barbat frumos, cu zambetul
mereu pe buze si placut, incat fura cu usurinta
inima fetelor . Inima mi se umplea de bucurie la
vederea lui si a fiicei mele . de acum aveam un
nou gand: rezolvarea unui serviciu pentru baiat,
dar speram ca timpul, le va rezolva pe toate.
Treceau zilele ca apa care curge in rau.
Treceau zilele urmate de altele cu noi si noi
evenimente pana ce m-am trezit ca parul meu
saten se schimbase devenind usor grizonat. Sotul
meu era plecat. Avea munca de teren Ma
bucuram de un fel de libertate care nu prea imi
folosea la nimic. Toate problemele legate de
viitorul copiilor erau in totalitate preluate de catre
mine. Nu le consideram o povara. Era de datoria
mea si imi doream sa-mi vad copiii fericiti, sa nu
treaca prin ce am trecut eu.
Era o zi superba. Lumina zilei de mai cu
pomii in floare imi umpleau golul din suflet, din

82
cauza grijilor care apasau pe umerii mei. Nu
totdeauna mergeau toate ca pe roate. Se mai
iveau unele obstacole la care trebuia sa le fac
fata. Eram din fire mai retinuta, fara prietene.
Preferam mai mult prietenia barbatilor, acestia
fiind mai sinceri cu mine si fara a ma invidia.
Femeile sunt intotdeauna mai egoiste si de aceea
le evitam. Nu aveam nevoie de prietenia lor
fatarnica.
Prietenii mei erau cei doi copii ai mei pentru
care traiam si eram fericita la vederea lor.
Mergeam pe strada cu gandul departe.
Ana-Liliana mai avea vreo 2 ani pana la
terminarea liceului . intamplarea face sa ma
intalnesc cu o cunostinta care imi spune ca in
toamna se deschide un magazin de paine in
strada Decebal. Am fost pusa in tema despre
persoana cu care va trebui sa iau legatura pentru
a-mi rezolva problema. Depun o cerere si astept
raspuns.
Intre timp mama se imbolnaveste. Primul
lucru, o duc la un medic unde este consultata.
Medicul nu-mi daduse nicio speranta . In acel
moment am simtit ca tavanul se prabuseste. Nu
mai vedeam nimic, nu auzeam… eram pierduta.
Nu vroiam sa pierd fiinta draga cu suflet nobil,
care tot timpul mi-a fost alaturi in momentele cele
mai grele din viata mea. Dupa trei luni de
suferinta cauzata de un cancer de col uterin, in
anul 1979, mama ne paraseste pentru totdeauna,
lasand un gol imens in sufletele noastre.
In acele momente, soarele pentru mine nu
mai avea stralucire. Tristetea a pus din nou
stapanire pe mine. In jurul meu totul parea negru.

83
Ghiarele mortii au insfacat si ultima fiinta care ma
intelegea in momentele de cumpana.
Sotul meu se ocupase cu tot ce tine de
inmormantare. Eram pierduta si simteam un strat
de ghiata cum se asterne peste sufletul meu,
spulberandu-mi toate visele.

A sosit ziua inmormantarii. O liniste se


asternu in jurul nostru, se auzea numai plansul ce
nu se putea retine . Peste puterile noastre,
lacrimile erau de nestavilit. Am pregatit haine
negre si cu durere in ochi ne indreptam toti 4 spre
capela unde se adunase ceva lume, nu prea
multa. Nu aveam neamuri… doar cateva
cunostinte.
Dupa prohodul tinut de preot am insotit cortegiul
funerar spre cimitir, angajand si fanfara pentru a
conduce cortegiul pe ultimul drum. Cortegiul se
deplasa in urma carului care ducea sicriul cu
trupul neinsufletit al mamei mele dragi. Dupa ce
sicriul a fost pus deasupra gropii o liniste se
asternu in jur, pierderea era dureroasa.
De ce s-a intamplat tocmai acum? ma intrebam,
eu… tocmai cand aveam mai multa nevoie de ea!
De ce? Lacrimile ca boabele de margele curgeau
ca dintr-un izvor scaldandu-mi fata.
Un vant aduce cativa nori pe bolta cerului,
din care se cern cateva picuri de ploaie ce insa nu
a durat. Frumusetea florilor era trista in acel loc
izolat si tacut in care se putea auzi cu claritate
vocea preotului. Acesta tocmai rostea ultimele
cuvinte de ramas bun. Din piatra sa fi fost si nu ai
fi rezista sa te abtii din plans. Si cerul a plans
odata cu noi cernand cativa stropi de ploaie.

84
Ultimele cuvinte ale preotului mi-au ramas in
memorie: “din tarana suntem, in tarana ne
intoarcem; odihneasca-se in pace”.
Mainile imi tremurau. Simteam ca ma
prabusesc. Copiii imi erau alaturi, sotul ma tinea
de brat si cu totii cautau sa ma linisteasca. Sicriul
era lasat treptat in groapa intunecata si adanca ce
inghitea sicriul pentru totdeauna. In jurul nostru
totul era negru. Lumea ne inconjura ca o padure
neagra. Negre ne erau hainele dar si in suflet
eram la fel. O pierdusem pe mama. Nu mai era
printre noi. Durerea greu de suportat ma
coplesea. Amintirile ma coplesisera ca un rau ce
inunda pamantul uscat . Imi venea sa cad.
Simteam cum imi fuge pamantul de sub picioare,
dar in acel moment sunt luata de brat de sotul
meu si impreuna cu copiii ne intoarcem in casa in
care ramasesera doar amintirile fiintei dragi,
mama, pe care o vedeam cu ochii mintii.
Un strat de ghiata se asternu pe toate
sperantele mele care incepousera sa prinda
contur. Am ramas impietrita fara sa mai scot o
vorba. Stiam ca ii voi simti lipsa.

Lumina zilei se arata ca o mangaiere a


sufletului meu trist. In camera ei vedeai peste tot
lucrurile ramase pe scaune, pe pat, si pretutindeni
unde te uitai in jur.
Aveam senzatia ca e doar plecata pentru un
timp si ca se va intoarce. Hainele ramase pe
umerase in dulap, o fusta, bluza de pe spatarul
scaunului, iar langa ele, poseta in care tinea cu
mare dragoste pozele copiilor si toate astea
impreuna cu mine parca asteptau sa se intoarca.

85
Cu totii eram ravasiti de durere. Tibi ma
intreaba cu lacrimi in ochi: oare o voi ptea uita pe
mami?
Ma uit la el. Era complet zdruncinat de
pierderea bunicii. L-am incurajat si l-am facut sa
inteleaga ca uitarea se va asterne in sufletele
noastre, cu timpul.
In ziua ce a urmat, cu cer senin, frumusetea
copacilor infloriti parca vroiau sa ne inveseleasca
sufletele triste. Am deschis larg geamul, iar aerul
proaspat al diminetii patrundea in incapere
impreuna cu mireasma parfumata a pomilor
infloriti de sub geamul balconului, si fiind patati cu
verdele crud al frunzelor proaspete, ne incantau
privirea.
Razele soarelui se strecurau printre perdele,
inveselind atmosfera monotona ce domnea in
camera. Langa mine se afla si fiica mea, Liliana cu
ochii rosii de plans.
Incercam sa-mi revin. Nu mai puteam face nimic,
nu puteam lupta contra destinului. Va trebui sa ne
obisnuim fie ca vrem sau nu vrem, rosteam eu in
gand.
Soarele rosu ca focul arunca o lumina
primavarateca peste tot in jur. La poalele dealului
se vedea ceata ce plutea ca o panza de paianjen,
care odata cu rasaritul soarelui se pierdea prin
zare. Durerea era apasatoare. Vantul sufla cu
blandete, destul de racoros pentru aceea zi de
primavera. De acum totul s-a sfarsit, nu mai este
printre noi si trebuie sa ne regasim. Viata merge
inainte dar de uitat niciodata n-o vom uita. Mereu
va fi in inimile noastre.

86
O profunda liniste m-a cuprins. Ducandu-mi
mana la inima si apasand-o cu putere, aveam
impresia ca-mi sare din loc. Am luat o pastila de
calciu si m-am mai calmat. Dupa toate cele
intamplate am ajuns la concluzia ca pentru
oricine, mai devreme sau mai tarziu, vine ceasul
incercarii. Iar fericirea nu e un lucru pe care il poti
stapani, fiind o gandire, o stare sufleteasca ce se
poate transforma in fiecare moment, fie in bine fie
in rau.
Iosif sta la masa si curata un mar. Il priveam
cum desprinde coaja marului care semana cu un
sarpe si luneca pe langa cutit cazand pe farfurie.
Mai trecuse o zi de la inmormantare, apoi alta si
alta… iar in sufletul nostru tristetea era inca greu
de stapanit. Era luna mai in care abunda
frumusetea naturii si odata cu ea o explozie de
flori impodobea atat copacii cat si gradinile
caselor.
Seara se lasa incet iar in bezna noptii, ici
colo cateva stele razbat printre nori. In acea
noapte gandurile nu m-au lasat sa dorm. Auzeam
fiecare ora pe care o batea ceasul din Turn.
Auzeam ora 1 apoi 2,… pe urma 4 si parca eram
tot mai treaza. In acea noapte, daca am reusit sa
atipesc la ivirea zorilor. Dimineata la trezire cerul
era innorat, acoperit de nori negri. Vantul sufla cu
putere purtand hartiile pe care le intalnea in cale,
aruncate la intamplare de oameni mai putin
grijulii. Toti erau plecati de acasa. Eram singura.
Pierdusem notiunea timpului, fiind cu gandul
departe. In fata ochilor mei se perindau
evenimentele ultimelor zile. Pe langa tot necazul

87
avusesem si o surpriza ce m-a scos din prapastia
in care ma cufundasem.
Am fost anuntata telefonic sa ma prezint la
birou in legatura cu cererea pentru obtinerea unui
loc de munca. La repezeala beau un ceai in timp
ce ma imbracam, pe urma cobor din apartament,
am iesit in strada.
Fanfara militara defila cantand si
indreptandu-se inspre parc unde avea loc o
parada militara. M-am oprit pentru o clipa sa o
privesc pe urma mi-am continuam drumul spre
birou unde fusesem chemata. Acolo mi s-au facut
cunoscute actele de care aveam nevoie pentru
dosar. Pe urma am mers la serviciu. Eram in tura
de dupaamiaza. Deoarece nu stiam care va fi
finalul, am tacut, nu am spus nimic colegelor de
serviciu despre intentia mea privitor la un alt loc
de munca.
Stiam ca trebuie sa sutin un examen si ma
pregateam temeinic desi avusesem o diploma in
domeniu, terminasem demult cursurile. Au trecut
insa 10 ani de atunci si trebuia sa-mi improspatez
cunostintele.

Gandul la un nou serviciu nu-mi dadea pace.


Eul din mine ma incuraja si parca o voce launtrica
imi soptea: “incearca”, “sa ai curaj”, “nu-ti pierde
speranta ca totul va fi bine”. Dar emotiile erau tot
mai mari si imi faceam probleme despre cum sa-i
spun sotului si ce o sa spuna el despre asta.
Singurele persoane cu care povesteam erau copiii
mei. Si asa, in cele din urma a sosit si ziua in care
trebuia sa ma prezint la examen. In gandul meu,

88
ma rugam lui Domnezeu cerandu-i ajutorul, apoi
mi-am spus: Fie ce-o fi !.
Asteptam rezultatele cu emotie si spre
surprinderea mea am primit postul de gestionar la
noul magazin din strada Decebal impreuna cu o
colega total necunoscuta.
Eram fericita. Dar gandul la felul cum va
reactiona sotul meu la aflarea vestii, imi da fiori.
Pe de o parte eram fericita dar pe de alta parte
imi venea sa plang la gandul ca s-ar putea sa
avem o cearta destul de serioasa . Insa imi
faceam curaj.
Iosif era destul de conservator din fire,
accepta cu greutate orice schimbare din viata
mea. Incercam din rasputeri sa inlatur starea de
neliniste ce ma coplesea spunandu-mi ca pana la
urma totul se va termina cu bine. Consideram ca
aceasta stare e o scurta iesire din gratiile timpului
pe care o traiesc mai intens si atunci mi-am spus
ca voi trece prin toate. Cu trecerea timpului voi
face fata . Asa cum trece vantul printre ramurile
copacilor desfrunzindu-le toamna, voi trece si eu
prin incercarile ce vor apare in calea mea.
Vremea de afara era placuta. Pomii de pe
marginea drumului erau parca in asteptare sa
imbrace coroana cu podoaba de flori . pe cer norii
negrii vinetii pluteau rebel. Soarele arunca o
lumina placuta pe plaiurile bistritene. Ma grabeam
spre casa. Aveam emotii cand colegii vor afla ca
voi pleca, dupa 20 de ani de munca la liceu. Ce
vor spune? Cue mare surpriza le voi oferi? Nimeni
nu se astepta ca eu sa plec de la cantina, eu cea
care nu am lipsit nicio zi de la munca. Acolo m-am
format, acolo am crescut si totusi acum plec. E

89
drept ca nu am cerut parerea nimanui. Am
actionat calauzita fiind de propriul meu instinct.
Va fi cumva, imi spuneam. Am avut si momente
mai grele in viata, dar cu ajutorul Celui de Sus am
razbit. Nici acum nu-mi pierdusem speranta
crezand in continuare intr-un viitor mai bun si in
faptul ca de acum voi fi gestionara si nu un om al
cantinei, fiind pentru mine un progres, un salt
urias de la conditia unui simplu ospatar la cantina,
la conditia gestionarului, de acum inainte.
Acest gand ma inviora si imi dadea curaj.
Ajunsa acasa, le povestesc copiilor ca nu voi
mai lucra la cantina incepand cu 15 a lunii
prezente, fiindca am obtinut un post de gestionar
la un centru de panificatie.
Acel an 1985, a fost un an al unui nou inceput in
care am luat totul de la capat, devenind un alt
om. Copiii au ramas uimiti insa au inteles ca
decizia mea nu e rea.
Intre timp soseste acasa si Iosif. Servim pranzul in
tacere, pe urma imi fac curaj sa-i spun si lui
vestea cea noua care pe el l-a socat de-a binelea.
Au urmat o seria de intrebari dar in cele din urma
totul s-a rezolvat cu bine.
Noaptea avusesem un somn agitat. Gandul
la ziua de maine nu prea imi dadea pace.
Dimineata la trezire, emotiile parca ma mai
lasasera, simturile imi reveneau incetul cu incetul.
Mainile nu-mi mai erau reci, le simteam calde. Ma
gandeam la toti anii petrecuti la acea cantina si
nu puteam uita ca in urma cu 20 de ani am fost
atat de fericita cand am fost primita acolo si ca nu
ma deranja zornaitul vaselor… iar acum las totul
in urma cu oaresicare regret.

90
Asta e! Omul se mai schimba. Asa s-a intamplat si
cu mine. Imi doream ceva mai mult. Imi doream
un viitor si pentru copiii mei deoarece eram
convinsa ca odata ajunsa intr-un alt cerc de
oameni, voi rezolva mai usor un serviciu pentru
baiatul meu care avea deja armata terminata dar
nu avea inca o ocupatie.
Ma duc cu o oarecare retinere la biroul de la
cantina si le cer transferal. Au ramas cu totii uimiti
de decizia mea. Nu le venea sa creada! Pana la
urma am obtinut transferul.
Cu transferal in mana, il citeam si nu-mi credeam
ochilor ca e adevarat. Mi-am luat ramas bun de la
toti fostii colegi si cu ochii in lacrimi am parasit
cantina.
Vremea era destul de frumoasa pentru un
inceput de toamna. Pe cer pluteau nori albi,
vantul sufla in rafale spulberand frunzele uscate
de pe trotuar.
Imi amintesc ca mergeam spre casa cu gandul
departe, fara sa vad nimic din ceea ce se arata in
fata mea. Doar vantul care imi ciufulea parul imi
cunostea starea mea sufleteasca. Ma simteam
singura. Atunci am hotarat sa cumpar niste flori si
sa merg la mormantul mamei unde sa-mi descarc
sufletul plin de amaraciune. Nu puteam sa-mi arat
teama si supararea si nelinistea ce ma inconjoara,
nimanui. In fata copiilor si a sotului vroiam sa par
calma, linistita, puternica, iubitoare. Doamne, ce
bine ar fi fost daca ar fi trait mama! Ei as fi putut
sa-i spun totul. Era singura pe lumea asta care ma
asculta si ma indruma, insa a plecat la o alta
forma de viata, pe care nu o cunoastem inca si de
unde nimeni nu se mai intoarce.

91
Am ajuns la cimitir. Linistea cuprindea totul
in jur. Abia mergeam prin iarba mare crescuta pe
carare . Aproape ca reuseam sa mi-o imaginez pe
mama stand langa mine, insa imaginea nu putea
fi suficient de clara. Mormantul era acoperit cu
coroane de flori din hartie rigide deja. M-am
aplecat sa citesc cateva din inscriptionarile cu
nume cunoscute. Intre ele una mi-a atras atentia
ca un magnet. Pe panglica invechita si decolorata
scria: “ Cu dragoste mamei mele iubite” . Era
coroana din partea mea! Iar langa ea, pe panglica
trasa de soare, citeam “cu dragoste vesnica din
partea nepotilor, Tiberiu si Liliana”… In acel
moment simteam cum ma cuprinde ameteala si
ca sa nu lesin m-am asezat pe mormant
rezemandu-mi capul in palme, pe genunchi.
Dupa cateva minute mi-am revenit. Asa ca m-am
ridicat repede ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Cimitirul parea pustiu si linistit. Se auzea doar
glasul pasarilor ce cantau prin copacii din cimitir,
scaldati in razele soarelui. Dupa ce m-am
descarcat sufleteste, cu lacrimi in ochi, trecutul
inviase si amintirile ma bantuiau ca niste stafii.
Ma indreptam spre iesire, ascunzand orice
durere din suflet, ocolind gropile pe care le
intalneam in cale silindu-ma cu fiecare pas pe
care il fac sa par calma si linistita.
Lacrimile varsate la mormantul mamei m-au
linistit mult. Intorcandu-ma spre casa imi apareau
in fata ochilor, in fiecare clipa, fel de fel de imagini
legate de mama si incercam cu greu, sa le inlatur.
Odata ajunsa in casa, il vad pe sotul meu
care sta la fereastra si fuma o tigara. Era atat de
pierdut in propriile lui ganduri incat nici nu ma

92
observase cand am intrat in casa. In acel moment
l-am privit si vazusem ca anii il mai schimbara.
Tamplele ii incaruntisera si fata ii devenise mai
retrasa. Pe masura ce ma apropiam de el cu un
sentiment de afectiune si-a ridicat privirea
uitandu-se la mine zambind, probabil fericit ca m-
am intors.
- Unde ai mai umblat? ma intreba el.
- Am fost la mormantul mamei.
Iosif nu parea deloc suparat, zambea ca un
copil revenind pentru o clipa omul pe
care il cunoscusem cu ani in urma, tandru si
afectuos.
Aveam impresia ca pentru o clipa timpul s-a
oprit in loc. Nu se mai auzea niciun sunet, cu
exceptia vantului care batea in ferestre. Apoi s-a
apropiat de mine si cu un zambet ironic m-a
intrebat:
- Cand ai inceput tu cautarile unui nou
serviciu?
Pe moment nu am raspuns. Ma faceam ca
nu-l aud.
- De ce nu mi-ai spus nimic? intreaba iar
cu un ton iritat
- Nu vroiam sa te supar cu problemele
mele, i-am raspuns, in timp ce Iosif se
indrepta spre masa unde isi turna un pahar de
coniac, pentru a-si face curaj sa ma ia la rost.
Am clatinat din cap si mi-am spus in gand
“acum e acum”! Cu o voce plina de razbunare ce
iesea din glasul lui se intoarce spre mine furios si
palid la fata. Parea schimbat totalmente. Nu mai
era omul bland pe care il stiam.

93
- In tot acest timp, a zis el, tu ai tacut? De
ce?
- Imi pare rau dar am crezut ca-ti fac o
surpriza!
- Da, ai reusit, si inca ce surpriza ! a spus
cu ironie. Hai spune, mai ai si alte
secrete?
Am tacut. M-am gandit in acele clipe cu uimire,
cum poate transforma furia omul, facandu-l sa
devina o bruta ! Cum devinise de-a dreptul
amenintator, eram foarte atenta la ce-i voi
raspunde pentru a-l domoli, si pentru a nu pune si
eu paie pe foc. Vroiam sa par calma si i-am
raspuns dupa scurt timp:
- Nu mai am niciun secret, ai aflat totul!
In acel moment am simtit un fior ce-mi
cuprinde tot corpul. Noroc, ca intre timp
a sosit o vecina si asa, s-a terminat discutia intre
noi doi.
Vantul batea cu furie in ferestre facade-le sa
zangane. A fost un vant trecator de toamna ivit
din trecerea norilor.
Parca niciodata nu avusesem ganduri atat
de incalcite ca in prezent. Nu stiam daca facusem
bine lasandu-ma de vechiul loc de munca, imi
faceam probleme despre cum va fi noul loc de
munca. Si toate astea imi provocau un fel de
invalmaseala, o stare de neliniste. Ca trezita dintr-
un vis imi faceam curaj. Trebuie sa merg inainte.
Eu am ales, nu pot sa reprosez nimanui nimic.
Emotiile ma cuprindeau, ma macinau . Cu
convingerea ca timpul va rezolva totul voi privi
inainte si voi face fata deciziei luate in speranta ca
totul va fi bine. Nu mai puteam da timpul inapoi.

94
In timp ce sotul meu vroia sa-si mai aprinda
o tigara, am condos-o pe vecina care tocmai se
pregatea de plecare si careia ii imprumutasem o
suma modesta de bani.
Iosif ma privea insistent, ma fixa cu privirea
si parca vroia sa inceapa din nou cearta. L-am
evitat si am plecat in bucatarie.
Aceea zi pentru mine a fost o zi plicticoasa, cu un
soare zgarcit si obosit care apunea la orizont. Pe
geam puteam sa vad cum zboara frunzele uscate
aduse de vantul care sufla si el plictisit. Se lasa
seara.
- Sunt obosita, am spus eu.
- Da, atunci du-te la culcare daca esti
obosita, mi-a raspuns Iosif.
- De ce esti asa suparat?
- Nu sunt, mi-a raspuns si in timp ce se
indrepta spre mine a incercat sa se
abtina
schimbandu-si atitudinea.
Acum ca totul s-a aflat eram mult mai linistita.
Stiam ce vreau si eram pregatita sa lupt pentru
tot ceea ce am castigat cu atata efort si emotii.
In dormitor domnea linistea. Luna plina isi
revarsa lumina pe strazile pustii, iar intr-un tarziu
adormisem. Am avut un somn agitat, bantuit de
cosmaruri si spaime.
M-am trezit la orele 8 dimineata, pe geam intra o
lumina blanda ce-mi da o energie benefica. Ma
uitam pe geam, ceata se risipi, cerul era de un
albastru palid. Vantul adie usor, parca era un vant
de primavera. Daca pamantul nu ar fi fost
acoperit de frunzele uscate cazute in timpul noptii

95
in bataia vantului, ai fi putut spune ca vine
Primavara.
Privind in urma, ma vad cat se poate de
limpede in lumina soarelui de octombrie. Parca
timpul s-a oprit in loc pentru o clipa. Ma scol din
pat cu un sentiment de usurare. Ma simteam
fericita, lasand in uitare toate discutiile cu sotul
meu, pasind cu incredere in viitor, cu noi sperante
si idei pe care imi doream din adancul sufletului
sa se implineasca.

CAP.9

Un nou inceput, o noua slujba ca gestionara


era pentru mine o schimbare totala. Ma straduiam
din rasputeri sa fiu calma si speram in ajutorul lui
Dumnezeu, ca toate se vor rezolva cu un final
fericit.
Era o zi in care soarta mi se putea schimba
in bine. Simteam, traiam momentul. Parca
devenisem un alt om, o alta persoana.
Exista un moment in viata omului cand
norocul ii intinde mana. Daca il pierde, nu mai
revine niciodata. Acum a sosit momentul si pentru
mine si nu vroiam sa-l pierd. Norocul se obtine
greu iar daca nu ti-e dat de la Dumnezeu nu il
dobandesti niciodata. Vreau sa cred ca am avut
parte de putin noroc pe care l-am meritat dupa
cat am tras in viata cu atatea lipsuri si tristeti, iar
ca o raza de lumina, norocul a aparut si in viata
mea, tocmai in momentele in care nu mai
credeam ca exista vreo cale de iesire.

96
Aveam emotii. Ca orice drum in viata, oricat
ar parea de drept, nu este asa. Are cotituri spre
stanga ori spre dreapta cu surprize neasteptate.
In astfel de clipe ai nevoie de cineva care sa iti fie
alaturi, sa te inteleaga, dar din nefericire, eu nu
aveam. Sprijinul si speranta mi-au venit de la Cel
de sus care m-a sprijinit in momentele de
cumpana.
Vremea era placuta, eram multumita ca
reusesc sa-mi vad visul implinit. Soarele destul de
cald pentru o toamna tarzie, invaluia totul cu
razele lui aurii ce se revarsau peste tot. Sosise si
ziua in care trebuia sa ma prezint la magazin. In
prezenta mai multor reprezentanti de la birou, se
face deschiderea si mi se dau in primire registrele,
facturile cu marfa primita si cheia magazinului.
Aveam doar 35 de ani. Aranjata, cocheta nu
puteam decat sa arat foarte bine. Cu totii ma
priveau din cap pana in picioare. Ma faceam ca
nu-i observ rasfoind facturile. Asa sunt barbatii,
imi spuneam. Cand vad o persoana placuta nu o
scapa din priviri.
Intre timp sosise directorul si reporterii. Directorul
era un om inalt, cu o statura impozanta.
- Cum e? mi se adresa el. Ati preluat
totul? Si folosea un ton ferm.
- Da, domnule director, i-am raspuns.
Am observat ca parea multumit de tinuta mea si
imi arunca o privire cu un suras scurt.
Lumea curioasa da buzna in magazin, numai
bine pentru filmare. Aveam emotii pe care cu
greu le stapaneau cu atata multime si reporteri in
jurul meu. Am inceput vanzarile. Gandul de a nu
gresi, imi da fiori. Inceputul e mai greu, pe urma

97
totul devine obisnuinta. Dupa plecarea
reporterilor si a celor de la birou ma simteam cu
mult mai usurata. De acum faceam tot posibilul
pentru a cunoaste persoane influente care sa ma
ajute in legatura cu baiatul sa-i gasim un loc de
munca tot in domeniul alimentar.
I-am scris lui tata cerandu-i sa-mi trimita
pachete de haine, blugi care pe atunci nu se prea
gaseau si aveau mare cautare; astfel puteam sa
rezolv cu mai mare usurinta problemele aparute,
oferindu-le cadou in semn de recunostinta.
Intr-una din zilele urmatoare, probabil fiind
ziua mea norocoasa, am intalnit persoana care m-
a ajutat cu angajarea baiatului pe post de
merceolog la fabrica de paine. Dupa aceasta
aveam sa ma concentrez asupra fiicei mele care
era in ultimul an de liceu. Cum si vremea e
schimbatoare, zilele trec fara sa le poti opri si
baiatul ma ia prin surprindere:
- Mama, ma casatoresc, imi spune el.
Intr-adevar am ramas surprinsa, insa era firesc sa
se intample si asta, avea 25 de ani.
- Cine-i fata ? l-am intrebat.
Dupa ce am cunoscut-o nu am avut niciun
comentariu la adresa ei. Pe deasupra
era si frumoasa si lucra tot in domeniul alimentar,
la un magazin de paine. Fireste ca nu ne-am opus
casatoriei.
Dupa un an de zile, Tibi al meu devenise
taticul unei dulci fetite care ne fermeca pe toti cu
dragalaseniile ei.

Singura grija pe care o mai aveam era Ana-


liliana. Termina liceul. Sotul meu nu avea cum sa

98
se preocupe de aceste probleme fiindca era mai
tot timpul plecat pe santier cu lucrarile. Speram
ca cel putin fiica mea sa termine o facultate.
Invata foarte bine si se pregatea intens sa dea
admitere la chimie.
Dupa terminarea liceului a avut insa marea
nesansa de a pica la examene asa ca a avut
nevoie de ceva timp pentru a se pregati din nou. A
ales insa un alt profil, Dreptul.
In gandul meu o multime de idei imi cuprindeau
preocuparile ca o caracatita. Gandeam ca e
nevoie sa rezolv o slujba fiicei mele si intre timp
se va pregati pentru o noua facultate. Timpul sa
scurgea cu repeziciune. Au trecut vreo doua
saptamani in cautarea si rezolvarea unui serviciu.
La orizont o lumina rosiatica semnala
aparitia soarelui care facea ca ceata ce se
formase ca o pacla deasa deasupra orasului, sa
dispara, facand ziua chiar placuta.
Dupa ce m-am interesat in stanga si in
dreapta, cu ajutorul lui Dumnezeu am reusit. S-a
angajat ca si contabila la Sucursala CEC. Aveam
intentia de a o pregati sa ia ore pentru orice
facultate doreste ea. Cum copiii intotdeauna iti
fac surprise si fiica mea l-a intalnit pe Marius si
astfel, a uitat de facultate. Se casatoreste cu
acordul nostru. Marius era instructor de dans.
Avea un par natural saten si carliontat. Formau o
pereche frumoasa impreuna. Mama lui era
asistenta la spital, iar tatal lui era contabil iar la
nunta lor le oferise cadou o Dacia pe care o
castigase la loz in plic.
Zilele trec, nu stau in loc. Aveam
preocuparile zilnice si nici nu observam cum trece

99
timpul si deoadata ma vad cu ceva ani in plus si-
mi dau seama ca tineretea mea a disparut. Parca
nu ma mai recunosc, insa totusi eram fericita.
Inima imi era invadata de o bucurie vazandu-mi
copiii aranjati la casele lor avand o situatie
materiala indestulatoare.
Ce sa fi dorit mai mult de la viata: doar
sanatate !
Adevarat ca apele dupa o ploaie torentiala
se maresc in volum in matca lor, tot asa de
adevarat e ca omul mereu isi doreste ceea ce nu
are. Imi doresc sa fi putut da timpul inapoi cu
cativa ani. Si daca ar fi fost posibil as fi inlaturat
moartea pentru totdeauna.
Adevarat e ca omul nu-si schimba caracterul
orisicati ani ar avea. Doar trupul se subrezeste
sub povara anilor.
In acele momente eram singura iar sotul meu cu
munca de teren, venea numai la sfarsit de
saptamana. Aveam libertate destula sa ma
gandesc la anii de dupa razboiul care a lasat urme
adanci si suferinte in sufletele tuturor, mai mult
sau mai putin. Toate aceste amintiri au ramas
adancite in prapastia timpului ce desparte trecutul
de prezent.
Aveam acum o alta viata si imi doream sa
dureze la nesfarsit. Cum timpul nu poate fi oprit
si nici nu poti porunci zilei sa nu treaca, soarele se
indreapta spre asfintit, lungind umbrele pe
pajistea verde a campului care si-a schimbat
culoarea in ruginiu, dand semne ca toamna e pe
sfarsite si ca urmeaza anotimpul rece, iarna.
Carduri de ciori si stoluri de vrabii se
intorceau galagioase la cuiburile lor din varful

100
brazilor. Cadranul ceasornicului arata ora 8 seara.
Ma var in patul moale si pufos si deschid
televizorul. Urmaream stirile, apoi serialul Dallas.
Gandurile si amintirile trecutului ma bantuiam si
faceam eforturi ca sa le inlatur. Inventam in
gandul meu lucruri placute , si in final am reusit sa
adorm. Dimineata la trezire luam micul dejun la
repezeala, un ceai o felie de paine cu unt si dam
fuga la serviciu. Dupa ce cobor scarile de la etajul
4 mi-am dat seama ca-mi uitasem halatul si m-am
intors dupa el . eram superstitioasa. Stiam ca
daca ma intorc din drum, ceva n-o sa-mi mearga
bine.
Niciodata nu stii ce aduce ceasul asa ca poti avea
surprize cand nici nu te astepti.
Eram foarte atenda in aceea zi insa surpriza
nu a intarziat sa apara. Am avut inventar exact
cand ma asteptam mai putin. Noroc ca fusesem
foarte atenta cu inregistrarile, cu depunerile si nu
au fost probleme. Am iesit foarte bine, nu ma
atinsesem niciodata de ceea ce nu-mi apartine,
astfel inventarul a iesit foarte bine.
Bucuroasa si calma am incheiat ziua cu bine si ma
indreptam spre casa. Mi-a venit ideea sa merg in
vizita la o expozitie de arta. Aveam timp
suficient. Ma intalnisem si cu o prietena care
divortase de ceva timp .
- Salut, unde mergi, am intrebat-o.
- Am iesit sa-mi mai treaca timpul, sunt in
concediu, mi-a raspuns.
- Si nu pleci nicaieri? Am intrebat-o.
- Unde sa merg, singura e plictisitor. Si pe
urma cheltui prea mult iar acum

101
trebuie sa-i trimit fiicei mele la facultate. Stii ca e
studenta in anul 2 la Stiinte economice, la Cluj?
Vedeam pe fata ei cat e de fericita ca fiica ei e
studenta.
- Dar fiica ta? O fi si ea pe undeva
studenta, nu? Ma intreaba ea cu o
convingere totala.
- Ar fi bine dar fiicei mele ii aparuse un fat
frumos in cale si s-a casatorit. Este
contabila la CEC, sper ca va incerca din nou la
facultate cand va fi pregatita. Doar nu o sa stea
cu capul in cifre toata viata.
Printre altele i-am povestit cum s-a pregatit
pentru chimie, si ca avea nevoie de timp pentru o
alta.
- Tu ce mai faci? Ma intreaba prietena.
- Eu nimic deosebit, serviciu si acasa.
Acum vroiam sa merg la o galerie de
arta, nu vii cu mine?
- Mai bine, vino la inghetata si o prajitura
cu banii pe care ii platim la intrare, spuse
ea surazand.
Era destul de convingatoare.
- Ai dreptate, … si am renuntat,
indreptandu-ne spre cofetaria din centru.
Pe usa era afisat inventar. Si asa am
renuntat si nu am mai mers nicaieri. Ne-am
despartit si ne-am vazut de ale noastre.
Mergeam pe soseaua prafuita . Pe cer apar
nori din care se cerne o ploaie marunta. Ma aflam
in fata bisericii catolice si nu am ezitat sa intru
pentru a ma reculege printr-o scurta rugaciune.
Inauntru domnea o liniste apasatoare in lipsa
slujbei. Statuile aveau fetele palide si parca ma

102
priveau. Razele de soare intrate prin vitralii le mai
lumina chipurile. Am iesit si mi-am continuat
drumul spre casa, mergand pe trotuarul ce lucea
de umezeala. Aud clopotul batand orele doua
dupaamiaza. Ma indreptam spre casa. Cu toate ca
cerul era innorat, forfota pe strada era in toi.
Magazinele erau pline de curiosi si posibili
cumparatori. Dupa mai bine de 3 ore in vanzoleala
strazii, cascandu-mi ochii pe la vitrine am ajuns
acasa. Cerul era acoperit de nori grei si negri care
alergau bezmetici lovindu-se unii de altii
producand fulgere si tunete. Ma simteam singura
cuc. Probabil si vremea contribuia la starea in care
ma aflam, de tristete.
Dupa ce ploaia se mai potolise, apare fiica
mea ce locuia nunai la doua blocuri departare de
mine.
- Salut, ma saluta ea. Ce faci?
- Iata, tocmai ma gandeam la tine, ma
plictisesc, i-am raspuns. Vino, ocupa loc.
Cum iti merge la serviciu?
- Totul e bine, mi-a raspuns fiica mea. Dar
vreau sa-ti spun ca am avut un vis
oribil. In visul meu parca un barbat tinea o tava in
mana si pe ea se afla un cap de cal plin cu sange.
Imi dau seama ca nu e de bine! Si am venit sa-ti
povestesc, sa vad, tu ce zici?!
- Da, nu e bine deloc. Aveti grija cand
mergeti cu masina, Doamne fereste! Mai
treaca cu noaptea. Vezi sa nu pateasca ceva
Marius, calul e sotul tau, iar sangele inseamna
veste.
A trecut destul de mult timp de la acel vis.
Aproape ca era uitat si speram ca totul e doar un

103
vis trecator si ca nu se va intampla nimic ce ar
putea spulbera fericirea fiicei mele care parea
chiar fericita.
Lasasem si eu uitarii visul, si ma bucuram
de ziua prezenta lasandu-ma calauzita de legile
universului ce poarta in sine vointa lui Dumnezeu.
Legile universului se fac simtite prin limbajul
Divinitatii pe care noi reusim sa-l percepem prin
intuitia ce reiese din adancul sufletului nostru,
gasind calea spre o traire a vietii noastre in
speranta de mai bine. In viata unui om de multe
ori se intampla evenimente placute si neplacute,
toate fiind hotarate pe o perioada de timp si
nimeni si nimic nu poate schimba mersul lor oricat
ar vrea. Am ajuns la concluiza ca fiecare din noi
avem o soarta si trebuie sa ne-o traim asa cum ne
este data de Cel de sus. Trecutul si viitorul nu
conteaza, trebuie ignorat. Conteaza prezentul
gandindu-ma la ziua de azi.
Ziua urmatoare am mers la serviciu mai
repede cu o jumatate de ora, deoarece primeam
marfa: faina de porumb si paine neagra. Lumea
facea coada asteptand sa fie servita. Ma
straduiam din rasputeri sa-i multumesc pe toti,
dar nu aveam cum caci oricat comandam, tot nu
ajungea. Lumea cumpara cu sacii. Erau si zile in
care eram relaxata si ma puteam gandi la ce voi
face, astfel ca mi-am propus sa-i fac o vizita fiicei
mele.
Vremea era schimbatoare, umeda, batea un
vant rece facand vremea tot mai racoroasa.
Incetul cu incetul se instaleaza iarna. A plouat mai
toata ziua marunt, din norii vinetii care pluteau
pe cer. Priveam acoperisul caselor ce luceau in

104
ploaie. In acel moment a intrat un client pe care l-
am servit, apoi altul si altul pana la ora inchiderii.
Am mers sa depun incasarile de peste zi. Fiind o
vreme mohorata am mers pe urma acasa.
Mergand pe strada ma opresc in fata unui
magazin de incaltaminte si imi cumparasem o
perecehe de papuci de casa. Pe strada,
automobilele toceau strazile in fuga lor spre
destinatie. Priveam cladirile vechi pe care le-au
privit milioane si milioane de oameni de-a lungul
timpul, astfel m-am transpus in trecut. Mergeam
cufundata in ganduri, nici ca simteam ploaia rece
ce cadea fara incetare. Ma gandeam ca daca
pomii de pe marginea drumului ar avea glas, cate
nu ar povesti! Zidurile invechite de timp , cate
taine si suferinte, tristeti ori bucurii pastreaza in
tacerea lor ! Cate nu mi-au trecut prin cap in acele
momente! Ploaia marunta s-a transformat in
lapovita.
Dupa doua ore de visare am ajuns acasa.
Aveam o stare de neliniste. M-am asezat in pat si
am urmarit un film la televizor. Am mai schimbat
cateva cuvinte prin telefon cu baiatul meu, apoi
m-am culcat . Pe la orele 1 noaptea suna
telefonul. Buimaca de somn ridic receptorul iar la
capatul firului, aud glasul fiicei mele pe care cu
greu am reusit sa o inteleg din cauza plansului.
Somnul mi-a sarit pe loc.
- Mama, Marius a murit! M-au anuntat de
la spital.
Am ramas socata. In acel moment am inceput sa
ma imbrac repede si am mers la fiica mea. Am
ajuns in numai cateva minute. Accidentul avusese
loc in curba la Sarata. Neobservand un trailer oprit

105
si nesemnalizat corespunzator, a intrat cu dacia in
el, accidentandu-se mortal. A fost un soc ce nu se
poate descrie in cuvinte. Pentru mine a fost atat
de mare incat nu am putut scapa o lacrima.
Toata familia a ramas socata la tragica veste care
a venit fulgerator. Era prea tanar sa paraseasca
aceasta lume. Avea doar 27 de ani. Cautam sa o
consolez pe Liliana care trebuia sa accepte cele
intamplate caci nu se mai putea face nimic. Il
anuntasem si pe baiatul meu. A sosit si sotul meu
acasa la ziua trista a inmormantarii.
Sicriul se afla la capela unde lumea se
aduna si ne inconjura ca o padure neagra. Preotul
spune ultimele cuvinte de ramas bun de la familie
si prieteni. Imi tineam respiratia. Asteptam parca
sa se intample ceva. Firesc ca s-a si intamplat.
Groparii au inceput sa coboare sicriul in groapa
apoi fiecare din cei prezenti a inceput sa arunce
un pumn de tarana deasupra sicriului. Liliana sta
nemiscata la cativa pasi de mine. Semana cu o
umbra neagra. Avea ochii cazuti in orbite si
plangea fara retinere.
As fi vrut sa plang dar ochii imi ramaneau uscati.
Cu capetele plecate privind bulgarii de pe tarana
de pe sicriul de stejar am avut impresia ca il vad
si ma priveste. Cuprinsa de panica m-am
impiedecat. Clopotul bisericii batu ceasul doua.
Imi amintesc ca soarele tot intra si iesea dintre
nori. Era racoare si vremea da semne de furtuna.
Ne indreptam spre iesirea din cimitir. Un stol
de ciori se rotea deasupra noastra si croncaneau
tulburand linistea ce domnea in cimitir.
Dupa cateva zile Liliana s-a mutat acasa
pentru a fi alaturi de familia care ii putea acorda

106
spijin moral pentru a putea depasi mai usor
pierderea sotului, atat de neasteptata.
Iarna se instalase de-a binelea viscolind
zapada care pe timpul noptii a inghetat peste tot
ca o spuma. Zapada scartaia sub pasi, avea un
alb imaculat ce-ti lua privirea. Aerul rece iti taia
pur si simplu respiratia. Mintea imi era clara dar
parca in acelasi timp, goala de orice impresie.
Simturile imi erau stapanite de o nervozitate
ascunsa dar dupa cativa pasi facuti, imi revin.
Mergeam la serviciu. O vaga durere de stomac
pusese stapanire pe mine. Probabil din cauza ca
aveam prostul obicei ca atunci cand eram grabita
sa nu mananc nimic. Ajunsa la serviciu, cum nu
aveam clienti, mi-am facut un ceai si dupa ce l-am
consumat mi-am revenit complet.
Eram in pragul sarbatorilor de iarna. Vantul
sufla cu putere, cerul avea culoarea mai mult
cenusie, acoperit fiind de nori iar soarele, cam
zgarcit la vedere. Pentru mine Craciunul nu prea
era prilej de bucurie. Ba mai mult, deveneam
trista. Nu exista Craciun in care ochii mei sa nu
verse lacrimi. Singurul loc de revenire din starea
de tristete il gaseam la biserica. Acolo ma
simteam aproape de Dumnezeu care mereu mi-a
fost alaturi. Dupa terminarea slujbei, la intoarcere
spre casa, am trecut pe la coltul Bulevardului
unde odata pe vremuri se afla casa noastra si
unde fusesem adusa pe lume de catre mama mea
naturala pe care o pierdusem de mic copil ! Cat de
departe sunt acei ani! Cum am ramas azvarlita in
viata printre straini ! Cata suferinta am indurat si
cata durere ! Aceste trairi au trezit in mine numai
dezamagiri. Am intrat in lume printr-un hatis din

107
care azi ma mir, cum am reusit sa razbat ! fara
voia mea, imi amintesc de viata traita la matusa
Elena si cei 3 verisori ai mei. Doamne, ce greu ne
era! Nu se gasea paine, nu era nimic, era un timp
de suferinta cauzata de razboi. Painea era tare
scumpa la vedere si trebuia dramuita sa ne
ajunga! Asa s-au scurs anii copilariei mele.
Cum in orice exista un ritm al scimbarilor, si
viata mea luase un avant si se schimbase in mai
bine: fusesem inconjurata de dragostea familiei
mele pe care Dumnezeu mi-a randuit-o in urma
adoptiei.
Timpul era umed si rece. Incepuse sa ninga.
Zapada acoperea ca o mantie alba, acoperisul
caselor. Cum nimic nu tine, si iarna fiind destul de
lunga, a fost obligata sa lase loc liber Primaverii .

Un nou inceput a venit odata cu primele


raze de soare ale Primaverii. Cerul devenise de
culoarea smaraldului si semana cu o pictura in
ulei. Cupola bisericii evanghelice sclipea in
reflectiile razelor de soare. Pluteau cativa nori pe
cer, parca erau o panza de paianjen. Adierea
vantului de primavera o simteam pe fata ca o
mangaiere ce semana cu falfaitul unor aripi de
porumbel. Aceasta senzatie de liniste o datoram
ingerului meu pazitor care se afla pe umarul meu
drept si care m-a calauzit mereu.
Incet, incet, soarele se ascunde dupa orizont. Se
face seara . Apare luna pe cer si lumina in feeria
noptii, umbrele devenind vizibile in clar de luna.
In dormitor se auzea ticaitul ceasului care arata
ora 23,15 minute. M-am culcat. Am avut in acea
noapte un somn agitat. La trezire aveam o durere

108
de cap atat de intensa incat simteam ca-mi
explodeaza creierii. Am fost nevoita sa iau un
calmant care mi-a calmat durerea. In acele zile in
care asteptam sa treaca timpul, eram cuprinsa de
vartejul gandurilor ce ma framantau cu privire la
fiica mea. Era tanara vaduva si depasea cu greu
ideea ca sotul ei murise atat de devreme. Asa e,
nu poti sa schimbi destinul! M-am sculat si am
pus asternutul pe pervazul balconului pentru a-l
aerisi. Era pe la ora 8 dimineata. Liliana please la
serviciu iar eu ramasesem cu ale mele
trebusoare , pe acasa.
Ma gandesc ce as putea face astazi? Sa ies
in oras? La bloc nu prea ai ce face.
M-am hotarat sa plec in oras. Ma aflam in centrul
vechi, pe strada Lemnelor pe vremuri, astazi,
strada Liviu Rebreanu. Priveam indelung
arhitectura constructiilor cu care de altfel eram
bisnuita: Sugaletele, fiind si aceasta zona a
orasului un monument de arhitectura ce prezinta
interes turistic pentru strainii locului.
Priveam de departe, din strazile paralele
inspre azurul cerului, cladirile innegrite de timp
formate din piatra groasa, patinate de vreme si pe
care razboiul nu a reusit sa le distruga, stand si
astazi marturie vremurilor care au trecut.
Abia acum de cand s-a inceput demolarea
caselor de la periferia orasului, in locul lor
ridicandu-se ca niste giganti inalti, blocuri cu
multe etaje.
Dupa un timp, ma reantorc acasa, obosita
de plimbare. Inima imi batea cam tare, o aud. Asa
mi se intampla de fiecare data cand urc scarile

109
pana la etajul patru. Intre timp soseste si Liliana.
Mancam pranzul si ma adresez fiicei mele:
- Liliana, n-ar fi bine sa te gandesti la
viitorul tau? N-ar fi bine sa incerci si tu
la o facultate?
- Nu e rea ideea, dar sa stii ca si eu m-am
gandit la asta de ceva timp incoace.
Eram multumita de faptul ca se gandea si
ea la asta.
Pe cer pluteau cativa nori ca o panza de
paianjen flendurita, care incercau sa
acopere stralucirea soarelui dar nu reuseam caci
soarele tasnea ca o sageata si isi raspandea
razele aurii pe intreg tinutul bistritean.
- Cred ca ar fi bine sa incerci la una din
facultati, fiindca vei avea alte sanse in
viata. Incearca!
- M-am gandit sa incerc la Facultatea de
Drept.
Din acel moment ne-am interesat prin
intermediul unei cunostinte de un profesor
De la Universitatea din Cluj pentru a-i da
meditatii.
Nu i-a fost usor, saptamanal facea naveta la
Cluj pentru a lua ore. A costat ceva ce-i drept, dar
a meritat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Liliana a
reusit la admitere si cu nota mare pe deasupra
8.75, admitere la care fusesera 12 pe un loc.
Facultatea a urmat-o la fara frecventa pastrandu-
si serviciu. Imi aduc aminte ca era o zi frumoasa si
calda si eram foarte fericita ca am o fiica studenta
la Drept. Apoi amintirea face un salt, anii sar ca
peste un pod .

110
Suntem in anul 1997, an in care Liliana a
terminat facultatea. Era cam pe la orele 10
dimineata, cand suna telefonul si Liliana ma
anuntase ca a luat toate examenele la licenta. De
bucurie am inceput sa plang si-i multumeam lui
Dumnezeu ca o ajutase sa-si implineasca visul de
a termina facultatea pe care si-o alesese.
Dupa ce am pregatit toate bunatatile cu
care vroiam sa o astept pe fiica mea de la Cluj, m-
am grabit sa merg in intampinarea ei la gara.
Stiam ca iubeste trandafirii si cum in gara sta la
umbra unui copac o tiganca cu flori , am cumparat
de la ea un buchet de trandafiri rosii. Pana la
sosirea trenului mai erau aproximativ 30 de
minute. Apare langa mine un batranel cerand de
pomana. Scot din portmoneu bani in valoare de o
paine si-i dau. Dupa ce imi multumeste,
batraneleul pleaca lasand in urma lui un miros
dezgustator. Peronul garii era plin de lume. Unii
plecau, altii asteptau, era o continua forfota, un
du-te – vino. Acolo eram si eu! Trenul isi anunta
sosirea cu un suierat specific. Lumea cobora din
vagoane.
M-am postat langa cladirea cenusie de pe
peron de unde puteam sa vad bine cand apare
fiica mea . nu o pierdeam din vedere. Imi
intindeam capul in sus, ma ridicam in varful
degetelor de la picioare ca sa pot vedea peste
capul multimii care se ingramadea inaintea mea.
In sfarsit o vad. Cobora printer ultimii pasageri.
Imi fac loc printer multime si ma duc la ea. Ii
inmanez florile exprimandu-mi bucuria si eram in
culmea fericirii amandoua. Vibram de parca as fi

111
conectata la o priza electrica de o intensitate
placuta.
Aceea bucurie si fericire parca o simt si
acum cand scriu aceste randuri, in acest an, 2008,
fara nicio retinere.
S-ar putea ca atunci cand vor fi citite aceste
randuri sa nu mai fiu, dar sper ca vor oglindi
fericirea mea din acel timp , cand fiica mea cu
mult stres si efort a reusit sa obtina o diploma in
Drept. Daca stau si ma gandesc la trecutul meu si
la momentul in care am intampinat-o pe fiica mea
in acea zi, mi se puteau citi din priviri acele
sentimente de fericire ce apareau si in ochii fiicei
mele care radia de bucurie la fel ca si mine.
Pornim spre casa impreuna, nu inainte de a
ne potoli setea cu cate o Cola cumparate de la un
chiosc din gara. Iesim din valtoarea multimii
trecand pe langa cladirile cu multe etaje ce
semanau cu niste cuburi cu linii drepte, fara
acoperis, vrand parca sa sustina cu platforma lor
uriasa, bolta cereasca. Trecem pe sub copacii
seculari care umbreau trotuarele si strazile, odata
circulate de trasuri conduse de birjari imbracati in
pelerine, astazi luandu-le locul, masinile care
strabat in fuga arterele orasului de la un capat la
altul. Cat de mult s-au schimbat toate! Nimic nu
mai seamana cu trecutul! Zgomotul de pe strada
era filtrat de frunzisul copacilor. Prin ramurile lor,
stoluri de vrabii zburau si ciripeau fara incetare.
Cu acel sentiment de fericire ajungem la
scara blocului nostru si urcam la etajul patru unde
locuiam. Liliana o ia inaintea mea cu miscarile ei
de printesa, ondulandu-se din solduri si intrand in
apartament. Se grabea sa faca un dus apoi revine,

112
se aseaza in fotoliu si incepe sa-mi povesteasca
totul despre cum au decurs examenele. Cu
geamul larg deschis se auzeau cum vajaiau
masinile ce goneau pe strada. O ascultam cu
mare atentie pe fiica mea care in sfarsit, se
eliberase de povara invatatului.
In camera era foarte cald. Soarele
patrundea fara retinere in interior si cum locuiam
la etajul patru, pe timp de vara te sufocai de
caldura.
In incaperea incinsa de caldura de afara am
fost nevoita sa pun in functiune aparatul de aer
conditionat pentru a racori incaperea. Priveam in
ochii fiicei mele si vedeam in ei multumirea
sufleteasca si bucuria reusitei Am aranjat repede
masa si am servit supa dulce cu taitei si pui dat
prin ou cu garnitura de cartofi. Stiam ca e
mancarea ei preferata.
- Liliana, vino la masa !
- Vin numaidecat, raspunse .
Intre timp am asezat pe masa tortul surpriza
pe care il facusem pentru ea.
- Asta de surpriza! exclama Liliana.
In timp ce luam masa in liniste ma gandeam
ca am o alta problema de rezolvat:
un serviciu pe masura pregatirii, dar toate la
timpul lor.
Gandul imi fusese tulburat de zgomotul facut la
deschiderea usii de la intrare. Baiatul si-a facut
aparitia impreuna cu nepotica Diana.
- Ia uite cine vine! am exclamat eu de
bucurie la vederea lor.
- Salut surioara, ce mai faci! Salut mami!
Am venit sa te felicitam pentru

113
reusita. Bravo! si o saruta pe Liliana pe frunte.
Cum au decurs examenele? O intreaba Tiberiu.
- Ei, am avut noroc fiindca a picat ceea ce
cunosteam foarte bine, raspunse
Liliana si rasufla usurata.
- Bine ca s-a sfarsit cu bine. De acum pot
sa-ti spun “doamna avocat”? o intreba
razand.
Am pregatit si pentru ei farfurii pentru tort si
pahare pentru suc. Mancare nu vroiau caci tocmai
luasera masa inainte de a veni la noi. Eram
multumita ca-i vad servind din tort cu placere.
Nepotica Diana devenea tot mai frumoasa. Era o
domnisoara sarmanta.
- Ce face Mari? am intrebat. Mari era nora
mea.
Multumita de raspuns, cu gandul la toate
cate le-am trait, le-am visat, acum am
constatat ca orice incertitudine se poate
transforma in certitudine.
Pe cat de singura am fost in viata, atat de
multumita sunt in prezent ca sunt inconjurata de
cele mai dragi finite care alcatuiesc familia mea.
Cand ma gandesc ca toata viata mea, mai mult de
trei sferturi din viata am trait-o cu speranta ca
intr-o zi totul se va schimba in bine… In prezent
visul mi s-a implinit iar acum sunt fericita.
Dupa catva timp petrecut la noi Tiberiu si
Diana se pregatesc de plecare.
- E cazul sa plecam. Calatorului ii sade
bine cu drumul! Si se ridica de pe scaun.
Au plecat si s-au urcat in masina si l-a prima
curba s-au facut nevazuti. In acel moment am
hotarat o schimbare in comportamentul meu: sa-

114
mi alung ingrijorarea, supararea si sa ma bucur de
soare, de viata si de tot ceea ce mi-e daruit de Cel
de sus.
Liliana era ocupata cu aranjatul cartilor, si
punandu-le intr-o valiza le facu uitate.
- Liliana, stii la ce m-am gandit? Ar fi bine
sa-ti cumparam o masina. Ce parere
ai? Ar fi cadoul tau pentru reusita.
- Mi-ar place mult, dar nu e posibil, stii
bine, a spus Liliana.
- Ai sa vezi, numai sa vina taica-to si totul
se va rezolva.
Si el dorea foarte mult sa avem masina, iar
acum a sosit momentul. Imi amintesc
ca in urma cu multi ani… ma aflam in gradina la
matusa Elena si priveam in voie stelele de pe cer
care apareau una cate un ape bolta cereasca,
fiind singura pierduta in ganduri si imi puneam
intrebarea “ce se va alege de mine?” Nici nu
banuiam ca voi fi infiata. Nu stiam ca in viata mea
se vor produce schimbari atat de mari. Nu stiam
nimic. Un lucru stiam: ca nu aveam pe nimeni si
mereu simteam ca mi-e foame iar acel gand ma
infiora.
Ma linisteam doar atunci cand lacrimile ma
podideau si plangeam fara ca cineva sa fie langa
mine. Imi lipsea mama, bunica de care fusesem
nedespartita. Nu voi uita acea zi in care viata mea
a luat o turnura inspre bine, ziua aceea in care la
Primarie, singura trebuia sa iau o hotarare. Dar
multumiri fie aduse lui Dumnezeu ca mi-am
regasit familia prin adoptie. Iar apoi, prin casatorie
am dobandit cel mai frumos dar dumnezeesc,

115
copiii, Luceafarul ce straluceste pe bolta cerului
bucurandu-mi sufletul.
Sufletul meu complet lipsit de fericire si plin
de tristete … acum s-a terminat! A reaparut o
explozie de fericire ce m-a schimbat, m-a
innaripat si mi-a dat forta si curaj la vederea
copiilor si imbold in a lupta pentru a fi ei mai
fericiti.
Asa cum incolteste bobul, cum iese sarpele
din pielea lui, asa am iesit si eu din carapacea
mea inchisa, lipsita de bucurii, devenind ceea ce
sunt astazi, o femeie plina de entuziasm. Chiar si
atunci cand ma uit in oglinda si nu ma recunosc
fiindca anii trec, sunt eu acel copil al nimanui,
doar ca acum acel copil a devenit matur. Nimic in
viata nu este la intamplare. Totul este bine
prestabilit. Gandul meu incepe din nou sa se
indrepte la ceea ce am fost si la ceea ce voi
ramane … la gandul ca sotul meu va sosi in
curand acasa si speram ca va fi de acord sa
cumparam si noi o masina pentru fata noastra
care merita acest lucru, pe bune.
Cu emotii speram ca dorinta mea sa se
implineasca facandu-mi fiica fericita si odata cu
ea, si pe mine insami. Imi doream si eu destul de
mult sa avem o masina.

CAP.10

Inserarea se face simtita . linistea se


asterne pe intreg cuprinsul. In feeria noptii, sub
clar de luna nu se mai auzea nicio soapta. Bolta
cerului era presarata cu mii de stele ce straluceau

116
ca diamantele. Cu un freamat ce vibreaza in
cugetul meu, ma culc. Trag patura in pat si ma
cufund in somnul adanc dar fara vise. Dimineata
la trezire, cu un cer senin si cu o lumina clara, cu
aer proaspat, ma scol simtindu-ma inviorata si
plina de energie. Pe strada incepe forfota de zi cu
zi. Masinile circula incarcate cu marfa facand
aprovizionarea magazinelor. E zi de sambata,
ora 4 dupaamiaza. Soseste si sotul meu. Cu o
marie bucurie ii dau vestea ca Liliana a luat
examenul de licenta.
In timp ce sotul meu facea baie, eu astern
masa, lasandu-l sa manance in liniste. Apoi ma
adresez cu urmatoarea propunere:
- Ce zici, esti de acord sa-i luam la Liliana
o masina?
- Da, nu am nimic impotriva! De ce nu?
Raspunsul m-a bucurat. Dupa un calcul bine
stabilit din care reiesea ca avem
suficienti bani, s-au dus impreuna Iosif cu fiica
noastra la reprezentanta Dacia sa lanseze
comanda.
Dupa aproximativ o luna a sosit masina, o
Dacia gri metalizat de culoare inchisa si impreuna
cu Tiberiu s-au dus sa scoata masina. Liliana nu
avea curaj sa mai puna mana pe volan. Nu
condusese de ceva timp. Cred ca a fost cea mai
fericita zi din viata ei. Examenul luat, masina
cumparata! Eram si eu fericita. Nu mai conta cati
bani a costat.
In acele momente am stat sa reflectez... cum s-au
schimbat vremurile ! Acum copiii pot primi masini
drept cadouri, iar eu nu indrazneam, cand eram

117
de anii lor, nici sa ma gandesc la asa ceva! Alte
vremuri pe atunci!...
Acum, stau cu spatele la perete, si mananc
o felie proaspata de paine cu cas de oaie si rosii in
bucataria de la bloc. In mintea mea apare brusc
painea proaspata de casa pe care ne-o aducea
matusa Elena cand venea de la serviciu, si care,
de cum ajungea acasa, ne rupea la fiecare cate o
bucata pentru a ne potoli foamea. Aveam 5 ani pe
atunci... Nu voi uita acele zile, acea mancare cu
greu obtinuta si pusa cu portia in farfurie,
mancand din ea cu pofta dar niciodata nu era de
ajuns.
Au fost ani grei iar urmele razboiului s-au facut
simtite multa vreme inca...
Brusc tresar. Un zgomot puternic ma
readuce din amintirile trecutului. Ma uit pe
fereastra. In fata blocului, copiii se jucau cu
mingea lovind cu putere usa metalica de la
cinematograful Dacia din fata blocului, si acel
zgomot ma irita la culme. Ies pe balcon si strig la
ei, asa au mai incetat cu loviturile.
Zilele trec, trec si anii si suntem in anul
1989, an in care a avut loc Revolutia ce a dus la
caderea Guvernului Ceausescu.
Odata cu instaurarea regimului democratic
si a a noului Guvern, s-a dat un decret prin care
persoanele cu o vechime in munca de 25 de ani si
cu varsta de 5o de ani impliniti, se pot pensiona.
M-am incadrat in acel decret si am devenit astfel
o pensionara plina de energie inca. Nu-mi venea
sa cred ca sunt pensionara. Ma simteam la fel de
tanara ca atunci cand l-am cunoscu pe sotul meu:
plina de energie si vitalitate. Pe moment am lasat

118
gandurile sa alunece in trecut, sa ma bucur ca
traiesc si sa gust din plin rasul si fericirea.
Constienta fiind ca viata trebuie traita clipa de
clipa, nu lasam nimic sa se piarda din timpul ce-mi
ramanea liber. Ma plimbam prin parc, o mai luam
spre campie, visam, ma hraneam cu idei
fanteziste din filme care de-a dreptul ma
fascinau. Traiam clipe fericite greu de stapanit. In
acel moment, pasii m-au dus spre Podul
Budacului, de unde priveam apa care curgea
linistita si semana cu un sarpe ce sclipea in razele
soarelui.
Susurul scos de valurile ce se spargeau de
pietrele din rau, imi dau o senzatie de liniste
sufleteasca. Ce senzatie placuta e aceea de a-ti
privi chipul in oglinda apei. Pe marginea raului
puteai sa vezi bolovani mari pe care sta cate un
pescar plin de rabdare ca sa mai prinda cate un
peste ce nu prea se grabea la carlig. Lumina, apa,
codrii din jur totul ma atragea. Vazduhul zbarnaia
de senzualitate. Miresme jucau in aer. Un vant ca
o briza adie usor, parul imi flutura zburlit de vant
si parea nepieptanat . timpul a trecut asa de
repede... la fel si anii mei care au zburat ca
gandul.
Dupa ce mi-am limpezit gandurile,
incarcandu-ma cu energie de la natura ma indrept
spre casa. Ceasul arata ora doua dupaamiaza. Mai
fac ceva cumparaturi si odata ajunsa acasa ma
fac comoda intr-un fotoliu si in liniste o asteptam
pe Liliana sa se intoarca de la serviciu. Dupa o
dicutie, ca de obicei, „cum a fost la serviciu?”, „ce
noutati mai ai?”, „merge bine masina?” se face
seara. Vizionam un film apoi ne culcam in

119
asternuturile pe care tocmai le schimbasem si
aveau un miros placut de prospetime.
In loc sa am un somn linistit avusesem un
cosmar provocat de o bufnita ce in plina noapte
ratacindu-si zborul se lovi cu putere de geamul
balconului, scotand tipete infioratoare care m-au
trezit cu o sperietura zdravana. Stam nemiscata in
pat si nu realizam daca e vis ori realitate. Se trezi
si Liliana in camera alaturata si intreaba:
- Ce a fost asta? Buimacita inca de somn.
- Nu stiu nici eu, i-am raspuns cu inima
tresaltand de emotie.
La cateva minute bufnita mai scoate cateva
tipete urate de te infiorau, pe urma si-a luat
zborul.
Inima imi batea de parca vroia sa-mi sara
din piept. Aprind lumina si merg in camera la
Liliana si ii spun ca asta e un semn rau.
- Cineva o sa moara din familie! zic eu.
A doua zi ma duc la vecina mea cu care ma
intelegeam de minune. Locuia cu un
etaj mai jos si ii povestesc ce am patit asta
noapte. Nu era deloc surprinsa. Si ea a auzit cele
intamplate si imi mai spuse ca bufnita a stat chiar
pe pervazul balconului meu. Am inghitit in sec, ma
gandeam ca poate eu voi fi victima dar speram sa
nu se intample nimic.
Intr-una din zile stam de vorba cu vecina
Saveta si veni vorba despre bunicii mei. Saveta
cunostea toata situatia mea de familie, din
povestirile parintilor ei care pe acele vremuri au
lucrat pentru bunicii mei, la culesul merelor. Si imi
mai spune ca intr-o zi vom merge si o sa-mi arate
unde era locul pe care Statul il confiscase de la

120
bunicul meu. Imi facea placere sa fac cu ea
conversatie in legatura cu trecutul meu. Si asa, in
saptamana care a urmat, intr-una din zile fiind
vreme frumoasa, ne luam impreuna si mergem la
locul cu pricina, la circa 2 km distanta de oras.
Locul era numit valea Boilor si se marginea cu
padurea Sigmirului si o campie imensa, candva o
livada de meri. Nu mai erau decat cativa meri si
acestia pe jumatate uscati. Imi arata si locul
fantanii, izvorul care nu a secat nici azi si pe care
astazi cei de prin prejma locul il folosesc la
adapatul oilor. Langa fantana, pe acea vreme se
afla o casa de agrement unde se adunau mai
multi prieteni care impreuna cu bunicul mergeau
la vanatoare de iepuri si fazani.
Atunci am zis , ce e viata! Ce bine le era lor, iar eu
ce viata de amar am dus pana m-am casatorit!
Daca Saveta nu mi-ar fi aratat locul, eu nu aveam
de unde sa stiu despre asezarea lui.
- Stii ceva vecina!? mi se adresa. Fa forme
legale, cauta unde trebuie iar daca
pentru obtinerea terenului ai nevoie de martori,
tatal meu traieste si va veni cu placere ca martor!
Am inceput a face demersuri si formele
necesare pentru obtinerea terenului. Dupa
ce am completat un dosar l-am depus si
eram in asteptarea unui
raspuns.favorabil, speram eu.
Inima mea incepe sa aiba glas, o aud in
piept si in tample cum bate. Cerul era de un
albastru nemaiintalnit ce semana cu o fusta
imensa ce cuprindea sub poalele ei toata asezarea
din jur. Miresme jucau in vazduh, urcau si coborau
spre poalele dealurilor unde se afla asezata

121
frumoasa mea Bistrita. Lasandu-ma cuprinsa de
atmosfera placuta a acelei zile de vara urmarind
papadia ce-si imprastia sporii in vazduh, sub bolta
catifelata a cerului, ma miram de gingasia cu
care a inzestrat-o natura.
Am mai hoinarit impreuna cu vecina mea
prin iarba matasoasa, in acea zi superba cu mult
soare si atenta la clopotul inimii sa nu-mi schimb
ritmul pentru a nu-mi provoca palpitatii din cauza
urcusului pe deal. Am hotarat impreuna ca inainte
de a porni spre casa, sa ma zabovim sub umbra
unui stejar batran. Era o placere sa asculti
cantecul pasarilor, sa urmaresti zborul flururilor, si
din cand in cand mai vedeai, cu miscari rapide,
veverite care urcau in mare graba pe trunchiurile
copacilor si dispareau prin ramurile bogate de un
frunzis verde crud.
- Ce priveliste frumoasa ! ma adresam
vecinei mele care sta culcata pe jerseul
intins pe iarba verde amestecata cu frunze
uscate.
- Da, asa e! Cred ca ar fi cazul sa mergem
spre casa. Sa tot fie catre orele 2, a
spus vecina.
Dupa ce se ridica si hotarate sa pornim spre
casa, mai arunca o privire in jur si
imi spune:
- Ar fi pacat sa nu umbli sa-ti obtii
drepturile ; doar sunt ale parintilor tai.
Coboram incet pe cararile ce serpuiesc spre
vale si ajungem la drumul intens
circulat de masini.
Drumul era aglomerat. Parca cineva ar fi
starnit un musuroi de furnici silindu-le sa fuga

122
care-incotro. Astfel alergau si masinile, pe asfaltul
incins de dogoarea soarelui.
Povestind vrute si nevrute, intr-un tarziu ajungem
acasa.
La scurt timp de la sosire, sunt vizitata de o
buna prietena pe nume de Margareta, cumnata,
sora, toate la un loc. O consideram drept sora
mea cea mai mare, pe care nu o avusesem
niciodata, desi mi-as fi dorit sa fi avut o sora. Cu
ea depanam amintiri, imi destainuiam toate
necazurile sufletesti pe care odata spuse, ma
simteam eliberata de toata povara lor. O
cunosteam din tinerete. Avea o voce superba.
Canta ca o privighetoare. Fusese selectata la
scoala de muzica insa din cauza lipsei de bani,
parintii nu si-au permis sa o scolarizeze. Si in
prezent suntem bune prietene, ne vizitam si ne
sunam la telefon atat timp cat Dumnezeu ne va
permite.
Dupa timpul petrecut cu ea in acea zi, am
ajuns la concluzia ca sentimentul si simtirea,
prietenia de o viata nu se pot clatina daca sunt
sincere. Dimpotriva, ele cresc odata cu
intampinarea greutatilor si a suferintelor care ies
din sufletul nostru si tasnesc ca un izvor la lumina,
fara a le stapani.
Imi amintesc ca era o zi calda si fierbinte.
Amintirile mele aluneca in urma cu multi ani...
Inchid ochii si ma vad inconjurata de cei trei
verisori ai mei dintre care am tinut foarte mult, si
cel mai mult, la Emilia si Gus. Mihai fiind mai
strengar, fiins si mai mare ca noi cu 10 ani nu
prea ne potriveam la joaca si in idei. Apoi
amintirile mele fac un salt si ma vad in acele

123
vremuri cand tatal meu adoptiv ne paraseste. Si
din nou incepe greul. O vad pe mama adoptiva pe
care o iubeam enorm, cum se straduia sa-mi
pregateasca ceva de mancare dar ...nu prea avea
ce! A luat o bucata de paine, a uns-o cu untura, a
presarat-o cu zahar si mi-a dat-o. Am mancat-o cu
pofta... Sunt amintiri care m-au marcat si nu le
voi uita prea usor. Dar cum nimic nu tine si toate
au un sfarsit, timpul sterge mai greu, ce-i drept,
trecutul inlocuindu-l cu prezentul. Binele a venit
ceva mai tarziu cand anii frumosi ai tineretii au
trecut si nu mai pot fi readusi un lucru e cert: ca
in ziua de azi sunt fericita si sunt mandra ca
traiesc in oraselul meu, Bistrita , alaturi de fiica
mea. Restul nu mai conteaza. Conteaza doar
ceea ce intretine viata si pofta de a trai.
Nu la mult timp, primesc raspunsul de la
primarie. Raspunsul a fost nefavorabil. Fiind
infiata, am pierdut dreptul la mostenirea bunicilor
si nu se mai putea face nimic. Asta e! Cu regret
m-am resemnat.
Se face tarziu. Umbrele copacilor incep sa
se contopeasca cu inserarea si dispar odata cu
apusul soarelui. Pe mine ma cuprinde un somn
grozav si ma culc. Probabil din cauza oboselii si a
plimbarii din acea zi pe vreme de arsita impreuna
cu vecina.
Am dormit ca un copil in noaptea care a
venit. A doua zi dimineata ma trezii odihnita . Era
o dimineata superba, cu cer senin, eram vrajita de
glasul dulce al unui sticlete ce canta in copacul
din apropierea balconului meu, facandu-mi
desteptarea placuta. Rasaritul soarelui parea un
imens candelabru aprins la portile universului si

124
se ridica tot mai sus pe bolta cerului, inundand cu
lumina lui toata intinderea de la orizont.
Imi amintesc ca in acea vara nu plouase de
mai bine de doua luni. pamantul era crepat, iarba
se usca din cauza arsitei . Verdeata pomilor palea
si ea. Ascultam mereu buletinul meteo in speranta
ca anunta vreo schimbare de vreme, fiind mare
nevoie de ploaia ce intarzia sa apara. In
incapere, aerul era placut datorita ventilatorului
care in functiune consuma destui kilowati. Privind
din balcon spre cer, observ ridicandu-se un palc
de nori negri. Era semn ca va ploua. Eram
inconjurata de tacere. Am simtit ca prin fiinta mea
se petrece ceva. In acea clipa parca tot ce ma
inconjoara se indeparteaza si nimic nu se
potriveste cu prezentul, nici cu starea sufleteasca
in care ma aflam. Gandurile navalesc in trecut si
se cufunda. Din balcon puteam sa vad Turnul
bisericii evanghelice ce se inalta ca o bijuterie, in
mijlocul orasului. De la inaltimea la care ma aflam,
puteam sa cuprind cu privirea, gradinile si
acoperisurile caselor care nu erau inca demolate.
O neliniste mi se asterne in suflet. Cate nu mi-au
trecut prin minte?! In acelasi timp vad ca ceasul
arata ora 12. Era amiaza. Cineva suna la usa.
Ma uit pe vizor si vad un om imbracat in
haine de politist.
Ce sa fie oare?! De ce ma cauta pe mine
politia?! Am incremenit.
Deschid, il poftesc inauntru oferindu-i un
scaun sa ia loc. Dupa ce se recomanda scoate din
buzunarul vestonului o scrisoare si mi-o da.
- Este un anunt venit din Anglia din partea
avocatului tatalui dvs., spune

125
politistul. Aveti pe cineva in Anglia? Ma intreba.
- Da, pe tatal meu, ii raspund.
Pe moment m-am speriat. Credeam ca ma
vor acuza de ceva politic, Anglia fiind
o tara capitalista, iar noi cu regimul comunist plin
de restrictii... era si firesc sa ma sperii. Vazandu-
ma asa speriata, a trecut insa direct la subiect in
legatura cu documentul pe care mi-l inmanase.
- Am fost anuntati ca tatal dvs. a decedat si
trebuie sa raspundeti prin intermediul nostru, cum
doriti sa fie inmormantat.
In acel moment am simtit de parca cineva
m-ar fi lovit cu un baros in cap. Nu am putut
scoate niciun cuvant. Vestea m-a socat. Eram
cuprinsa de panica. Nu ma asteptam la asta.
Dupa plecarea politisului incercam sa-mi adun
gandurile ravasite. Eram socata. Nu aveam pe
nimeni cui sa-i spun ceea ce simt. Ma simteam
asemenea unui om care vazuse o fantoma. Toate
sperantele mele se prabusira ca un castel cladit
din carti de joc si care la o simpla atingere s-au
daramat. Acea neliniste si spaima ma cuprinse si
imi spulbera toata linistea si bucuria. Stau pe pat
si derulez toate gandurile ca pe un fir de ata, si ca
intr-un film, toate cate le-am trait. Lacrimile imi
curgeau ca un parau peste obraz, si totul parca se
scufunda in fata mea ca intr-o ceata. Norii invadau
cerul . Eram tulburata si totodata ma calmeaza
ploaia ce se revarsa suvoi peste strazile orasului si
in imprejurimi, revigorand verdele palit de arsita.
Ploaia atat de dorita veni in sfarsit. Stam in patul
meu cu asternuturi albe ca spuma si ma gandeam
la moartea nemiloasa care a curmat vietile
omenesti ale celor dragi mie, cei pe care i-am

126
iubit si care mi-au fost alaturi. M-am lasat pe
perna si ascultam vocea launtrica din mine.
Ascultam bataia inimii si a sangelui ce-mi zvacnea
in cap si in piept. Atunci m-am intrebat: pentru ce
suntem inzestrati cu gandire si cu suferinte,
pentru ce omul trebuie sa accepte moartea,
pentru ce gandirea noastra e faramitata de atatea
idei ? Singura mi-am raspuns: viata omului e o
aventura trecatoare . lasi in urma durere si
suferinte apoi totul intra in uitare.
Ma ridic din pat si merg la geam. Norii s-au
imprastiat iar soare indulcea din nou atmosfera
racorita dupa ploaie. Spre cer se inaltau blocuri
uriase cu mii de ochiuri de sticla in care pulseaza
viata ca intr-un stup urias. Ziua trece cuminte.
Un avion taia inaltul cerului trecand pe deasupra
blocului. Am simtit cum ma invadeaza setea si
beau un ceai.
Timpul trece in asteptarea Lilianei. Iau un
ziar, incep a-l rasfoi sa mai treaca timpul. Cautam
anunturi su rubrica noutatilor dar nu am gasit
nimic important. Nu ma puteam concentra la
nimic. Capul imi vajaia ca o banita, asa ca am
lasat ziarul la o parte. Ma simteam deprimata.
Lacrimile imi curgeau din nou , casa se invartea
cu mine cu fiecare miscare a capului. Ma indrept
cu privirea la fereastra. Lumina patrunde prin
perdeaua de dantela si pentru prima data m-am
simtit batrana, ca si cum viata mea se apropia de
sfarsit. Parca tot ce era important pentru mine,
trecuse si nu mai aveam nimic de asteptat.
Pentru moment simteam de parca si fi trait o
vesnicie . Asta-i tot? M-am intrebat atunci. Numai
batranete, suferinta si moarte? Si atunci m-am

127
gandit ca ce bine e ca Dumnezeu a facut in asa fel
ca omul sa nu-si cunoasca nici viitorul si nici
ceasul mortii. E de ajuns ca omul sa-si poarte
povara trecutului si sa continue a spera in ceea ce
va urma. Mainile imi tremurau, sufletul imi era
ravasit si nu mai puteam face nimic. Tatal meu
era mort, avea 83 de ani. Pana aci i-a fost dat sa
traiasca. Ce oribila e moartea de care nimeni nu
poate scapa! Mai devreme sau mai tarziu, toti
trebuie sa trecem prin incercarea acestei
nenorocite si cumplite experiente socante a
detasarii sufletului de corp, care inseamna
moarte.

Timpul trece, ceasul arata ora 4


dupaamiaza. Liliana soseste dupa scurt timp, vine
si Tiberiu. Trebuia sa luam o hotarare in legatura
cu anuntul de la Politie.
Dupa o serie de discutii cu ei, am ajuns la
concluzia incinerarii. Asa il puteam aduce mai
aproape de noi si sa-i mai punem cate o floare,
din cand in cand, la capatai.
Copiii au formulat raspunsul in limba engleza, apoi
Tiberiu a dus scrisoarea la Politie si din acel
moment am asteptat noi vesti cu privire la urna
tatalui meu.
Din balcon, vantul aduce usor mireasma
parfumata a florilor din ghivece. In acel moment
mi-am adus aminte... cand eram copil de 10 ani,
am cules flori de camp ce aveau parfum
asemanator cu al florilor din balcon, pentru a i le
oferi mamei la care tineam tare mult! Dar pana
am ajuns acasa, ele s-au ofilit insa speram ca

128
dandu-i-le mamei ea va avea puterea sa le
revigoreze.
Revin la prezent. O clipa am inchis ochii
ascultand cantecul unui sticlete care se auzea de
undeva din copacii din apropiere. As fi ascultat ore
intregi cantatul acelei pasari fiindca ma linistea.
Dar brusc a tacut. Trebuia sa ma impac cu ideea
ca nimic nu dureaza.
Dar plina de incertitudini, in mine mereu se ivea
intrebarea: ce mai urmeaza?
Timpul trece si noaptea se lasa peste intreg
orasul. Luminile se aprind reflectand culoarea
portocalie pe care puteam sa o vad din balcon.
Atmosfera era placuta.
Cu genunchii sub barbie, cu capul varit sub
plapuma, adorm. Dimineata m-am trezit devreme.
Soarele nu rasarise inca. Cerul era sidefiu iar iarba
lucea inca plina de roua diminetii. Dedesubtul
meu se auzea o fereastra deschizandu-se. Era
vecina mea, foarte matinala si ea azi. Trebuia sa
fac ceva. Iau o carte sa citesc pentru a ma linisti.
Aveam impresia ca orice timp irosit si orice clipa
pierduta se adauga anilor mei , care imi apasau
pe umeri dar incercam sa nu le dau importanta
ocupandu-mi timpul cu orice, numai sa nu ma
gandesc la anii pe care ii am si la teama de a nu
fii.
Teama era ceva de care nu puteam scapa
cu tot efortul depus. Nu am putut citi nimic
deoarece capul imi vajaia si totul se rotea in jurul
meu. M-am intins iar in pat si am adormit pana la
orele 10 dimineata. La trezire nu mai aveam
nimic. Probabil nu a fost decat oboseala, iar
somnul se pare ca a fost ceea ce mi-a lipsit.

129
Nelinistea ce ma cuprinsese inainte a disparut
odata cu norii de pe cerul de un albastru senin.
Acum ma simteam cu mult mai bine si am hotarat
sa fac o plimbare la birou la fiica mea. Ma imbrac
cu ce am mai frumos sa fiu cat mai cocheta si
pornesc spre fiica mea . Lumina zilei crestea in
intensitate cu fiecare clipa care trecea. Dar eu
apoape nu-mi dadeam seama, concentrandu-ma
asupra pasilor mei si asupra pocnitului ce se
auzea de la tocurile inalte ale pantofilor. In cele
din urma am ajuns la biroul fiicei mele. Bat la usa
cu o oarescare retinere, iar la auzul cuvintului
„intrati” deschid usa si intru.
Am fost intampinata de zambetul lui Liliana
care sedea la un birou frumos pe care avea un
calendar din care tocmai a rupt o fila si o
mototolea intre degete de parca strivea un
gandac. In birou mai era o colega de-a ei ce ce
ma fixa cu privrea.
- Uite-o pe mami! Si fiica mea se ridica
repede si imi ofera un scaun.
In timp ce asteptam terminarea programului
de lucru , cu privirea cercetam biroul
Era atat de frumos! Nu aveam cuvinte sa-i
multumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul dat fiicei
mele care in cele din urma, cu stradanii, si dupa
cinci ani de studii obtinuse un post elegant de
consilier juridic. Eram foarte fericita. Pe
calendarul din birou vedeam marcata ziua de 14
iulie a anului 2000. Minutele trec una dupa
alta,trece si ora, apoi ajungem la sfarsitul
programului ei de lucru. Amandoua pornim spre
masina parcata sub geamul biroului. Soarele
stralucitor era amenintat de norii care se

130
invarteau pe bolta cerului. Se facea simtita o
adiere de vant. Ne urcam in masina si pornim la
drum spre magazine sa facem ceva cumparaturi.
Ne oprim la un centru comercial, un
Supermarket . imi placea sa ma plimb printre
rafturi. Facusem ceva cumparaturi printre care
mai multe fructe, pe urma ne-am indreptat spre
masina sa facem o plimbare, timpul fiind inca prea
frumos incat nu ne venea sa mergem inca acasa.
Ne indreptam spre Dumitra si ne oprim in
prima parcare de langa marginea padurii.
Privelistea era atat de placuta incat aveai senzatia
ca te aflii pe un taram de basm.
- Asa-i ca e mirific aici? Nu as mai pleca
niciodata de aici , am spus. Apoi privii in
jur.
Liliana se uita la mine zambitoare.
- Imi pare bine ca esti fericita. Macar acum
sa ai parte de zile bune caci pana la
anii astia ai dus-o destul de greu.
Cuvintele ei calde au fost atat de linistitoare
incat mi s-au umplut ochii de lacrimi de duiosie. In
acel moment ma gandeam si la Tiberiu si la
familia lui. Diana a devenit intre timp o
domnisoara de toata admiratia. Era in clasa a 7-a.
Era ambitioasa si invata bine. Pe zi ce trecea
devenea tot mai frumoasa. Nu puteam decat sa
fiu multumita sufleteste si sa fiu mandra si de
nepotica mea dulce si speram ca Dumnezeu ma
va ajuta sa o vad si pe ea facand facultate pe
viitor.
Timpul a trecut repede si ne indreptam spre
dacia noastra. In timp ce coboram in zig-zag-ul
drumului, masina prindea viteza, indreptandu-se

131
spre casa, lasand in urma noastra linistea acelei
zile de neuitat. Miscarea masinii era regulata si
simteam sub mine leganarea usoara a arcurilor in
timp ce ne apropiam de casa.
Palcuri de nori se ingramadeau inaintea
soarelui ce apunea si aerul devenea mai racoros
iar in cele din urma am ajuns acasa.

CAP.11

Dupa o noapte de somn pe o vreme


furtunoasa ne-am trezit intr-un zgomot infernal.
Vijelia descoperise cinematograful Dacia situat in
fata blocului nostru. Acoperisul fiind din tabla, in
momentul cand aceasta fusese desprinsa, in
cadere a facut un zgomot incat credeai ca e
sfarsitul lumii. Acel zgomot si tunetele au pus in
picioare toti locatarii blocului. Ploua cu galeata.
Dar eram linistita ca aveam blocul acoperit. Ma
ingrijora ideea ca vantul puternic ar putea sa ne ia
acoperisul, insa nici nu puteam sa ma gandesc ca
desi acoperita partea noastra, ploaia tot ar putea
sa patrunda in apartament!
In hol facusem scari interioare pentru a urca in
pod unde planuiam sa facem o mansarda. In
timpul lucrarilor, din greseala s-a astupat gura de
canal si cum la vecini nu era acoperit, toata apa s-
a scurs pe scari in jos, buluc in apartamentul
nostru. Cobora ca o cascada. Ne-am speriat
amandoua. Nu stiam ce sa cred. Eram sigura ca
vijelia decopertase blocul deasupra partii noastre
de apartament.

132
Au venit in ajutor vecinii ca sa dam afara apa din
casa iar unul din baietii mai tineri din vecini a
urcat pe bloc si a desfundat canalizarea si dupa
aceea nu am mai avut probleme. Noroc ca vijelia
nu a durat mult dar a facut pagube destul de
insemnate. Dupa ce am reusit sa adunam apa din
bucatarie, parca m-am mai linistit putin. Primul
lucru a fost sa intreb baiatul daca mai avem
acoperisul.
- Da, canalizarea a fost problema!
Era pe la orele doua noaptea. Am pus pe
masa sticla cu tuica, paharele si paine,
cas si slanina si i-am poftit pe toti sa servim
impreuna un pahar de tuica, multumindu-le astfel
pentru ajutor. Culmea, la putin dupa aceea, toti
au inceput sa faca haz ca eu cu acoperis, „am
facut baie la etajul patru”. Am ras cu totii
impreuna si ma bucuram ca vijelia nu-mi luase
acoperisul.
Dimineata pe drum, numai geamuri sparte,
copaci doborati de furtuna, masini strivite de tabla
aruncata de pe cinematograf. Am ramas socata
de felul cum furtuna a ravasit totul, in mai putin
de 10 minute.

Afara batea vantul si cerul era innegurat.


Vremea era umeda. Liliana plecase la serviciu iar
eu am ramas acasa sa mai aranjez lucrurile dupa
„baia” din noaptea trecuta facuta „fara comanda”
de Sus. Pentru cateva minute am avut o senzatie
ciudata. M-a cuprins teama dar apoi in linistea
care se instalase in interiorul meu teama
disparuse. Probabil, din cauza vremii urate ma
simteam de parca totul in jurul meu se naruie.

133
In astfel de momente luam cartea de rugaciuni si
citeam din Psalmi, linistindu-ma. Linistea din
incapere era tulburata de ceasul care ticaia
neobosit si facea din minute ore, apoi zile si asa
au trecut zilele asteptand sa vina altele. Intr-una
din zilele urmatoare a sosit avizul de la posta
pentru a ma prezenta sa ridic coletul continand
urna cu cenusa rezultata din incinerare...
Ma prezint la ghiseu, inmanez avizul. Dupe
ce semnez de primire, tipa se uita la mine. Si
oarecum dispretuitoare ma intreaba:
- Stiti ce aveti aici?
M-am enervat pe moment zicand:
- Ce-i duduie? Am cumva fata de proasta?
Bineinteles ca stiu! dupa care i-a disparut acel
zambet nesuferit.
M-am abtinut sa-i adresez si alte cuvinte cu care
s-o pun la punct ca sa nu ma uite. Asa enervata,
am luat coletul si am iesit fara sa mai salut.
In jurul meu parca totul se naruie stiind ca
in bratele mele se afla cenusa tatalui meu.
Mergeam pe drum si lacrimile imi siroiau fara sa le
pot opri. Lumea ma privea si isi vedea in
continuare de drum. Coletul fiind destul de greu,
caci avea in jur de 3-4 kg. Pentru mine a fost ceva
ce nu pot sa-mi explic: simteam un fel de frica,
era ceva neobisnuit. E atat de deosebita senzatia
de a tine pe cineva la piept simtindu-i caldura,
suflarea si bataile inimii, si alta e senzatia de tine
la piept un obiect rece si fara suflare.
Gandul ca trebuie sa-l duc in casa imi da
fiori. In cele din urma am ajuns acasa. Vecinii
curiosi ma intrebau:
- Ai primit pachet?

134
- Da, am raspuns numai ca de data asta in
pachet este urna cu cenusa tatalui meu.
Ce sa zic, raspunsul meu pentru ei a fost
neasteptat. Mi-au urat condoleante si am urcat in
apartament unde am plans fara retinere.
Pe la orele 4 dupaamiaza a sosit si Liliana.
Se uita la mine care aveam ochii rosii de plans.
- Ce ai patit? Ma intreaba ea.
- Stai linistita! Nu am patit nimic. Am
primit urna... si nu am putut abtine sa nu
plang! Bine ca ai sosit si nu mai sunt singura, i-am
zis, facand eforturi in a-mi stapani lacrimile.
Acum aveam o alta problema: unde sa asez
urna? In balcon? Nu1 In hol? Nu! Dupa usa? Nu e
bine nici acolo! Si l-am lasat in debara. Parca o
voce imi spunea insa: „ia-l de acolo!” Merg il iau,
si in cele din urma il asez sub o floare mare,
aproape de patul meu, langa geam.
In ghiveciul de la floare era infipt un bat de
alun ce sprijinea floarea. Se face seara. Apoi veni
ora de culcare. Ma culc cu o oarecare retinere
stiind ca ramasitele lumesti ale lui tata sunt in
casa. Sotul meu nu era acasa, ca de obicei. Venea
la sfarsit de saptamana. Singura imi facea curaj:
„nu mi se poate intampla nimic; fantome nu sunt,
si daca sunt, apoi de ce sa vina ele acum?”
Cuprinsa de fel de fel de ganduri auzeam
cum ceasul din Turn bate ora doua... apoi patru...
pe urma se face ziua iar eu nu reusisem decat sa
atipesc putin. Dimneata la trezire eram obosita.
Parca venisem de pe o alta planeta. Capul imi
vajaia si ochii imi erau umflati iar cand m-am dus
in baie si m-am privit in oglinda, aratam de parca
ma transformasem intr-o ciudatenie. Aratam

135
oribil! Am incercat sa ma fardez, aveam de gand
sa merg sa vorbesc cu preotul pentru a
inmormanta crestineste urna. Stabilisem cu el ca
ingroparea sa aiba loc sambata seara deoarece
peste zi caldura era insuportabila. Oricum vara, pe
la orele 8 era inca lumina.
Am facut la comanda un mic sicriu in care
am asezat urna. Era ultima noapte, vineri, in care
mai aveam urna in casa. In acea noapte am
dormit bine dar am fost trezita brusc de o lovitura.
Ceva cazuse pe patul meu si simteam cum acel
ceva ma apasa, parca o mana nevazuta. Pe
moment am crezut ca visez. Insa nu! Eram treaza.
M-am speriat ingrozitor.
Cu toata spaima, scot usor mana de sub
patura si cu mare grija aprind veioza. Ce sa-mi
vada ochii !... Cazuse floarea pe patul meu, si de
spaima era sa dau ortu’ popii! Dumnezeule, ce m-
am speriat! Nu voi uita niciodata acea noapte.
Ghinionul a fost ca batul de alun s-a rupt iar
floarea a cazul astfel taman pe mine. Dupa mine,
mai putea sa astepte o noapte! Dar n-a fost sa
fie. Iar atunci ma gandeam in sinea mea ca s-ar
putea ca sufletul tatalui meu sa-mi fi multumit
intr-un fel... dar asa?! Sa ma bage in toti dracii?!
Nu ! Nu, cred! De ce ar fi asa? A fost o pura
intamplare care nu se uita.
Totul palpita in mine. Creierul imi vajaia,
sangele imi zvacnea prin vene circuland ca un rau
ce semana cu o lava aprinsa.
Tulburata de gandurile ce-mi sagetau
creierii, tulburata de somn, cautam sa ma
gandesc la ceva care sa ma linisteasca. M-am
trezit in zgomotul unei noi zile agitate, la fel ca si

136
celelalte care au trecut. Urma ziua in care
stabilisem cu preotul ca va avea loc inhumarea
urnei cu cenusa tatalui meu.
Cerul era innorat. Soarele se arata vag
dintre norii care alergau unul dupa altul. In acea zi
a sosit si sotul meu acasa ceva mai devreme
decat de obicei. Si fara sa ma controlez, pur si
simplu nu m-am gandit pe moment, ca as putea
sa gresesc cu o intrebare nu tocmai bine
exprimata.
- Cum de ai venit astazi asa devreme?
Cu asta am pus-o de oaie!
- Doar nu cumva deranjez! a raspuns sotul
meu simtindu-se jignit.
- Of, Domane! Nu vroiam sa te jignesc.
Scuze, am gresit fara voia mea,
dar uite ce necazuri am si am vorbit pur si simplu
fara sa gandesc. Iarta-ma! Ii spun.
Iosif ma privea posac si era deja pe picior de
cearta, cu mainile in buzunar, legandandu-se pe
calcai.
- Poate era bine daca nu veneam deloc, a
spus el.
- Ce vrei sa spui acum? Am gresit, ce mai
vrei! Hai, lasa! Nu mai fi asa
sensibil! Doar nu ma mir, caci prin cate am trecut
eu e posibil si sa poti gresi! Stii destul de bine,
cat tin la tine, doar avem doi copii frumosi si mari,
acum ce vrei?
Dupe ce l-am linistit i-am povestit cele
intamplate in noaptea trecuta.
- Bine, daca tu spui... incerca el sa fie
calm de data aceasta, insa ma privea cu

137
ochi reci si straini parca. Apoi se aseaza in fotoliu,
isi aprinde o tigara si pleca cu gandul departe...
- La ce te gandesti? l-am intrebat.
- Nu la mare lucru, de ce ma intrebi?
- Doar asa, am spus. Te vad cam suparat.
Sper sa nu o tii tot asa, doar ti-am cerut
scuze, nu ajunge? Intre timp soseste
Liliana.
Aranjam masa. Pregatisem sarmalute si
ciorba cu carne de porc. Dupa pranz sotul meu se
culca iar eu adun de pe masa si ma pregatesc in
asteptarea preotului.
Il sun si pe Tibi si il intreb daca poate veni ceva
mai devreme si daca poate sa mearga sa aduca
preotul. Se facu ora 7 seara. Afara era acum
destul de placut. Soarele apunea usor la orizont.
Intre timp soseste si Margareta, cumnata ori sora
mea, asa cum o consideram, fiindu-mi sprijin la
nevoie.
Minutele treceau. Soseste baiatul cu preotul.
Eram numai cateva persoane de fata. Dupa o
rugaciune de dezlegare, parca si acum imi suna in
urechi glasul preotului care zice: „indreapta-ti
Doamne fata catre robul tau si nu-l lepada
dinaintea fetei tale. Iarta-i Doamne pacatele,
mantuieste-l si miluieste-l Doamne amin...”
Pe urma coboram cu urna si mergem la
masinile care erau parcate in fata blocului. Una
era condusa de Liliana, cealalta de Tiberiu si in
cateva minute am ajuns la cimitir unde ne
asteptau doi tineri gropari ce sapasera o groapa
potrivita in care sa asezam urna.

138
Preotul mai rosteste cateva cuvinte ...”in
mainile tale Doamne incredintez sufletul robului
tau. Odihneasca-se in pace”.
Am scapat cateva lacrimi privind cum se
astupa cu tarana, micutul sicriu cu flori . Am platit
cei doi baieti pentru serviciul facut apoi ne-am
intors impreuna cu preotul la masinile ce asteptau
la iesirea din cimitir, pentru a ne duce spre casa.
Soarele nu mai urzea niciun desen pe fata
copacilor. Ramurile devenisera mai intunecate.
Umbra disparuse complet. Linistea domnea ca la
ea acasa fiind tulburata de strigatul cucuvelelor.
In gandul meu m-am intrebat oare unde a fugit
timpul? Cum s-au scurs minutele? Inchid ochii si
las mintea sa zboare unde vrea ea, printre
amintiri care nu pot fi uitate. Revin in prezent.
Urcam in masina si mergem in viteza pe drumul
prafuit lasand in urma linistea din cimitir iar pe
cand am ajuns acasa era deja tarziu. Ne
pregateam de culcare.

CAP.12

Mi se intampla uneori sa nu pot dormi, la fel


ca si in seara aceasta.
Ma ridic din pat si in linistea noptii ma
indrept spre fereastra. Am iesit in balcon sa respir
aerul curat al noptii. Eram mai linistita stiind ca
aranjasem cu inmormantarea. Dupa un timp ma
intorc in pat si incerc sa adorm. Am reusit sa
dorm pana la ora 7 cand ceasul imi dadea
desteptarea. Micul dejun se compunea din paine
cu branza topita si salam.

139
Am purtat o discutie cu sotul meu in
legatura cu pensionarea lui deoarece eram in anul
in care se putea pensiona si a facut demersurile in
vederea obtinerii drepturilor de pensie.
Ziua era superba si se incalzea tot mai tare
fiind luna iulie, luna lui cuptor.
Cum eram obisnuita sa umblu prin camp la
cules de plante pentru ceai ziua fiind prielnica,
nimic nu m-a retinut sa stau in casa.
Las pe masa un biletel pentru ca in cazul in
care vine sotul meu, sa stie unde ma poate gasi
si mai iau de una singura si merg in cautarea
plantelor pe locul care candva cu ani in urma era
al bunicilor mei. In fata mea se deschide o
priveliste incantatoare, un camp imens plin cu
flori, marginit de o padure de fagi si stejari.
Ma asez la trunchiul unui stejar batran cat
vesnicia, sub umbra caruia simteam racoarea
linistitoare ce ma ferea de arsita zilei.
Se spune ca daca stai rezemat de trunchiul
unui stejar, te incarci cu energie. Merita incercat,
e adevarat.
Putin mai jos la poalele padurii serpuia un
parau care semana cu un sarpe ce stralucea in
razele soarelui si in cursul lui spala capetele
aplecate ale balariilor de pe marginea lui.
Campul era pictat de un covor de flori
multicolore cautate de tot felul de insecte pentru
nectarul lor.
Simteam o liniste interioara, nu ma mai
gandeam la nimic. Numai conta trecutul, traiam
prezentul ascultand greierii si cantecul pasarilor.
Din cand in cand auzeam racaitul vreunei broaste
ratacita in parau. De departe se auzea dangatul

140
clopotului de la gatul oilor aflate la pasunat si
latratul cainilor de paza. Stand acolo, scrutam cu
privirea peste camp cautanmd florile ca sa le
culeg . Cautam cicoare, sunatoare, fierea
pamantului, toate bune la boli de ficat. Am mai
cules coada calului, coada soricelului fiind un bun
detoxifiant si ajutand la eliminarea calculilor
renali. Am fost si voi ramane o mare iubitoare ale
meleagurilor bistritene.

Nu la mult timp il vad si pe Iosif cum vine


inaintea mea cu o plasa in mana.
- Ce bine imi pare ca ai venit! Ce ai in
plasa?
- Surpriza, a raspuns sotul meu.
Ne asezam la o umbra deasa . Iosif scoate
din plasa doua beri reci inca si ne
potolim setea. Apoi ne infruptam din painea cu
slanina si ceapa pe care le pusese.
- Doamne, ce buna e slanina mancata
afara in camp, udata apoi cu o bere rece!
Si ii multumesc sotului pentru buna
intentie si il sarut in semn de multumire.
Un vant usor adie iar crengile incep a se
legana in bataia usoara a vantului.
Linistea padurii era tulburata doar de
mugetul cerbilor care venea din departare ca un
ecou. Mireasma florilor campuluii si al chimenului
te imbatau cu aroma lor. Nu ne grabeam acasa,
aveam tot timpul la dispozitie si profitam de vraja
zilei care se apropia de sfarsit. Lumina
dupaamiezii se asternu usor pe campie si ne
indreptam spre casa dupa ce am consumat si cea
de-a doua bere.

141
Inserarea se anunta iar lumina zilei se
schimba devenind mai trandafirie iar cerul, la
apusul soarelui se colorase devenind rosiatic.
Cand ma gandesc, niciodata parca soarele nu a
parut atat de incantator ca in acea zi plina cu
fagaduieli.
In acel loc cu campii, cu paduri, pur si
simplu m-am indragostit de ele, deoarece mi se
parea cel mai sincer loc din lume de unde nu
doream sa ma mai intorc niciodata. Si in acel
moment am fost cuprinsa de dorinta de a rade, de
a plange, toate la un loc. Pe masura ce veneam
spre casa unde ne asteapta fiica noastra Liliana,
lasam in urma noastra linistea acelei zile.
- Unde ati umblat hoinarilor? Toata ziua v-
am asteptat! A venit o scrisoare prin care ni se
cere sa trimitem un numar de cont si banca unde
sa ni se vireze banii obtinuti din vanzarea
bunurilor bunicului in urma decesului.
In acel moment fulgerator mi-am amintit de
bunatatea lui si tristetea ma coplesise. La gandul
ca omul e ca o umbra trecatoare iar cand moare
nu ia nimic cu el imi provoca lehamite. Asta e
viata. Unul aduna altul mananca ce aduna celalalt.
Noaptea trece urmata de o noua zi cu alergari si
noi sperante.
Liliana rezolva problema bancii si trimite
numarul de cont avocatului din Anglia. M-am trezit
in acea zi cu o durere de gat si cu temperatura,
probabil din cauza berii reci consumata in ziua
anterioara dar cu un paracetamol imi trecuse.
Sotul meu sta in fotoliu citind ziarul cautand
noi vesti. Orele trec urmate de o noua zi aducand

142
cu ele noi evenimente, unele placute, altele mai
putin placute.
Le preferam pe cele placute. Vroiam sa duc o
viata linistita si sa ma bucur in sanul familiei pe
care o iubeam.
Soarele asterne pete galbene printre
perdele. Ceasul inghite minute dupa minute, ora
una dupa alta si acele ceasornicului aratau ora
fixa pe cadran, care porneau pentru o alta zi luand
totul de la capat. Imi aduc aminte ca perdele nu
slujeau la nimic lasand soarele sa patrunda in
liniste pe peretii din camera . Toamna se apropie
cu pasi repezi. Pe cer stoluri de porumbei se
roteau si se indreptau spre acoperisul cel mai inalt
al blocului. Cateva scame de nori s-au asezat in
fata soarelui care devenise lipsit de putere si de
stralucire. Un vant se starni din senin si imi sufla
in obraz zburlindu-mi parul. Eram cufundata in
ganduri si in mintea mea parca reapare trecutul.
Am incercat sa ma apuc de crosetat ca sa mai
treaca timpul. Dupe vreo doua saptamani Liliana
soseste cu un aviz in care suntem instiintati sa ne
prezentam la banca pentru a intra in posesia
banilor.
Ziua urmatoare sotul meu plecase la birou
iar eu cu Liliana si cu Tiberiu am mers la banca.
La ghiseu fusesem anuntata ca exista in cont o
suma considerabila de lire sterline. Am ramas cu
ochii in soare si fara cuvinte. Eu aceea care de
multe ori in copilarie nu aveam ce manca, acum
sa devin milionara?! Nu-mi venea sa cred!
Nu am stat prea mult pe ganduri si pe loc
am impartit banii la cei doi copii ai mei, cu gandul
sa se bucure de ei cat sunt tineri. Baiatul meu

143
pornise o afacere si isi cumpara un spatiu unde sa
desfasoare activitatea impreuna cu sotia lui, iar
fiica mea isi cumpara o casa cu curte si gradina,
pe care a imbunatatit-o cu tot confortul necesar
pentru a ne simti bine.
Prin curte la casa, era o tacere posaca
fiindca era nelocuita. Era jumatatea lui octombrie
si ne da de inteles ca era un an bun cu recolta.
Soarele aluneca usor spre asfintit, lumina lui
blanda cazand peste paduri si dealuri facand
vizibila culoarea ruginie a frunzelor.
Zilele trec una dupa alta, timpul zboara ca
gandul asemenea vantului, pe urma se pierde
undeva in taina gandului pastrata in mintea mea
care din cand in cand revine cu o multime de
amintiri din trecut si prezent. Se asterne usor si
bland inserarea aurie cu aerul de toamna facandu-
ti somnul dulce.
Ziua urmatoare debuta cu o dimneata
innorata si o ceata transparenta care plutea in
vazduh. Dar ceata se rispi repede si pe la orele
10 aveam parte de o zi frumoasa fara pic de nori.
Cerul era acum de un albastru senin . Am mers
incet spre usa de iesire din apartament cu mintea
inca incetosata deoarece abia m-am trezit dupa
un somn lung. Am coborit treptele impreuna cu
sotul meu si mergem la noua casa care era la doi
pasi de blocul nostru despartrindu-ne doar linia
ferata.
Trebuia sa mergem sa asteptam mesterii
pentru a instala telefonul si televiziunea prin
cablu. Centrala termica fusese instalase deja. Nu
a durat mult deoarece intr-o ora mesterii si-au
terminat treaba iar eu cu sotul meu am urcat in

144
mansarda unde mereu gasea ceva de facut. Ma
uitam la el cum tinea tigara in coltul gurii, un drog
de care nu se mai putea lipsi. Vedeam cum fumul
ca un fir de atat ce se ridica din tigara il obliga sa-
si tina un ochi inchis fara ca acest lucru sa il
deranjeze.
- O sa-ti otravesti sufletul , renunta la ea
pana nu e tarziu.
- Banu’ rau nu piere! Atata placere mi-a
mai ramas, a raspuns.
- Nu fii asa de sigur ca nu ti se intampla
nimic. Nu mai ai 20 de ani!
Pe urma m-am luat cu alte treburi, cu
amenajrea gradinii din fata casei. Acesta a
fost visul meu de a avea o casa cu trandafiri in
fata casei. Intr-un colt al casei se afla un liliac iar
in celalalt, un zarzar de toata frumusetea. Am
plantat flori de sezon de la ghiocei pana la
crezanteme, de toate. Trandafirii ne incantau
privirea toata vara. Eram fericita multumita
tatalui meu care nu ma uitase. Un lucru ce ma
cam nemultumea: anii ce s-au asternut peste
umerii mei. Incercam din rasputeri sa nu ma las si
sa-i multumesc lui Dumnezeu ca imi da sanatate,
lucrul cel mai de pret in viata unui om. In acel
moment daca s-ar fi putut as fi dat timpul inapoi
cu cel putin 30 de ani. Dar cum nu e posibil, ma
multumesc cu prezentul, cu un suflet tanar care
nu recunoaste trecerea anilor.
Timpul trece repede, zboara ca nebunul,
nimeni nu-l poate opri.

In toata ziua aceea m-am plimbat prin


gradina. Pomii erau in rod. Prunele capatau

145
culoare brumarie. Cateva rosii isi aratau capetele
sclipind in soare si m-am grabit sa le culeg
.Indiferent ce auzeam si vedeam, ma miscam cu
incetinitorul si simteam cum fantomele trecutului
palesc rand pe rand eliberandu-ma de toata
povara pe care o purtam in sufletul meu. Faceam
un efort imens sa dau uitarii totul, amintirile
neplacute din viata mea. In acel moment suna
telefonul. Era Liliana interesandu-se simplu ce mai
facem, nimic mai mult. Stam pe o banca incropita
la repezeala de sotul meu si ne uitam cum vantul
legana crengile intr-o miscare usoara, de la o
parte la alta, facand sa vibreze frunzele ce
incepeau sa capete culoare tomnatica ruginie.
In gradina mai plantasem doi meri in
amintirea mamei adoptive si a tatalui meu din
Anglia. Dupa ce am terminat de amenajat totul
prin gradina, aranjasem si in casa si am stabilit sa
chemam preotul pentru a face festanie pentru
bunul mers al casei, ceea ce am si facut fara sa
mai lasam sa treaca timpul. Serile incep sa fie
racoroase si ne-am luat frumos si ne intoarcem
spre locuinta de la bloc. Luminile s-au aprins pe
drum, au aparut si stelele, iar umbrele copacilor
de pe marginea drumului ne insoteau spre casa.
Pe bolta cerului printre stele puteai sa vezi
luna ce stralucea ca un corn de argint fiind luna
noua.
In timp ce ne intorceam spre casa, pe drum
vorbeam vrute si nevrute. Am ajuns in
apartament. Dupa ce facusem un dus, pregatesc
cina ca de obicei. In timpul cinei sotul meu si-a
ridicat privirea spre mine si mi-a spus:

146
- Nu prea mi-e foame... si nu ma simt
deloc bine!
L-am privit speriata simtind un nod in gat. In
acea noapte nu am prea dormit.
Eram cam speriata, cu gandul ca ar putea sa
survina ceva neprevazut. In dimneata care a
urmat, un soare rosiatic isi facu aparitia la orizont
iar razele lui incalzeau aerul. Totul se trezea, pana
si roiul de musculite, care se roteau ca niste
norisori deasupra tufelor de iarba.
Iosif se trezi si el si ma privea in tacere.
- Cum te simti, l-am intrebat?
- Ceva mai bine, a raspuns.
- Hai sa ne imbracam si sa mergem sa te
vada un medic, i-am spus incercand sa-l
conving.

Diagnosticul a fost unul surprinzator de


socant. Iosif a trebuit supus unei interventii
chirurgicale, iar dupa ceva timp si-a revenit.
Totul a decurs normal , cu un regim
alimentar adecvat si cu un an de zile fara tigari,
sotul meu revenise in forma foarte buna. Arata
chiar bine! Parca intinerise.
Insa dupa circa un an, nu s-a mai putut
abtine, nici nu vroia sa asculte de nimeni si a
inceput din nou sa fumeze, ignorand complet
sfatul medicului.
Totul s-a petrecut in anul 2001. Eram
ingrijorati cu totii din cauza lui, si de indiferenta cu
care trata ingrijorarea noastra. A inceput sa
fumeze consumand in acelasi timp cate putin
alcool . Nici nu am mai incercat sa-l opresc

147
deoarece devenea tot mai furios, bruscandu-ne de
cele mai multe ori.
- Ce vrei? ... Lasa-ma ca doar n-oi trai cat
lumea! O tigara nu strica.
- Ei, nu-i chiar asa, i-am spus cu un ton
dojenitor.
Sotul meu me privea cam sfidator si
aprinzandu-si o tigara, iesi in balcon trantind
usa dupa el. Am simtit ca mi se face rau. Eram
nervoasa dar trebuia sa ma abtin. Stiam bine ce
pericol il paste dar nu puteam face nimic.
Priveam indelung prin perdeaua dantelata de la
geam si vedeam cum masinile circulau cu
repeziciune spre destinatiile numai de proprietarii
lor stiute.
Primul lucru ce l-am vazut a fost pata de
culoare, luminoasa aruncata de razele soarelui
care se filtrau prin perdeaua dantelata, facand
umbre pe mobilierul din incapere. Ma framanta
gandul ca, pur si simplu, dorintele noastre
fusesera ignorate de catre sotul meu. Nu mai era
nimic de facut. Il compatimeam si simteam o
amaraciune amestecata cu deznadejde si tristete.
Dupa ce a fumat tigara, Iosif intra in camera
uitandu-se la mine.
- Biata de tine! ...a spus el privindu-ma.
Incerci pe toate caile sa ma protejezi,
dar... nu e nevoie! Doar vezi bine ca ma simt
bine ... si nu mai fii atat de cicalitoare!
- Ce vrei sa spui? l-am intrebat eu furioasa.
- Te cunosc destul de bine, a spus si imi
lua mainile intr-ale lui strangandu-mi-
le cu putere.

148
Inima imi batea atat de tare incat mi se
parea ca nu mai aud ticaitul ceasului din
bucatarie.
L-am privit pe sotul meu fara sa spun nimic
pentru a-l proteja de ideile mele care puteau sa-l
faca nervos si sa se ratoiasca la mine, fara niciun
motiv. Asa ca m-am multumit sa ma asez langa el
si sa sorbim impreuna din cafeaua proaspata,
calda, ascultand ticaitul ceasului care nu mai
conteneau.
Teama de care nu puteam scapa era ca intr-
o buna zi se va intampla inevitabilul si ca boala
sotului meu ar putea sa recidiveze, aceste ganduri
ma nelinisteau. Asa gandeam, fiind cuprinsa de
disperare in tot timpul cinei apoi in fiecare clipa,
oriunde ma aflam.
Destinul ne-a mai acordat o sansa in timp ce
mi-am vazut de visele mele si sperantele mele
care nu-mi dau pace. Zilele se scurgeau incet,
toamna era pe sfarsite si iarna se apropie cu pasi
repezi. Printre crengile copacilor, razele soarelui
mai indulceau privelistea. Plutea ceata, iar seara
se lasa bruma. Luna stralucea pe cer iar noaptea
auzeam strigatul infricosator al bufnitei. Noaptea
a trecut intr-un mod destul de neplacut pentru
mine, ravasita fiind de vise si cosmaruri.
Dimineata ne-am sculat destul de tarziu ,
reluandu-ne vechile obiceiuri, citind ziarul sau
facand cele trebuincioase casei, pregatind
mancarea. Vremea se facu tot mai urata. Sufla un
vant aspru ce te obliga sa ramai in casa.
Zilele treceau rand pe rand, in liniste si am
ajun s si in pragul sarbatorilor de iarna. Craciunul

149
a fost la fel de trist ca si celelalte anterioare,
provocandu-mi mai mult tristete decat bucurie.

A trecut iarna cu vanturi aspre, ploi


marunte. Ca si in orice altceva exista ritmul
schimbarilor si imi faceam o ambitie de a nu-l lasa
pe sotul meu sa stie ceea ce simt.
O usoara racoare se simti odata cu primele
raze de soare cu miros de Primavara, cerul
devenind albastru ce-mi amintea de o pictura in
ulei dintr-un tablou.

CAP.13

Un nou inceput, o renastere, sosise


Primavara.
Sotul ma privea cu o expresie amuzanta,
lasandu-se pe spate in fotoliu. Cerul senin, orasul,
aerul limpede al primaverii, toate ma umpleau de
fericire in acel moment, uitand de nelinistea ce
ma macina in strafundul sufletului cu privire la
boala sotului.
As fi vrut ca timpul sa se opreasca in loc si
sa nu se mai sfarseasca, sa ma bucur de clipa
prezenta, dar dupa cum se stie, timpul nu poate fi
oprit si nimic nu se poate schimba din ceea ce e
dinainte prestabilit.
Sotul meu se imbolnaveste si cade la pat.
Nu se mai putea face nimic. Si asa in anul 2004
luna aprilie, sotul meu ne paraseste pentru
totdeauna, lasand in urma doar amintiri ce nu le
vom uita nicioadata. La numai 67 de ani s-a stins

150
dupa lungi suferinte despre care nu-mi face
placere sa vorbesc.
A fost un soc si pentru copiii mei. Tiberiu era
destul de afectat la gandul ca tatal lui nu mai e
fiindca fusese atasat foarte tare de el. Incercam
sa-l linistesc. Liliana era mai cu picioarele pe
pamant. Dupa obicei si datini crestine l-am
inmormantat cu onorurile care se cuvin.
Odata cu sosirea Primaverii si in asteptarea
sarbatorilor de Pasti, fiind ocupata, am trecut cu
mai multa usurinta momentul decesului,
incercand pe cat posibil sa nu ma las coplesita de
acele momente cumplite in care pierzi persoana
de alaturi si care iti fusese aproape. Suferinta o
purtam in tacere, in adancul sufletului meu, fiind o
chestiune personala. Cu Liliana langa mine si cu
tristetea in gandurile ce ma apasau, cautam o
portita in a ma linisti.
M-am lasat pe spate cu privirea fixata pe
tavan, innecata intr-o stare de amorteala si
tacere. Lumina si caldura acelei zile de Primavara
se intensificau capatand ceva din luminozitatea
zilei de Pasti, insufletindu-ma.
Am constatat ca bucuria si suferinta sunt de
fapt o singura funie rasucita ca o impletitura,
dandu-ti ragaz sa respiri iesind dintr-o stare si
intrand intr-alta. Dintre cele doua, una era mai
puternica: durerea.
Totul era inca prea proaspat pentru a fi
uitat. Ziua o sa se desfasoare, desigur,
plictisitoare, dar inzestrata cu oarescare liniste.
Oftand, voi privi cerul senin cu soare stralucitor si
lumina calda a acelei zile, atat de placuta.

151
Ce bine e ca oamenii nu-si cunosc viitorul. E
suficient sa-si poarte cu ei trecutul.
In cele din urma m-am mutat la casa fiicei
mele simtindu-i farmecul subtil si placerea de a
planta cat mai multe flori care sa ne incante cu
frumusetea lor.
Prin gradina, frumoasele galbenele cu
coloritul lor galben sclipeau in soare incantandu-ti
privirea. Nici iasomia nu era de neglijat. Emana un
miros parfumat impreuna cu crinii albi ce se
leganau la usoara adiere a vantului.
In anul care a urmat, am pavat curtea cu
dale, dandu-i o nota mai eleganta. Via din curte se
catara cu tentaculele ei pe un suport metalic facut
anume. Oriunde ma uitam, vedeam numai flori si
pomi care acum erau pe rod. Nu ma saturam de
privit si nu-mi venea sa cred ca e adevarat. Dar
era ! Le vedeam, le udam, le pipaiam simtindu-le
mirosul parfumat.
Era ora 4. Trebuia sa soseasca Liliana de la
serviciu. In timp ce ma mai invart prin curte aud
portiera masinii. Merg la poarta sa deschid sa
intre in curte si sa intre cu masina. Din portbagaj,
Liliana scoate cateva plase cu cumparaturi.
- Salut mami! Ce ai mai facut? Ce avem
bun de mancare...?
- Am incercat sa-ti fac pe plac, i-am spus.
O supa de taitei si snitel cu piure de
cartofi.
- Bun , zise Liliana.
Am luat si eu din plase si intram in
bucatarie. Pe pavajul din curte se auzea
pocnetul tocurilor de la pantofii cu toc inalt
ai Lilianei.

152
Odata intrate in hol sunetul devenea si mai clar
din cauza gresiei. Isi scoate la repezeala pantofii ,
incaltand papucii de casa si deodata se asternu
linistea.
- Of, ce bine e fara pantofi! Ce obositoare
sunt tocurile inalte!...cine le-o mai fi
inventat !
- Adevarul e ca o tinuta nu pare eleganta
daca nu ai pantofi cu toc...adaugasem.
Vezi bine ca si eu chiar si la anii mei, port
tocuri... deoarece tocurile fac forma piciorului mai
frumoasa si te face sa ai o tinuta placuta.
Ne asezam la masa.
- Ai intarziat azi mai mult, printesa mea!
Liliana se uita la mine cam indignata:
- Ce stii tu? Am avut o pana la una din roti
si a trebuit sa merg sa-mi rezolv
problema.
- Bine ca nu s-a intamplat altceva! Asa
sunt eu, imi fac mereu griji cand intarzii.
Am continuat apoi cu luarea mesei in
tacere.
Intre timp se aude broasca de la usa,
pocnind si deschizandu-se.
- Salut, domnisoarelor.
Era baiatul meu avand in mana o carte
cumparata de la librarie.
- Nu vreti sa cumparati carti? Intreaba el.
- Ce fel de carte ti-ai cumparat? L-am
intrebat.
- Uite, „Profetiile lui Nostradamus” Dupa
ce o termin de citit daca vreti, v-o
imprumut.
L-am invitat la masa.

153
- Hai si mananca cu noi, i-am zis si ma
grabeam sa-l servesc.
Eram fericita impreuna cu cei doi copii,
privindu-i ma gandeam cat de mult s-au schimbat,
cum timpul isi pune amprenta pe fiinta umana
modeland-o dupa bunul lui plac.
Ii multumeam lui Dumnezeu ca-mi modelase
doi copii de toata frumusetea si de care eram
foarte mandra.
Dupa ce terminam de mancat adun vasele si
mai schimbam cateva cuvinte.
- Acum trebuie sa plec, am stat cam mult,
afirma Tiberiu, apoi ridicandu-se de pe
scaun se indrepta spre iesire salutandu-
ne din mers:
- Salut, va sarut.
Impreuna cu Liliana l-am condus pana la
iesire. Dupa cateva clipe s-a auzit usa
de la masina inchizandu-se pe urma masina se
facu nevazuta la cotitura strazii
Liliana se duse sa-si faca siesta iar eu am
inceput sa plantez muscatele, in ghivece pentru a
le aseza pe pervazul balconului, deoarece
muscatele sunt cele mai rezistente flori si cele mai
potrivite ca ornament, impodobind fatada casei.
De pe balcon pot lesne privi in strada.
Lumea se grabea de la lucru spre casa, unii cu
biciclete, altii pe jos. Umblau ca niste roiuri de
albine strabatand strazile cu ultimele cumparaturi
in sacose. Soarele se lasa spre asfintit. Cerul e
scaldat cu o culoare violet- aurie. Casele cu
acoperisul din tigla rosie erau si ele scaldate de
razele apusului de soare. Seara capata trasaturi
feerice si se asterne treptat linistea.

154
Cobor in curte si impreuna cu Liliana
ascultam cantecul greierilor si ne minunam de
frumusetea noptii si de luna argintie si palida
arunca o lumina opaca peste tot cuprinsul
plaiurilor bistritene.
Noaptea trece. Incepe o noua zi cu alte si
alte evenimente.

Dimneata la trezire dupa micul dejun Liliana


pleaca la Tribunal sa verifice un dosar la arhiva.
Cu o tinuta lejera ma duc in gradina sa vad cum
mai creste salata, ceapa verde si admiram bobocii
de trandafiri pe care mai puteai inca zari boabele
de roua ce sclipeau in soarele ce se inalta tot mai
sus pe cer, avand o lumina dulce si reconfortanta.
Luasem cu mine o carte, „O intoarcere in
trecut” de Dante. O citeam cu mare placere. Pe
undeva ma regaseam cu totul in ea. Se spune ca
nu e bine sa te intorci in trecut, dar poate e
adevarat! Insa trecutul niciodata nu se poate uita,
nu-l poti sterge . Si atunci... cum sa-l uiti?! Fara
trecut am fi deposedati de radacini. Numai ca unii
se gandesc la trecut cu placere, isi aduc cu drag
aminte de el, iar altii au un trecut mai putin placut
si de care nu le face placere sa-si aminteasca.
Trecutul meu are cate ceva din toate ceea
ce face sa nu poata fi uitat.
Era un inceput de saptamana cu o vreme
placuta, pe bolta cerului albastru rataceau cativa
nori fugari. Nimic nu ma retine sa nu ies in oras.
Asa ca nu am stat mult pe ganduri si ma aranjez
intr-o tinuta potrivita acelui anotim de vara.
Imbrac o bluza vaporoasa de culoare roz, un

155
pantalon alb si o iau din loc parca as fi fost atrasa
de un magnet. Pasii m-au dus in parc.
Caut o banca libera si ma asez. Parcul era
plin de copii care se plimbau cu bicicletele si mai
vedeam cate o tipa plimbandu-si cainele cu lesa.
In acel moment m-am gandit ca voi face tot
posibilul sa am si eu un catel care sa-mi alunge
singuratatea.
Vantul adie usor leganand crengile
copacilor. Frunzele vibrau ca niste foite de hartie
sclipind in soare. In fata mea se afla terasa Casei
de cultura ce-mi aduce aminte de vremurile
copilariei cand ma plimbam cu bunica pe aleea
promenadei eu avand pe atunci doar 4 ani.

156
O zi de târg din preajma „Bisericii”

157
„Sugălete” înainte de modernizare

Am observat o mica schimbare. Pe


balustrada terasei se cocota acum o vie salbateca
ce pe atunci lipsea. Copacii erau aceiasi dar mai
inalti si mai batrani pastrand in taina secretele
trecutului. Nu uit cum arata nici Centrul vechi, de
Sugalete!
Eram cu ceva mai mare, aveam deja 5 ani si
parca vad targul din jurul Bisericii evanghelice,
adica piata unde veneau tot felul de negustori cu
marfuri pentru vanzare pe care le aduceau pe
spatele asinilor, in desagi. Mai vedeam carute cu
coviltir pline cu oale de lut frumos lucrate.
Targul se tinea numai martea si vinerea. La
Sugalete se mai afla si o cismea unde puteai lua
apa potabila. Acesta era locul preferat al

158
servitoarelor. Le recunosteai dupa portul pe care il
aveau. Purtau fuste largi frumos ornate peste care
puneau un sort alb legat la spate cu o funda care
atarna la lungimea fustei. Aveau pieptar strans pe
corp lucrat din acelasi material ca si fusta . Sub
pieptar se vedea bluza frumoasa alba cu
manecute scurte si bufante. Aveau o pieptanatura
specifica. Parul era neted, dat cu ulei pentru a
avea luciu si impletit in doua cozi care se
prelungeau cu fonda lasata pe spate pana la
lungimea fustei. Fiecare era insotita de cate un
soldat, iar eu fiind copil, le admiram . Sugaletele
era locuit aproape in totalitate numai de sasi.
Parca si acum vad sastele stand pe scunele , sub
bolta rotunda a Sugaletelor, vorbind nestingherite
in limba lor, cu glas tare.
Si pe atunci erau magazine Sugalete la fel
ca si azi doar ca nimic nu mai seamana cu ce a
fost atunci. Imi aduc aminte ca la coltul
Sugaletelor ce duce spre bulevard, se afla o
farmacie. Acum e o galerie de arta. Nu pot uita
cand intr-una din zile, ma plimbam pe Aleea
Promenadei ce sta marturie vechiului zid al cetatii
Bistritei ce dateaza din anii 1895.
Cu ochii mei de copil vedeam aceea alee
atat de adanca si abrupta dar astazi, in realitate
cu ochii omului matur n-o vad la fel. Imi aduc
aminte ca in timp ce ma plimbam cu bunica a
inceput deodata sa sune sirena de la uzina cu
sunetul sau ingrozitor. Era semn ca trebuie sa ne
adapostim . Fiecare fugea pe unde putea iar pe
mine bunica ma luase la repezeala si ne-am culcat
in acel sant inalt si adanc. Eram speriata
ingrozitor. Bunica incearca sa ma linisteasca .

159
Dupa ce sirenele au incetat, la scurt timp au
trecut avioanele inamice pe deasupra noastra cu
uruitul lor ingrozitor pe care nu-l voi uita
niciodata. In acel an in 1944 pe 4 aprilie a fost
bombardata capitala. Cu mult mai tarziu am aflat
si eu despre aceste lucruri.
Pe urma din nou sunetul sirenei, de data
aceasta un sunet subtire care anunta trecerea
pericolului. Si atunci am iesit din ascunzatoare,
iar la putin timp parcul se umplu din nou de
oameni.
Unde s-au putut oare ascunde acei oameni!?
Eu stiam doar ca in acel sant eram eu si cu bunica
mea.
Sunt amintiri care odata traite nu pot fi
uitate. A trai in vreme de razboi era foarte greu,
cu multe lipsuri ce m-au marcat pentru toata
viata, lasandu-ma cu un gust amar.
Toate acestea le gandesc acum. Pe atunci
eram doar un copil si am inceput sa simt frica de
razboi si sa gust din necazurile pricinuite chiar din
anii copilariei. Insa toate sunt acum de domeniul
trecutului si incerc sa nu ma mai gandesc decat la
prezent privind spre viitor.
Farmecul parcului si lumina cu stralucirea ei
ma atragea cu totul bucurandu-ma de o atmosfera
incantatoare. Vazduhul zbarnaia de senzualitate.
Grupuri de tineri, doi cate doi, se plimbau pe
aleea din parc. Orasul imbraca o haina noua cu
cladiri cu multe etaje pe ferestrele carora soarele
intra in voie. Iesind din valtoarea parcului pasii m-
au dus pe la Coroana de Aur si de acolo am luat-o
pe bulevardul cu copacii seculari care mai
pastreaza si astazi in secret, tainele razboiului.

160
Ma uitam la avalansa de masini care
circulau grabite spre directii diferite. In mine am
simtit o bucurie, o fericire care avea glas si care,
parca se cerea sa se faca auzita. Dar cum ?!
Eram singura, nu aveam cui sa spun in acel
moment ce simteam. Regretam ca au trecut anii
mei si tineretea s-a dus . Daca nu numar anii, e
bine, dar daca ii numar nu prea imi face placere
dandu-mi seama ca am imbatranit. Continui
asadar sa privesc la tot ce se petrece in jurul meu:
sa admir coroana stufoasa a copacilor si verdele
care nu s-a schimbat, fiind acelasi in trecut si in
prezent.
Inima orasului pulsa lasand sa se observe
dezvoltarea moderna si odata cu ea, si progresul
industriei. Construirea de noi fabrici, CPL.-ul,
Fabrica de matase, Fabrica de sticla etc. unde cea
mai mare parte a populatiei Bistritei isi castiga
existenta. Pe atunci nu se cunoastea notiunea de
„somer” . Aveai siguranta zilei de maine. Astazi
insa viata a devenit o adevarata aventura. Mereu
in cautare... cauti dar ce? Cauti un loc de munca si
nu-l gasesti! Ma refer la tinerii care termina sau
nu o facultate nu mai au unde sa se angajeze.
Fabricile s-au inchis. Noroc ca mai exista
speranta cu care omul se mangaie spunandu-si
„va fi cumva”. Mereu cauti o portita de iesire pe
care in cele din urma, o gasesti. Cu pasi lenesi,
fara sa ma grabesc, trec pe langa cladirile vechi
ce dainuie inca pe bulevard.
Vremea e superba, iar eu port o rochita cu
decolteu pe care o am inca de la varsta de 30 de
ani si inca imi vine destul de bine dupa ce i-am
dat drumul pe la cusaturi. Purtam ochelari de

161
soare cu o rama frumoasa iar pe cap aveam o
palarie cu bor mare. Traiam cel mai frumos
sentiment din viata mea de dupa pensionare. Imi
dadea forta sa uit ca viata trece si ca prezentul
trebuie trait. In mine vibram de fericire.
O usoara adiere de vant aduce spre urechile
mele ecoul ceasului din Turn, Batea ora 2 dupa-
amiaza. Strabateam bulevardul de la un capat
spre celalalt, apropiindu-ma de casa. Soarele ma
invaluia cu o caldura coplesitoare. Toate pentru
mine pareau atat de minunate in acea zi.
Ascultam cu mare drag ciripitul vrabiutelor care
zburau in stoluri si in salturi se ascundeau printre
ramurile copacilor, ma uitam la trecatorii grabiti,
ce treceau pe langa mine... si toate astea ma
umpleau de fericire.
In prezent doar ganmdul ma insotea si ma
calauzea in plimbarile mele de una singura.
Ajunsa la pasarela din gara, cobor pe treptele ei si
urc pe cealalta parte. O iau spre casa si ca printr-o
minune vad un pui de catel negru cu ceva pete
albe pe labute. Mama ei o maidaneza ce se tinea
pe langa depozitele ICRA primea de mancare de la
paznici. Nu am stat pe ganduri si l-am luat acasa.
M-am ocupat de el si l-am educat atat cat se
poate educa un caine. Era tare dulce. De acum
gata!, mi-am spus. Am cu cine sa ma plimb.
Catelusul crestea pe zi ce trece, alerga prin
curte prin iarba de un verde crud. A fost o
surpriza pentru Liliana atunci cand l-am adus
acasa dar a acceptat si ea cu multa placere
prezenta catelusului care devenise un adevarat
membru de familie.

162
Cu ochisorii sai rotunzi ca doua boabe de
mure, ne privea cu dragalasenie. Era putin speriat
ca doar il luasem de la mama lui.
Cum timpul trece pe neobservate catelusa a
crescut si devenea tot mai frumusica.
Soarele arunca raze stralucitoare, pasarile
zboara in vazduh iar eu astept in liniste ziua de
maine.

CAP.14

In ziua urmatoare, la fel de frumoasa si plina


de fagaduieli priveam curtea casei care pe toata
lungimea ei era imbracata intr-o vie ce-si catara
tentaculele pe un suport metalic anume
confectionat. Era un decor ce incanta privirea
oricarui musafir.
Ceasul arata ora 4 dupa-amiaza. Prin curte
domnea linistea. Numai pasarile mai tulburau
linistea cu ciripitul lor. Adierea usoara a vantului
facea ca frunzele sa vibreze usor. Aud soneria.
Cineva era la usa. Ma duc sa deschid. Era Diana,
nepoata mea.
Anii sar ca peste un pod. Zilele isi urmeaza
cursul lor firesc iar in fata mea vad o nepotica
devenita acum domnisoara de toata frumusetea,
cu facultatea terminata si in anul al doilea de
masterat.
- Salut buni, ce faci?
- Bine, puiule ! i-am raspuns.
- Buni, te rog daca poti imi cosi pantalonii
astia, si scotandu-i dintr-o sacosa,
mi-i arata. Uite, s-au descusut !

163
- Desigur ca pot, lasami-i .
- Liliana nu a venit inca?
- Trebuie sa apara si ea, am spus zambind.
- Crezi ca e adevarat ce am auzit?
- Ce ai auzit? Am intrebat-o curioasa.
- Ca Liliana are un prieten cu care se va
casatori...e adevarat?
- Nici vorba, Dia draga! E ceva trecator.
Soarele asterne pete galbene pe perete,
ceasul inghite minute dupa minute in sir, si
soseste Liliana.
Pasii ei se auzeau pe gresia cu care era
pavat holul. Parfumul ei umplea incaperea cu un
miros placut.
- Salut Diana, ce mai faci? Intreba Liliana
surprinsa in mod placut de prezenta
lui Diana .
- Am venit la buni sa-mi coase ceva la
masina, raspunse Diana.
Am asternut masa pentru fete apoi m-am
dus sa ma asez la masina de cusut ca sa-i
cos Dianei, pantalonii. Nu mi-a luat mult timp si
dupa ce am terminat ma duc si eu sa stau de
vorba cu ele.
Intre timp apare mogaldeata de catel care
da din codita fara incetare.
- Ce frumusel e! De unde il ai? Ma intreaba
Diana.
- De la depozitul de peste drum, i-am
raspuns. Dar nu are un nume inca.
Fetele au gasit un nume potrivit asa ce de
acum catelusa se numea Roxi.

164
- Diana, tu ce mai faci, de altfel? Cum stai
cu prietenii? Cred ca ai un prieten , nu-i
asa? O intreb zambitoare.
- Fugi de aici, tu buni, nu am ! Nici nu
vreau. Sunt neseriosi !
Liliana intervine si ii zice :
- Diana, ai tot timpul inainte. Mai intai sa
termini cu studiile! Ai dreptate, ca
toti sunt la fel, neseriosi. Au un singur scop...
daca nu le tine, cauta in alta parte ! Lasa, vezi-ti
tu de scoala ca vine si prietenul la momentul
potrivit, a adaugat liliana.
- Asa e,zise Diana aproband cele spuse de
Liliana.
Diana lua pantalonii, ii pretui din priviri si ii
vara in sacosa, apoi spuse:
- Mutumesc, buni ca mi i-ai cusut.
- Cu mare placere, oricand ai nevoie poti
sa-mi spui si te ajut cu drag, i-am
raspuns. Pe acasa ce mai e ?
- Totu-i OK! Sunt ocupati cu magazinul, a
raspuns Diana. Acum trebuie sa
plec fiindca ma intalnesc cu niste foste colege din
liceu.
- Ma bucur ca ai venit si dupa mine, ai
putea sa mai ramai, ii spun.
- Nu, caci nu pot acum... altadata.
Apoi ne saluta si pleca. O urmaream din
priviri ce domnisoara frumoasa a
devenit. Inalta, supla, cu par blond si lung si ochi
mari caprui.
Doamne, cum trec anii... nepotica mea
micuta de alta data, avea acum 23 de ani, ce sa
mai zic! Sa consider ca am ajuns la capatul...

165
firului? La capatul vietii? Acolo de unde nu mai e
intoarcere? Nu, nu ! ...deoarece ma simteam
inca in forma. Si ce daca am copii mari? Si ce
daca am o nepoata asa de frumoasa si marisoara?
Asta nu inseamna ca eu cu anii pe care ii am am
terminat cu viata ! Eram si bucuroasa dar si
speriata la acel gand care ma macina...
batranetea. Considerasem ca venise...
nechemata. Daca mi-ar fi stat in putinta as fi
schimbat cu mare placere batranetea cu anii
tineretii dand timpul in urma cel putin cu ... 40 de
ani !
Un curent de aer rece parca m-a readus la
prezent si cu un regret in suflet am cautat sa-i
multumesc Domnului pentru anii dati si pentru
sanatate. Mi-am dat seama ca am gresit
plangandu-mi acum de mila! Nu aveam de ce sa
fiu nemultumita de anii pe care ii am. Dimpotriva,
trebuia sa fiu fericita si sa nu-l supar pe
Dumnezeu cu tanguirile mele launtrice caci tot
timpul mi-a fost alaturi si m-a ajutat atunci cand
mi-a fost mai greu, in cele mai tulburi si mai grele
momente din viata. Ce proasta sunt! Asa e
omul! Niciodata multumit! Uneori sunt neroada si
ma pripesc in gandire, poate suparandu-l pe
Dumnezeu. Si atunci mi-am dat seama ca, decat
tanar cu probleme, mai bine batran, sanatos si cu
pofta de viata !
Incet se lasa seara, pe bolta catifelata a
cerului apar mii de stele printre care si luna cu
maretia ei lumina in noapte. Domnea linistea.
Dimneata la trezire si la vederea rasaritului
de soare, inima imi vibreaza de bucurie. Dupa ce
Liliana pleaca la serviciu, raman cu Roxi, catelusa

166
care topaia falfaindu-si codita dornica sa iasa la
plimbare. Dupa ce o mangai pe botic, ii pun hamul
si pornim la drum spre crangul verde.
De jur imprejur se intindeau in zare fasii de
livezi cu pomi frunctiferi. Pe drumul asfaltat,
strajuiau pe ambele parti, siruri de tei care
emanau inca o mireasma parfumata purtata de
vantuletul ce adia usor, raspindind-o in vazduh.
Cu Roxi prinsa in ham ma indreptam spre
padurea din apropiere, cunoscuta drept Padurea
Poligonului . ma atragea ca un magnet. Roxi era
interesata de tot ce se misca prin iarba. Cum ne
apropiam de padure, aveam sentimentul ca ma
apropii de un templu al naturii plin de ecouri ce
transmit numai liniste interioara, multumire
sufleteasca, dandu-ti pofta de viata.
Prin raristea padurii de stajari batrani de
cand lumea, pasarile zburdau fara incetare si cu
ciripitul lor faceau ca padurea sa rasune
inveselind natura. Se auzea si cucul . Cantatul
lui, din vreme populara anunta ca de acum se
poate incepe consumul de slanina, pe vremea
cositului si al prasitului.
Pe la poalele padurii serpuia un parau ce
semana cu un sarpe care se tara pe sub
increngaturile salciilor aplecate peste apa .
Susurul apei ce curgea la vale ma invaluia intr-o
vraja ce ma cuprindea in tacere, ore intregi,
uitand pe moment de tot ce e trecator. Mergeam
cu Roxi pe firul apei cautand un loc in care sa
putem traversa pe partea cealalta a paraului. La
un moment dat am reusit sa dau de o trecatoare
din pietre peste care am trecut cu Roxi in brate.

167
Apoi am oprit la umbra unui stejar si m-am asezat
la umbra lui, lasand-o pe Roxi sa zbenguie libera.
Orizontul parea inecat de varful copacilor si
de coama dealului. De acolo vedeam Turnul
bisericii din oras ce sclipea in razele soarelui , fiind
simbol istoric de pret al orasului nostru. Ascultam
cu placere freamatul padurii, fosnetul ramurilor si
ecoul ce venea ca raspuns la strigatul cerbilor din
inima padurii. Ma uit la ceasul de pe mana. Era 4
si cateva minute. Nu ma grabeam acasa! Timpul
era prea frumos si parca eram legata de locul de
care nu ma puteam dezlipi cu usurinta. Ma ridic,
incep sa ma plimb. Ma plimbam si inspiram aerul
proaspat si ma lasam fermecata de vraja ce ma
inconjura.
Dupa un timp am coborat spre campie. Ma
plimbam sub soarele placut ce scalda campia
plina de flori. Ma plimbam lasandu-ma cucerita
de farmecul naturii ce ma incanta ca o vraja. Tot
asa plimbandu-ma m-am apropiat de poteca ce
duce spre casa. O cautam pe Roxi care latra din
rasputeri. Nu stiam de ce. Am strigat-o, dar nu
vroia sa ma asculte. Merg la ea sa vad de ce latra.
Era un ghem cu spini, un micut arici a carui
prezenta pentru Roxi starni curiozitatea.
Ii pun lesa si o iau de acolo. La intoarcere,
trecusem prin fata unei carciumi care raspandea
un miros neplacut de alcool. Intre timp suna
telefonul mobil pe care il primisem de la fiica mea
Liliana. La capatul firului era chiar ea careia ii
spuneam ca sunt cu Roxi la plimbare iar acum ma
indrept spre acasa. Apoi scurt am terminat
convorbirea ca sa nu consum prea multe minute.

168
Ajung acasa obosita din cauza caldurii si
paseam impreuna cu Roxi pe pavajul din curte
spre intrare, in hol. Intru in camera ma asez in
fotoliu si incep sa derulez in minte , ca intr-un
film, totul pe unde am umblat . Iata insa, ca
gandul meu sare de ici colo si adunand idei si
imagini din trecut care erau lasate in uitare, apar
acum peste voia mea in sufletul meu obosit de
ani, si imi aduc aminte de copilaria nefericita si de
viata grea pe care am trait-o in cei mai fragezi ani
ai copilariei.
Imaginatia mea m-a transpus acum, cu
desavarsire in trecut. Mi-am amintit de mortii mei
care din cand in cand ma vizitau prin vise, in
timpului somnului de noapte. Imi revin din
calatoriile imaginare ale gandului, la simpla
atingere cu boticul umed al lui Roxi ca se cerea sa
fie luata in brate. Priveam prin geam cerul senin
ce semana cu o umbrela imensa ce cuprindea
intreg orasul.
Incet se lasa seara. Orizontul capata culoare
violet iar pe cer se vede o stea mai luminoasa,
Luceafarul de noapte si pe care privind-o cu
atentie, aveai impresia ca palpaie. Totul parea
incremenit in seninul noptii. Atunci m-am hotarat
sa fac ceva ce nu am facut niciodata: sa scriu
despre viata mea, si despre tot ceea ce simt.
Cugetul meu parca zbura ca o ciocarlie spre
inaltul cerului. Se face tarziu. Era ora 10 seara.
Am stins lumina si am mers in bezna la culcare
dar nu inainte de a lua un pahar cu apa care era
la fel de pretioasa pentru mine precum aerul pe
care il respiram.

169
Erau ultimele zile de vara dar stralucirea
soarelui era la fel de calda ca la inceputul
anotimului. Dimineata la trezire mai vedeam
randunele tasnind de sub streasina caselor inalte
zburand spre cerul liber pe urma plonjand din nou
la cuiburile lor. Randunele se invarteau in jurul
casei, falfaind din aripile lor lasandu-se usor
purtate de vant. Se pregateau de plecare.
Singurele zgomote in casa, erau ticaitul ceasului si
lapaitul lui Roxi care isi lingea labuta de zor. In
acel moment suna telefonul.
Era baiatul meu Tiberiu care ma sunase doar sa
ma mai intrebe ce mai fac.
La numai o ora ma suna si Liliana.
- Ce faci mami?
Eram fericita cu asemenea copii preocupati
de soarta mea.
Roxi se agita in spatele meu. Imi da de stire
in felul ei ca vrea sa mearga la
plimbare. Dar eu aveam de cules coacazul . Era
deja copt, numai bun de dulceata. Ma uitam si la
merii si prunii din gradina care promiteau o
recolta bogata.

Zilele treceau iarasi, una dupa alta fiind in


continua schimbare. Toate se schimba la timpul
lor in functie de situatie doarece traim un moment
in care suntem nevoiti sa ne adaptam noilor
schimbari si traiului cu totul altul fata de cel care
exista in trecut.
Un exemplu : la copiii mei nu le mai era buna
Dacia ca a iesit din moda. Si-au cumparat masini
moderne.

170
Tiberiu isi lua o Skoda Octavia, ce-i drept
foarte eleganta. Liliana isi cumpara un
Volkswagen Golf rosu , de asemenea elegant.
Recunosc si ii multumesc lui Dumnezeu
pentru tot si ma bucur cand ii vad fericiti.
Recunosc ca in toate aceste momente sunt si eu
fericita alaturi de ei.
De multe ori stau singura si ma gandesc si
aproape ca nu-mi vine a crede: cat de mult s-au
schimbat toate. In comparatie cu viata pe care am
dus-o eu cu multe lacrimi si de multe nici fara sa
am macar ce sa mananc... ce sa mai visez eu la
masina pe atunci?! Abia daca reuseam sa-mi
cumpar o pereche de pantofi si poate si o haina
dintre cele mai ieftine, la vremea mea. Nu aveam
pe nimeni. In cohii mei puteai sa vezi doar lacrimi
si suferinta.
Eram pierduta in negura timpului...dar
exista un Dumnezeu care m-a ajutat sa razbesc in
viata si multumita parintilor adoptivi si tatalui meu
din Anglia care ma scosese din mizeria in care
fusesem cufundata datorita celui de-al 2-lea
razboi mondial care mi-a distrus familia si m-a
lasat a nimanui.
In prezent am gustat si eu din schimbarea
accelerata ce inainteaza cu pasi repezi: am
telefon mobil, si de ce sa nu recunosc... e chiar
necesar sa ai acest telefon. Dar cu 60 de ani in
urma , daca cineva mi-ar fi spus ca „te asteapta
un viitor bun si vei lasa in urma grijile si vei avea
masina, casa si tot ceea ce iti lipseste in prezent
”, as fi spus : „ hai, lasa! Esti nebun!”.
Nu aveam atunci cum sa ma gandesc la o
asemenena schimbare in bine. Nu as fi crezut

171
niciodata intr-o intorsatura atat de radicala,
recunosc. Imi aduc aminte de un citat scris intr-o
carte scrisa de un autor englez care suna in felul
urmator: „sa invatati sa cunoasteti creatia si legile
ei si atunci valul va fi dat jos din fata ochilor iar
credinta devine o convingere”. Tarziu am reusit
sa dau crezare celor scrise.
CAP.15

In clipa de fata sunt cuprinsa de mahnire,


neliniste, parca as fi pierdut ceva. Nimic material,
o clipa din viata mea, un fel de a fi, lasand in urma
tineretea peste voia mea, cei mai frumosi ani din
viata unui om, dar nu-i nimic ! Si batranetea este
un dar de la Dumnezeu. Este firesc! Astfel am
invatat sa pretuiesc fiecare clipa de viata, fiind
fericita alaturi de fiica mea si baiatul meu cu
familia lui.
Vremea e schimbatoare. Soarele se
ascunde in nori, umbra se asterne pe meleagurile
bistritene iar vantul sufla usor.
Ma duc in camera la fiica mea care era
ocupata cu niste dosare.
- Mami, stii ce am de gand? Tu ce zici
oare? Ai vrea sa mergem 3 zile la
Sovata? Am zile libere si de ce nu ne-am
duce?
- Da, sunt de acord dar ...o luam si pe
Diana cu noi?
- Bine, a zis fiica mea .
Si o suna pe nepoata mea sa-i propuna sa
ne insoteasca la Sovata daca ii va face
placere.

172
Dianei, propunerea a venit ca un sandwich
pe paine, iar baiatului meu i-a venit
responsabilitatea de a vedea de Roxi pe timpul
cat vom fi plecate. Astfel, am inceput sa ne
pregatim de drum. Am pregatit mancare pentru a
face economie la bani si am umplut frigiderul
portabil cu alimente sa ne ajunga pentru vreo 3
zile. Iar in dimneata urmatoare, devreme,
impreuna cu Diana si cu ajutorul lui Dumnezeu
pornim la drum.
Un sir de plopi pe marginea soselei, stand in
bataia soarelui, desenau cu umbrele lor, linii
paralele pe sosea. Vara cu toata stralucirea ei, in
afara de miscarea regulata a soarelui isi incheie
ciclul facand loc toamnei care era la fel de
frumoasa. Vegetatia incepe sa-si schimbe
culoarea. Dangatul clopotelor bate ora 8 dimneata
si noi impreuna ne aflam in Volkswagenul condus
de fiica mea.
Masina mergea repede lasand in urma
plaiurile noastre cunoscute urmandu-si directia
spre Sovata. Ceata invaluia campiile dar pe
masura ce inaintam aceasta se risipi iar ziua se
arata destul de frumoasa. In mers, Liliana a
depasit 2 automobilisti care se uitau cam jigniti la
curajul ei cand trecuse pe langa ei. Eu stam
cuminte pe bancheta in spate cu bagajele si
priveam pe geam cum raman in urma stalpii de
telegraf, satele una dupa alta, si admiram peisajul
ce imbraca o culoare tomnatica. Din mers am
zarit turla bisericii din Teaca. In anumite momente
ale zilei, turla ce se vedea din departare, reflecta
lumina soarelui in mii de raze scanteind iar seara,
se contopea cu cerul in intunericul noptii.

173
- Mami, tu ce mai faci? Intreaba Diana
intorcandu-si capul peste umar. Nu zici
nimic?
- Nu zic nimic, tac! Ii zambesc. Ma uit la tot
ce se poate vedea, urmaresc
indicatoarele, asta fac, ii raspund Dianei.
Diana zambitoare aproba, dand din cap:
- Bine tu, bine ...
Dupa aproximativ 3 ore de mers in care am
mai facut scurte popasuri, ne apropiem de
statiunea Sovata.

La intrarea in statiune intalneai la tot pasul,


politisti si oameni de ordine care te indrumau spre
locurile de parcare. Cerul era atat de senin, iar
soarele stralucea puternic in miezul zilei. Era in
jurul amiezii. Sirul de automobile curgea ca o
avalansa de neoprit, dinspre arterele principale
asaltand statiunea. Peisajul era acelasi pe care il
stiam inca din anii tineretii, cu exceptia unor
constructii noi care te impresionau cu arhitectura
lor: hoteluri luxoase cu sute de ferestre
indreptate spre strada, cu portile din sticla mata
ce se deschideau cu ospitalitatate in asteptarea
oaspetilor.
Pitorescul statiunii, frumusetea acesteia te
chema intr-un mod ademenitor.
Acum cand pe cer nu se mai vede niciun nor
vad Lacul Ursu ce stralucea in razele
soarelui...parca era o oglinda uriasa in care se
reflectau siluetele copacilor si a dealurilor ce
imprejmuiau lacul. Statiunea semana cu un
furnicar, plin de turisti veniti de prin toate colturile
tarii, supraaglomerat de masini care nu incetau sa

174
soseasca. La tot pasul, oamenii de ordine dirijau
traficul. Am reusit cu mare greu sa gasim un loc
de parcare. Liliana si cu Diana au mers in
cautarea unui loc de cazare iar eu am ramas la
masina si priveam furnizarul de oameni din jurul
meu. Ascultam falfaitul din aripi al porumbeilor ce-
si luau zborul, simteam in aer mirosul de frigarui
care te ademenea incontinuu. In fata mea se afla
o cladire impunatoare: o vila frumos amenajata,
desi era o constructie veche ce pastra tainele
trecutului. Peste voia mea mi-am amintit de anii
1965 cand am fost prin aceste locuri impreuna cu
sotul meu, pentru prima data.
Ce mult a trecut de atunci!...
In timp ce asteptam cu calm langa masina,
privind unghiurile drepte ale vilei si contrastul de
umbre care se formau cand soarele era deasupra
pe cer, iar pe zidul tencuit se agata o vie salbatica
cu frunze rosii, sosesc si cele doua printese ale
mele, binedispuse ca au cazit cazare la preotul
ortodox.
Vila in care fusesem cazate se afla taman in
curtea Bisericii ortodoxe din centrul statiunii,
aproape de Lacul Ursu si puteam sa lasam si
masina in curte. Camera era frumos amenajata.
Dupa ce ne-am aranjat lucrurile am mers la Lac sa
profitam de o baie in apa calda si sarata. Odata
ajunse, luam biletele de intrare, destul de piperate
la pret si intram in strandul aglomerat unde
petrecem prima zi de plaja, la soare, pe un
cearcaf asezat pe pavajul din scandura . Lumea
inghesuita, culcata pe cearceafuri semana cu
sardelele puse la uscat. Toata lumea parea ca

175
profita din plin de soarele care inca stralucea cu
putere.
Am cautat un loc mai umbros astfel ca ne
asezaram la umbra unei umbrele instalata pe
plaja. Era dupa-amiaza! In lac lumea se balacea
galagioasa. Se auzeau rasetele oamenilor veseli
care innotau ori se jucau prin apa cu mingile
gonflabile.
Le urmaream cu privirea pe fetele mele care
se balaceau si ele in Lacul care semana cu o
oglinda uriasa si in care se reflecta un nor alb de
pe cer nebagat in seama de oamenii binedispusi.
Priveam norul cu mare atentie cum pluteste pe
cerul care incepe a-si schimba culoarea din
albastru senin in albastru inchis spre mov, ceea ce
arata ca timpul nu e oprit in loc, si face ca ziua sa
se termine si stralucirea soarelui sa dipara la
orizont, preschimband lumina in intuneric
transparent.
Am parasit strandul si ne plimbam prin
multime. Statiunea semana cu o zana ce te
vrajea asa incat erai atras de tot ceea ce vedeai in
jur. In plimbarile noastre am intalnit o expozitie de
masini de epoca . Masinile de acolo ne-au fascinat
prin modele vechi pe care le vedeam. Am facut si
cateva poze pentru a pastra mai mult timp de
acum inainte clipele frumoase ce le-am simtit. Din
restaurante se auzea muzica ce te chema fara sa
opui rezistenta.
Ne-am dus si noi la o terasa unde am
comandat 3 beri fara alcool cu gust de lamaie. Am
petrecut ceva timp bucurandu-ne de acordurile
orchestrei de care nu puteam sa ne plictisim
ascultandu-le cu mare placere. Vibratiile muzicii

176
faceau ca sangele-mi sa vibreze in vene si trezea
in mine un imbold la viata, fara sa dau atentie
anilor care si-au pus amprenta pe umerii mei. Ma
simteam ca la 30 de ani! Muzica era pentru mine
o adevarata hrana care ma inviora si ma facea sa
uit, in acele momente, de toate grijile .
Eram cuprinsa de fericire si doream ca
aceasta senzatie sa nu se mai termine. Dar dupa
cum toate au un sfarsit, timpul se face tarziu,
trebuia sa mergem la culcare.
Ajunse acasa, facem o salata buna cu rosii si
bine dispuse mancam niste snitele pregatite
acasa , apoi ne culcam intr-un pat imens in care
incapeam toate trei.
Dupa o noapte de somn, zorii diminetii
incepura sa lumineze cerul.

Cerul era la fel de senin cum fusese si ieri.


Niste nori ca spuma marii care pluteau in capriciul
lor fara nicio regula pana pe la orele pranzului
cand soarele era in culmea gloriei si facea ca
scurgerea timpului sa para neobservata
Dupa luarea pranzului am mai petrecut o zi
la lac, iar seara am ales o alta terasa unde sa
mergem sa ascultam muzica ce ma facea sa simt
ca traiesc.
Ascultand una din romantele ce se cantau
mi-am adus aminte de versurile cantate de Ioana
Radu, mare cantareata de romante:...”batranete
haine rele, ce n-as da sa scap de ele...” . Asa
gandeam eu in acel moment.
Dupa inca o noapte, in dimneata urmatoare,
ne pregatim sa vizitam mina de sare de la Praid.
Odata ajunse acolo intalnim din nou lume multa.

177
Autobuze pline de vizitatori printre care si noi,
urma sa coboram spre inima pamantului la o
adancime de aproximativ 500 de metri. Acolo
aveai impresia ca te aflii intr-o alta lume.
Da, intra-adevar acolo se afla o alta lume. Am
facut si aici poze, am cumparat diferite suveniruri
dar si sare de mina ambalata in niste sticlute
frumos ornate. Au fost momente de neuitat.
Ma uitam la ceas. Era deja ora 11. ne
indreptam la masina ca sa facem cale intoarsa
spre casa. Priveam casele din Praid in fata carora
puteai vedea multe flori. Langa un gard viu, se
afla un leandru pe care caldura il uscase si
frunzele i s-au incovoiat si si-au schimbat
culoarea. Mai vedeam cum picaturile din roua
dimnetii inca nu disparusera strangandu-se intr-o
bula de apa pe care soarele o evapora facand ca
frunza sa se usuce, pe urma sa plesneasca, si
intreaga planta sa paleasca pierzandu-si frunzele.
Un oftat de vant care a motait toata ziua
sub caldura soarelui, s-a trezit deodata si incepe
sa sufle cu putere spulberand frunzele uscate de
arsita zilei.
Trag aer in piept. Se racorise pe
neasteptate. Era totusi, toamna!
Un inceput de toamna cu mult soare si zile
frumoase de care avusesem si noi parte. In tufis
la umbra, sta culcata lenesa o pisica. Nici nu-i
pasa de trecatori. Orele petrecute si farmecul
acelor zile s-au terminat in acea zi de toamna
obligandu-se sa ne reluam drumul spre casa.
Toate se cufunda si raman in amintire si ne
vom aminti candva in timp cu drag de ele.

178
Ce sunt trei zile de vacanta? Au trecut
repede. Putine cum au fost, dar ne-am simtit bine.
Am reusit sa ne desprindem de hatisul zgomotos
al orasului. Am avut parte de zile frumoase, cu
soare. Dupa ce am vizitat magazinele de
suveniruri din Praid, ne urcam in masina si pornim
spre casa. Traficul era destul de intens circulat.
Zgomotul motorului se contopi odata cu
galagia din trafic. Masina de culoare rosie
condusa de Liliana lasa in urma kilometrii dupa
kilometrii, sate dupa sate, si odata cu ele
frumoasa statiune Sovata.
Era ora 11... oprim la o parcare. Mai aveam
ceva de mancare prin sacosa si trebuia
consumata. Facem o salata de rosii, Diana
desface ultimul pateu pe care il intinde pe paine
cu mare migala, si sub umbra stejarului din
parcare infulecam cu pofta. Priveam in jur si
admiram campia si padurea care incep a primi o
culoare ruginie, semn ca toamna e prezenta.
Soarele stralucea inca cu putere, aruncandu-si
razele peste tot cuprinsul. Atunci m-am gandit:
ce frumoasa e viata !... Viata care e un dar
dumnezeiesc si trebuie traita asa cum ne este
data. Cu bucurii, tristeti si suferinte, toate la un
loc le consider surori. Treci prin toate intr-o viata
de om. Iar eu am avut parte din toate. Ceasul
parca manca minutele. Se facu ora 12. Am pornit
din nou la drum. Cum stam in spate, nu aveam
ceva mai bun de facut decat sa ma uit pe geam si
urmaream masinile care alergau pe sosea ca
bezmetice. Deodata vad indicatorul Herina. Aici
locuieste verisoara mea Emilia. Nu ne-am oprit.
Nici nu cred ca am fi gasit-o acasa la ora cand

179
treceam pe acolo. Am mers mai departe. In acel
moment m-am gandit la trecutul meu petrecut
impreuna cu Emilia cand aveam numai 4 ani,
locuind la matusa Elena.
Cum au trecut anii!... Cum fuge timpul!...
Si cum viata te acapareaza cu tot felul de
capcane si te urca pe piscuri ca apoi sa te mai
coboare uneori... te ineaca in lacrimi si in
suferinte ! Toate nu sunt altceva decat o
increngatura incalcita din care trebuie sa iesi iar
cu ajutorul lui Dumnezeu eu am razbit.
In prezent simt o detasare de tot trecutul
meu.
Intre mine si acel timp trecut, s-a format un
paravan, o perdea invizibila transparenta care
permite sa scormonesc in trecutul meu dar fara sa
ma mai raneasca in prezent.
De ce sa nu recunosc, acei ani cu focul
fierbinte s-au cam stins din alcatuirea mea. Am
ani destui in prezent, aci e buba: Daca ii numar
nu-mi prea place! Asa ca mai bine nu-i numar si
atunci totul e OK...
Masina inainta pe soseaua asfaltata
apropiindu-ne de casa. Apare si indicatorul
Bistrita, orasul meu iubit. Oriunde e bine dar ca
acasa nu-i niciunde. Oprim in fata blocului la
baiatul meu unde o lasam pe Diana. Si dupa
cateva schimburi de cuvinte cu Tiberiu, ne
continuam drumul spre casa unde ne asteapta
Roxi.
La intrarea in curte, cu mare bucurie,
falfaind din codita alearga inaintea noastra sa ne
faca primirea dulcea noastra catelusa.

180
Dupa ce am despachetat ne-am racorit sub
dus apoi ne-am odihnit dupa drumul parcurs.
Prin minte imi trec o multime de ganduri, ganduri
pline de fericire. Las mintea sa zboare incotro
vrea ea. Gandul imi zboara pe unde omul e
imbosibil sa ajunga. Mi-e chiar drag sa calatoresc
cu gandul imaginar ce ma poarta in lumea
irealului, ma umple de desfatari iar uneori ma
ineaca si in lacrimi.
Toate acestea la un loc, ma fac sa uit de
prietena mea „moartea” care e vesnica in noi,
care in momente nedorite, de durere si chiar in
plina dragoste ne poate rapi.
Stiu ca parasesc aceasta lume cu toate ca nu am
simptome de acest fel. Si nici nu ma gandesc! Am
toata forta necesara iar sanatatea functioneaza
multumitor. Am pofta si putere si dorinta de a
munci, de a face ceva . imi petrec mai tot timpul
prin gradina si ma gandesc la cuvintele pe care le
mai astern pe fila de hartie . Imi place sa scriu
povestea vietii mele pentru a fi cunoscuta candva
in timp, din curiozitate.
In prezent sunt fericita, traiesc alaturi de
fiica mea care pentru mine e lumina ochilor mei.
La fel de mult imi iubesc si baiatul, nora si
nepoata. Aceasta dragoste pe care o nutresc
familiei, se instaleaza in fiinta mea si m-a dominat
cu putere toata viata. Ma inunda ca un rau pe
nesimtite si devine de neclintit odata instalata.
Timpul trece, soarele aopune la orizont.
Cerul devine movuliu si cativa nori apar pe cer.
Stau in pat si mi se deruleaza in minte ca intr-un
film, toate gandurile ce ma cufunda intr-o

181
fractiune de secunda, in trecut si domina fiecare
vibratie a sufletului meu.
Toata viata mea s-a impartit in doua. Cea
dinainte cu lipsuri si suferinte si prezentul, cu
liniste si fericire. Mi-am imbogatit cunostintele si
mi s-a rafinat sensibilitatea, astfel viata mea luand
un avant inspre bine acum, la batranete!
Ce-i drept cam tarziu, am iesit de sub
clopotul de sticla care m-a cuprins toata viata.
Toti anii tineretii mele, nu au fost decat lacrimi si
suferinta. Acum insa, nu am de ce sa ma plang.
Ma simt deodata inviorata si plina de energie.
In asternutul proaspat si cu capul pe perna moale
inchid ochii si astept sa ma cuprinda somnul care
nu se grabeste sa vina.
Amurgul serii isi face prezenta. Ora se face
tarzie si in sfarsit adorm. Dorm adanc cu patura
trasa pe cap simtindu-ma ocrotita de lumina care
se mai filtra prin geam si venea de la clarul de
luna plina care lumina cu putere in feeria noptii.
Dupa o noapte de somn, dimneata la trezire totul
parea luminos si stralucea sub soarele de toamna
timpurie.
Diminetile deveneau tot mai racoroase. Era
sfarsit de septembrie o toamna frumoasa cu zile
insorite. Strugurii asteptau sa fie culesi. Luna
octombrie a debutat la fel, cu zile insorite si
stabilisem ca in sambata din prima saptamana a
lunii, sa culegem strugurii impreuna cu Tiberiu si
Diana. Maria, nora mea, era ocupata cu
magazinul de unde nu putea lipsi. Am avut noroc
de o zi calda, cu ceva vant trecator. Dupa ce
strugurii zdrobiti au fost pusi in butoi care urmau
sa fie storsi la 8 zile, pentru vin am continuat cu o

182
masa copioasa. Am facut si cateva poze in
timpul culesului ca sa ne ramana ca amintire.
Dupe ce terminasem cu toate activitatile
legate de pregatirea vinului, Tiberiu si Diana se
pregateau sa plece la magazin.
- Diana, hai sa plecam ca e cazul, a spus
Tibi.
Diana isi aduna lucrurile si impreuna pleaca
la masina.
Ce schimbare brusca! Cerul se acoperi de
nori.
- Are sa ploaie, isi da cu parerea Tibi.
- Sa ploaie! Am spus eu. Bine ca am
terminat de cules strugurii.
Incet, incet picuri de ploaie incep sa se cearna pe
asfalt, umezind praful si emanand un miros de
caine plouat.
Dupa ce i-am condus la masina, ne-am
intors in casa. Liliana se da cu o crema pe
maini pentru a nu-i deveni aspre. In mintea mea
mai traieste amintirea acelei zile de septembrie,
mangaiata trecator de ploaia marunta de
toamna...
Gandul se intoarce in trecut. Ma intreb cum
am reusit sa fac fata tuturor greutatilor ce s-au
ivit de-a lungul vietii mele? Da, am reusit cu
ajutorul lui Dumnezeu si cu vointa mea, fiind
hotarata sa lupt cu orice pret pentru a iesi din
valtoarea grijilor cu care fusesem complet
impovarata in anumite momente.

CAP.16

183
Iarna se instalase cu toate drepturile peste
tinuturile bistritene. Vremea a devenit
geroasa cu nopti lungi, soarele fiind zgarcit la
vedere.
La streasina casei puteai sa vezi decorul
iernii, formand turturi de ghiata ce atarnau ca
niste franjuri. Vantul a incetat. Am iesit in curte sa
matur zapada. Roxi fericita alerga prin zapada cat
e curtea de mare si latra, latra iar, parca imi
vorbea in felul ei.
- Roxi, vino incoace! O strig. Hai sa intram
in casa, javra mica! O alintam jucandu-
ma putin cu ea.
A inceput sa ninga cu fulgi mari care cadeau
de-a valma si se asterneau ca un covor de un alb
imaculat. Viscolul se intetea, iarna devenind tot
mai geroasa.
Timpul trece. Ne aflam in preajma
sarbatorilor de iarna. Dupa pregatirile obisnuite de
sarbatori, cu cozonac, sarmalute si carnati
asteptam Ajunul Craciunului.
Pe afara se auzea colindul „O ce veste” care pe
mine ma umple de-a dreptul cu nostalgie de
fiecare data cand il ascult.
Pentru mine, Craciunul era la fel de trist
cum fusesera si celelate pe care le traisem pana
in prezent. Eram obisnuita cu monotonia si
lacrimile imi scaldau obrazul cand auzeam ca
afara se colinda. La cumpana anului de la miezul
noptii din Ajunul Anului Nou, tot lacrimile ma
alinau. Un lucru imi placea: focurile de artificii pe
care le urmaream si le admiram.
Dupa cum se stie in orice exista un ritm al
schimbarilor. Iarna trecu, noptile devenind tot

184
mai scurte. Printre nori soarele isi face aparitia si
alunga iarna anuntand totodata sosirea
Primaverii. Cerul era de un albastru deschis, cu
norisori albi formand pilcuri . Primavara se facea
simtita. Adia un vant subtirel ce usca pamantul si
topea zapada ce se mai gasea pe alocuri.
O renastere, un nou inceput de primavara.
Campiile erau scaldate in revarsarea razelor aurii
ale soarelui. Incet incet, totul revine la viata si
campul isi reia infatisarea ce seamana cu un
covor verde de iarba proaspata.
Prin gradina incep sa apara narcisele si
ghioceii, apoi zambilele care emanau o mireasma
imbietoare. Totul prinde viata. Copacii imbraca si
ei haina de Primavara imbogatindu-si ramurile cu
florile ce-ti incantau privirea. Singurul inamic al
meu era timpul. Era ceasul care arata ora 12. Ma
plimbam prin gradina. In iarba matasoasa mai
vedeam frunzele rasucite si uscate care trosneau
sub pasii mei. Vantul usor al primaverii facea ca
iarba sa dantuiasca impreuna cu ramurile
copacilor pe care vibrau usor frunzele tinere de un
verde proaspat.
Eram sufleteste multumita. Vederea florilor
odata cu sosirea primaverii, parca imi dadeau
aripi, inviorandu-ma. Regretam doar anii care au
trecut si care nu se mai intorc.
Pe atunci eram tanara si proasta! Astazi am mai
multa experienta si mai multi ani care cu trecerea
lor m-au marcat. Toate gandurile negre am
incercat sa le las deoparte, despartite de
prapastia anilor care au trecut. Alunecam prin
viata fara sa stiu ce se intampla in jurul meu. Am
trait vremuri grele, printre straini si fiind lipsita de

185
dragostea parinteasca. Acestea toate s-au
datorat razboiului care a curmat viata a milioane
de oamni, distrugand familii, printre care si a mea.
Am reusit sa fac fata tuturor incercarilor,
ajungand la lumina si avand sentimentul ca m-am
nascut din nou. Ma voi gandi la toate cu
seninatate si voi aseza in tampla mea toate
evenimentele traite cu incercarea de a le face
uitate pe cele neplacute. Gandul imi e ca un drog,
ma leagana ca un val si ma introduce in
misteriosul lui teritoriu ce ma domina. Gandurile
imi zboara in voie, acolo unde domneste
imposibilul apoi vin schimbarile. Totul este
predestinat. Ceea ce trebuie sa se intample, se
intampla.
Destinul nu se poate schimba. Bun ori rau,
il iei asa cum e! Si ca urmare a framantarilor
mele m-am hotarat sa-mi scriu povestea vietii
mele, in prezent, multumita de viata pe care o
duc, inconjurata de familia mea in sanul careia imi
petrec ultimele zile, ... nu stiu cate!... Sper la cat
de multe sa fie la numar, bucurandu-ma de
fiecare clipa si raza de lumina !
Stau si privesc cum lumina zilei inunda tot
cuprinsul ce ma inconjoara. Albinutele zboara in
cautarea polenului. Vrabiutele nu obosesc cu
ciripitul lor. Pe moment m-am gandit, ce bine ar fi
daca as cunoaste graiul lor! Stiu ca e imposibil!
Am ajuns la o concluzie: viata e ca un fir de
ata care se tot deruleaza iar la un moment dat, se
termina. Pentru ca azi respir si am reusit sa
astern toate trairile mele pe fila de hartie le
datorez numai lui Dumnezeu.

186
Revizuindu-mi cele scrise, am aflat ca multe
inamplari au mai disparut din memoria mea, dar
scriindu-le au iesit la lumina, ca nufarul din apa ce
se oglindeste in soare, reamintindu-mi trecutul si
prezentul, acolo unde se aduna succesul si
insuccesul, bucuria si durerea din viata unui om.
De durere... ce sa mai spun? Tristeti multe... iar
fericirea am gasit-o abia cand am avut acesti doi
copii care au umplut tot golul din sufletul meu.
In prezent ma bucur ca traiesc, m-am
regasit, m-am intalnit cu mine insami cea care am
fost inzestrata cu haina creatiei, captusita in
materie densa, si dobandind viata.

Mi-am pus urmatoarea intrebare: oare sunt


eu? ... acel copil din trecut ?... Oare voi putea eu,
care nu mai seman cu cea care am fost ieri , sa
demonstrez ca mi-am urmat destinul? Da, am
reusit ! Dovada acestui manuscris arata ca sunt
eu cea de azi, cu tot trecutul meu si memoriile ce
au izvorat din trairile mele, asternute pe fila alba
de hartie.
Uneori aveam impresia ca viata mea e
compusa din particele de mozaic compartimentat.
Tot timpul traiam cu speranta zilei de maine.
Traiam cu speranta ca va fi mai bine. Si o vorba
din popor spune: „sa nu-ti dea Domnul cat poti
duce” . ori eu am avut parte de toate!
In prezent, imi este bine, mai bine nu se
poate. Si ma intreb iarasi: cand au trecut anii? ...
unde au fugit asa de am imbatranit? Nu mai
ramane decat speranta si sentimentele care nu se
pot clatina din gand. Nu piere dragostea fata de

187
copii si familie dar si fata de meleagurile pe care
mi-am trait copilaria, cu bune si cu rele totodata.
Gandind la acele intrebari pe care mi le pun
eu singura, am aflat ca drumurile fiintei umane
sunt tainice. Sunt lucruri scrise in secret in viata
fiecarui om.
Cand stau si ma gandesc in urma, realizez ca am
avut parte de momente care mi-au produs multe
tristeti si suferinte dar a trebuit sa le fac fata.
O liniste interioara ma cuprinde in acest
moment. Privesc in oglinda si nu ma recunosc...
Parca nu mai sunt eu! Parul imi albise, ochii imi
par obositi si in coltul gurii, cateva cute se vad, le-
as ascunde de-as putea! Cum oglinda arata
realitatea, fara nicio indoiala ca sunt eu... ! Sunt
eu aceea din trecut dar ca acum traiesc in
prezent.
Anii au trecut iar acea imensitate a timpului
s-a comprimat indreptandu-ma spre un taram
necunoscut. O lume a umbrelor pe care nu ai cum
sa o eviti. Noroc ca mai pot spera! Speranta m-a
calauzit mereu, de altfel! Cu speranta am reusit si
voi reusi dar mai ales cu voia Celui de Sus.
Privesc cerul si zambesc, zambetul fiind cea mai
dulce manifestare a fiintei omenesti, prin care
exprimi gandirea, bucuria si multumirea
sufleteasca. Cand ma gandesc la copilaria mea,
pe atunci zambetul imi lipsea, iar in ochii mei se
vede numai tristete. Dar toate astea au trecut.
Ce mai ramane pentru moment? Numai
gandul. Gandul ca am implinit o frumoasa varsta
de ... ... ghici ! Sunt multumita ca traiesc si am
ajuns sa-mi scriu si sa imi exprimi trairile adunate

188
toate la un loc, alcatuind prezentul manuscris pe
care l-am numit
SILVIA
MEMORII DIN TRECUT SI PREZENT
Eliberandu-ma de povara launtrica a
sentimentelor, reusind sa astern totul pe fila alba
de hartie, sunt multumita sufleteste si echilibrata
in gandire. Scriu fiindca imi place sa fac acest
lucru. Simt o vibratie, o chemare in a ma bucura
de fiecare clipa pe care o traiesc.
Un lucru ma nelinisteste: acela de a nu fi si
de a pleca dintre cei vii.
Ma asez in fotoliul moale si incep iar sa
rafoiesc albumul de familie si ma uit cu atentie la
pozele care aveam impresia, ca imi vorbesc si ma
privesc. Printre perdele, soarele isi strecoara
razele aurii pe masa dinaintea mea, inveselindu-
ma.
Ce frumoasa e viata! Miracol dumnezeiesc!
Las in urma umbra trecutului si in prezent cu mari
sperante de a trai, respir adanc din aerul
proaspat al diminetii. Ma intreb cum am reusit sa
scriu atatea cuvinte si amintiri pe care nu le-am
uitat ! Am realizat ca ele s-au scris singure in
sufletul si trairile din viata mea. Eu doar le-am
transcris, facandu-le cunoscute.
Anii au trecut ca un vis fara sa observ dar
inima ramane mereu tanara, iar SPERANTA te
mentine, amagindu-te singur, caci firul vietii nu se
va sfarsi prea curand.
Trebuie sa alung ingrijorarea si tristetea, oboseala
de acum inainte, sa ma bucur de soare si lumina,
si zile daruite.
189
Cu toate ca firul parului meu a devenit alb,
si privind in oglinda aproape ca nu ma recunosc
stau si fac un bilant: ce las in urma? O dara de
durere cu radacini in dragoste? O dara scrijelita
prin munca asternuta pe numeroasele file albe de
hartie adunate intre doua coperte si scrise cu
multa dragoste, exprimandu-mi sentimentul ce
porneste din simtirile mele launtrice. Un
sentiment care pe toate le porneste in lumea asta
si le intretine prin speranta fara de sfarsit. Chiar
si in momentul cand constati ca nu mai esti tanar,
continui sa speri si sa astepti zorii diminetii. Cine
stie !?
Tot ceea ce inainte pentru mine era o sursa
de nemultumire, suferinta si durere, acum nu mai
conteaza. Toate gandurile si framantarile mele s-
au transformat in fum si caut sa-mi vantur
gandurile, sa opresc rotile mintii ca sa nu mai
reinvii trecutul care mi-a umbrit o buna parte din
viata. Acum totul : suferinta, ura, lacrimile le-am
inlocuit cu clipe fericite. Ce-i drept, cam tarziu.
Daca stau si ma gandesc cu luciditate...
niciodata nu-i prea tarziu atat timp cat pot sa
privesc cu dragoste cerul albastru, frumusetea
naturii, si atat timp cat pot sa simt caldura
soarelui ce ma invaluie cu o putere molcoma.
Totul mi se pare minunat: viata cu formele ei
multiple, cu glasul vrabiilor ce zburau in stoluri
printre copaci si nimic nu ma mai deranjeaza in
prezent. In jurul meu parca totul straluceste.
Abia acum am inceput sa iubesc viata cu
adevarat si sa-mi doresc sa traiesc. Altfel
gandesc. Stiu sa pretuiesc zilele daruite de
Dumnezeu si sa ma bucur de sunetul strazilor

190
filtrate prin frunzisul copacilor ce mi se par o
melodie si seamana cu fosnetul unei fasii de
matase framantata printre degete.
Toate sunetele au ceva placut in ele si
dovedesc ca viata e o aventura si trebuie traita
asa cum este ea, cu incopcieri si situatii
neprevazute, cu tristeti si bucurii ce ma determina
sa ma agat de ea ca mrejele iederei ce se
incolaceste pe trunchiul copacului cu verdele ei
crud ce nu piere.
Purtam in sacul meu de-o viata zile daruite
multe la numar . In ochii mei in acest moment au
aparut cateva lacrimi de fericire si speranta ca
soarele va mai straluci pentru mine pe un cer
lipsit de nori. Gandul ca se iese dintr-o viata si se
intra in alta cu o alta infatisare, ma determina sa
cred ca viata se desfasoara la infinit. Fiind si noi
un produs al pamantului la fel cum sunt copacii,
iarba care face parte din decorul lumii acesteia,
iesim din ea atunci cand va sosi momentul.
Acum in acest moment, in sufletul meu mai
traieste SPERANTA ca SI MAINE VA FI O NOUA ZI !
...

191
Tiparit la REVOX INTERNATIONAL Bistrita
0263-231.341 revox@tera-net.ro

192