SILVIA

MEMORII DIN TRECUT SI PREZENT

Editura Mesagerul
Bistriţa, 2009
 PREFAŢĂ

2
 Dedic aceste randuri ce cuprind memoriile din trecut si
prezent, copiilor mei, in speranta ca la vremea la care nu voi
mai fi, curiozitatea ii va determina sa rasfoiasca aceste file,
afland din ele trairile din viata mamei lor.
Toata povestea nu e altceva decat un sir de trairi si
sperante intr-un viitor mai bun si fara lacrimi.
Fiind pensionara, simteam nevoia sa-mi ocup timpul
liber, si asa am hotarat ca la finele anului 2008 sa-mi scriu
povestea vietii pe care am numit-o:

SILVIA
MEMORII DIN TRECUT SI PREZENT

Tot ce cuprinde acest manuscris reprezinta relatari

adevarate. Le-am scris fara intentia de a le publica in folosul
vreunui castig material.

Atunci cand vor fi citite aceste randuri pe care le-am

asternut cu toata dragostea mea, cititorii vor constata ca toata
povestea este un emotionant tablou de impliniri si neampliniri,
tristeti si bucurii, toate scaldate in lacrimi…
M-am nascut intr-o perioada destul de critica, atunci
cand Romania intrase dupa scurt timp in cel de-al 2-lea razboi
mondial, in anul 1940, cand Romania era o tara mult
zdruncinata si ravasita politic!
Am crescut de mic copil fara parinti, cunoscand
necazurile si lipsurile unei copilarii nefericite, avand parte
numai de suferinta, cunoscand ce inseamna lipsa de alimente,
intr-un cuvant, ce inseamna foamea.
In lectura mea am combinat trecutul cu prezentul si tot
ce am scris este rezultatul propriilor mele experiente din viata.

3
 In tot acest timp cat am scris, am avut ocazia sa ma
cunosc ca persoana, deoarece luciditatea joaca un rol important
pentru a-ti permite sa exprimi toate simtirile, trairile dintr-o
viata, ca sa lasi in urma, persoanelor care vor citi, o dara de
curiozitate cuprinsa intre doua coperti cartonate.

CAP.1

Era o zi de toamna, o zi superba cu un soare stralucitor,

cu raze aurii ce invaluiau pamantul in toata splendoarea lui.
Ziua era si ea aurie, copacii erau de culoare stacojie si
imbracau incetul cu incetul haina tomnatica.
Ma aflam in tren… ma intorceam de la Cluj spre orasul
meu mult iubit, Bistrita.
Priveam pe geam. Ceata invaluia pamantul. Pe masura
ce trenul inainta, ceata se risipea usor, disparand complet.
Priveam de la geam campiile vaste, dealurile, colinele si
padurile cu frunze aurite ce dadeau semne ca vara e pe sfarsite.
Mai vedeam drumurile inguste, si casele mari si mici
asezate in mod neregulat pe de-o parte si alta a potecilor
inguste si urmaream fumul albastrui ce iesea serpuind din
hornoaie care se pierdea in zare.
Nu ma saturam de privit campiile ce ramaneau in urma
pe masura ce trenul inainta.
M-am intors acasa unde ma regasesc bucuroasa, ametita
de fericire la vederea splendorii si frumusetii acestui peisaj ce
ma inconjoara.
Am ajuns in micuta noastra gara Bistrita. Afara batea
un vantulet destul de rece ce ma obliga sa grabesc pasii spre
casa.
Ajunsa acasa ma fac comoda. In camera razele soarelui
auriu invaluiau totul dandu-ti o senzatie de liniste. Ceasul arata

4
orele 3 dupa-amiaza. Ma duc la geam, in speranta ca poate o
voi vedea pe fiica mea care trebuia sa se intoarca de la serviciu.
Vantul sulfa cu putere purtand frunzele uscate spre
toate directiile. Sa facu ora 4.
Fiica mea soseste cu o scrisoare in mana si o pune
masa.
- Salut, ai o scrisoare, e de la bunicul din Anglia !
- Da ?! raspunsei mirata.
Era de la tatal meu care se stabilise in Anglia dupa razboi si nu
s-a mai intors acasa.. Nimic nu-l mai atrasesese sa se intoarca.
Pierderea mamei pentru el i-a determinat o dezamagire, cat
despre mine, stia ca cineva o sa-mi poarte de grija.
Dupa ce luam masa de prans, adun repede de pe masa si
ne punem la discutie legata de plimbarea mea la Cluj.
- Deci cum ai umblat?! Ma intreaba cu o curiozitate,
fiica-mea.
Scot din poseta o cutie frumoasa de catifea in ea un
inel de aur frumos lucrat si i-l dau.
- Incearca-l! Eu mi-am cumparat o poseta, e
frumoasa, nu?!
- Da, e frumoasa, a spus fiica-mea, in timp ce isi incerca
inelul ce ii venea perfect. Pe fata i se citea bucuria.
- Ma duc sa ma odihnesc o jumatate de ora, spuse
Liliana.
- Du-te, ca eu am sa citesc scrisoarea.
Ma asez in fotoliu si citesc cu mult interes scrisoarea
venita de la tatal meu.
Pe tata nu l-am cunoscut decat din poze. Era un barbat
frumusel, cu o statura potrivita, avea par saten natural.
Pe masa se afla albumul de familie. Dupa ce termin de citit
scriosarea, ma apuc de rasfoit albumul cu poze.
Admiram frumusetea mamei din poze si a tatalui meu,
erau o pereche frumoasa. In acel moment in gandurile mele
parca totul se derula ca intr-un film, reamintinud-mi tot trecutul

5
din copilaria mea nefericita si felul in care mama a parasit
aceasta lume nenorocita, asa de tanara, avand numai 25 de ani,
lasand in urma un copil orfan si o mama batrana lipsita de
aparare, cu un suflet foarte chinuit.
Asta a fost probabil destinul ei, iar mie mi-a fost dat sa
am parte de lipsuri, lacrimi si durere inca din frageda copilarie.
Lacrimile ma podidira si imi curgeau fara voia mea.
Dupa o jumatate de ora in care se odihnise putin dupa o munca
stresanta la birou, Liliana veni langa mine si incearca sa ma
linisteasca.
- Ce ai?
- Nimic! am spus. Uitandu-ma la poze, m-a cuprins
un sentiment de nostalgie…
- Hai, lasa, nu mai plange; nu are rost, totul e de
domeniul trecutului. Mai bine spune-mi, povesteste-mi ceva,
cam ce ai facut prin oras? Ce noutati ai mai aflat?! Si lasa
uitarii trecutul !
- Ei, nu-i chiar asa de usor, am zis eu! Din moment ce
ai trait evenimentele, nu le poti uita! ….
Imi aduc aminte cum ne ascundeam intr-un beci sapat
in subsol, in fundul curtii unde se pastrau pentru iarna cartofii,
merele si altele asemenea. Aveam 4 ani si auzeam uruitul
ingrozitor al avioanelor ce treceau deasupra orasului nostrum.
De groaza si animalele se ascundeau!
Stam intr-un pat micut din scanduri pe care Buni puse o
plapuma in loc de saltea, si o alta cu care ma acoperea sa nu-
mi fie frig.
Era toamna si vremea, destul de racoroasa. Buni sta
infipta langa peretele umed al beciului si privi speriata printr-o
deschizatura de ventilatie prin care patrundea aerul. Prin acea
deschizatura, luna isi arunca si ea lumina rece si raze de
culoare argintie, care faceau sa mai zarim ceva prin intuneric.
Zgomotele de afara razbeau pana la subsol, si faceau
pamantul sa tremure sub noi. Veneau de la tancurile urmate de

6
convoaiele de soldati a caror pasi se auzeau in tropot si care pe
unde treceau, intrau si daca gaseau ceva de luat, luau, in special
alimente.
Doamne fereste sa fi dat peste vreo femeie, caci nu ar fi
scapat neviolata.
Si acesta era un motiv in plus pentru care incercam sa ne
adopostim pe unde se poate.
Asa petreceam mai multe nopti si ziua uneori, pana ce
trecea armata inamica ce era in retragere. Pe unde treceau
semanau groaza. Erau niste brute!
Dupa ce totul se calma, si nu se mai auzeau acele
zgomote infioratoare, ne inapoiam in casa. Stiu ca la iesirea
din ascunzatoare, afara ploua. Cerul negru de furtuna, parea de-
a dreptul amenintator.! Vantul sulfa cu putere, despoind copacii
de frunze.
Priveam ochii tristi si blanzi ai bunicii, si cu ea
impreuna, ne grabeam sa ajungem in casa cat mai repede,
fortate de ploaia ce cadea ca turnata din galeata.
Odata ajunse in casa, imi amintesc ca am primit o
painita si o ciocolata pe care o tinea ascunsa pentru orice
eventualitate. Era binevenita potolindu-mi foamea. Eram doar
un copil si totusi vedeam cum trupul istovit de atata tristete al
bunicii se naruia pe zi ce trece. O moleseala a cuprins-o pe
moment si un somn adanc a pus stapanire pe ea. A adormit
pentru putin timp.
Priveam pe geam fara sa fac galagie. Cerul era
acoperit in intregime de nori negri de ploaie.
Pe strada vedeam cate un om grabit si manat parca de o
frica ascunsa… daca il priveai cu atentie, puteai citi pe chipul
lui, suferinta cauzata de razboi. Oameni deznadajduiti, traiau
cu speranta zilei de maine, ca va fi vreo schimbare in legatura
cu terminarea razboiului pe care o asteptau cu totii. Razboiul
s-a incheiat dupa 4 ani de suferinta dupa ce a curmat viata a
milioane de oameni. Si dupa atata suferinta prin care am trecut

7
si eu cu familia ce mi-a ramas in viata, cu ajutorul lui
Dumnezeu am razbit la lumina..
Ravagiile razboiului au lasat amprenete adanci in
sufletele noastre. Pe toti i-a prajit intr-un fel sau altul, adancind
prapastia dintre trecut si prezent.

Revin la prezent. Am ramas un timp cu gandul departe

la imaginea mamei si a tatei din poza pe care le priveam cu
drag.
In timp ce aducerile aminte ma torturau, am lasat
pleoapele sa-mi cada, urmarind aburul de cafea ce se destrama
din ceasca Lilianei, sub forma unui snur fin ce se rasucea,
inaltandu-se apoi si destramandu-se si priveam cum se pierde
in urma lasand un placut miros de cafea.
Pe urma, ca in dosul cortinei timpului, am inceput sa
derulez cu iuteala gandului toate evenimentele care au urmat si
pe care le-am trait si cu un calm tremurat, povesteam fiicei
mele care avea rabdarea de a ma asculta.
In cateva secunde, prin minea mea au trecut o
sumedenie de imagini. Mi-o inchipuiam pe mama, pe Buni si
revedeam groaza din acele momente... Frica se vedea pe
chipurile lor, frica de moarte, moarte care pandea la tot pasul.
Imi aduc aminte de casa pe care ne-o luase Statul.
Vedeam curtea mare si filigoria in care mama, in zilele bune de
odinioara, punea pe masa un pahar cu inghetata si imi spunea
sa mananc fara sa ma grabesc, sa nu ma doara gatul. Toate
astea au ramas in memoria mea si nu pot fi uitate cu usurinta.
Gandurile ma navalesc la timpul trecut si ma cufunda in
bezna din care caut iesirea. Tristea m-a cuprins ca o apa. Nu
avea de ce sa ma innece! M-am opus cu o vointa de fier, prin-
tr-o adanca reculegere. Toate erau de domeniul trecutului.
Erau doar amintiri pe care le povesteam fiicei mele, cu
gandurile ingramadite sub frunte si pe care in ordine le
insiruiam pentru a le face cunoscute.

8
 In mintea mea calatoresc cu mult timp in urma si totusi
parca toate s-au petrecut doar ieri.
Locuiam pe Bulevardul Republicii de azi, chiar pe colt,
fata in fata cu Politia de azi. In locul casei se construise o mare
parcare. Stiu din povestiri, ca tatal meu a plecat cand a inceput
razboiul, eu aveam doar cateva luni. Am crescut cu mama si
bunicii.
Era o zi frumoasa, timpul trecuse, de acum faceam si eu
3 anisori. Ne aflam in curte. Eu imi petreceam timpul cu
urcatul in trasura parasita din sopronul casei. Caii fusesera luati
de armata. Mama era in casa cu sora ei cea mica, Silvia si
exersau la pian. Pe mama o chema Mia. Era fiica mijlocie si
cea mai frumoasa intre surori. Avea un par blond natural,
numai bucle si ochi albastri, iar de statura, era potrivita. Sa nu
uit nici de sora ei cea mai mare, Elena. Era casatorita si
mutata la sotul ei pe str. Imparatu Traian avand la randul ei si
ea doi copii: doi baieti si o fata.
Sotul matusii era pilot. A plecat si el pe front de unde
nu s-a mai intors, a cazut la datorie.
Zilele se scurgeau cu griji si in asteptarea terminarii
razboiului. Nimeni din familia noastra nu banuia ce va urma.
Intr-una din zilele urmatoare postasul ne adduce o
scrisoare oficiala de la Primarie prin care bunicii sunt anuntati
ca in scurt timp trebuie sa evacueze locuinta. Li se pune la
dispozitie o alta casa, o cocina mai degraba decat casa! O
lovitura mai grea nici nu se putea. Au pierdut si terenurile!
Au ramas fara nimic!
Intr-o singura zi, toata munca de-o viata s-a pierdut.
Copil fiind, vedeam in ochii lor tristetea si marea
dezamagire. Bunicul nu a rezistat la gandul ca pierduse totul,
si ca omul disperat de situatie, si-a pus capat zilelor,
impuscandu-se. Pentru el a fost calea cea mai usoara, probabil,
dar pentrru cei ramasi, a fost un mare dezastru. Un Soc!
Dupa aceea a inceput cosmarul si pentru noi.

9
 Bunica era o femeie, si ea, bine. Se purta foarte elegant.
Pe vreme mai rece, purta o blana de vidra ce sclipea in razele
soarelui iar pe cap purta o palarie cu bor mare. Parca si acum o
vad, dupa moartea bunicului era complet distrusa.
Au adunat ce s-a putut prin casa si a fost nevoita sa paraseasca
locuinta, lasand tot mobilierul si mare parte din lucruri.
Erau vremuri tulburi. Alimentele se gaseau cu mare
greutate. Stiu ca se vindea paine din faina de porumb. Avea
forma patrata iar cand o taiai, se sfarma toata. Mancam cartofi
fierti cu zahar.
Timpul nu sta pe loc, trebuia sa-I facem fata. Stiu ca
seara cand se intuneca, pe geamuri punea paturi, sa nu se vada
lumina afara pentru ca riscai sa fii spulberat. Noaptea treceau
avioane pe deasupra orasului si faceau un zgomot infiorator, si
daca observau zaranie de lumina, se considera un punct
pericolos si riscam sa fim bombardati.
- Ce sa-ti spun, Liliana, a fost foarte greu! E ingrozitor
sa traiesti in vreme de razboi.
A mai trecut un an, apoi razboiul s-a terminat. Intre
timp soseste o scrisoare de la un frate de-al bunicului, din
Bucuresti, care era inginer de profesie. Pierduse si el minele
din Rodna dar nu-l afectase acest lucru, asa ca pe bunicul. A
fost cu capul mai pe umeri. In scrisoare le cheama pe mama si
pe sora ei Silvia sa mearga la Bucuresti pentru o vreme. El nu
avea copii si intentia lui era sa ajute familia in acele vremuri
tulburi.
Dar un necaz nu vine niciodata singur si se tine scai de
capul nostru de para ar fi fost un bluestem.
Eu am ramas cu bunica iar mama si Silvia au plecat la
Bucuresti. Cand spun Silvia, ma gandesc ca eu port numele
matusii mele, deci ma cheama Silvia.
O presimtire a bunicii: mai vroia ca cineva in families a
mai poarte acest nume, Silvia.

10
 Dupa plecarea lor la Bucuresti, nu a trecut mult timp,
circa 2 saptamani.
In anul 1944 s-a intamplat o mare nenorocire: in ziua de
4 aprilie, amandoua se aflau prin oras. In aceea zi a fost
bombardata capitala, Bucurestiul. Au fost ditruse multe case in
centrul orasului si multi si-au pierdut viata, printre acestia, si
mama si sora ei.
Aceasta veste a pus capat la toate sperantele pe care le
mai avea Buni, in aceste fete. Spera sa le faca un viitor fericit,
sa devina fete cu un nivel bun de pregatire, pentru viitor. Totul
s-a spulberat. Aceasta veste i-a zdruncinat sanatatea si asa
destul de fragile iar tristetea a daramat-o complet.
Devenea tot mai slabita si lipsita de puteri. Intr-una din
zile se plimba cu mine prin parc. Eram asezata intr-un carucior
foarte elegant- sport, care era impodobit cu ornamente ce
straluceau in reflectiile razelor de soare. Ma uitam in ele ca
intr-o oglinda.
Deodata suna alarma. Fiecare aleerga incoace si incolo
pentru a se adaposti. Buni cu mine a coborat in santul de pe
aleea care si astazi sta de marturie. Este aleea din parc ce
coboara dinspre Casa de Cultura spre Restaurantul Phoenix de
astazi. Santul, mie atnci mi se parea o prapastie, nu alta!
La scurt timp, deasupra noastra trec avioanele ca niste
pasari incolonate si uruiau ingrozitor.
Dupa trecerea lor, la auzul unui semnal dat tot de
alarma, cu totii ieseau si isi vedeau in continuare de cele de zi
cu zi.
Am iesit si noi, stiu ca plangeam. Eram imbracata intr-un
costumas roz matlasat, si il murdarisem. Pentru a-mi potoli
plansul, Buni imi cumparase un fel de macaroane negre, dulci
facute din magiun de prune. Mi-a mai cumparat si bomboane
candle ce semanau cu cristale de sticla. Cu asta m-am mai
linistit.

11
 Am ajuns acasa, in acea cocina. Buni se simte slabita si
se aseaza pe pat. Intre timp vine la noi matusa Elena si printre
altele, o lamureste sa se mutea la ea, avand o camera libera,
nelocuita.
Buni nu sta pe ganduri si cu putinele lucruri pe care le
avea, ne mutam parasind cocina.
Revin la prezent, ma uit la pozele de familie. Printre
ele, poza mamei … o tin mai mult in mana contempland asupra
frumusetii ei.
Cand o privesc am impresia ca ma priveste!
- Uite, Liliana, ce frumoasa e!
- Da, intr-adevar e frumoasa, sa stii ca semeni cu ea,
imi spune Liliana!
- Da, am semanat cu ea candva, cand eram mai tanara,
dar acum… ce mai, asta e, viata merge inainte!
- Mami, dupa parerea mea, ai putea sa-ti scrii povestea
vietii, sa stii, ar iesi ceva interesant si ar ramane ca amintire
pentru noi. Incerca, ai tot timpul! ma incuraja Liliana.
- S-ar putea sa ai dreptate, voi incerca! raspunsei cu
zambetul pe buze, oarecum neancrezatoare.
Insa la impulsul fiicei mele am inceput sa-mi scriu
memoriile din trecut si prezent. Asa s-a nascut manuscrisul
meu, Memorii din trecut si prezent.

A trecut vremea strugurilor, a cazut bruma, copacii s-au

ofilit iar intr-o zi, totul a inghetat.
Dupa o iarna grea si geroasa, o pala de vant cu o ploaie
marunta ne anunta inceputul de Primavara. In anul ce a urmat,
in 1945, bunica ne paraseste. Pentru mine a inceput cosmarul.
Nu mai aveam pe nimeni, totul in jurul meu se darama, parca.
Pana si cerul se innoura si a inceput sa ploua. Desi eram un
copil de 5 ani, stiam ca ma astepta o viata grea cu lipsuri, si
fara un sprijin. Nu stiam ce se va alege cu mine. Un lucru
stiam sigur: ca nu mai aveam pe nimeni!

12
 Ma asteptau zile negre, nu aveam cui sa spun ce ma
doare, nu aveam cui sa cer nimic din ce mi-as dori, cui sa-i cer
o bucata de paine cand mi-e foame. Nu mai aveam pe nimeni!
Acel sentiment era complesitor de amar!
Ma simteam complet a nimanui, eram disperata. Parca si
vremea plangea cu mine..
Nu voi uita ca in acea zi, cerul era negru de nori din
care cadea o ploaie marunta, a durat aproape toata saptamana
aceea.
Atunci mi-am pus urmatoarea intrebare: de ce
Dumnexeu ii luase pe toti ai mei si ma lasase fara niciun
sprijin?!.. nu am gasit raspuns!
Saraca matusa, greu i-a mai fost, acum si cu mine pe
capul ei, numai eu ii mai lipseam!
CAP.2

Mancarea era destul de putina, toate, incepand de la

haine si alimente se distribuiau pe puncte si numar de persoane.
Iar eu nu aveam dreptul la acestea pentru ca nu eram pe numele
lor.
I-a fost foarte greu. Dupa razboi, a ramas vaduva, de
acum cu inca o gura in plus, pe langa cei 3 copii ai sai.
In cele din urma a facut tot posibilul si m-a inregistrat
la Consiliu ca si orfana de parinti, astfel am primit si eu dreptul
la o portie de alimente si la pantofi si ghete, o data pe an. Daca
se stricau, umblai descult! Tin minte ca toata vara am umblat
desculta pentru a-mi proteja incaltamintea.
Mult s-a mai zbatut pentru noi. Ne croseta un fel de
cioci, papucei de lana, Doamne ce lucru mare era pentru noi!.
Eram atenta sa nu-i rup, dar tot nu rezistau, se rupeau repede.
Cum timpul trece, uitarea se asterne repede in mintea
unui copil si am inceput sa ma obisnuiesc cu verisorii mei si sa
las in urma nelinistea sufleteasca.

13
 Intr-o zi jucandu-ma in curte de una singura, aud in
tufis un pui de pisica ce plangea asa de tare incat m-am dus la
el, l-am luat in brate si cautam sa-l linistesc. Pisicuta tacu.
Avea o blanita asa de moale, de culoare tigrata, ochii mici si se
uita la mine, parca vroia sa-mi spuna “ia-ma la tine”. Si am
luat-o.
Multumita ca e in bratele mele a inceput sa toarca de
fericire. Am mers repede in casa sa caut ceva de mancare
pentru ea, darn u am gasit nimic.
- Ti-e foame? O intrebai eu. Dar nu gasesc nimic, nici
macar o coaja de paine!
Ea ma privea si sta lipita de pieptul meu.
- Si mie mi-e foame, zisei. In acel moment intestinele
mele ghiornaiau. Mi-era foame!
Ies in strada, in fata casei si ma asez pe marginea santului cu
pisica in brate si incep a plange. Lacrimile-mi curgeau ca
margelele pe blana pisicii.
Plangeam de foame. Puiul de pisica torcea. Eu mi-am
spus rugaciunea pentru ca asa ma invatase Buni: “cand dai de
greu, roaga-te ca totul se va rezolva”.
Speram intr-o minune. Iar minunea s-a intamplat!
In fata mea se opreste o doamna mica de statura si ma
intreaba, de ce plang?
Cu toata rusinea i-am spus ca mi-e foame, si ca nu
gasesc in casa nimic de mancare, nici pentru mine, nici pentru
pisicuta.
Cu o privire blajina si binevoitoare doamna aceea ma
lua frumusel si ma duse la ea acasa, unde ma aseaza intr-un
scaun si imi spune:
- Stai putin! ….
Vad ca ia o paine, taie o felie din ea, mare cat painea, si
o unge cu marmelada, imi pune o ceasca cu lapte , pune in fata
mea un scaunel pe care ma asez, si un taburet pe care imi
aseaza mancarea si im spune:

14
 - Vino si mananca!
Doamna atenta la mine, observa ce am de gand. Vad ca
asterne pe jos un ziar si pune o farfurioara cu lapte si imi
spune:
- Pune pisicul sa manance!
Nu am stat pe ganduri, am pus pisicul in jos si moarte
de foame, amandoua ne apucam sa mancam cu o pofta de lup.
Nu pot uita ca pe aceea vreme, painea era foarte
scumpa si o consideram sfanta!
Eram atenta sa nu scap nicio farama pe jos. Daca din
greseala, totusi scapam ceva pe jos, o ridicam, o sarutam si pe
urma o mancam. Asa am fost invatata de matusa.
De cate ori taia painea, matusa facea mai intai, pe dosul
ei o cruce, pe urma o taia si ne dadea la toti cu portia.
Cand ma gandesc la anii copilariei si la ziua cand ma
aflam la aceea doamna Pastor, simt parca si in prezent ce
foame imi era pe atunci! Mancam si nu reuseam sa ma satur,
desi am primit o felie cat painea de mare, o consideram putina!
In cele din urma cand am terminat-o, foamea s-a potolot
si pe fata mea aparu un zambet de multumire launtrica.
In acelasi timp imi era, parca, si rusine ca i-am spus
doamnei ca mi-e foame, dar ce mai conta ?! Eram satula.
Pentru mine cana de lapte pe care o bausem la tanti
Pastor a fost cea mai buna cana de lapte de cand murise bunica,
si nu cred ca o voi uita vreodata pe acea doamna pe care numai
Dumnezeu mi-a scos-o in cale, la momentul cand aveam
nevoie de mancare pentru a-mi potoli foamea!
Dupa ce am terminat ma ridic de la masa, ii multumesc
respectuos apoi am plecat spre casa.
Arunc o privire prin inapere, totul era foarte frumos .
In curte, pe aleea pietruita din fata casei se aflau multe flori de
piatra. Prin curte, plin cu flori de toate culorile. Intr-un
cuvant, oriunde te uitai era foarte frumos in comparatie cu ce
era la noi.

15
 In curtea matusii erau numai balarii, asa vedeam eu pe
atunci, curtea casei .
O salut cu “sarut mana” si plec trecand drumul.
Locuiam vis a vis de acea doamna. Acasa erau sositi si verisorii
mei.
Mihai, cel mai mare, era cam strengar de felul lui si
era prin curte. Emilia era asa de blanda isi facea temele
Augustin, Gus il alintam noi, sta cuminte intr-un fotoliu cam
jerpelit.
Nu le spun nimic, pe unde am umblat pentru ca nu
vroiam sa afle matusa si apoi sa ma certe.
Emilia, cu firea ei calma, cand ma vedea suparata, ma
lua langa ea si incerca sa ma linisteasca. Tineam foarte mult la
ea. Era mai mare ca mine cu 5 ani si invata foarte bine.
A terminat facultatea la Bucuresti devenind profesoara
de limba rusa. Intre timp s-a casatorit cu directorul scolii din
Herina si a fost angajata ca profesoara la aceeasi scoala.
La randul ei are si o fata si un baiat, ambii cu pregatire tot in
invatamant.
Din nefericire, baiatul a avut un accident de fractura de
coloana, la numai 20 de ani fiind imobilizat la pat pentru
totdeauna.
In prezent, ne vedem din cand in cand cand timpul ne
permite si mai vorbim la telefon.
Acum gandul meu se intoarce in urma cu mult timp.
Asteptam cu totii pe matusa sa se intoarca de la serviciu. Lucra
la o tutungerie, o afacere mica, dar reusea catusi de putin sa ne
asigure traiul saracacios de zi cu zi.
Era dupaamiaza, afara sufla un vant racoros de toamna
care ma obliga sa-mi iau pisica si sa intru in casa. Ma asez la
geam, sticla geamului era murdara de la mainile noastre.
Geamul fiind deschis, vantul falfaia perdeaua care avea mai
repede culoarea fumului decat alba!

16
Inchid geamul si ma uit in continuare spre gradina. Vad cum
copacii isi apleaca crengine in toate directiile la suflarea
nebuna a vantului. Pe cer se adunau nori negri ce prevesteau
furtuna.
Pe aleea serpuita ce ducea spre casa se vedeau pietrele
innegrite si neangrijite si acoperite de iarba si frunze uscate pe
care vantul le rotea de colo-colo. Pe langa gard, florile nu se
vedeau din buruienile ce le napadeau sufocandu-le fara mila.
Prin curte, pe langa fantana se inaltau marete, urzicile ce aveau
infatisarea de regine ale buruienilor.
Era o mare deosebire intre ce vazusem la doamna
Pastor la care am baut cana de lapte si ceea ce vedeam la noi –
adevarat haos, asta era.
Intre timp soseste matusa Elena si ne pregateste repede
o mamaliguta cu fasole batuta. Ne asezaram toti la masa.
Dupa ce ne spunem rugaciunea, ne pune la fiecare Portia si
incepem a infuleca cu pofta.
- Cine vrea ceapa? Intreaba matusa.
Noi toti in cor … si eu, si eu… La urma ridic si eu mana, cu
oarecare retinere si spun ca vreau si eu putina sare. Imi era
greu deoarece stiam ca sunt o povara in plus pentru ei si nu
prea aveam curaj sa cer una alta.
Se scoala matusa de la masa, vad ca ia solnita din lemn
si radicand capacul vede ca nu mai e sare.
- S-a terminat, imi pare rau! spuse matusa… maine voi
cumpara, si puse solnita din lemn pe masa. Poate mai gasiti
ceva pe la colturi!
Intr-adevar, am gasit atat cat ne trebuia. Dupa ce si-au luat cu
totii ceea ce mai ramasese din vraful de sare, am cautat si eu ce
mai puteam gasi
Aveam o senzatie tare neplacuta! Simteam lipsa
parintilor. Doamne ce senzatie neplacuta ai cand toti ti-o iau
inainte iar tu trebuie sa te multumesti cu ceea ce ramane. Ce

17
ar putea face cineva ca mine cand stii ca esti in plus?! Nimic
! Astepti si astepti sperand ca va fi mai bine intr-o buna zi.
In timp ce stam la masa cu totii, eu tineam pisica in san.
La un moment dat pisoiul meu isi scoase capul printre nasturii
de la bluza si parca au vazut pe Dracul, toti s-au speriat!
- Ce ai acolo?!
- O pisica, am spus eu!
- Las-o jos, doar nu-i umbla cu ea, toata ziua , in san.
- Doar nu mi-o alungi ?! intrebai nedumerita, si
incep a plange.
- Nu… ! Fii linistita, a spus matusa.
De bucurie m-am dus la ea, am cuprins-o si am sarutat-
o prima oara de
la decesul mamei si al bunicii.
Se facu seara. Matusa face paturile si ne culcam.
Eu dormeam cu Emilia si cu matusa iar baietii, in alt
pat, pe o canapea de lemn, un fel de prici in care aveau o saltea
umpluta cu paie.
Deodata camera se lumina, parca se aprinse luminile.
Pe urma se auzi o bubuitura puternica, avand senzatia ca se
cutremura casa. M-am speriat si am inceput a plange.
- Mi-e frica ! …
Matusa ne linistea:
- In asemenea cazuri niciodata sa nu va speriati,
rugati-va, si Dumnezeu are
grija de noi.
Din nou un fulger puternic, urmat de o bubuitura parca
si mai puternica zgudui casa. Se starni o vijelie, parca ar fi
fost prapadul lumii. Vantul matura totul in calea lui, cumpana
de la fantana, mai mai sa se rupa.
Deodata o ropota de ploaie insotita de o grindina mare cat
alunele, cadeau pe acoperisul casei facand un zgomot
infiorator.

18
Noroc ca furtuna nu a durat mult, ne-am linistit si noi iar intr-
un tarziu am adormit.
Se facu ziua, cineva bate la usa.
Emilia deschide usa si, surpriza:
Era doamna Pastor cu o tava cu 4 cani de lapte si 4 felii
de paine cu marmelada. Din acel moment aceea buna doamna
ne aducea portia de lapte si paine cu marmelada, vreme de un
an de zile. A fost o binecuvantare pentru noi, copiii.
Emilia si Mihai au plecat la scoala iar matusa, la
serviciu. Eu si Gusti am ramas acasa, eram cei mai mici. Am
stat in casa ne jucam cu pisica, si cum foame nu ne era, nu
aveam altceva mai bun de facut.
Ghemotocul tigrat crestea si ma umpleam de fericire de
fiecare data la vederea lui.
Nu eram singura. In ochii mei a mai aparut o raza de bucurie. Il
iubeam pe pisoi la nebunie!
La gat purtam un mosor de lemn prin mijlocul careia
am tras un fir de ata, un snur mai gros. Acel mosor tine loc de
margele – margele pe care mi le doream si le vedeam la gatul
unor doamne si mi se pareau atat de frumoase… Atunci m-am
gandit la mama!
Daca ar fi trait, cu siguranta mi-ar fi putut cumpara un sir de
margele pe care mi le doream atat de mult! Copil fiind imi
doream o minge, o papusa, ghetute… dar toate astea nu le
aveam. Asteptam Craciunul ! Abia atunci primeam de la
Primarie drept cadou, cate o pereche de ghete pe care le
pastram cu mare grija ca sa nu le stricam.
Da, da! A fost foarte greu dupa razboi, si pe deasupra
am avut parte si de o foamete foarte mare din cauza secetei din
vara anului 1945.
Cum timpul nu sta pe loc, zilele trec una dupa alta iar
lumina patrunde pe geam odata cu primele raze de soare,
semnaland inceputul unei noi zile.

19
 Se facu ora 10. Iesim si noi in curte. Afara totul era ca
dupa potop. Ce-i drept la noi nu era mare lucru de distrus.
Erau numai balarii, maldare de buruieni, urzici si ciulini. Dar si
asa parea ca totul are viata, dar acum nu mai era nimic.
Acum totul parea distrus. Copacii aveau crengile golase, gardul
rasturnat, un haos total dupa furtuna.
- Ce tristete, am spus eu!
- Ce harababura prin curte confirma Gusti.
Furtuna a distrus totul . Prin curte erau numai balti ce
luceau ca oglinda in lumina
soarelui.
Priveam in sus si vedeam cerul ce avea culoarea
smaraldului, fara nicio pata de nori, fiind senin.
- Ce schimbatoare e vream, gandeam cu glas tare, in
acele momente!
- Se pare ca avem o zi frumoasa, asa-I Gus ? il
intrebai.
- Asa se pare raspunde el, aprobandu-ma.
Intr-un tarziu vine matusa cu doi mielusei din aluat si
ne spune: “sa nu va atingeti
dei, acestia sunt pentru Craciun. II vom pune sub pom” si ii
ascunde de privirile noastre si asa destul de lacome, deja.
Se apropiau sarbatorile de iarna. De la Consiliu, inainte
de sarbatori primeam pachete ce contineau: o pereche de ghete
cu tinte pe talpa ca sa tina cat mai mult, cate un fular, ceva
bomboane de pom, portocale si biscuiti.
Biscuitii ne prindeau cel mai bine deoarece mereu ne era
foame, si asa, de la Primarie pana acasa, ii terminam.
Bomboanele primite le pastram pentru Pomul de iarna, de la
toti 4 se adunau si erau suficiente pentru pomisorul nostru.
Au sosit si sarbatorile mult asteptate: Craciunul.
Matusa cumparase din economiile ei putine, un bradut,
incercand sa ne faca fericiti in seara de Craciun, adunandu-ne

20
in jurul bradului pe care il impodobeam cu bomboanele
adunate si sub care am asezat cei doi mielusei din aluat.
Afara copiii umblau cu colindul “O ce veste
minunata” . Mihai era si el cu copiii la colindat. Cred ca
pentru mine era cel mai frumos brad, numai ca sufletul din
mine plangea. Nu ma puteam retine sa nu plang.
In acel moment mi-am adus aminte de mama si Buni. E foarte
trist sa nu ai langa tine in acele momente pe cei dragi! Noroc
cu pisoiasul meu drag care a venit la mine si dupa ce l-am luat
in brate a inceput sa toarca de zor. Singurul care era multumit.
Ma uit la matusa, plangea!
Plangeam cu totii si asa am petrecut impreuna seara de
Craciun, cu multe lacrimi, iar pe masa, cu putine prajituri
asezate pe o farfurioara de care nu ne atingeam pentru a nu se
termina.
Craciunul a trecut, iarna se instalase de-a binelea si
gerul ne patrundea pana la oase. Norii in siruri mari se tarau
deasupra orasului ca o mantie cenusie. Viscolul si zapada
navalise inauntru prin usa casei care nu se inchidea perfect.
Stam la gura sobei, incalzindu-ma. Priveam cum flacarile ca
niste limbi ascutite, se invalmaseau, pe urma disparau repede
lasand in urma carbunii incinsi la care ne incalzeam mainile
inghetate.

CAP.3

Era in anul 1946. Era o iarna geroasa. Ningea viscolit,

vantul sulfa ca nebunul. Noi traiam intr-o saracie lucie. Toate,
numai din cauza celui de al 2-lea razboi mondial ce s-a abatut
asupra noastra, a tuturor.
Am mers la geam si ma uitam cum cad fulgii de zapada
de-a valma si acopereau curtea cu mantia lor alba. Copacii
erau si ei impodobiti de zapada inghetata ce se asternu pe ei.

21
Dupa ce viscolul se mai potolise, aparu soarele care cu razele
lui stralucitoare facea ca totul sa para ca te afli intr-o poveste
de basm.
Zapada era parca presarata cu stelute ce straluceau de nu puteai
sa le privesti, obligandu-ma sa pun mana la ochi cand priveam.
Am iesit in curte si am inceput a alerga prin zapada
lasand mici urme inapoia mea. Nu am stat prea mult afara
deoarece eram foarte subtire imbracata iar in ghetute nu aveam
soseste si-mi intrase zapada si-mi era foarte rece. Intorcandu-
ma in casa unde ardea un foc mocnit de la lemnele ude, faceau
mai mult fum decat flacara. De frig ce-mi era, imi venea sa
iau in brate soba pentru a ma incalzi. Pe fata aveam numai
funingine de parka eram un copil pierdut dintr-o satra.
Doamne, ce viata amara am mai trait in acele vremuri!
Cum timpul nu se opreste, zilele se scurg facand greu
fata gerului napraznic, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, trecem si
iesim din iarna.
A sosit si Primavara cu o invalmaseala de nori si cu un
vant ce colinda hai-hui, caldut ce transforma zapada in baltoace
de apa.
In jur totul revine la viata. Copacii incep a da in floare.
Aleea inmiresmata de florile de tei, parca te chema sa faci
plimbari sub coroana lor plina de flori. Pasarile galagioase
zburau din pom in pom, ascunzandu-se printer ramurile
infrunzite.
Liliacul se trezi si el la viata, incercand sa inveseleasca
privirile cu florile lui minunate.
Totul era acum scaldat in lumina calda a soarelui.
Stam pierduta, tacuta, pe ganduri,. Visam cu ochii
deschisi…
Cate nu mi-au trecut prin cap in acele momente… mereu
dornica de ceva! In acel moment soseste matusa cu 4
mielusei, de data asta, adevarati, si ne spune:
-Fiecare aveti cate unul. Aveti grija de ei!

22
 Fiecare ne-am ales cate unul, eu m-am multumit si de
data aceasta cu ce a mai ramas: ultimul, un berbecut de toata
frumusetea.
Bineinteles ca mi-as fi dorit mieluta alba dar prioritatea
era, ca intotdeauna, a lor, a verisorilor. Multumindu-ma cu
berbecutul, l-am numit Cornutu’.
Ceva ce nu pot uita: acel moment in care matusa venea
cu cate ceva la noi, indiferent ce anume ar fi fost, la toti ne
dadea pe rand ca la puii de vrabie, sa nu mancam unul mai mult
ca celalalt. Se straduia, saraca, sa ne impace pe cat posibil.
Doamne, cat s-a mai zbatut, saraca! Eu eram in plus,
pe langa ai ei, tolerata, acceptata de nevoie. Si deci aveam
momente in care simteam ca nu le apartin. Simteam lipsa mai
mult, a bunicii care ma rasfata cu de toate. Cu trecerea timpului
insa, totul intra in uitare, iar la un interval oarescare, timpul
vindeca golul sufletesc. Lasi destinul sa-si urmeze caile bine
stabilite.
Mi-am luat Cornutul, berbecutul meu drag cu care imi
petreceam mai tot timpul. Si el era strain la fel ca si mine.
Cum s-au potrivit lucrurile: de acum ne aveam unul pe celalat.
Imi alunga singuratatea. Era negru, cu o blanita creata, si mai
avea si doua cornite, lucru ce m-a inspirat in ai pune numele.
Pentru mine era cel mai frumos cadou. Eram fericita in preajma
lui. Cand aveam momente de tristete mergeam la el si ii
vorbeam. Parca ma asculta! Intre timp pisoiul se facuse
strengar asa ca timpul mi-l petreceam in mare parte cu
Cornutu’ meu drag.
Eu si cu verisorul meu cel mai mic, Gus, nu mergeam
la scoala asa ca mergeam cu ele la camp. Mihai cu Emilia
mergeau la scoala . Imi placea mult sa stau cu ele afara in
campul liber. Iubeam de mic copil natura. Ma tavaleam prin
iarba, si culcata pe spate, priveam bolta cerului de un albastru
senin, pe ici colo, cate un norisor de culoare alburie ce plateau
in directii numai de ei stiute.

23
 - Vino Gus si tu langa mine.
- Vin imediat, raspunse, parea ocupat. Vroia sa-si
faca un fluier din scoarta de rachita.
In cele din urma vine si se aseaza langa mine si continua
cioplitul fluierului.
Mieluseii pasteau in liniste iarba proaspata presarata cu
flori de toate culorile.
- Gus, astepti sa mergem la scoala? l-am intrebat.
Vreau sa fim si noi elevi. Eu
de abia astept… ma si vedeam cu ghiozdanul in spinare.
- Da, raspunse Gus. Oricum la toamna facem si noi 7
ani.
Afara timpul era foarte frumos si cald. Vantul abia se
facu simtit si imi simteam
obrazul umed de transpiratie.
- Gus, vino la umbra, mie mi-e prea cald… eu ma
duc, nu mai stau!
- Imediat, a spus Gus.
- Bine, dar haide!
Si mergem intre timp la umbra unui par mare salbatic, cu
coroana stufoasa. Caldura devenea tot mai sufocanta. Dupa ce
ne asezam, vin si mieluseii dupa noi si se culca la umbra.
O albina bazaie in jurul meu, apoi se opri pe o floare si tacu.
Povarnisurile erau pline de iarba, numai buna de cosit. Campul
era plin cu flori multicolore iar margaretele se inaltau sfioase
ademenind fluturii care cu zborul lor gingas, pur si simplu te
fascinau. O mierla canta cu foc. De departe se auzea latratul
cainilor care vagabondau prin camp. O data cu venirea serii si
inainte de a porni spre casa, spre uimirea noastra, un vant
puternic se dezlantuie pe neasteptate.
- Ce facem !? il intrebai pe Gus. Eram speriata. Cerul
s-a innegrit
- Hai sa ne adapostim cu miei cu tot sub coroana
copacului! mi-a raspuns Gus.

24
Si el era speriat la randul lui dar nu se arata. Vroia sa para ca
era mai tare ca mine si ca e totusi, “barbat”.
Cerul se dezlantui. Tunete si fulgere brazdeaaza bolta
cerului. Am reusit
cumva sa ajungem la adapost sub copac. Incepu sa ploaie cu
stropi mari si desi. Eram pititi pe langa miei. Iuteala vantului se
intetea, iar norii negri alergau in nestire. Fulgerul parca ne
orbea. Nu mai vedeam nimic.
Gus, “barbatul”de langa mine, cu lacrimi in ochi imi
spune:
- Silvia, hai sa ne rugam! Si am inceput noi sa zicel
Tatal nostru… eram tare speriati. In acele clipe era iadul pe
pamant, iar noi, fara adapost, sub ramurile copacului. Nu la
mare departare de locul in care ne aflam, un plop fuse secerat
de fulgerul ce s-a abatut asupra lui si se pravali in picaturile
mari de ploaie cat basicile de ciuperci din iarba. Apa spala cu
repeziciune trunchiul copacului, iar noi eram deja uzi pana la
piele. Ploua cu galeata. Unul din miei, o ia inainte, urmat de
ceilalti 3 si se opreste langa o tufa de arini, la ceva distanta de
noi.
Eu si Gus ne uitaram unul la altul si am spus:
- Gus, hai sa mergem si noi la ele. De ce sa ramanem
aici? Si asa suntem uzi leoarca!
Asa ca ne luam frumusel amandoi si ne asezam intre
miei. Vantul sufla cu tarie norii plumburii si vineti si apleca
ramurile pomilor, rupandu-le fara mila. In acel moment, un
fulger puternic despica trunchiul copacului batran sub care ne
adapostisem cu cateva minute inainte. Atunci ne-am speriat
rau de tot, vazand pericolul de care cu doar cateva minute in
urma, ne ferise bunul Dumnezeu! Credeam ca era sfarsitul
lumii. Eu si Gus, cu mainile impreunate ne rugam speriati si il
imploram pe Dumnezeu in felul nostru, sa ne ajute. Speriate
erau si mioarele noastre pe care incercam sa le linistim

25
vorbindu-le continuu. Dupa un timp tunetele se auzeau tot mai
rar. Vantul s-a mai potolit dar ploaia continua sa cada.
- Gus, hai sa mergem acasa, ce sa mai stam, oricum
suntem uzi si se face tarziu,
am spus… soarele nu mai rasare ci apune, incercam eu sa-l fac
sa inteleaga ca nu mai vreau sa mai stau nicio clipa pe camp.
- Bine Silvia, hai sa pornim spre casa, raspunse
confirmativ, Gus.
Mergeam incet pe marginea drumului facand loc
carutelor care si ele se indreptau
spre casa.
In acel moment ii spun lui Gus:
- Vezi, ca Dumnezeu ne-a ferit, ne-a scos de sub
copac urmand mielutii ?! Daca
ramaneam acolo, muream! la care Gus imi spune:
- Silvia, exista Dumnezeu! Asa e! Ne-a ferit!
- Da! am raspuns si ne continuam drumul in urma
mieilor, spre casa.
Drumul era circulat pe atunci, de carute trase de cai sau
vaci, iar in unele cazuri,
de boi. Masinile erau o raritate pe atunci. Cu timpul, carutele
au ramas o amintire. Pamanturile fusesera luate la Colectiv si
vrand nevrand, deveneai colectivist. Trebuiau predate carutele
cu animale cu tot. iti ramanea doar cainele pe lant care latra ca
un nauc muscand din scandura de la cusca.
Amurgul coboara grabit, cu toane peste oras. Se
intuneca pe cand ne apropiam de casa. Drumul era nepavat pe
atunci, fara canalizare si incercam sa ferim noroiul format.
Oricum nu aveam ce murdari, ca noi eram desculti! Treceam
prin belti in mod intentionat pentru a ne spala de noroi. Ploaia
ne spala incontinuu pana ce am ajuns acasa. Prin curte, toate
erau culcate la pamant din cauza furtunii. Streasina casei se
desprinse. Picura din ea apa de ploaie, si scartaia la fiecare
bataie a vantului.

26
 Intram si noi in casa. Era sambata, seara deja. Orele se
depanau din timpul infinitului, foarte greu iar intunericul
invaluia in taina, astrul noptii.
Un ghinion mai mare nu se putea. Parca un bluestem s-
a lasat peste noi. Parca nu aveam destule necazuri si greutati,
acum s-a mai ivit unul pentru a ne mai intari suferintele, si asa
destule.
Ajunsi acasa, o gasim pe matusa foarte suparata. Hotii
i-au spart chioscul si ii furasera totul. Nu era un chiosc asa de
mare, doar ziare, tigari si reviste. Dar erau suficiente ca sa ne
asigure un trai saracacios dar acum nici acesta nu mai era.
Hotii, pana la urma nu au fost prinsi iar matusa ramase si fara
serviciu si cu datorii.
Asa ii sta bine omului sarac: fara nimic !
Cu totii eram suparati. Stiam ca fara bani suntem
pierduti
In casa se afla un fotoliu ce-I drept, cam jerpelit, si ma
asez pe el. Saraca matusa, se pregatea sa ne faca ceva de
mancare.
- O sa fie cumva, gandea cu voce tare, matusa.
- Maine am sa merg sa caut ceva de lucru, a spus ea.
In ziua care a urmat, prin salturi abia simtite, lumina
zilei cucerea totul in jur,
trezindu-ne dupa o noapte de somn agitat.
Umbland pe ici colo, gaseste de lucru in cele din urma,
la brutaria unui evreu, pe nume Bud, care locuia in centrul
vechi al orasului unde pana nu demult in zilele noastre, a fost
Placintaria. Acest evreu avea un cuptor de paine si facea o
paine buna de casa. Si tot acolo avea si un magazin de
desfacere. Sotia lui era vanzatoare iar matusa si inca un brutar
faceau painea. Matusa era o femeie foarte silitoare, Facea de
toate si stia sa se faca foarte placuta. Painea dupa coacere, era
batuta de coaja si avea un aspect placut de paine de casa,
rumena si foarte gustoasa. Era tare cautata.

27
 Cum Dumnezeu nu lasa omul la greu, a avut el grija si
de noi, cu acel servici al matusii care pentru noi a fost o
binecuvantare caci in fiecare zi dupa terminarea lucrurlui,
primea o paine la venirea acasa si mai lua si o plasa de coji de
paine.
Acasa era asteptata de 4 guri infometate. Un lucru nu pot uita si
va ramane vesnic intiparit in memoria mea: nu voi uita
niciodata gustul acela bun de paine de casa si nici gustul acelor
coji de paine pe care ni le punea matusa cu portia in supa ca sa
mai completeze astfel, lipsa de paine. Saracuta de ea! Dupa ce
ne stia pe toti satui, pleca linistita la o noua zi de lucru.
Abia acum gandesc in urma la acele vremuri si imi dau seama
ce greu i-a fost ei sa aiba grija de 4 copii. Era si o perioada
foarte grea de dupa razboi, cu lipsuri de alimente. Cand ma
gandesc, parca si acum vad via pipernicita ce atarna la coltul
casei, florile de gura leului pe langa un gard viu umed si
infrunzit, pe langa el o puzderie de balarii.
Cu toate greutatile, trecand prin incercarea lipsurilor,
am supravietuit.
Aceste amintiri au ramas adanc in memoria mea de
atunci si nu le voi putea uita, niciodata.
Zilele trec rand pe rand si a sosit toamna anului 1947.
Am crescut si noi, cei mici, facusem 7 ani. Sosise ziua mult
asteptata sa mergem la scoala. Am fost inscrisi de Emilia in
clasa intai. Fiind din acelasi an cu Gus, doar de o luna
diferenta, el fiind din luna august, de unde si numele, iar din
septembrie, cu numele de Silvia.
Evreul ne cunostea situatia grea si impreuna cu sotia lui
au hotarat s-o ajute pe matusa cu ceva imbracaminte pentru noi
scolarii inepatori. In ziua urmatoare, ajunsa la lucru, evreul ii
spune:
- Vezi Elena, ca sotia are sa-ti spuna ceva.
Dupa ce mai termina din lucru, matusa se duce la sotia
evreului si crezand ca vrea

28
sa-i dea ceva de lucru, glumind zice:
- Prezent la datorie, m-ati chemat?
Dupa toate suferintele, mai avea uneori si chef de mici glume.
Sotia evreului se uita la ea si cu un suras usor ii spune:
- Tu maine trimiti doi copii la scoala, nu? Cand pleci
acasa ti-am pregatit o plasa cu haine pentru cei doi, caiete,
creioane si ai aici si ceva bani, poate mai cumperi cate ceva in
drum spre casa.
Matusa nu a refuzat nimic, toate au fost binevenite:
-Multumesc mult, apoi se intoarse la cernut faina.
Sosi timpul de plecat acasa iar la inchiderea
magazinului mereu o ajuta la aranjatul painii pe raft, mai
matura si prin magazin.
Magazinul era foarte mic, asa ca nu era mare lucru de facut.
- Gata Elena, vino cu mine, a spus sotia evreului.
Uite, aici este pachetul cu
hainele. Ia-ti si paine si ce mai vrei.
Stia ca obisnuia sa-si ia coji de paine dark nu s-a opus
niciodata.
Ce-i drept, hainele nu erau noi insa erau tare frumoase si bine
ingrijite. Ne veneau destul de bine, numai pantofiorii pentru
mine erau mai marisori, de aceea bagasem in varful lor hartie,
ca sa nu-mi cada din picioare.
Ne spalase din cap pana in picioare si ne pregatise pentru prima
zi de scoala, o zi fericita si mult asteptata fiindca demult visam
si doream sa merg la scoala. Vroiam sa invat ca sa devin cineva
in viata. Eram ferm convinsa ca numai cu scoala poti obtine
ceva in viitor. Chiar si cu mintea mea de copil gandeam ca
odata ajunsa mare, avand un serviciu platit, viata mi se va
schimba in bine. Nu stiam ce surpriza imi rezerva viitorul dar l-
am aflat de curand, cu trecerea timpului si a zilelor care au
urmat.

29
 CAP.4

Odata cu sosirea toamnei a venit si prima zi de scoala.

O mare multime de copii cu flori in mana, cu ghiozdan in
spate, impreuna cu parintii lor se indreptau veseli inspre scoala.
Eu aveam in mana, un caiet si un creion, atat!
Emilia ne insoteste pana la scoala care se afla pe strada
Alexandru Odobescu. Curtea era plina de elevi printre care, de
acum eram si noi, Gus si cu mine. Dupa festivitatea tinuta in
curte ne luam si noi impreuna cu ceilalti copii de clasele intai si
intram in sala clasei noastre insotita de doamna profesoara.
Ne asezam in banca a doua din randul de la geam. Se
imparteau abecedarele.
Noi am primit doar un abecedar deoarece Emilia cumparase
numai unul, din lipsa banilor. Tare mi-as fi dorit sa am si eu
unul al meu, insa si asa eram fericita. In sfarsit am ajuns si eu
elev in clasa intaia!
Simteam o bucurie imensa pe care nu o pot defini in
cuvinte. Ne intreceam la invatat care-si mai de care sa obtinem
note bune.
Recunosc ca Augustin era ceva mai bun decat mine.
Terminam cu bine anul scolar si am devenit elevi de
clasa a doua.
Era o zi superba. Pe cerul senin, soarele stralucea in
toata splendoarea lui. Langa fantana din curte se afla un copac
incarcat de mere care sclipeau in soare ca niste globuri. Alaturi
sta teapana cumpana pe care atarna o galeata cu care scoteam
apa. Mieluseii pasteau prin curte, pasarile se intreceau cu
ciripitul, zbenguindu-se prin crengile copacilor aplecate sub
povara prunelor brumarii si a merelor care imbatau cu
mireasma lor parfumata aerul .
Priveam pierduta, urmarind cum cerul era brazdat de o
dara de fum alburiu sub forma unui snur lasat de zborul unui
avion cu reactie.

30
 Deodata apare un domn bine imbracat si intreaba:
- Unde e mama, nu-i acasa?
- Nu! E plecata la biserica, am raspuns .
- Care dintre voi e Silvia? Intrebase domnul.
- Eu! Raspunsei mirata.
- Mergi la scoala? intreba el iar.
- Da, sunt in clasa a doua.
Acel domn ma privi din cap pana in picioare, pe urma
scoase un biletel pe care ni-
l da apoi pleca.
Primul lucru, cand sosi matusa de la biserica a fost sa-I
dam biletelul primit.
Dupa cue-l citeste, afla ca trebuie sa se prezinte cu mine la
Primarie. Parea surprinsa. Parca o aud cum vorbea de una
singura…
- Doamne, ce ma mai piseaza astia la cap, cu fata asta!
Ma lase-ma dracu’ in pace si vari biletul in buzunar,
aruncandu-mi o privire ciudata.
Am tacut chitic. Nici n-as fi indraznit sa intreb ceva,
deoarece din fire eram mai retrasa cunoscandu-mi situatia. Si
stiam ca sunt o povara pentru ei, un plus de care nu era nevoie
in acele vremuri de criza de alimente.
In acel moment ma priveste iar,
- Oare ce vor astia cu Silvia? gandea ea cu glas tare…
vom vedea maine!
Haideti la mancare!
Mergem, ne asezam cuminti la masa si ne pune la
fiecare o cate o farfurie cu o
portie de coji de paine peste care ne toarna supa fierbinte de
chimen, ce mirosea placut si era si buna la gust.
Satula, multumind lui Dumnezeu ca ne-a randuit masa,
ies din nou in curte si ma duc la Cornutu’ meu care pastea in
gradina cu celelalte mioare. Il cuprind si il sarut pe botic.

31
Avea o privire asa de dragalasa, el ma privea, eu ii vorbeam,
gaseam in el un prieten in cele mai triste momente ale mele.
Se facu seara si ne ducem la culcare.
In dimneata urmatoare pleaca cu toti la scoala. Eu
raman acasa, ne pregateam sa mergem la Primarie. Eram putin
agitate, nu stiam ce va urma.
Mergeam tacuta tinandu-ma de matusa, spre Primarie. Ajunse
acolo, am intrat intr-o sala mare plina cu scaune unde am
intalnit o doamna blonda si bine imbracata,asezata in primul
rand de scaune. Ne asezam si noi si asteptam. Nu la mult timp
soseste un alt domn de statura inalta cu un par negru pieptanat
pe spate si lucea de la uleiul de par. Asa era moda pe atunci.
Avea ceva hartii in mana si ma fixa din priviri. Apropiindu-se
de mine ma mangaie si zice:
- Ce draguta e, pacat ca e orfana! Iata de ce v-am
chemat: Aceasta doamna nu are copii, are o situatie materiala
buna si vrea sa infieze aceasta fetita, care de altfel este si fetita
fratelui ei. Cred ca sunteti de acord si v-as sfatui sa o dati caci
stim ca va este greu cu patru copii.
Matusa nervoasa spune:
- Acum cand e mare vreti s-o luati? De ce n-ati luat-o
cand a fost mica? Acum n-o dau.
Si iar… n-o dau, zise ea.
- Mai ganditi-va , a spus primarul.
- Nu ma gandesc! Nu ! Nu - o - dau ! Si ma lua
de mana si plecam.
Matusa mergea pe strada tot bodoganind intruna fara sa
pricep nimic. In mintea
mea in acel moment trec o multime de ganduri si ma intrebam,
de ce vor sa ma ia ?!
Plangeam pe la coltul casei fara sa ma vada careva, cu lacrimi
mari cat bobul de mazare.
Ce rau e sa nu ai pe nimeni in momentele triste, cui sa-i spui ce
te apasa pe suflet. Chiar si copil fiind nu poti ramane indiferent

32
cu ceeea ce se intampla in jurul tau. Ma gandeam ca voi fi dusa
din nou intr-o alta familie pe care nu o cunosc. Ce soarta e si
asta: sa fii dat de colo colo ca un obiect… ! In acel moment
nu-mi doream sa plec deoarece ma obisnuisem alaturi de
matusa si verisorii mei.
Tot necazul si suferinta i-o spuneam Cornutului meu,
cu toate ca el nu pricepea nimic dar pentru mine era o
descarcare sufleteasca, spalandu-mi fata cu lacrimi, ferindu-ma
de ochii celorlalti.
Cerul incepe a se innora. Toata saptamana plouase.
Dupa o saptamana ne prezentam din nou la primarie.
Ajunseseram mai repede si ne asezaram pe o banca in hol, iar
matusa ma lasa putin timp singura. Imi spusese sa stau cuminte
ca vine imediat. Nu stiam unde a plecat.
Intre timp soseste acea frumoasa doamna si se aseaza
langa mine. De data aceasta o vedeam si mai frumoasa, nu
parea deloc a fi o femeie rea, precum imi spunea matusa. Imi
vorbea frumos, imi promitea ca imi cumpara o papusa, ca o sa
am mancare cata vreau si o sa-mi cumpere si o pereche de
pantofi noi. Vedea ca cei pe care ii am sunt si asa mai vechi si-
mi sunt mari.
Apare matusa destul de agitata, ma ia de mana si intram
in sala. Vine si Primarul si intreaba:
- V-ati hotarat, dati fetita?
Ma simteam pusa intr-o situatie destul de neplacuta.
Dupa un sir de discutii,
matusa nervoasa spune:
- Intrebati-o pe ea! Daca vrea sa mearga, duca-se!
Probabil era sigura ca nu voi pleca dar trebuia sa aleg intre a
ramane sau sa plec si in cele din urma mi-am zis, fie ce-o fi. Si
acolo sunt straina, nici aici nu am ce pierde deoarece vedeam
cum se zbate saracuta pentru a ne asigura traiul de zi cu zi.
Asa ca am spus un Da hotarat. Aveam 8 ani si tot viitorul meu
depindea de aceasta hotarare a mea.

33
In acel moment fusesem data in primire acelei doamne de care
am aflat ulterior ca este sora tatalui meu care era stabilit in
Anglia si se interesa de soarta mea prin intermediul scrisorilor.
La insistentele lui am fost infiata de sora lui,
devenindu-mi astfel, mama adoptiva. Nu am regretat hotararea
luata. Speram intr-o viata mai buna pe care am si gasit-o in
noua mea familie.
Intre timp matusa Elena lesinase. Bineinteles ca m-am
speriat si am inceput sa plang. Lumea se aduna ca la o minune,
iar eu am crezut ca murise.
Au chemat un medic, i-a administrat o injectie iar la scurt timp
si-a revenit. Dupa ce si-a revenit de-a binelea, m-au luat
amandoua de mana si am parasit Primaria oprindu-ne la primul
magazin de incaltaminte unde noua mea mama imi cumparase
pantofi noi. Putin mai jos se afla o librarie de unde imi
cumparase un ghiozdan cu creioane colorate si un penar mult
dorit si o radiera pe care am impartit-o in doua cu Augustin
pentru ca nici el nu avea.
Pentru prima data am simtit si eu bucurie, visam cu
ochii deschisi sperand la tot ce e mai bun, la un trai fericit.
Trebuia sa las in urma tot ce era neplacut, lasandu-ma leganata
de iluzii ametitoare, fiind cuprinsa de un val nebun de fericire
ce se cuibarise in sufletul meu, fiind multumita de hotararea pe
care o luasem: aceea de a pleca la aceasta doamna.
Ne indreptam spre casa,. Intram in curte unde
dezordinea domnea ca la ea acasa. Pe langa gard era plin de
buruieni si balarii iar ochii mei il cautau pe Cornutu’. Copacii
isi leganau crengile la o usoara adiere a vantului dand impresie
ca-si iau ramas bun de la mine. Mioarele pasteau prin gradina.
Vrand sa-l iau pe Cornutu’ cu mine, mama adoptiva incearca
sa ma lamureasca sa-l las ca nu are unde sa-l tina dar cu timpul
are sa-l duca si pe el. Nu am avut de ales. M-am despartit cu
greu de el, gandindu-ma in fiecare zi ca il voi avea alaturi de

34
mine cat mai curand posibil. Dar pe urma si uitarea are rostul
ei, si incetul cu incetul l-am uitat.
Imi iau ramas bun de la Emilia, Mihai si Augustin si cu
lacrimi in ochi plec la noua mea casa impreuna cu mama
adoptiva, incepand astfel o noua viata, intr-o familie total
necunoscuta.
Locuiam aproape de matusa. Ne despartea doar o strada
pe marginea careia curgea un parau numai bun pentru scaldatul
ratelor, avand si el o istorie a lui pe care am aflat-o din
povestea mamei mele adoptive.
…
Cu multi ani in urma, Bistrita era o cetate inconjurata
de apa ce servea drept aparare a orasului In oras se aflau mai
multe paraie care curgeau din izvoare ce alimentau santul de
aparare al orasului, ele fiind indreptate spre toate directiile in
interiorul cetatii, pe malul carora in unele locuri erau ridicate
mori de macinat faina ce puse in miscare de aceste ape.
O moara de felul acesta am apucat si eu. Se afla pe locul unde
astazi se afla Sala Polivalenta. Ii spuneam, “moara de la
rachiti”. Intr-adevar apa cu caderea ei abrupta punea in
miscare, roata morii care macina incontinuu fara oprire. Tot
acolo se afla si un pod din lemn unde se adunau copiii si
tineretul, facand baie, “la scaldatoare” cum ii spuneam. Pe
malul paraului era plin de rachiti de unde ii si venea numele dar
astazi el numai exista, locul fiind ocupat de noile constructii.
Unul singur se mai afla in partea de jos a orasului, care strabate
strada Iosif Vulcan si urmandu-si cursul se pierde in valea
Bistritei. Pe marginea paraului au mai ramas doar trei case
nedemolate inca, ce ne aduc aminte de vremurile de demult ,
uitnadu-ma la ele cu nostalgie. Inca sunt locuite de catre
proprietarii lor care le-au dobandit prin mostenire. Pe langa ele
se inalta noi constructii moderne. De multe ori ma intreb cum
de nu au fost prinse in planul de demolare?!

35
Stau si ma gandesc la timpul trecut, cum mergeam de mana cu
noua mea mama spre noua casa …
Si imediat dupa ce am trecut podul din lemn de peste
rau m-am trezit in fata casei in care urma sa locuiesc.

CAP.5

Nu voi uita nicio clipa sentimental de nesiguranta pe

care il simteam in suflet. Pentru mine era un nou inceput, intr-
o noua familie, si nu puteam sa stiu cum va fi. Dar nu aveam de
ales. Eu am decis dar nu aveam ce pierde.
Afara vremea era placuta. Vantul adie usor zburlindu-
mi parul iar soarele isi facea de cap mangaindu-mi sufletul
tulbur. Inima imi batea ca un ceas grabit. Eram foarte tacuta.
Viata mea noua se grabea sa mai indrepte ceva din toata
suferinta ce am avut-o dandu-mi o noua sansa.
Am ajuns la noua locuinta. La intrare, langa poarta se
afla un dud de toata frumusetea. Curtea era plina cu flori de-ti
luau privirea. Albinele harnice zburau in cautarea polenului si
se infruptau din nectarul aromat al florilor. Din loc in loc se
aratau maretii crini care emanau un miros placut parfumat.
Aleea ce ducea spre intrarea in casa era frumos ingrijita. Se
intra printr-un fel de veranda in care se servea ceaiul pe timp de
vara, fiind si ea plina cu flori, intr-un cuvant, unde priveai
vedeai numai flori. Am avut senzatia ca ma aflam intr-un oras
de basm. Totul pentru mine parea extraordinar de frumos.
Intram in casa unde intalnesc un domn. Statea culcat pe
pat. Ma vede apoi se ridica si zice:
- Asta-i fata lui Tibi? Se uita la mine si zambeste.
Il salut cu sarut mana . Atunci doamna care ma insotise
imi spune:
- De azi incepand, la domnul ii vei spune “tata” iar
mie imi vei spune “mama”,

36
bine?
- Da, am raspuns eu. Si din acel moment i-am
recunoscut drept parinti. Meritau. Erau foarte buni
cu mine. La randul meu, ma straduiam sa nu-i supar
Eram ascultatoare, ma straduiam sa invat, stiam ca asta vor de
la mine insa imi placea si mie.
Ma pasiona pictura si iubeam plimbarile in natura.
Eram fericita ca pot rosti si eu cuvantul “mama” si “tata”,
cuvintele cele mai de pret pe care imi doream sa le pot rosti cu
glas tare.
Din ochi il urmaream pe tatal adoptiv care avea un par
putin albit dar frumos si des. Avea fruntea inalta, o fata intinsa
si bine ingrijita, ochii negri. Purta un capot de casa strans pe
langa trup cu un cordon lat, si-i urmaream mainile cu degetele
lungi si fine. Avea o privire blanda si era de un calm rar
intalnit. Intr-un fel mi-am zis ca am un tata cu care ma voi
mandri la scoala. Aveam parinti si asta conta mult pentru mine.
Ii iubeam.
Pe fereastra casei patrundea inserarea cenusie ce se
nastea din apusul soarelui, incheind ziua urmata de alta.
Ziua urmatoare, mama era foarte ocupata. Promisese
matusii ca va da o masa cu ocazia infierii mele si asteptam cu
nerabdare ziua aceea de duminica.
In zilele ce au urmat, mama Ani, pentru ca asa o chema, era o
persoana plina de energie. Era numai foc si piper . Purta o
rochie bleu deschis, parul lung impletit in codite il purta sub
forma de coronita pe cap. Avea un par foarte frumos si bogat,
blond saten, ochii mari albastri. De statura era potrivita si
putin plinuta. Era placuta. Avea un aer de comandor. Din
cate am observat, era opusul tatalui meu Andrei. El era foarte
calm, insa ea era aspra.
Mama se uita la mine zambitoare si ma intreaba:
- Cum ai dormit?
- Bine, i-am raspuns.

37
 - Cum te simti?
- Bine, raspunsei iar.
De multe ori trebuie sa zambesti si nu stii de ce, asa
faceam si eu in acel moment
fara sa stiu de ce. Inca nu ma obisnuisem, ma simteam cumva
straina iar cu ochii mereu cercetam in jur.
Eram micuta de statura. Abia ca ajungeam sa vad ce mi se
punea pe masa. Stiu ca mi se punea un scaunel pe care ma
urcam si vedeam cum mama imi explica cum trebuie facute
unele lucruri, precum o patura de taitei.
Ma uit afara pe geam, vad cerul gri de nori din care a
plouat peste noapte cu pauze. Pamantul era ud. Totul zacea sub
un aer umed de toamna.
- Silvia, mi se adresa mama. Azi e sambata si trebuie
sa pregatim mancarea
pentru maine. Vom avea musafiri. Am invitat pe matusa si
verisorii tai, cred ca nu i-ai uitat! Spuse ea foarte sigura de
bucuria ce mi-o facuse.
- Daaa?! Am exclamat cu bucurie in glas si cu o
voce din care imi tradam
nerabdarea de a-i revedea.
Prin curte, gainile se inghesuiau sub streasina casei si
cloncaneau irritate la auzul tunetului si al fulgerului si de
prezenta lui tata Andrei, punandu-i gand rau la una din ele caci
urma a fi taiata.
Dupa vreo ora si mai bine ploaia se opri si cerul s-a
inseninat.
Intre timp se pregati masa pentru micul dejun. Peste cu
mujdei de usturoi, cu mamaliguta ce pufaia pe plita sobei
scotand bule de abur si imi faceau o pofta de mancare
teribila…
- Du-te cheama-l pe tata sa vina la masa.
- Acum, acum ! i-am raspuns iesind repede in
curte . L-am gasit privind

38
iepurii uriasi Cincila, ascultandu-i cum rontaiau fara pauza,
din napul primit.
- Vino tata, te cheama mama la masa. Ma ia de
mana si intram inauntru in
zgomotul pasilor nostri si ne asezam la masa.
Soarele patrunde prin usa larg deschisa in camera,
asternandu-si razele pretutindeni. Dupa terminarea mesei
incepem pregatirile pentru ziua urmatoarele.
Mama sovaie o clipa si spune:
- Andrei, trebuie sa tai o gaina.
- Da, numaidecat. Si vad cum isi ia un cutit pe care il
ascute pe piatra. Pe mine
ma cuprinse mila de gaina, doar ca nu ma arat. As fi putut
plange in acel moment dar imi era rusine.
Tata Andrei lucra la Fabrica de spirtoase ca laborant. Se
ocupa de prepararea celor mai fine bauturi care erau
comercializate prin toate magazinele. A terminat scoala la
Timisoara. Eram foarte mandra de el. Era un om deosebit de
bun, calm si nobil. Ma intrebam cum de nu-i este mila sa taie
gaina, vazandu-l atat de calm si bland. Mama era un pic mai
aspra din fire. Probabil ca trebuia. Recunosc ca s-a ocupat
foarte mult de mine. Ma lua mereu alaturi de ea cand gatea
ceva si ma invata multe lucruri care mi-au folosit pentru a
deveni stapana pe mine, si pentru asta i-am multumit ca m-a
facut om.
Tatal meu se duce, taie gaina si dupa ce o aduce, mama
ma cheama langa ea ca sa-mi explice cum se procedeaza la
pregatirea ei. Nu-mi placea deloc.
- Mama stii ceva?... decat sa tai o gaina mai bine
mananc numai paine goala.
Cu aceste cuvinte am avut impresia ca i-am dat de
inteles ca eu in viata mea nu
voi taia vreo gaina. Si nici nu am facut-o nici pana in ziua de
azi.

39
 - Ei, nu-i asa. Ai sa devii si tu odata gospodina si
atunci… ce te faci?
Avea dreptate, pe undeva. Insa in sufletul meu tot nu
eram de acord cu faptul ca
trebuie sa iei viata unei fiinite vii ca sa o mananici. Nu puteam
sa fac pe nimeni si
nimic sa sufere.
Aveam pe atunci doar opt ani si nu realizam inca
suficient de bine ca trebuie sa
cunosti cum sa pregatesti o gaina pentru masa. Aveam ochii
larg deschisi si o priveam pe mama cum curata gaina cu toate
astea insa nimic nu vedeam. Gandul imi fugea mereu la
Cornutu’ meu si la matusa si verisorii mei cu care ma
obisnuisem in timpul celor trei ani petrecuti impreuna.
- Fii atenta, unde ti-e capul? Imi zice aspru, mama.
- Da, da, am raspuns.
Apoi incepuse sa pregateasca taiteii pentru supa de
gaina. Cum a facut teiteii,
mi-a placut. Am ramas uimita de cum proceda , caci vedeam
pentru prima oara taitei de casa.
Cineva bate la usa. Era postasul. Aducea o scrisoare
recomandata pentru care era necesara o confirmare de primire.
Si cum mama era plina de faina pa maini, semneaza tata.
- De unde e? intreaba mama.
- E de la tatal fetei, fratele tau din Anglia, zise tata.
Dup ace termina de facut patura de taitei, se spala pe
maini si ia scrisoarea si
incepe sa citeasca cu glas tare sa auda si tatal meu.
Desigur ca si eu eram agenda insa intr-un fel mai
discret, fara sa dau de banuit ca imi place sa trag cu urechea.
Curiozitatea m-a tinut pe loc, facandu-ma ca resfoiesc o carte,
fara a da de gandit ca trag cu urechea.
Doar cateva cuvinte m-au interesat si sunau cam asa:
“…draga surioara, daca luati fetita la voi, sa-mi scrieti

40
numaidecat. Am sa va trimit tot ce se poate, prin posta, bani,
haine ca sa nu duceti lipsa de nimic. Ce face Andrei?” …asa il
chema pe tatal meu adoptiv.
Scrisoarea era de doua pagini asa ca am iesit si am mers
in gradina dupa verdeata pentru supa. Mama in bucatarie,
pregatea doua paturi de taitei pentru budinca cu mere. Am fost
atenda la felul cum a procedat. Dupa ce a intins patura de
taitei, a asezat merele rase cu scortisoara si pe urma a rulat-o, a
pus-o intr-un castron tapetat cu unt si pe urma a turnat deasupra
ei, lapte cu vanilie si a dat-o la cuptor. E un deliciu.
A sosit ziua de duminica. Se face ora pranzului si
soseste matusa cu cei trei verisori ai mei. La vederea lor am
tresarit de bucurie. Totusi am petrecut 3 ani din copilaria mea
cu ei, ani care nu se uita. Aveam un sentiment de mila stiind
cat le e de greu si eram fericita ca pot si ei sa manance din
preparatele gustoase de care aveam eu parte.
Dupa ce ne asezam cu toti la masa, ne spunem
rugaciunea. Mancam cu pofta din preparatele gustoase si din
desertul de budinca de mere asortata cu frisca. Dupa terminarea
mesei, noi copiii iesim afara la hinta, vremea fiind foarte
placuta.
Sub streasina casei se afla un cuib de randunici cu pui
dar nu indrazneam sa le ating fiind invatata ca e pacat. Nici nu
aveam de gand sa fac asta. Eram multumita ca le puteam
admira.
Dupa un timp petrecut impreuna in care vroiam sa nu se
mai termine, pe neobservate se facu tarziu. Ei trebuiau sa plece
acasa iar eu am ramas cu noii mei parinti pentru totdeauna.
Dupa plecarea lor am incercat sa-mi fac ordine in
propria-mi gandire, sa las totul uitarii, privind spre viitor. In
cele din urma imi dau seama ca asta e destinul pe care
Dumnezeu mi-l randuise. Recunosc ca viata mea s-a schimbat
in bine alaturi de acesti oameni care ma priveau ca pe copilul
lor.

41
 Zilele treceau una dupa alta. Ma aflam la masa mea
unde imi faceam temele, straduindu-ma sa invat desi nu prea
ma incanta idea. Eram tot timpul incurajata. Nu-mi lipsea
nimic, aveam de toate. Uitasem ce inseamna foamea si stiam ca
asta e dorinta lor: sa invat. Au trecut vremurile in care
bajbaiam dupa o coaja de paine si nu o gaseam. Trecand peste
amintirile neplacute, lectia mi-a folosit, astfel am invatat sa-mi
respect parintii care erau de o bunatate de neegalat.
Intre timp sosise mama din vecini unde obisnuia sa-si
petreaca timpul cu lucruri de mana. Croseta.
Pe la orele patru, soseste si tata de la serviciu.
- Buna, ce face fata noastra? ma intreaba tata Andrei.
- Invat. Am fost cuminte, ii raspund madarindu-ma,
stiind ca am luat doua note bunicele: un 9 la romana
si un 6 la mate. Si ii dau carnetul la semnat.
Tata ma saruta pe crestetul capului:
- Foarte frumos, sunt mandru de tine! afirma el si ne
asezam la masa.
Am mancat supa de fasole boabe si placinta cu branza.
Dupa ce terminam de
mancat adun de pe masa, spal vasele si pun totul la loc.
Mama pleaca la barfe, tata se culca si eu ma duc in gradina si
ma asez pe un scaunel langa o tufa de trandafiri ce te imbata cu
mirosul lor parfumat de lamiae.
Pe cer plateau cativa nori alburii. Se facu tarziu, soarele
se pregatea de asfintit, iar eu ma reintorc in casa.
La cina primesc o cana cu lapte si mamaliguta. Acea
cana de lapte brusc mi-a amintit de doamna Pastor, vecina
noastra care s-a ingrijit de noi timp de un an intreg. In fiecare
dimineata nu uita sa ne aduca 4 cani cu lapte si 4 felii de paine
cu dulceata calmandu-ne foamea. Nu am sa uit cat voi trai.
Sa facu tarziu, merg la culcare. Nefiindu-mi somn,
privesc pe geam afara cerul pe care luna se arata in toata
splendoarea ei, aruncandu-si sclipirea alba si rece in feeria

42
noptii. Vantul batea ostil peste luncile parjolite, transformand
verdele in galben ruginiu. Cerul era plin cu stele ce straluceau.
Lumina lunii pline reusea sa transforme bezna noptii intr-o
lumina stranie reusiind sa vad cu usurinta cum trece o pisica in
fuga prin curte. Linistea din incapere era tulburata doar de
ticaitul ceasului care batea ora 11 noaptea. Ma intorc in pat iar
intr-un tarziu adorm…
Am visat ca in mijlocul gradinii era un copac mare avand o
coroana rotunda a carui umbra forma un cerc mare perfect ce
semana cu o fusta aruncata pe iarba. Printre crengile innegrite
vedeam ultimele mere ce sclipeau ca niste globuri de argint. In
visul meu am mai vazut un cal ce statea langa pom avand
infatisarea unei fantome. Capul calului avea infatisarea unui
cap de om si sangera. In acel moment m-am trezit. Eram
speriata, inima imi batea de parca vroia sa sara din piept.
Ceasul suna desteptarea . Nu puteam sa-mi scot visul din gand.
Dimineata toata gradina era brumata, florile aveau
capetele plecate, parca totul in jur parea ireal si pustiu. Se
instalase toamna de-a binelea.
Ziua care a urmat s-a aratat cu cer senin si mult soare.
Am mancat la repezeala o ompleta si ceai facut de mama si am
plecat la scoala. O adiere de vant imi ciufuli parul in timp cue
mergeam la scoala grabita. O pisica neagra imi taie calea. Imi
continuam drumul pe langa castanii batrani ce strajuiau
trotuarul pe o parte si alta in drum spre scoala si privirea mi se
opri pe o bufnita ce sta cocotata pe o creanga, avand o privire
fixa. M-am ingrozit. In mintea mea imi pun intrebarea:
- De ce trebuie sa apara toate astea inaintea mea?
Eram superstitioasa. Nu m-am schimbat nici azi cand
astern aceste randuri.
De pilda: in caz ca pornesc la drum si ma intorc, stiu ca nu-mi
mai iese bine ceea ce mi-am propus; in ziua de luni nu dau
bani caci dau toata saptamana; nu spal haine lunea pentru a ma
feri de bube; postul zilei de luni e pentru noroc si sanatate; sa

43
uu-ti tai unghiile lunea ca vei fi vorbit de rau. Ori… marti san
uu-ti faci croi da gauri la vreo haina ca e de rau si nici sambata;
miercurea si vinerea sunt zile de post; sambata daca incepi la
cusut o bluza, atunci s-o termini ca daca nu, e de rau; duminica
nu rasadi nimic ca se usuca; nu pune varza la murat duminica
fiindca se inmoaie. Tot asa, si visele de sambata spre
duminica, toate se implinesc. Primavara cand vin cocorii sa
nu-i numeri deoarece cati vei numara atatia ani vei trai. Cand
aprinzi un bat de chibrit si paraie, semn ca vei primi bani. Sa
nu umbli cu un picior incaltat si altul desculti ca moare cineva.
Sa nu-ti privesti mainile ca cineva te vorbeste de rau, fa
“ptiu,ptiu” de trei ori daca apuci a le privi si sterge-ti dosul
palmei de fund. Sa nu privesti niciodata in ochi persoana cu
care vorbesti, e de rau pentru tine, ocoleste-i privirea sa nu aiba
putere asupra ta.
Am considerat ca e bine sa fac cunoscute, cateva dintre ele, pe
care si eu le-am invatat, la randul meu, de la mama mea
adoptiva.
Ma intorc din nou la anii 1953 si-mi aduc aminte ca
toata ziua suflase un vant rece de toamna tarzie. Ma intorceam
de la scoala grabita spre casa. Cu toate ca era soare si razele lui
parca vroiau sa invioreze florile brumate, era totul in zadar. Nu
si-au mai revenit, erau moarte.
Ajunsa acasa, o vad pe mama crosetand.
- Ai venit?
Merg la ea o sarut, apoi ma fac comoda si ma asez. Eram
nelinistita, ea observa.
- Ce e? Ai patit ceva?
Incercam sa spun ca nu am nimic, dar la insistentele ei nu am
avut de ales si am inceput a-i povesti ce anume ma
nelinisteste.
- Am avut un vis ciudat si nu cred ca e de bine ce am
visat. Si incepusem a-i
povesti visul, dupa care ea ma linisteste si-mi spune:

44
 - E doar un vis, nimic mai mult.
- Si eu vreau sa cred la fel, aproband-o!
Pe zi ce trece se face tot mai frig, afara ploua , in soba
ard cateva lemne cu o
flacara palpainda. Lemnele trosneau tulburand linistea ce s-a
asternut in incapere.
Incet, incet trecu si iarna… au trecut 2 anotimpuri de la
acel vis ce fusese dat uitarii.
Ne aflam in iarna anului 1955. Duceam o viata
normala, nu-mi lipsea nimic. Ma simteam iubita iar eu ii
respectam pe parintii mei adoptivi pentru ceea ce au facut
pentru mine. Anii sar ca peste un pod si am devenit
domnisoara. Zilele deveneau tot mai scurte , seara se instala
repede, pe cer apare luna palida ce se straduia sa se arate din
norii ce acopereau cerul. Linistea noptii era tulburata de
latratul cainilor . Iarna transforma totul imprejur dand aspect
de adormire. Se apropiau sarbatorile de iarna. Tata Andrei nu
prea era in apele lui. De acum faceam si eu 14 ani, suficient ca
sa inteleg ca ceva nu e in ordine. Am devenit agitata. Inima imi
zvacnea in piept ca nebuna si imi pocneam degetele de
nervozitate. Nu voi uita niciodata acea dimineata in care mama
chemase salvarea si l-au dus la urgenta. Facuse o hemoragie
interna la stomac si fusese supus urgent la o interventie
chirurgicala. De aci a inceput cosmarul. Pentru noi, sarbatorile
de Craciun au fost numai lacrimi, tanguiri si disperare. Era frig,
ger si totul parea in amortire.
Iarna trecu cu prima ploaie de primavara care topi
peticile de zapada ramase, transformandu-le in belti.
In primavera anului 1955, luna mai, tata ne paraseste
lasandu-ne cu inima sfarmata de durere. Ochii mamei au
devenit asemeni unor nori de ceata din care lacrimile nu aveau
oprire. In acel moment batu clopotele si ceasul arata ora doua
dupaamiaza. Imi pierdusem orice speranta de bine. In mintea
mea totul s-a naruit. Parca un val de nori negri ma invaluiau si

45
nu gaseam iesire spre lumina. Totul in jurul meu imi parea
negru. In acel moment m-am gandit cu ura la oribila moarte
care imi luase tot ce aveam mai drag: pe mama naturala, pe
bunici, iar acum si pe tata Andrei. Probabil asa trebuia sa se
intample. Nimic nu se poate schimba din ceea ce e hotarat de
soarta. Unii spun ca soarta si-o face omul. Nu-i asa! Daca ar fi
asa, fiecare ar face sa fie cat mai bine si cat mai fericit, sa duca
o viata imbelsugata si fara griji. Dar am ajuns la concluzia ca
omului ii este harazita soarta inca din pantecele mamei lui
pentru ca asa trebuie sa fie… De ce? Nu stiu, caci numai
Dumnezeu stie !

CAP.6

Lumina zilei cu un soare stralucitor se asternu pe intreg

cuprinsul vaii Bistritei. Toti copacii erau in floare de-ti
incantau privirea. Eram trista. Amintirea tatalui meu era inca
vie in mintea mea.Trebuia sa termin clasa a 8-a. As mai fi avut
doi ani pana la terminarea liceului dar din lipsa de bani nu am
mai putut sa continui studiile si am fost nevoita sa-mi caut de
lucru. Pensia de urmas era foarte mica, abia ca ne descurcam.
Printr-un zvon aflasem ca se cauta personal la tabara de copii
ce urma sa fie la Liceul Liviu Rebreanu din Bistrita. Mi-am
depus si eu cererea in speranta ca voi fi primita.
Avusesem noroc. Cererea mi-a fost aprobata si din 15 a
lunii iulie, am inceput lucrul la bucatarie. Tabara tinea pe o
perioada de 2 luni, dupa care voi mai vedea ce voi face la
terminarea ei. Recunosc ca nu mi-a fost usor. Eram pe post de
ospatar si am fost nevoita sa ma acomodez cerintelor. Pe
langa obligatiile de ospatar, mai facea de toate, nu ma feream
de nimic. Eram harnicuta si cand era mai mult de lucru stam si
pana seara, incontinuu, deoarece nu aveam ceva mai bun de

46
facut acasa. Probabil, acesta a fost norocul meu, fiind
remarcata drept harnica si sarguincioasa.
Eram multumita fiindca mancarea imi era asigurata iar
la plecare mai primeam cate ceva pentru acasa din ceea ce
ramanea, fapt care ne ajuta foarte mult sa economisim putinii
bani pe care mama ii gospodarea cu mare atentie.
Ma framantam la idea ca in curand totul se termina si ca
din nou trebuie s-o iau de la inceput in cautare de lucru.
Speram intr-o minune, speram in Dumnezeu ca ma va ajuta.
Tabara a ajuns la final si toti angajatii au plecat. Cum eu nu
eram grabita sa plec acasa, am ramas sa dau o mana de ajutor la
curatenia in urma zugravitului. Spre surprinderea mea, am fost
chemata la birou. Toata eram plina de var dar intru in birou
razand cu mainile sub sort. Administratorul se uita la mine si
zice zambind:
- Vad ca-ti place la noi! Nu te-ai ferit de var!
- Da, imi place foarte mult, zic eu, sper ca nu
deranjez daca am ramas sa dau o
mana de ajutor, i-am raspuns. Nu ma determina nimic sa ma
grabesc sa ma duc acasa! Si vazand cat var este peste tot,…si
cate muraturi sunt de pus pentru la iarna, m-am gandit sa mai
vin cateva zile, fara sa cer nimic de plata. Imi place pur si
simplu,… bineinteles, daca imi dati voie, domnule
administrator!
Acesta se uita lung la mine si ma fixa din priviri.
- Iata de ce te-am chemat, zice el. Creste efectivul de
elevi si te-am putea
anjaja, daca vrei…. Si ai putea sa ramai in continuare angajata
la noi.
Pentru moment am ramas fara cuvinte. Nu-mi venea sa
cred ca e adevarat ce aud.
De bucurie am inceput sa plang. Era foarte greu sa poti obtine
o slujba pe atunci.

47
 - Domnule administrator ii zic cu lacrimi de bucurie.
Sigur ca vreau, bucurie mai mare nici ca se poate. Va
multumesc mult de tot.
Din acel moment am fost angajata la cantina liceului.
Era in anul 1955. Dupa un an, m-am inscris la cursurile fara
frecventa la liceu, pentru a-mi termina studiile deoarece
gandeam ca nu voi lucra toata viata la cantina. Era foarte greu
si mult de lucru. Insa cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut peste
toate, am terminat si scoala. Recunosc ca nu am fost eu chiar
atat de desteapta pe cat fusesera profesorii de indulgenti cu
mine, facandu-se ca nu ma vad cand copiam
Dupa terminarea liceului, viata mea s-a schimbat. In
mine s-a nascut o incredere in propria-mi persoana dandu-mi
seama ca sunt stapana pe mine, reusind sa fac fata tuturor
greutatilor care s-au ivit si sa infrunt realitatea de zi cu zi.
Niciodata nu-mi pierdusem increderea in Dumnezeu si cum
speranta moare ultima, nu am incetat sa sper in continuare.
Slujba la cantina era obositoare dar nu ma plangeam.
Continuam sa-mi fac datoria. Intre timp terminasem si un curs
de scoala comerciala cu gandul ca-mi va prinde bine candva in
viitor. Cu toate pregatirile subsecvente liceului, nu-mi doream
o munca de birou. Vroiam sa lucrez tot prin preajma
alimentelor. Nu mai vroiam sa rabd de foame vreodata. Mama
si ea era ocupata cu croitoria. Mai cosea cate o fusta, una alta,
si mai facea si ea cativa banuti. Astfel, ne descurcam destul de
binisor, mancarea nemaifiind o problema. Intre timp venise o
clienta la mama la proba, si incep o serie de barfe, ca intre
femei. Am mers in gradina, unde ma asez pe o banca invechita
de timp si vedeam prin iarba frunze rasucite si uscate si
branduse de toamna care isi faceau aparitia.
Mirosul de mere coapte pe ramurile incarcate de rod a
pomilor, te imbatau cu mireasma lor. Gradina pe moment,
pentru mine a devenit un loc magic, o frumusete pe care n-o
voi uita niciodata, facandu-ma sa simt o placere profunda.

48
Mirosea a iarba atinsa de bruma. Mirosea a frig si in ziua aceea
m-am simtit de parca eram in afara timpului. Parca eram intr-
un vis. Ziua trecuse incet- incet si se intunecase devreme.
Frunzele abia se mai vedeau in lumina amurgului. Ziua a trecut
in liniste A trecut astfel inca o iarna, ani in care mi-am dat
seama ca trebuie sa merg inainte spre a face pasi spre un
inceput si o schimbare in viata. Inaintea mea se afla un drum
lung de parcurs cu multe secrete necunoscute, facand
cunostinta cu posibilul si imposibilul. Viata merge inainte si
trebuie traita asa cum ne este data de Cel de sus. Cu trecerea
timpului ma schimbasem si continuam sa ma schimb pe masura
ce inaintam in varsta. Ma maturizasem inainte de vreme. In
acel moment parca timpul se oprise in loc pentru o clipa. Nu se
mai auzea niciun zgomot cu exceptia vantului ce incepuse sa
sufle lin, facand sa-i simt adierea placuta pe fata.
In jurul meu era liniste. Simteam racoarea serii si
adierea vantului care-mi da o senzatie placuta. Prin mintea mea
treceau o multime de ganduri. Luna arunca asupra gradinii si
peste imprejurimi, o lumina cu un luciu argintiu. Deodata se
aude un falfait de aripi de porumbei care au parasit streasina
casei si se indreptau spre copacul in care probabil isi petreceau
somnul peste noapte fiind la adapost de atacul pisicilor. Un nor
aparu in fata lunii domolindu-i stralucirea argintie si ora tarzie
ma obliga sa intru in casa.
Mama era ocupata cu pregatirea cinei, se uita la mine si
zice:
- De ce ai stat atata?
- Din placere, i-am raspuns. Am o senzatie de liniste
cand privesc stelele pe cer.
Pe masa in bucatarie se aflau cativa ardei grasi, de un
verde galbui. Parca erau din
ceara, asa erau de luciosi. .Numai mirosul lor te facea sa-i crezi
adevarati. Alaturi de ardei se aflau cateva rosii pe care puteai
sa vezi picurii de apa cum fusesera spalate. Dupa ce pregati din

49
ei o salata pe langa o mamaliguta cu branza, am mancat cu
pofta.
O urmaream pe mama cu privirea. Vedeam pe chipul ei
semne de neliniste. Ne culcam. Dimineata la trezire, din pat
uitandu-ma spre ea, vad ca incearca sa ia o tableta pentru a-si
calma durerea suparatoare ce se manifesta in partea dreapta a
abdomenului.
Nu am lasat sa treaca timpul si ne-am si dus la medic in acea zi
pentru un consult, rezultatul a fost pietre la fiere si era nevoie
de regim pe care l-a urmat cu strictete.
Dupa un timp s-a simtit mai bine si nelinistea din mine
s-a mai potolit. Uneori aveam in mine o senzatie de furie, nu
stiu de ce! Vroiam sa ma razbun, dar pe cine ?!
Probabil in mine exista un demon care ma domina . Trezea in
mine furia de a ma razbuna, toate numai din cauza starii
sufletesti pe care o traiam. Probabil si din cauza oboselii pe
care o simteam, mi-am spus. Eram matura inainte de vreme . la
cantina, ce e drept, era o munca de corvoada, fara prea mult
timp liber si fara sarbatori.
Asa mi-am petrecut 20 de ani din viata, fara sa ma bucur de
anii tineretii care au trecut ca gandul si ca vantul. Atunci mi-am
propus sa-mi schimb serviciul. In cautarea unui loc de munca
ceva mai linistit, timpul trece iar eu continuam sa lucrez inca la
Liceul Liviu Rebreanu.
In acea zi si vremea a devenit innorata iar cateva picuri
de ploaie s-au asternut pe drumul prafos ce emana un miros de
caine plouat. Pasii se auzeau pe asfalt ca niste tropote de cai
facute de pantofii trecatorilor grabiti. Intre timp am ajuns la
serviciu, aflandu-ma in fata usii de fier care se deschide
zanganind.
Cobor grabita treptele. Cantina se afla la subsolul scolii.
Imi pun repede halatul si incep activitatea zilnica. Timpul
trece, trece si toamna, urmata de iarna si dupa o primavera

50
timpurie a urmat o vara fierbinte. Cerul de un albastru azuriu,
fara nori, aerul uscat de afara era irespirabil.
Orasul zacea sub razele fierbinti ale soarelui care ardea
ca un cuptor. Pana si mustele innebuneau de caldura. Pe mine
curgea o transpirate care facea ca bluza sa se lipeasca de corp.
Gandul imi fugea la apa rece cu care ma voi racori odata ajunsa
acasa de la serviciu. In piept inima imi bate cu tarie si in
mintea mea trec multe ganduri uitate care revin, peste voia
mea. Ca intr-un vis imi las mintea sa zboare unde vrea ea si sa
palpaie printre amintiri fara oprelisti, scufundandu-se in
negura timpului, la anii copilariei pe care i-am trait prin anii
1945. Cei mai nefericiti ani.
….

Pe atunci locuiam cu bunica mea la matusa Elena intr-

una din cele 3 camere pe care le avea. Nu voi uita niciodata
acea incapere care mi se parea intunecata si rece. Pe la colturi,
atarna panza de paianjeni iar in plasa ei stateau prinsi fluturi si
viespi care murisera demult. Camera avea o intrare separata.
Matusa lua cu o matura paianjenii, deschise larg obloanele de
la geam si lumina navali cu repeziciune in camera imbacsita de
mirosul de mucegai. O priveam pe bunica iar in ochii ei albastri
vedeam tristetea ascunsa si suferinta cauzata de pierderea
bunicului si a mamei mele. Avea ochii umezi de lacrimi pe care
si le retinea cu greu. Purta o blana de vidra care lucea ca
matasea. Cu atat a ramas din tot ce mai avea si cu cateva bunuri
de pret care constau in putine bijuterii de familie. Restul
bunurilor, nu stiu ce s-a ales de ele! Prin curte puteam sa vad
un foisor de porumbei, pustiu si el, napadit de buruieni si
balarii. Tristetea domnea si in curte. Cumpana de la fantana sta
nemiscata cu lemnul ei invechit. Langa mine se aflau si cei 3
copii ai matusii si ma simteam straina de ei. Imi vorbeau dar eu
parca eram muta, nu puteam sa scot niciun cuvant. Atunci se
apropie de mine Emilia, cu vocea ei blanda si imi spune:

51
 - Tu esti sora noastra, de acum vei locui cu noi.
In acel moment ma striga bunica si plec repede inauntru
unde vad patul asternut.
Se intuneca binisor, iar pe cer apar stelele. Vad ca Buni se
clatina putin fiind cuprinsa de o ameteala si isi duce mana la
tampla . Pe urma se aseaza pe pat. Un timp tacu. Dupa aceea
ma ia frumusel ma dezbraca, ma pune in pat si incepe a-mi
explica, asa e viata, nu avem ce face si trebuie sa ne obisnuim
cu noua familie. Nu pricepeam eu mare lucru, dar simteam o
tristete si o spaima care ma cuprindea. Din ochii bunicii se
prelinge o lacrima. La vederea ei m-am nelinistit dar in final
am adormit.
Dimineata la trezire plouase marunt. Vantul sufla
subtire si rece . Vita de vie se zbatea sub streasina ruginita a
casei si cateva boabe de struguri cazura pe jos . Le-am cules
apoi le-am mancat. Ce mi-a ramas in minte, a fost aleea ce
serpuia printre brazii argintii, cu crengile aplecate pana la
pamant, sub care ma ascundeam cand ne jucam de-a v-ati
ascunselea.
Zilele trec tot mai grabite parca, una dupa alta, iar
bunica se simte tot mai slabita. O macina boala si tristetea.
Chinuita si invinsa de asprimea vremurilor traite, ne paraseste
pentru totdeauna . Cu sufletul chinuit si plin de amaraciune am
trait 3 ani la matusa careia ii fusese foarte greu.
Cu o lumina dulce soarele inunda pamantul si vroia sa-
mi arate, parca, faptul ca mai era loc de sperante in lumea
aceasta.
Din castan cadeau castanele coapte si se rostogoleau pe
trotuarul pustiu si scaldat in lumina soarelui de toamna aurie.

CAP.7

Era un inceput de toamna racoroasa, un aer proaspat si

rece care venea dinspre muntii Bargaului. Seara se simtea

52
mirosul de struguri de tamaioasa, iar in vie se vedeau strugurii
neculesi. Coacazul parea ars de bruma, perii tarzii si gutuii
aveau ramurile rasucite pe care atarnau fructele aurii si
murdare de puf si praf. Printre crengile copacilor vantul suiera
lung calcand iarba umila pe pamantul din care a crescut.
Parca ma trezisem dintr-un somn …
Ma intorc cu gandul la anii 1948, cei mai frumosi ani de
copil din viata mea. Poarta trecutului si a trairilor se deschide
in fata mea, nechemata. Mi-am amintit de ziua cand am fost
infiata. Ce speriata eram! Nu stiam ce viata ma asteapta , dar
totul a fost bine traind alaturi de noua mea familie, clipe
fericite pana cand tata ne paraseste trecand la cele vesnice.
Intr-una din zile iesisem cu mama la cumparaturi.
Locuiam la periferia orasului.
Anii au trecut asa de repede ca ma si vazusem deja in al
14-lea ani, domnisoara.
Pe strada, lume multa, si grabita. Mergeam alaturi de
mama mea pe care o respectam si o iubeam. Treceam pe o alee
strajuita de ambele laturi, de castani batrani cu coroana bine
ramificata prin care vrabiile se intreceau cu cantecele lor vesele
zburand din creanga in creanga, topaind prin desisul infrunzit,
ascunzandu-se de privirile trecatorilor.
Am ajuns la o cofetarie. Privind vitrina, nu rezistam tentatiei.
Prajiturile expuse ne ademeneau parca facandu-ne pofta sa
cumparam si noi din ele. Intram si comandam doua spumoase.
Iau si doua inghetate cu frisca si cate un suc Cola. Demult nu
mai fusesem impreuna in oras. Ne intelegeam bine amndoua.
Se purta cu mine de parca as fi fost copilul ei si nu copil infiat.
In timp ce consumam din cele comandate, mama vine cu
urmatoarea idee:
- Ce-ai zice daca as inchiria camera din spate, fiind
cu intrare separata. De ce sa o tinem goala?! Ne mai
intra ceva bani!

53
 - Bine, fa cum crezi, eu nu am nimic impotriva. Si-
apoi un ban in plus nu strica, am spus.
Am terminat de consumat, apoi ne-am mai dus prin
magazine fara a cumpara mare lucru. Mai mult ne uitam, fara
sa cheltuim.
La intoarcere spre casa, amandoua de brat, ne intalnim
cu o cunostinta cu care am mai zabovit ceva timp.
Afara era tare placut, si simteam un sentiment de
fericire. Treceam pe Sugalete, constructie istorica foarte veche
a orasului nostru,Bistrita, orasul meu natal pe care il iubesc
nespus de mult, oras nascut din istoria timpului, avand urme de
constructii vechi ce se pot vedea si azi si care merita tot
respectul pentru a fi apreciate de catre cei care stiu sa respecte
aceste valori istorice de neuitat.
Ceasul din Turn bate ora doua dupaamiaza. Veneam cu
pasi lenesi spre casa. Primul lucru cand ajungem acasa, mama
pregateste o galeata de laturi pe care mi-o da sa o duc la
purcelul care striga cat il tinea gura. Dupa ce i-am turnat
mancarea tacu. Aveam si bococei de rata asa de dragalasi si se
balaceau in apa intr-un vas anume sapat in pamant. Admiram
nelinistea mamei lor care era o gaina ce se invartea in jurul
vasului, si ii chema disperata. Bobocii nu-i dau ascultare,
innotau si se balaceau in continuare.
Uitandu-ma la ei, semanau cu niste ghemotoace de
papadie aruncate in apa, fiind o adevarata placere sa privesti
micutele fiinte care se zbenguiau facand scufundari in vasul
plin cu apa. Privindu-i, prin gandul meu trec o multime de
amintiri si simtiri pe care nu le voi uita niciodata. Adica,
privesc in adancul fiintei mele ce seamana cu un univers ce ma
inconjoara si care este greu de inteles. De ce am avut parte de o
soarta atat de greu incercata? De ce nu puteam fii si eu copil
fericit, asa cum ii vedeam pe altii? Nu a fost sa fie asa!
Cel putin am invatat ca in viata intalnesti obstacole ce
te pun la incercare. Am invatat sa pretuiesc lumea cu bucuriile

54
ei si cu durerile ei in mod tainic. Spre coada ochiului, fara voia
mea se prelinge o lacrima fierbinte. Era prin luna lui
septembrie, o luna bogata in recolte. Soarele aluneca usor spre
asfintit fara a se grabi, si lumina lui blanda facea ca lumina sa
para de arama. Vantul nu prea tare, facea ca razele soarelui sa-
si piarda din caldura. Ma uitam in gradina unde intr-un colt se
aflau gainile care ciuguleau iarba, altele racaiau pamantul
cautand gaze dupa placul lor. Prin curte vantul subtire izbea
firele de sarma de streasina casei pe care atrnau cateva haine
intinse la uscat.
Mi-am aruncat privirea asupra straturilor pe marginea
carora se afla semanata salata din care scoteam si dam la gaini,
pentru ele find un deliciu. Am plivit straturile de buruienile pe
care i le dadusem purcelului. Se facu ora 8 seara si cu toate ca
era toamna, soarele inca isi mai facea de cap. Inaintea mea, un
fluture cu zborul lui saltaret zbura grabit la o tufa de trandafiri
unde isi cauta culcus. Albinele zgomotoase mai zburau din
floare in floare culegand polenul. Puteam sa privesc ore in sir,
aceste mici vietati ce semanau cu o buna gospodina. Ma uit
mai atent: menta trebuia culeasa. Merg dupa foarfeca iar
inauntru tocmai intrase o vecina care ii recomanda mamei, doi
chiriasi in gazda. Pe atunci se practica acest obicei al
inchiriatului camerei. Acea vecina pe care o chema Susana,
Susana lui Petrisor, caci asa ii spuneam noi vecinii, era o
femeie tot timpul pusa pe glume. Oricat de suparat erai te facea
sa razi. De altfel, in acel cartier al orasului, cu totii traiam in
armonie, ne cunosteam unii pe altii, formand impreuna o
familie mare de cartier. Susana mai este si astazi in viata,
cand notez aceste randuri cu multa daruire sufleteasca, ce reies
din amintirile trecutului meu.
- No, ce spui vecina? Vrei sa iei acesti doi baieti in
gazda? Sunt de la tara, le cunosc familia! Zice Susana.
Mama se uita la mine intrebatoare…
- Ce spui Silvia? Sa-i luam?

55
 Mama astepta parerea mea, iar eu bineinteles, am fost
de acord.
Astfel s-au inteles cum sa inchirieze camera, si urma ca
peste cateva zile sa vina noii chiriasi.
Dupa plecarea Susanei, iau foarfeca si ma duc sa tai
menta. Imediat la intrarea in gradina se afla o bucatarie de
vara, care avea de jur imprejur, o alee de beton pentru a preveni
noroiul si pentru a da un aspect placut curtii. Pe colt era
plantata o vita de vie cu struguri mici . Dincolo de gard se
auzeau vocile copiilor care se jucau cu mingea pana tarziu. In
curte mai aveam un hutut pe care fara retinere m-am asezat si
am inceput sa ma dau in vant, la fel ca si copiii. In acel moment
simteam cum plutesc si ma cuprinde o bucurie. Dupa cateva
minute in care eram cu gandul departe, cu capul in nori, mi-am
adunat menta.
Amurgul serii imi da o senzatie de liniste. Peste tot
domnea tacerea. Numai greierii tulburau linistea inserarii fiind
o placere sa-i asculti. Vremea era superba, zilele continuau sa
se scurga in liniste. Ca si in orice altceva exista un ritm al
schimbarilor, ce sta in firea omului sa nu fie multumit cu ce are
pentru a putea merge inainte trebuie sa fi nemultumit si sa iti
doresti mereu altceva. Era firesc sa-mi doresc o slujba mai
usoara. Gandind in urma, stiu ca nu ma bucuram de ceea ce
aveam. Era si firesc. Duceam o viata de mizerie, cu lipsuri .
Caci nu a durat fiindca nimic nu dureaza si pentru ca eu asa
am hotarat sa lupt pentru o viata mai buna mi-am pus
intrebarea : oare asta e tot? Doream ceva, o viata fericita. Ce
bine e ca oamenii nu-si cunosc viitorul! Este suficient sa-si
cunoasca trecutul si sa incerce sa-l dea uitarii, ca si in cazul
meu.
O clipa mai tarziu, lumina si-a schimbat culoarea
devenind mai trandafirie. Incet, soarele se facu nevazut, cerul
se intuneca , iar luna aparu stralucind ca un corn de argint.
Alaturi, luceafarul de noapte stralucea si el ca un bob de cristal.

56
 Dupa ce m-am saturat de privit mi-am adunat menta si
intru in casa. Mama pregatea cina.
- Ce faci bun? M-am dus langa ea, am cuprins-o si am
intrebat-o unde sa pun menta.
- Du-o in camera, pune-o pe o hartie si intinde-o sa se
usuce.
Dupa ce am intins menta, camera se umplu de un miros
placut. De cina, pregatise o mamaliguta cu branza si lapte
batut. Ca de obiecei, dupa ce am terminat, am adunat vasele, le
spal si le pun la loc si ma pregatesc de culcare. Ma var in pat,
in cuibul moale proaspat spalat ce mirosea a sapun Cheia, fiind
uscate pe sfoara trasa in curtea casei si mangaiate de soare vara
, iar iarna fiind tepene de ger.
Sting lumina si astept sa ma cuprinda somnul care intarzia sa
vina. Ma framantau atatea ganduri incat eram sigura ca voi
petrece o noapte alba, dar nu a fost asa. Intr-un tarziu am
adormit. Dimineata la trezire, arunc o privire pe geam, trag
draperiile de noapte, vad cerul senin de un albastru palid cu o
lumina atat de specifica si de linistitoare incat apoape imi dau
lacrimile la vederea acelei lumini atat de dulci si clare.
Ceasul arata ora 7. In camera patrund primele raze de
soare care se strecurau prin perdeaua de la geam. Cand lumina
crestea, copacii si tufele au capatat forme distincte imbracandu-
se in ceata matasoasa a zorilor de dimineata.
A urmat o noua zi, un nou inceput de alergari si
framantari. Numai in gandurile mele cele mai ascunse, lasam
frau liber inchipuirilor, visand cu ochii deschisi si facandu-mi
planuri de viitor. Am plecat grabita la serviciu deoarece aveam
un efectiv de elevi sositi in plus, pe langa cei pe care ii aveam
in numar de 600, zi de zi, ridicandu-se la totalul de 700. Era de
lucru, nu gluma! Noroc, ca erau sportivi pe care ii gazduiam
doar pentru o zi. Era foarte obositor dar reuseam sa fac fata
Orele trec, trece si ziua, si dupa inca o zi, sosesc baietii
la care mama le inchiriase camera. Erau cam retinuti.

57
 Unul era mai plinut si brunet, lucra ca tractorist.
Celalalt avea o statura mai inalta, atletica, saten cu o fata palida
si lucra in constructii, devenind in timp maistru cu un venit
bunicel fata de ceea ce castigam eu.
Mama ii ia in primire, le spune cat costa camera pe o
luna si le vrea banii in avans. Ei cad de acord si pe urma ii
conduce in camera lor.
Camera era frumos aranjata cu asternuturi si toate cele
necesare pentru confort. Avea vederea in curte, prin geam
puteai admira padurea poligonului care era aproape de gradina,
fiind aproape si linia ferata. Imi placea sa ascult tacanitul
rotilor de tren care alerga plin de calatori. Cunosteam orele la
care trec trenurile marfare urmate de cele personale si
anuntandu-si sosirea in gara printr-un fluierat prelungit. Pentru
noi mersul trenului era ca un ceasornic. Dar toate astea au
ramas doar o amintire, casa si tot cartierul fiind demolate,
numai linia ferata si-a mentinut neschimbata structura, fiind
cea veche, si padurea a ramas la locul ei pana in ziua de azi.
Un lucru neplacut era ca apa trebuia adusa din strada
cu galeata. Dar asa era pe atunci. Nu erau canalizari cu apa
condusa in casa. Abia prin anii 1959 au aparut sobele de gatit
cu butelie. Pana atunci, se gatea in curte unde aveam amenajata
o bucatarioara de vara.
Timpul trece, nu sta pe loc, mai sterge din amintiri.
Am incercat sa ma gandesc la problemele mele care
urmau a fi rezolvate, cum ar fi: sa-mi depun cererea la sediul
Directiei comerciale pentru obtinerea unei slujbe mai usoare.
Era o zi de august torida, cu mult soare si strazile pline
cu oameni grabiti. Ma plimbam prin parc sa mai treaca timpul,
incantandu-mi privirea cu tot ce ma inconjoara. Ceasul din
Turn batea ora doua dupaamiaza. Merg la serviciu, si ca de
obiecei alergatura pentru servirea cinei.

58
Seara avusei o surpriza. La intoarcerea spre casa am fost
asteptata de noul chirias, baiatul care lucra in constructii si am
ramas surprinsa.
- Cred ca nu te superi daca am venit inaintea ta!
- Nu, de ce m-as supara !?
Era o ora tarzie, 10 si jumatate seara.
- In fiecare seara iesi asa de tarziu?
- Da! Sunt obisnuita de atatia ani, dar ce-i drept m-
am cam saturat si
intentionez sa-mi caut ceva mai usor de lucru.
Nu am vorbit prea multe. A fost un moment in care nu-mi
gaseam cuvinte pentru conversatie. Intr-un final am ajuns
acasa, ne spunem noapte buna, iar eu intru in camera unde
mama ma asteapta ca de obicei, cu patul facut.
Pe scurt i-am povestit ca m-a asteptat Iosif. Mama a
zambit, iar eu m-am pus in pat sa ma culc, deoarece dimineata
urma sa ma scol foarte devreme: la orele 4. Eram de serviciu si
aveam de pregatit cafeaua cu lapte, sa portionez 100 de paini si
sa asez feliile in cosurile de paine, pe mese. Salile de mese erau
foarte mari. Intr-o serie intrau 200 de elevi. Pe la 6 dimineata
mai primeam un ajutor, deoarece pentru ora 7 dimineata pe
masa trebuia sa fie aranjat totul: cafeaua fierbinte, untul ,
dulceata si cutitele. Pana la orele 8 toti elevii trebuiau sa aiba
masa servita fiindca incepeau cursurile.
Urma apoi pregatirea mesei de pranz care se servea de
la orele 13 pana la 16, iar eu ajungeam acasa abia pe la orele
17. Parca si acum aud zanganitul tacamurilor si al farfuriilor.
Cand stau si ma gandesc in urma cat de fericita am fost cand
m-au angajat si recunosc ca atunci mi-a prins bine.
Afara lumina zilei scadea in intensitate cu fiecare clipa.
Aproape ca nu-mi dadeam seama concentrandu-ma asupra
pasilor mei grabiti spre casa, ca dispare o noua zi. Trebuia sa
fiu fericita insa ma coplesise oboseala. Simteam efectul

59
neintarziat al nelinistii sufletesti si dorinta de mai multa
libertate care imi lipsea.
Ajunsa acasa ma fac comoda, iar mama cu teoria ei:
- Ce parere ai despre baiatul acesta? Il vad foarte
asezat, castiga bine. E un
baiat cu care ai mai putea sa iesi duminicile. Doar n-ai sa stai
toata ziua in casa.
- Mai vedem noi, ii zic eu.
Seara isi face prezenta iar linistea se asterne si pe bolta
cerului apare luna
inconjurata de miile de stele .
Ma gandeam la cele spuse de mama in timp ce priveam cerul
instelat
Aveam de acum 17 ani care au trecut fara sa-mi dau
seama.
Maine incepe o noua zi cu noi preocupari, sperante de
mai bine care imi ocupau timpul ce zbura ca gandul fara a
putea fi oprit in loc. Mi-as fi dorit sa cunosc secretul viitorului
meu. Stiu, e imposibil, e o nebunie la ce ma gandesc…sa
cunosti secretul zilei de maine, la ce bun? Ajunge ca omul sa-
si cunoasca tainele trecutului atat de incalcite ca in cazul meu.
Lasand la o parte grijile si nelinistea gandului am
constatat urmatorul lucru: viata este un hazard si depinde de
noroc, de soarta. Totul e bine stabilit si nu e nevoie sa cunosti
secretul zilei de maine.
Asadar am aflat ca secretul e ziua de azi. Nu stii ce
aduce ziua de maine, nu poti sti nici ce va urma in clipa care
va veni. Trecutul numai conteaza, pur si simplu trebuie uitat si
traind prezentul cu tot ce promite si de a alege intre bine si rau.

Ma gindeam la spusele mamei. Poate are dreptate. Era o

fre tacuta,frumusel, nu era de aruncat. Speram sa fac o alegere
buna. Stiam, casatoria e o loterie si totul e un hazard la voia
intimplari.

60
 Cum o vrea Dumnezeu, fie ce-o fi. Cum timpul se
derula ca un fir de ata m-am obisnuit cu prezenta lui.
Nu pot spune ca eram innebunita de dragoste. Situatia si
indemnul mamei m-au determinat sa iau decizia de a ma
casatori astfel ca in toamna anului 1957 intr-o zi de toamna
tarzie am imbracat rochia de mireasa devenind sotia lui Iosif.
Nu am regretat.
. Acum sau mai tirziu trebuia sa ma casatoresc. Cel putin
pe viitorul meu sot am reusit sa-l cunosc intr-o oaresicare
masura. Mama mi-a fost alaturi tot timpul, fiind multumita ca
ma stie asezata si cu o familie. Ritmul meu de viata era acelasi
cu preocupari la fel ca si inainte, doar verigheta imi amintea ca
sunt casatorita.
In anul 1960. am avut imensa bucurie de a deveni
mama unui baietel de toata frumusetea. Abia atunci am
cunoscut adevarata dragoste si ce inseamna fericirea. Sotul era
si el fercit fiind tatal unui baiat ca prim nascut. Atunci il
vazusem beat pentru prima data speram ca nu se va mai
intimpla dar s-a intimplat, acesta fiind doar inceputul.

Baietelul crestea, mama purtandu-i de grja si la trei

luni de zile il botezasem cu numele Tiberiu, numele tatalui
meu din Anglia. Era foc de frumusel, fiind nevoita sa-i pun la
manuta o funda rosie pentru a-l feri de deochi. Cum tmpul nu
sta pe loc puiul meu crestea vazand cu ochii. Avea un zimbet
care ma facea una dintre cele mai fericite mame de pe pamant.

La noi venea mereu vecina Susana, o persoana

vesela din fire. Fiind si prietena cu mama , mai vedea si ea de
copil in timp ce mama facea unele treburi prin casa. Copilul o
placea mult, cand o vedea o striga Tusa, nu putea rosti litera
“s” . Se juca cu el si printre altele l-a invatat sa-i zica lui
mama, “tu curva!”. De-a dreptul socant a fost cand l-am auzit
rostind cuvantul “cuva”, in loc de “curva” deoarece nu-l putea

61
pronunta nici pe “r”. La inceput am ras, a fost chiar dragut dar
cum crestea, treptat l-am dezobisnuit.
Privindu-mi copilasul cum creste, mi-am dat seama ca
ma schimbasem. M-am maturizat . De altfel nici nu am
cunoscut acel sentiment de tinerete, de copilarie – da - si de
care imi aduc aminte ca de o poveste citita dintr-o carte.
Tineretea mea s-a pierdut alergand in cautarea locului de
munca si cu pregatirea in completarea studiilor. Timpul liber
pentru distractii lipsea complet. Dar in toate exista o multumire
iar in cele din urma i-am multumit bunului Dumnezeu pentru
pretiosul dar de a avea un baietel atat de scump.
Casatorita fiind cu Iosif, nu am apucat sa cunosc
bucuria specifica acelei perioade a tineretii. Eram multumita ca
exist. In zilele ce au urmat, vremea s-a cam zburlit, cerul a
devenit mohorat. Un nor urias se vede ridicandu-se pe bolta
cerului, acoperindu-l. Ploaia cade cu repeziciune, noroc ca nu a
tinut mult, si cum nimic nu tine de altfel, toate se schimba:
viata, obiceiul si varsta, si cerul s-a schimbat , s-a luminat ,
norii facand loc soarelui care nu prea mai incalzea cu putere.
Acele ceasornicului se rotesc aratand ca timpul alearga
bezmetic fara a obosi, ceea ce ne face sa reflectam asupra
timpului pretios pe care il traim, si ne obliga sa ne bucuram de
tot ceea ce ne ofera divinitatea, exprimata in ore, zile si ani.
Pe moment vroiam sa nu ma mai gandesc la nimic ce ar putea
umbri bucuria pe care o simteam in prezent. Ma impacasem cu
ideea ca niciodata nu voi scapa de trecutul meu, ca oricat de
departe as fugi cu gandul, nu exista uitare. Exista speranta care
nu moare si iti da curaj pentru a invinge obstacolele care apar
in decursul unei vieti traite.
Timpul era racoros, randunelele nu plecasera inca, le
vedeam pe sub streasina casei cu puii crescuti. Stiam ca timpul
nu se intoarce si mergeam inainte fara oprire. Asa ca incercam
sa profit de fiecare clipa , de fiecare minut si sa ma bucur de
surasul dulce al baietelului meu, impreuna cu sotul meu Iosif

62
care tocmai a venit la mine cu propunerea sa plecam undeva
pentru cateva zile, intr-o statiune.

CAP.8

Ideea era foarte buna. Nu ne stricau cateva zile de

odihna, eram in concediu. Tibisor se facea din ce in ce mai
mare si frumusel. Am stat de vorba cu mama sa vedem si
parerea ei. Ea, fireste, a fost de acord. Chiar ne-a incurajat sa
lasam copilul, ca are ea grija de el iar noi sa mergem linistiti.
Vremea era chiar calda pentru toamna care abia
incepuse. In ziua urmatoare ne facem bagajele si mergem la
Sovata cu auobuzul. Pe atunci nu aveam masina. In autogara,
lume multa. Dupa ce sotul meu cumparase biletele, urcam in
autobuzul care isi astepta calatorii pentru a-i duce la destinatie.
Imi ocup locul langa geam. Autobuzul gonea cu repeziciune, la
fiecare curba imi dadea o senzatie de rau. Pentru mine a fost
prima iesire din cochilia in care statusem incuiata, ani de-a
randul. Dupa vreo dou ore si jumatate, ajungem in statiunea de
care auzisem vorbind pe altii despre cat e de frumoasa.
Da, intr-adevar asa era. In fata ochilor mei se arata ceva ce nu
mai vazusem pana atunci.
Ma fascinau toate imprejurimile ce inconjurau statiunea.
- Vino sa mergem sa cautam cazare, pe urma avem
timp sa vizitam tot ce vrei, a spus sotul meu.
Avea dreptate, trebuia sa scapam de bagaje, nu multe
dar incommode. Cazarea nu era o problema insa cautam ceva
aproape de lac. Am gasit ceva dar cu un pret pe masura si ne-
am cazat. Nu am stat prea mult in camera, am si plecat in
recunoastere. Eram incantata, totul mi se parea fascinaqnt.
Parca visam. Nu-mi venea sa cred ca ma aflu undeva departe
de casa, intr-o statiune, eu care cu ani in urma credeam ca
pentru mine totul e pierdut. Mergeam alaturi de sotul meu,

63
tinandu-ne de mana si ne indreptam spre lacul Ursul ce semana
cu o oglinda care lucea in soare si in care se oglindeau dealurile
imbracate de copaci cu formele lor alungite. Nicio umbra de
nori nu se zarea pe cerul luminos.
Viile salbatice cocotate pe vile invechite de vreme si albite de
praf, straluceau si ele in soare. Eram fascinata de tot ceea ce
vedeam, de tarabele pline cu obiecte artizanale si suveniruri, eu
care pana atunci, nu iesisem nicaieri in afara Bistritei. Stiam
doar cantina si casa. Acum in fata mea se deschidea o lume cu
totul noua pentru mine, uimita fiind de tot ceea ce vedeam si
simtind o bucurie imensa.
- Acum priveste, spuse Iosif, aratand cu mana spre un
local cu o terasa de unde puteai sa admiri in liniste
lacul cu apa sarata. Hai sa luam o bere.
Am fost de acord, in ziua aceea nu ne-am mai dus la
lac, fiind destul de tarziu, asa ca am petrecut timpul pe terasa,
dupa care ne-am plimbat prin toata statiunea.
Seara eram franta de oboseala, si decum ne culcasem,
am si adormit fiind cuprinsa de un somn adanc, fara vise.
Dimineata la prima ora am plecat la lacul Ursul unde
am intalnit o multime de oameni. Ziua se arata frumoasa, cerul
senin, vreme numai buna de plaja. Plaja fiind foarte
aglomerata, abia gasisem loc sa intindem un cearceaf. Cea mai
mare parte zile am petrecut-o in apa sarata a lacului. Ne
simteam nemaipomenit de bine. Am parasit plaja abia la
sfarsitul zilei cand se simtea aerul racoros al inserarii iar
soarele se cufunda in pacla zdrentuita de nori la orizont,. Zilele
au trecut atat de repede incat trebuia deja sa ne intoarcem
acasa. Ultima seara am petrecut-o la un restaurant in acorduri
de orchestra si savurand gustoasa bere ce nu o voi uita
nicicand. Mi-as fi dorit ca timpul sa incremeneasca in loc iar
clipele acelea minunate sa nu se mai termine dar trebuia sa ne
intoarcem la Bistrita. Am facut cateva cumparaturi pentru
mama si puisorul care ne astepta acasa. Dupa cum nimic nu

64
tine, totul are un sfarsit, si cu bagajele facute ne indreptam spre
autobuzul ce astepta gata de plecare.
Dupa ce ne ne-am ocupay locurile, Iosif ma intreaba
daca mi-a placut. Nu-mi gaseam cuvinte sa-i raspund.
- Sigur, mi-a placut! A fost ceva ce mi-a lasat
amintiri de neuitat. A fost foarte
frumos.
Autobuzul porneste lasand in urma frumoasa statiune
Sovata. Soseaua era intens circulata. Prin geam vedeam trenul
care semana cu un sarpe urias ce facea curba pe linia ferata si
urmaream cum multimea vagoanelor pline de calatori se
pierdeau in zare spre locurile destinate.
Pe campia imensa vedeam cate o femeie cu furca in
brau, torcand si purtand grija catorva animale de casa ce
pasteau in voie. Atobuzul isi continua drumul lasand in urma,
imensele campii, vai si paduri si din cand in cand mai oprea in
cate o localitate, pe care o anunta soferul din timp pentru a
cobori cei de prin partea locului.
Stiam ca odata ajunsi acasa, toate acestea cate le-am
vazut imi vor lipsi. Le voi cauta privind departe spre azurul
cerului fara a intalni nimic din ce vazusem , multumindu-ma cu
micile case care apar la periferia orasului, care mai pastreaza in
vechimea lor, istoria timpului si obiceiul locului.
Am ajuns acasa, reluandu-mi preocuparile zilnice,
restul ramanand doar o
amintire placuta petrecuta la Sovata.
Anii trec, nu se opresc, timpul zboara, anii sar ca peste
un pod si ma vad cu un baiat mare de 5 anisori. Am avut marea
surpriza de care nu pot spune altceva, decat sa-i multumesc lui
Dumnezeu ca in anul 1966 am primit din nou un dar nepretuit,
o bucurie imensa pe care nu o pot descrie in cuvinte: marea
bucurie de a deveni mama unei dulci fetite care mi-a daruit
forta si curajul de a fii stapana pe propria-mi persoana.

65
 De acum aveam si eu doi copii frumosi si sanatosi si am
realizat ca in lume nu exista alta bucurie mai mare decat aceea
de a avea o familie in care sa fii fericit alaturi de cei dragi.
Eram multumita sufleteste. Am botezat fetita, Ana
Liliana. Ana, de la numele mamei sotului meu, iar Liliana a
fost ales de fratiorul ei Tiberiu.
Acesti doi copii erau simbolul fericirii pentru noi si
pentru mama mea care ii iubea enorm. Ea mi-i crescuse pe
amandoi. Pot spune ca nu stiu ce inseamna sa faci baie unui
copil, si nici sa-i pun scutece. Avand un mare noroc cu ea nici
nu stiu ce m-as fi facut fara ajutorul ei.
Pe langa tot necazul pe care l-am trait in copilarie acum
ma bucur, sunt o persoana cu o viata linistita, bucurandu-ma in
sanul familiei pe care Dumnezeu mi-a randuit-o. Aveam
privirea cu totul indreptata asupra acestor doua finite dragi,
copiii, care mi-au schimbat complet viata. Abia acum am simtit
ce inseamna dragostea de mama.
Un lucru ce deosebea aceste doua finite dulci era
urmatoarul: cand baietelul era mic, nu stia sa planga deloc; era
un scump cu zambetul pe buze. Nu stiam ce inseamna o noapte
nedormita. In schimb cu fetita , pe care o ador am cunoscut
nenumarate nopti nedormite, plimbari nocturne si agitatie.
Daca o luai in brate plangea, de-o puneai jos plangea, si asa am
hotarat sa merg cu ea la un medic pentru un consult. Insa
medicul in urma consultului a spus ca nu are nimic si ca e
perfect sanatoasa. Dar are o fire plangacioasa si trebuie sa
avem rabdare cu ea pana va implini varsta de 2 ani.
Aveam numai 25 de ani dar ma simteam de parca
aveam 50. Nu puteam sa cred ca poate un copil mic sa fie asa
de plangacios si sa-ti macine nervii pana la epuizare. Dar din
dragostea ce i-o purtam, Dumnezeu m-a inzestrat cu rabdare si
calm.
Cu toate ca era de o rautate rar intalnita, o iubeam la nebunie.
Cum crestea, devenea tot mai cuminte, lasand mult din obiceiul

66
avut, si asa cum a spus si medical, fetita mea, la implinirea a
doi anisori s-a schimbat total, fiind de nerecunoscut. Avea o
privire vioaie, ochii mari caprui, par saten numai carlionti,
semana cu fratiorul ei.

Anii m-au marcat si pe mine, dar nu ma lasam si am

hotarat sa fac o schimbare in viata mea.
Am inceput sa ma interesez de o slujba mai putin
obositoare, si am inceput sa rasfoiesc ziarele in cautarea unui
anunt pertinent.
Intre timp suntem anuntati de la Primariei ca tot
cartierul orasului intra in sistematizare iar noi vom fi mutati la
blocuri. Nu aveam de ales dar imi si suradea idea deoarece
scapam de cresterea animalelor, de caratul apei de la cismea si
de crapatul lemnelor pe timp de iarna cand vantul sufla cu
asprime.
Asa ca in anul 1976 ne mutaseram la bloc, pe strada Garii . A
fost foarte frumos, nimic de spus, aveam confort, baie, apa in
casa, inclazire centrala, era foarte placut dar ne lipsea libertatea
de miscare: curtea si gradina.
Cum in viata nu le poti avea pe toate, ne-am multumit
cu ce avem in prezent.
Copiii au devenit mari, Tiberiu termina liceul si cum
datoria fata de tara e lege, baiatul meu a fost recrutat sa faca
armata, fiind repartizat pentru stagiu militar, la Bacau.
Vremea s-a schimbat, la fel si sufletele noastre,odata cu
plecarea baiatului in armata. Ne lipsea mult. Numaram zilele si
lunile care pareau ca nu mai au sfarsit pana la terminarea
stagiului militar.
Cu greu, dar a trecut timpul si baiatul meu s-a eliberat,
devenind un barbat frumos, cu zambetul mereu pe buze si
placut, incat fura cu usurinta inima fetelor . Inima mi se
umplea de bucurie la vederea lui si a fiicei mele . de acum

67
aveam un nou gand: rezolvarea unui serviciu pentru baiat, dar
speram ca timpul, le va rezolva pe toate.
Treceau zilele ca apa care curge in rau. Treceau zilele
urmate de altele cu noi si noi evenimente pana ce m-am trezit
ca parul meu saten se schimbase devenind usor grizonat. Sotul
meu era plecat. Avea munca de teren Ma bucuram de un fel
de libertate care nu prea imi folosea la nimic. Toate
problemele legate de viitorul copiilor erau in totalitate preluate
de catre mine. Nu le consideram o povara. Era de datoria mea
si imi doream sa-mi vad copiii fericiti, sa nu treaca prin ce am
trecut eu.
Era o zi superba. Lumina zilei de mai cu pomii in floare
imi umpleau golul din suflet, din cauza grijilor care apasau pe
umerii mei. Nu totdeauna mergeau toate ca pe roate. Se mai
iveau unele obstacole la care trebuia sa le fac fata. Eram din
fire mai retinuta, fara prietene. Preferam mai mult prietenia
barbatilor, acestia fiind mai sinceri cu mine si fara a ma
invidia. Femeile sunt intotdeauna mai egoiste si de aceea le
evitam. Nu aveam nevoie de prietenia lor fatarnica.
Prietenii mei erau cei doi copii ai mei pentru care
traiam si eram fericita la vederea lor.
Mergeam pe strada cu gandul departe. Ana-Liliana
mai avea vreo 2 ani pana la terminarea liceului . intamplarea
face sa ma intalnesc cu o cunostinta care imi spune ca in
toamna se deschide un magazin de paine in strada Decebal. Am
fost pusa in tema despre persoana cu care va trebui sa iau
legatura pentru a-mi rezolva problema. Depun o cerere si
astept raspuns.
Intre timp mama se imbolnaveste. Primul lucru, o duc
la un medic unde este consultata. Medicul nu-mi daduse nicio
speranta . In acel moment am simtit ca tavanul se prabuseste.
Nu mai vedeam nimic, nu auzeam… eram pierduta. Nu vroiam
sa pierd fiinta draga cu suflet nobil, care tot timpul mi-a fost
alaturi in momentele cele mai grele din viata mea. Dupa trei

68
luni de suferinta cauzata de un cancer de col uterin, in anul
1979, mama ne paraseste pentru totdeauna, lasand un gol imens
in sufletele noastre.
In acele momente, soarele pentru mine nu mai avea
stralucire. Tristetea a pus din nou stapanire pe mine. In jurul
meu totul parea negru. Ghiarele mortii au insfacat si ultima
fiinta care ma intelegea in momentele de cumpana.
Sotul meu se ocupase cu tot ce tine de inmormantare.
Eram pierduta si simteam un strat de ghiata cum se asterne
peste sufletul meu, spulberandu-mi toate visele.

A sosit ziua inmormantarii. O liniste se asternu in jurul

nostru, se auzea numai plansul ce nu se putea retine . Peste
puterile noastre, lacrimile erau de nestavilit. Am pregatit haine
negre si cu durere in ochi ne indreptam toti 4 spre capela unde
se adunase ceva lume, nu prea multa. Nu aveam neamuri…
doar cateva cunostinte.
Dupa prohodul tinut de preot am insotit cortegiul funerar spre
cimitir, angajand si fanfara pentru a conduce cortegiul pe
ultimul drum. Cortegiul se deplasa in urma carului care ducea
sicriul cu trupul neinsufletit al mamei mele dragi. Dupa ce
sicriul a fost pus deasupra gropii o liniste se asternu in jur,
pierderea era dureroasa.
De ce s-a intamplat tocmai acum? ma intrebam, eu… tocmai
cand aveam mai multa nevoie de ea! De ce? Lacrimile ca
boabele de margele curgeau ca dintr-un izvor scaldandu-mi
fata.
Un vant aduce cativa nori pe bolta cerului, din care se
cern cateva picuri de ploaie ce insa nu a durat. Frumusetea
florilor era trista in acel loc izolat si tacut in care se putea auzi
cu claritate vocea preotului. Acesta tocmai rostea ultimele
cuvinte de ramas bun. Din piatra sa fi fost si nu ai fi rezista sa
te abtii din plans. Si cerul a plans odata cu noi cernand cativa
stropi de ploaie.

69
Ultimele cuvinte ale preotului mi-au ramas in memorie: “din
tarana suntem, in tarana ne intoarcem; odihneasca-se in pace”.
Mainile imi tremurau. Simteam ca ma prabusesc. Copiii
imi erau alaturi, sotul ma tinea de brat si cu totii cautau sa ma
linisteasca. Sicriul era lasat treptat in groapa intunecata si
adanca ce inghitea sicriul pentru totdeauna. In jurul nostru totul
era negru. Lumea ne inconjura ca o padure neagra. Negre ne
erau hainele dar si in suflet eram la fel. O pierdusem pe mama.
Nu mai era printre noi. Durerea greu de suportat ma coplesea.
Amintirile ma coplesisera ca un rau ce inunda pamantul uscat .
Imi venea sa cad. Simteam cum imi fuge pamantul de sub
picioare, dar in acel moment sunt luata de brat de sotul meu si
impreuna cu copiii ne intoarcem in casa in care ramasesera
doar amintirile fiintei dragi, mama, pe care o vedeam cu ochii
mintii.
Un strat de ghiata se asternu pe toate sperantele mele
care incepousera sa prinda contur. Am ramas impietrita fara sa
mai scot o vorba. Stiam ca ii voi simti lipsa.

Lumina zilei se arata ca o mangaiere a sufletului meu

trist. In camera ei vedeai peste tot lucrurile ramase pe scaune,
pe pat, si pretutindeni unde te uitai in jur.
Aveam senzatia ca e doar plecata pentru un timp si ca
se va intoarce. Hainele ramase pe umerase in dulap, o fusta,
bluza de pe spatarul scaunului, iar langa ele, poseta in care
tinea cu mare dragoste pozele copiilor si toate astea impreuna
cu mine parca asteptau sa se intoarca.
Cu totii eram ravasiti de durere. Tibi ma intreaba cu
lacrimi in ochi: oare o voi ptea uita pe mami?
Ma uit la el. Era complet zdruncinat de pierderea
bunicii. L-am incurajat si l-am facut sa inteleaga ca uitarea se
va asterne in sufletele noastre, cu timpul.
In ziua ce a urmat, cu cer senin, frumusetea copacilor
infloriti parca vroiau sa ne inveseleasca sufletele triste. Am

70
deschis larg geamul, iar aerul proaspat al diminetii patrundea
in incapere impreuna cu mireasma parfumata a pomilor
infloriti de sub geamul balconului, si fiind patati cu verdele
crud al frunzelor proaspete, ne incantau privirea.
Razele soarelui se strecurau printre perdele, inveselind
atmosfera monotona ce domnea in camera. Langa mine se afla
si fiica mea, Liliana cu ochii rosii de plans.
Incercam sa-mi revin. Nu mai puteam face nimic, nu puteam
lupta contra destinului. Va trebui sa ne obisnuim fie ca vrem
sau nu vrem, rosteam eu in gand.
Soarele rosu ca focul arunca o lumina primavarateca
peste tot in jur. La poalele dealului se vedea ceata ce plutea ca
o panza de paianjen, care odata cu rasaritul soarelui se pierdea
prin zare. Durerea era apasatoare. Vantul sufla cu blandete,
destul de racoros pentru aceea zi de primavera. De acum totul
s-a sfarsit, nu mai este printre noi si trebuie sa ne regasim.
Viata merge inainte dar de uitat niciodata n-o vom uita. Mereu
va fi in inimile noastre.
O profunda liniste m-a cuprins. Ducandu-mi mana la
inima si apasand-o cu putere, aveam impresia ca-mi sare din
loc. Am luat o pastila de calciu si m-am mai calmat. Dupa
toate cele intamplate am ajuns la concluzia ca pentru oricine,
mai devreme sau mai tarziu, vine ceasul incercarii. Iar fericirea
nu e un lucru pe care il poti stapani, fiind o gandire, o stare
sufleteasca ce se poate transforma in fiecare moment, fie in
bine fie in rau.
Iosif sta la masa si curata un mar. Il priveam cum
desprinde coaja marului care semana cu un sarpe si luneca pe
langa cutit cazand pe farfurie. Mai trecuse o zi de la
inmormantare, apoi alta si alta… iar in sufletul nostru tristetea
era inca greu de stapanit. Era luna mai in care abunda
frumusetea naturii si odata cu ea o explozie de flori impodobea
atat copacii cat si gradinile caselor.

71
 Seara se lasa incet iar in bezna noptii, ici colo cateva
stele razbat printre nori. In acea noapte gandurile nu m-au lasat
sa dorm. Auzeam fiecare ora pe care o batea ceasul din Turn.
Auzeam ora 1 apoi 2,… pe urma 4 si parca eram tot mai treaza.
In acea noapte, daca am reusit sa atipesc la ivirea zorilor.
Dimineata la trezire cerul era innorat, acoperit de nori negri.
Vantul sufla cu putere purtand hartiile pe care le intalnea in
cale, aruncate la intamplare de oameni mai putin grijulii. Toti
erau plecati de acasa. Eram singura. Pierdusem notiunea
timpului, fiind cu gandul departe. In fata ochilor mei se
perindau evenimentele ultimelor zile. Pe langa tot necazul
avusesem si o surpriza ce m-a scos din prapastia in care ma
cufundasem.
Am fost anuntata telefonic sa ma prezint la birou in
legatura cu cererea pentru obtinerea unui loc de munca. La
repezeala beau un ceai in timp ce ma imbracam, pe urma cobor
din apartament, am iesit in strada.
Fanfara militara defila cantand si indreptandu-se inspre
parc unde avea loc o parada militara. M-am oprit pentru o clipa
sa o privesc pe urma mi-am continuam drumul spre birou unde
fusesem chemata. Acolo mi s-au facut cunoscute actele de care
aveam nevoie pentru dosar. Pe urma am mers la serviciu.
Eram in tura de dupaamiaza. Deoarece nu stiam care va fi
finalul, am tacut, nu am spus nimic colegelor de serviciu despre
intentia mea privitor la un alt loc de munca.
Stiam ca trebuie sa sutin un examen si ma pregateam temeinic
desi avusesem o diploma in domeniu, terminasem demult
cursurile. Au trecut insa 10 ani de atunci si trebuia sa-mi
improspatez cunostintele.

Gandul la un nou serviciu nu-mi dadea pace. Eul din

mine ma incuraja si parca o voce launtrica imi soptea:
“incearca”, “sa ai curaj”, “nu-ti pierde speranta ca totul va fi

72
bine”. Dar emotiile erau tot mai mari si imi faceam probleme
despre cum sa-i spun sotului si ce o sa spuna el despre asta.
Singurele persoane cu care povesteam erau copiii mei. Si asa,
in cele din urma a sosit si ziua in care trebuia sa ma prezint la
examen. In gandul meu, ma rugam lui Domnezeu cerandu-i
ajutorul, apoi mi-am spus: Fie ce-o fi !.
Asteptam rezultatele cu emotie si spre surprinderea mea
am primit postul de gestionar la noul magazin din strada
Decebal impreuna cu o colega total necunoscuta.
Eram fericita. Dar gandul la felul cum va reactiona
sotul meu la aflarea vestii, imi da fiori. Pe de o parte eram
fericita dar pe de alta parte imi venea sa plang la gandul ca s-ar
putea sa avem o cearta destul de serioasa . Insa imi faceam
curaj.
Iosif era destul de conservator din fire, accepta cu
greutate orice schimbare din viata mea. Incercam din rasputeri
sa inlatur starea de neliniste ce ma coplesea spunandu-mi ca
pana la urma totul se va termina cu bine. Consideram ca
aceasta stare e o scurta iesire din gratiile timpului pe care o
traiesc mai intens si atunci mi-am spus ca voi trece prin toate.
Cu trecerea timpului voi face fata . Asa cum trece vantul
printre ramurile copacilor desfrunzindu-le toamna, voi trece si
eu prin incercarile ce vor apare in calea mea.
Vremea de afara era placuta. Pomii de pe marginea
drumului erau parca in asteptare sa imbrace coroana cu
podoaba de flori . pe cer norii negrii vinetii pluteau rebel.
Soarele arunca o lumina placuta pe plaiurile bistritene. Ma
grabeam spre casa. Aveam emotii cand colegii vor afla ca voi
pleca, dupa 20 de ani de munca la liceu. Ce vor spune? Cue
mare surpriza le voi oferi? Nimeni nu se astepta ca eu sa plec
de la cantina, eu cea care nu am lipsit nicio zi de la munca.
Acolo m-am format, acolo am crescut si totusi acum plec. E
drept ca nu am cerut parerea nimanui. Am actionat calauzita
fiind de propriul meu instinct. Va fi cumva, imi spuneam. Am

73
avut si momente mai grele in viata, dar cu ajutorul Celui de Sus
am razbit. Nici acum nu-mi pierdusem speranta crezand in
continuare intr-un viitor mai bun si in faptul ca de acum voi fi
gestionara si nu un om al cantinei, fiind pentru mine un
progres, un salt urias de la conditia unui simplu ospatar la
cantina, la conditia gestionarului, de acum inainte.
Acest gand ma inviora si imi dadea curaj.
Ajunsa acasa, le povestesc copiilor ca nu voi mai lucra
la cantina incepand cu 15 a lunii prezente, fiindca am obtinut
un post de gestionar la un centru de panificatie.
Acel an 1985, a fost un an al unui nou inceput in care am luat
totul de la capat, devenind un alt om. Copiii au ramas uimiti
insa au inteles ca decizia mea nu e rea.
Intre timp soseste acasa si Iosif. Servim pranzul in tacere, pe
urma imi fac curaj sa-i spun si lui vestea cea noua care pe el l-a
socat de-a binelea. Au urmat o seria de intrebari dar in cele din
urma totul s-a rezolvat cu bine.
Noaptea avusesem un somn agitat. Gandul la ziua de
maine nu prea imi dadea pace. Dimineata la trezire, emotiile
parca ma mai lasasera, simturile imi reveneau incetul cu
incetul. Mainile nu-mi mai erau reci, le simteam calde. Ma
gandeam la toti anii petrecuti la acea cantina si nu puteam uita
ca in urma cu 20 de ani am fost atat de fericita cand am fost
primita acolo si ca nu ma deranja zornaitul vaselor… iar acum
las totul in urma cu oaresicare regret.
Asta e! Omul se mai schimba. Asa s-a intamplat si cu mine.
Imi doream ceva mai mult. Imi doream un viitor si pentru
copiii mei deoarece eram convinsa ca odata ajunsa intr-un alt
cerc de oameni, voi rezolva mai usor un serviciu pentru baiatul
meu care avea deja armata terminata dar nu avea inca o
ocupatie.
Ma duc cu o oarecare retinere la biroul de la cantina si
le cer transferal. Au ramas cu totii uimiti de decizia mea. Nu le
venea sa creada! Pana la urma am obtinut transferul.

74
Cu transferal in mana, il citeam si nu-mi credeam ochilor ca e
adevarat. Mi-am luat ramas bun de la toti fostii colegi si cu
ochii in lacrimi am parasit cantina.
Vremea era destul de frumoasa pentru un inceput de
toamna. Pe cer pluteau nori albi, vantul sufla in rafale
spulberand frunzele uscate de pe trotuar.
Imi amintesc ca mergeam spre casa cu gandul departe, fara sa
vad nimic din ceea ce se arata in fata mea. Doar vantul care imi
ciufulea parul imi cunostea starea mea sufleteasca. Ma simteam
singura. Atunci am hotarat sa cumpar niste flori si sa merg la
mormantul mamei unde sa-mi descarc sufletul plin de
amaraciune. Nu puteam sa-mi arat teama si supararea si
nelinistea ce ma inconjoara, nimanui. In fata copiilor si a
sotului vroiam sa par calma, linistita, puternica, iubitoare.
Doamne, ce bine ar fi fost daca ar fi trait mama! Ei as fi putut
sa-i spun totul. Era singura pe lumea asta care ma asculta si ma
indruma, insa a plecat la o alta forma de viata, pe care nu o
cunoastem inca si de unde nimeni nu se mai intoarce.
Am ajuns la cimitir. Linistea cuprindea totul in jur.
Abia mergeam prin iarba mare crescuta pe carare . Aproape ca
reuseam sa mi-o imaginez pe mama stand langa mine, insa
imaginea nu putea fi suficient de clara. Mormantul era acoperit
cu coroane de flori din hartie rigide deja. M-am aplecat sa
citesc cateva din inscriptionarile cu nume cunoscute. Intre ele
una mi-a atras atentia ca un magnet. Pe panglica invechita si
decolorata scria: “ Cu dragoste mamei mele iubite” . Era
coroana din partea mea! Iar langa ea, pe panglica trasa de
soare, citeam “cu dragoste vesnica din partea nepotilor,
Tiberiu si Liliana”… In acel moment simteam cum ma
cuprinde ameteala si ca sa nu lesin m-am asezat pe mormant
rezemandu-mi capul in palme, pe genunchi.
Dupa cateva minute mi-am revenit. Asa ca m-am ridicat
repede ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Cimitirul parea
pustiu si linistit. Se auzea doar glasul pasarilor ce cantau prin

75
copacii din cimitir, scaldati in razele soarelui. Dupa ce m-am
descarcat sufleteste, cu lacrimi in ochi, trecutul inviase si
amintirile ma bantuiau ca niste stafii.
Ma indreptam spre iesire, ascunzand orice durere din
suflet, ocolind gropile pe care le intalneam in cale silindu-ma
cu fiecare pas pe care il fac sa par calma si linistita.
Lacrimile varsate la mormantul mamei m-au linistit mult.
Intorcandu-ma spre casa imi apareau in fata ochilor, in fiecare
clipa, fel de fel de imagini legate de mama si incercam cu greu,
sa le inlatur.
Odata ajunsa in casa, il vad pe sotul meu care sta la
fereastra si fuma o tigara. Era atat de pierdut in propriile lui
ganduri incat nici nu ma observase cand am intrat in casa. In
acel moment l-am privit si vazusem ca anii il mai schimbara.
Tamplele ii incaruntisera si fata ii devenise mai retrasa. Pe
masura ce ma apropiam de el cu un sentiment de afectiune si-a
ridicat privirea uitandu-se la mine zambind, probabil fericit ca
m-am intors.
- Unde ai mai umblat? ma intreba el.
- Am fost la mormantul mamei.
Iosif nu parea deloc suparat, zambea ca un copil
revenind pentru o clipa omul pe
care il cunoscusem cu ani in urma, tandru si afectuos.
Aveam impresia ca pentru o clipa timpul s-a oprit in
loc. Nu se mai auzea niciun sunet, cu exceptia vantului care
batea in ferestre. Apoi s-a apropiat de mine si cu un zambet
ironic m-a intrebat:
- Cand ai inceput tu cautarile unui nou serviciu?
Pe moment nu am raspuns. Ma faceam ca nu-l aud.
- De ce nu mi-ai spus nimic? intreaba iar cu un ton
iritat
- Nu vroiam sa te supar cu problemele mele, i-am
raspuns, in timp ce Iosif se

76
indrepta spre masa unde isi turna un pahar de coniac, pentru a-
si face curaj sa ma ia la rost.
Am clatinat din cap si mi-am spus in gand “acum e
acum”! Cu o voce plina de razbunare ce iesea din glasul lui se
intoarce spre mine furios si palid la fata. Parea schimbat
totalmente. Nu mai era omul bland pe care il stiam.
- In tot acest timp, a zis el, tu ai tacut? De ce?
- Imi pare rau dar am crezut ca-ti fac o surpriza!
- Da, ai reusit, si inca ce surpriza ! a spus cu ironie.
Hai spune, mai ai si alte
secrete?
Am tacut. M-am gandit in acele clipe cu uimire, cum poate
transforma furia omul, facandu-l sa devina o bruta ! Cum
devinise de-a dreptul amenintator, eram foarte atenta la ce-i voi
raspunde pentru a-l domoli, si pentru a nu pune si eu paie pe
foc. Vroiam sa par calma si i-am raspuns dupa scurt timp:
- Nu mai am niciun secret, ai aflat totul!
In acel moment am simtit un fior ce-mi cuprinde tot
corpul. Noroc, ca intre timp
a sosit o vecina si asa, s-a terminat discutia intre noi doi.
Vantul batea cu furie in ferestre facade-le sa zangane.
A fost un vant trecator de toamna ivit din trecerea norilor.
Parca niciodata nu avusesem ganduri atat de incalcite ca
in prezent. Nu stiam daca facusem bine lasandu-ma de vechiul
loc de munca, imi faceam probleme despre cum va fi noul loc
de munca. Si toate astea imi provocau un fel de invalmaseala, o
stare de neliniste. Ca trezita dintr-un vis imi faceam curaj.
Trebuie sa merg inainte. Eu am ales, nu pot sa reprosez
nimanui nimic. Emotiile ma cuprindeau, ma macinau . Cu
convingerea ca timpul va rezolva totul voi privi inainte si voi
face fata deciziei luate in speranta ca totul va fi bine. Nu mai
puteam da timpul inapoi.

77
 In timp ce sotul meu vroia sa-si mai aprinda o tigara,
am condos-o pe vecina care tocmai se pregatea de plecare si
careia ii imprumutasem o suma modesta de bani.
Iosif ma privea insistent, ma fixa cu privirea si parca
vroia sa inceapa din nou cearta. L-am evitat si am plecat in
bucatarie.
Aceea zi pentru mine a fost o zi plicticoasa, cu un soare zgarcit
si obosit care apunea la orizont. Pe geam puteam sa vad cum
zboara frunzele uscate aduse de vantul care sufla si el plictisit.
Se lasa seara.
- Sunt obosita, am spus eu.
- Da, atunci du-te la culcare daca esti obosita, mi-a
raspuns Iosif.
- De ce esti asa suparat?
- Nu sunt, mi-a raspuns si in timp ce se indrepta spre
mine a incercat sa se abtina
schimbandu-si atitudinea.
Acum ca totul s-a aflat eram mult mai linistita. Stiam ce vreau
si eram pregatita sa lupt pentru tot ceea ce am castigat cu atata
efort si emotii.
In dormitor domnea linistea. Luna plina isi revarsa
lumina pe strazile pustii, iar intr-un tarziu adormisem. Am
avut un somn agitat, bantuit de cosmaruri si spaime.
M-am trezit la orele 8 dimineata, pe geam intra o lumina
blanda ce-mi da o energie benefica. Ma uitam pe geam, ceata
se risipi, cerul era de un albastru palid. Vantul adie usor, parca
era un vant de primavera. Daca pamantul nu ar fi fost acoperit
de frunzele uscate cazute in timpul noptii in bataia vantului, ai
fi putut spune ca vine Primavara.
Privind in urma, ma vad cat se poate de limpede in
lumina soarelui de octombrie. Parca timpul s-a oprit in loc
pentru o clipa. Ma scol din pat cu un sentiment de usurare. Ma
simteam fericita, lasand in uitare toate discutiile cu sotul meu,

78
pasind cu incredere in viitor, cu noi sperante si idei pe care imi
doream din adancul sufletului sa se implineasca.

CAP.9

Un nou inceput, o noua slujba ca gestionara era pentru

mine o schimbare totala. Ma straduiam din rasputeri sa fiu
calma si speram in ajutorul lui Dumnezeu, ca toate se vor
rezolva cu un final fericit.
Era o zi in care soarta mi se putea schimba in bine.
Simteam, traiam momentul. Parca devenisem un alt om, o alta
persoana.
Exista un moment in viata omului cand norocul ii
intinde mana. Daca il pierde, nu mai revine niciodata. Acum a
sosit momentul si pentru mine si nu vroiam sa-l pierd. Norocul
se obtine greu iar daca nu ti-e dat de la Dumnezeu nu il
dobandesti niciodata. Vreau sa cred ca am avut parte de putin
noroc pe care l-am meritat dupa cat am tras in viata cu atatea
lipsuri si tristeti, iar ca o raza de lumina, norocul a aparut si in
viata mea, tocmai in momentele in care nu mai credeam ca
exista vreo cale de iesire.
Aveam emotii. Ca orice drum in viata, oricat ar parea
de drept, nu este asa. Are cotituri spre stanga ori spre dreapta
cu surprize neasteptate. In astfel de clipe ai nevoie de cineva
care sa iti fie alaturi, sa te inteleaga, dar din nefericire, eu nu
aveam. Sprijinul si speranta mi-au venit de la Cel de sus care
m-a sprijinit in momentele de cumpana.
Vremea era placuta, eram multumita ca reusesc sa-mi
vad visul implinit. Soarele destul de cald pentru o toamna
tarzie, invaluia totul cu razele lui aurii ce se revarsau peste tot.
Sosise si ziua in care trebuia sa ma prezint la magazin. In
prezenta mai multor reprezentanti de la birou, se face

79
deschiderea si mi se dau in primire registrele, facturile cu
marfa primita si cheia magazinului.
Aveam doar 35 de ani. Aranjata, cocheta nu puteam
decat sa arat foarte bine. Cu totii ma priveau din cap pana in
picioare. Ma faceam ca nu-i observ rasfoind facturile. Asa
sunt barbatii, imi spuneam. Cand vad o persoana placuta nu o
scapa din priviri.
Intre timp sosise directorul si reporterii. Directorul era un om
inalt, cu o statura impozanta.
- Cum e? mi se adresa el. Ati preluat totul? Si
folosea un ton ferm.
- Da, domnule director, i-am raspuns.
Am observat ca parea multumit de tinuta mea si imi arunca o
privire cu un suras scurt.
Lumea curioasa da buzna in magazin, numai bine
pentru filmare. Aveam emotii pe care cu greu le stapaneau cu
atata multime si reporteri in jurul meu. Am inceput vanzarile.
Gandul de a nu gresi, imi da fiori. Inceputul e mai greu, pe
urma totul devine obisnuinta. Dupa plecarea reporterilor si a
celor de la birou ma simteam cu mult mai usurata. De acum
faceam tot posibilul pentru a cunoaste persoane influente care
sa ma ajute in legatura cu baiatul sa-i gasim un loc de munca
tot in domeniul alimentar.
I-am scris lui tata cerandu-i sa-mi trimita pachete de
haine, blugi care pe atunci nu se prea gaseau si aveau mare
cautare; astfel puteam sa rezolv cu mai mare usurinta
problemele aparute, oferindu-le cadou in semn de recunostinta.
Intr-una din zilele urmatoare, probabil fiind ziua mea
norocoasa, am intalnit persoana care m-a ajutat cu angajarea
baiatului pe post de merceolog la fabrica de paine. Dupa
aceasta aveam sa ma concentrez asupra fiicei mele care era in
ultimul an de liceu. Cum si vremea e schimbatoare, zilele trec
fara sa le poti opri si baiatul ma ia prin surprindere:
- Mama, ma casatoresc, imi spune el.

80
Intr-adevar am ramas surprinsa, insa era firesc sa se intample si
asta, avea 25 de ani.
- Cine-i fata ? l-am intrebat.
Dupa ce am cunoscut-o nu am avut niciun comentariu
la adresa ei. Pe deasupra
era si frumoasa si lucra tot in domeniul alimentar, la un
magazin de paine. Fireste ca nu ne-am opus casatoriei.
Dupa un an de zile, Tibi al meu devenise taticul unei
dulci fetite care ne fermeca pe toti cu dragalaseniile ei.

Singura grija pe care o mai aveam era Ana-liliana.

Termina liceul. Sotul meu nu avea cum sa se preocupe de
aceste probleme fiindca era mai tot timpul plecat pe santier cu
lucrarile. Speram ca cel putin fiica mea sa termine o facultate.
Invata foarte bine si se pregatea intens sa dea admitere la
chimie.
Dupa terminarea liceului a avut insa marea nesansa de a
pica la examene asa ca a avut nevoie de ceva timp pentru a se
pregati din nou. A ales insa un alt profil, Dreptul.
In gandul meu o multime de idei imi cuprindeau preocuparile
ca o caracatita. Gandeam ca e nevoie sa rezolv o slujba fiicei
mele si intre timp se va pregati pentru o noua facultate. Timpul
sa scurgea cu repeziciune. Au trecut vreo doua saptamani in
cautarea si rezolvarea unui serviciu.
La orizont o lumina rosiatica semnala aparitia soarelui
care facea ca ceata ce se formase ca o pacla deasa deasupra
orasului, sa dispara, facand ziua chiar placuta.
Dupa ce m-am interesat in stanga si in dreapta, cu
ajutorul lui Dumnezeu am reusit. S-a angajat ca si contabila la
Sucursala CEC. Aveam intentia de a o pregati sa ia ore pentru
orice facultate doreste ea. Cum copiii intotdeauna iti fac
surprise si fiica mea l-a intalnit pe Marius si astfel, a uitat de
facultate. Se casatoreste cu acordul nostru. Marius era
instructor de dans. Avea un par natural saten si carliontat.

81
Formau o pereche frumoasa impreuna. Mama lui era asistenta
la spital, iar tatal lui era contabil iar la nunta lor le oferise
cadou o Dacia pe care o castigase la loz in plic.
Zilele trec, nu stau in loc. Aveam preocuparile zilnice
si nici nu observam cum trece timpul si deoadata ma vad cu
ceva ani in plus si-mi dau seama ca tineretea mea a disparut.
Parca nu ma mai recunosc, insa totusi eram fericita. Inima imi
era invadata de o bucurie vazandu-mi copiii aranjati la casele
lor avand o situatie materiala indestulatoare.
Ce sa fi dorit mai mult de la viata: doar sanatate !
Adevarat ca apele dupa o ploaie torentiala se maresc in
volum in matca lor, tot asa de adevarat e ca omul mereu isi
doreste ceea ce nu are. Imi doresc sa fi putut da timpul inapoi
cu cativa ani. Si daca ar fi fost posibil as fi inlaturat moartea
pentru totdeauna.
Adevarat e ca omul nu-si schimba caracterul orisicati ani ar
avea. Doar trupul se subrezeste sub povara anilor.
In acele momente eram singura iar sotul meu cu munca de
teren, venea numai la sfarsit de saptamana. Aveam libertate
destula sa ma gandesc la anii de dupa razboiul care a lasat urme
adanci si suferinte in sufletele tuturor, mai mult sau mai putin.
Toate aceste amintiri au ramas adancite in prapastia timpului ce
desparte trecutul de prezent.
Aveam acum o alta viata si imi doream sa dureze la
nesfarsit. Cum timpul nu poate fi oprit si nici nu poti porunci
zilei sa nu treaca, soarele se indreapta spre asfintit, lungind
umbrele pe pajistea verde a campului care si-a schimbat
culoarea in ruginiu, dand semne ca toamna e pe sfarsite si ca
urmeaza anotimpul rece, iarna.
Carduri de ciori si stoluri de vrabii se intorceau
galagioase la cuiburile lor din varful brazilor. Cadranul
ceasornicului arata ora 8 seara. Ma var in patul moale si pufos
si deschid televizorul. Urmaream stirile, apoi serialul Dallas.
Gandurile si amintirile trecutului ma bantuiam si faceam

82
eforturi ca sa le inlatur. Inventam in gandul meu lucruri
placute , si in final am reusit sa adorm. Dimineata la trezire
luam micul dejun la repezeala, un ceai o felie de paine cu unt si
dam fuga la serviciu. Dupa ce cobor scarile de la etajul 4 mi-
am dat seama ca-mi uitasem halatul si m-am intors dupa el .
eram superstitioasa. Stiam ca daca ma intorc din drum, ceva n-
o sa-mi mearga bine.
Niciodata nu stii ce aduce ceasul asa ca poti avea surprize cand
nici nu te astepti.
Eram foarte atenda in aceea zi insa surpriza nu a
intarziat sa apara. Am avut inventar exact cand ma asteptam
mai putin. Noroc ca fusesem foarte atenta cu inregistrarile, cu
depunerile si nu au fost probleme. Am iesit foarte bine, nu ma
atinsesem niciodata de ceea ce nu-mi apartine, astfel inventarul
a iesit foarte bine.
Bucuroasa si calma am incheiat ziua cu bine si ma indreptam
spre casa. Mi-a venit ideea sa merg in vizita la o expozitie de
arta. Aveam timp suficient. Ma intalnisem si cu o prietena
care divortase de ceva timp .
- Salut, unde mergi, am intrebat-o.
- Am iesit sa-mi mai treaca timpul, sunt in concediu,
mi-a raspuns.
- Si nu pleci nicaieri? Am intrebat-o.
- Unde sa merg, singura e plictisitor. Si pe urma
cheltui prea mult iar acum
trebuie sa-i trimit fiicei mele la facultate. Stii ca e studenta in
anul 2 la Stiinte economice, la Cluj?
Vedeam pe fata ei cat e de fericita ca fiica ei e studenta.
- Dar fiica ta? O fi si ea pe undeva studenta, nu? Ma
intreaba ea cu o
convingere totala.
- Ar fi bine dar fiicei mele ii aparuse un fat frumos in
cale si s-a casatorit. Este

83
contabila la CEC, sper ca va incerca din nou la facultate cand
va fi pregatita. Doar nu o sa stea cu capul in cifre toata viata.
Printre altele i-am povestit cum s-a pregatit pentru chimie, si ca
avea nevoie de timp pentru o alta.
- Tu ce mai faci? Ma intreaba prietena.
- Eu nimic deosebit, serviciu si acasa. Acum vroiam
sa merg la o galerie de
arta, nu vii cu mine?
- Mai bine, vino la inghetata si o prajitura cu banii pe
care ii platim la intrare, spuse ea surazand.
Era destul de convingatoare.
- Ai dreptate, … si am renuntat, indreptandu-ne spre
cofetaria din centru.
Pe usa era afisat inventar. Si asa am renuntat si nu am
mai mers nicaieri. Ne-am
despartit si ne-am vazut de ale noastre.
Mergeam pe soseaua prafuita . Pe cer apar nori din care
se cerne o ploaie marunta. Ma aflam in fata bisericii catolice si
nu am ezitat sa intru pentru a ma reculege printr-o scurta
rugaciune. Inauntru domnea o liniste apasatoare in lipsa
slujbei. Statuile aveau fetele palide si parca ma priveau. Razele
de soare intrate prin vitralii le mai lumina chipurile. Am iesit si
mi-am continuat drumul spre casa, mergand pe trotuarul ce
lucea de umezeala. Aud clopotul batand orele doua
dupaamiaza. Ma indreptam spre casa. Cu toate ca cerul era
innorat, forfota pe strada era in toi. Magazinele erau pline de
curiosi si posibili cumparatori. Dupa mai bine de 3 ore in
vanzoleala strazii, cascandu-mi ochii pe la vitrine am ajuns
acasa. Cerul era acoperit de nori grei si negri care alergau
bezmetici lovindu-se unii de altii producand fulgere si tunete.
Ma simteam singura cuc. Probabil si vremea contribuia la
starea in care ma aflam, de tristete.
Dupa ce ploaia se mai potolise, apare fiica mea ce
locuia nunai la doua blocuri departare de mine.

84
 - Salut, ma saluta ea. Ce faci?
- Iata, tocmai ma gandeam la tine, ma plictisesc, i-am
raspuns. Vino, ocupa loc.
Cum iti merge la serviciu?
- Totul e bine, mi-a raspuns fiica mea. Dar vreau sa-ti
spun ca am avut un vis
oribil. In visul meu parca un barbat tinea o tava in mana si pe
ea se afla un cap de cal plin cu sange. Imi dau seama ca nu e de
bine! Si am venit sa-ti povestesc, sa vad, tu ce zici?!
- Da, nu e bine deloc. Aveti grija cand mergeti cu
masina, Doamne fereste! Mai
treaca cu noaptea. Vezi sa nu pateasca ceva Marius, calul e
sotul tau, iar sangele inseamna veste.
A trecut destul de mult timp de la acel vis. Aproape ca
era uitat si speram ca totul e doar un vis trecator si ca nu se va
intampla nimic ce ar putea spulbera fericirea fiicei mele care
parea chiar fericita.
Lasasem si eu uitarii visul, si ma bucuram de ziua
prezenta lasandu-ma calauzita de legile universului ce poarta in
sine vointa lui Dumnezeu.
Legile universului se fac simtite prin limbajul
Divinitatii pe care noi reusim sa-l percepem prin intuitia ce
reiese din adancul sufletului nostru, gasind calea spre o traire a
vietii noastre in speranta de mai bine. In viata unui om de
multe ori se intampla evenimente placute si neplacute, toate
fiind hotarate pe o perioada de timp si nimeni si nimic nu poate
schimba mersul lor oricat ar vrea. Am ajuns la concluiza ca
fiecare din noi avem o soarta si trebuie sa ne-o traim asa cum
ne este data de Cel de sus. Trecutul si viitorul nu conteaza,
trebuie ignorat. Conteaza prezentul gandindu-ma la ziua de
azi.
Ziua urmatoare am mers la serviciu mai repede cu o
jumatate de ora, deoarece primeam marfa: faina de porumb si
paine neagra. Lumea facea coada asteptand sa fie servita. Ma

85
straduiam din rasputeri sa-i multumesc pe toti, dar nu aveam
cum caci oricat comandam, tot nu ajungea. Lumea cumpara cu
sacii. Erau si zile in care eram relaxata si ma puteam gandi la
ce voi face, astfel ca mi-am propus sa-i fac o vizita fiicei mele.
Vremea era schimbatoare, umeda, batea un vant rece
facand vremea tot mai racoroasa. Incetul cu incetul se
instaleaza iarna. A plouat mai toata ziua marunt, din norii
vinetii care pluteau pe cer. Priveam acoperisul caselor ce
luceau in ploaie. In acel moment a intrat un client pe care l-am
servit, apoi altul si altul pana la ora inchiderii.
Am mers sa depun incasarile de peste zi. Fiind o vreme
mohorata am mers pe urma acasa. Mergand pe strada ma
opresc in fata unui magazin de incaltaminte si imi cumparasem
o perecehe de papuci de casa. Pe strada, automobilele toceau
strazile in fuga lor spre destinatie. Priveam cladirile vechi pe
care le-au privit milioane si milioane de oameni de-a lungul
timpul, astfel m-am transpus in trecut. Mergeam cufundata in
ganduri, nici ca simteam ploaia rece ce cadea fara incetare. Ma
gandeam ca daca pomii de pe marginea drumului ar avea glas,
cate nu ar povesti! Zidurile invechite de timp , cate taine si
suferinte, tristeti ori bucurii pastreaza in tacerea lor ! Cate nu
mi-au trecut prin cap in acele momente! Ploaia marunta s-a
transformat in lapovita.
Dupa doua ore de visare am ajuns acasa. Aveam o stare
de neliniste. M-am asezat in pat si am urmarit un film la
televizor. Am mai schimbat cateva cuvinte prin telefon cu
baiatul meu, apoi m-am culcat . Pe la orele 1 noaptea suna
telefonul. Buimaca de somn ridic receptorul iar la capatul
firului, aud glasul fiicei mele pe care cu greu am reusit sa o
inteleg din cauza plansului. Somnul mi-a sarit pe loc.
- Mama, Marius a murit! M-au anuntat de la spital.
Am ramas socata. In acel moment am inceput sa ma imbrac
repede si am mers la fiica mea. Am ajuns in numai cateva
minute. Accidentul avusese loc in curba la Sarata. Neobservand

86
un trailer oprit si nesemnalizat corespunzator, a intrat cu dacia
in el, accidentandu-se mortal. A fost un soc ce nu se poate
descrie in cuvinte. Pentru mine a fost atat de mare incat nu am
putut scapa o lacrima.
Toata familia a ramas socata la tragica veste care a venit
fulgerator. Era prea tanar sa paraseasca aceasta lume. Avea
doar 27 de ani. Cautam sa o consolez pe Liliana care trebuia sa
accepte cele intamplate caci nu se mai putea face nimic. Il
anuntasem si pe baiatul meu. A sosit si sotul meu acasa la ziua
trista a inmormantarii.
Sicriul se afla la capela unde lumea se aduna si ne
inconjura ca o padure neagra. Preotul spune ultimele cuvinte de
ramas bun de la familie si prieteni. Imi tineam respiratia.
Asteptam parca sa se intample ceva. Firesc ca s-a si intamplat.
Groparii au inceput sa coboare sicriul in groapa apoi fiecare din
cei prezenti a inceput sa arunce un pumn de tarana deasupra
sicriului. Liliana sta nemiscata la cativa pasi de mine. Semana
cu o umbra neagra. Avea ochii cazuti in orbite si plangea fara
retinere.
As fi vrut sa plang dar ochii imi ramaneau uscati. Cu capetele
plecate privind bulgarii de pe tarana de pe sicriul de stejar am
avut impresia ca il vad si ma priveste. Cuprinsa de panica m-
am impiedecat. Clopotul bisericii batu ceasul doua. Imi
amintesc ca soarele tot intra si iesea dintre nori. Era racoare si
vremea da semne de furtuna.
Ne indreptam spre iesirea din cimitir. Un stol de ciori se
rotea deasupra noastra si croncaneau tulburand linistea ce
domnea in cimitir.
Dupa cateva zile Liliana s-a mutat acasa pentru a fi
alaturi de familia care ii putea acorda spijin moral pentru a
putea depasi mai usor pierderea sotului, atat de neasteptata.
Iarna se instalase de-a binelea viscolind zapada care pe
timpul noptii a inghetat peste tot ca o spuma. Zapada scartaia
sub pasi, avea un alb imaculat ce-ti lua privirea. Aerul rece iti

87
taia pur si simplu respiratia. Mintea imi era clara dar parca in
acelasi timp, goala de orice impresie. Simturile imi erau
stapanite de o nervozitate ascunsa dar dupa cativa pasi facuti,
imi revin. Mergeam la serviciu. O vaga durere de stomac
pusese stapanire pe mine. Probabil din cauza ca aveam prostul
obicei ca atunci cand eram grabita sa nu mananc nimic. Ajunsa
la serviciu, cum nu aveam clienti, mi-am facut un ceai si dupa
ce l-am consumat mi-am revenit complet.
Eram in pragul sarbatorilor de iarna. Vantul sufla cu
putere, cerul avea culoarea mai mult cenusie, acoperit fiind de
nori iar soarele, cam zgarcit la vedere. Pentru mine Craciunul
nu prea era prilej de bucurie. Ba mai mult, deveneam trista. Nu
exista Craciun in care ochii mei sa nu verse lacrimi. Singurul
loc de revenire din starea de tristete il gaseam la biserica.
Acolo ma simteam aproape de Dumnezeu care mereu mi-a fost
alaturi. Dupa terminarea slujbei, la intoarcere spre casa, am
trecut pe la coltul Bulevardului unde odata pe vremuri se afla
casa noastra si unde fusesem adusa pe lume de catre mama mea
naturala pe care o pierdusem de mic copil ! Cat de departe sunt
acei ani! Cum am ramas azvarlita in viata printre straini ! Cata
suferinta am indurat si cata durere ! Aceste trairi au trezit in
mine numai dezamagiri. Am intrat in lume printr-un hatis din
care azi ma mir, cum am reusit sa razbat ! fara voia mea, imi
amintesc de viata traita la matusa Elena si cei 3 verisori ai mei.
Doamne, ce greu ne era! Nu se gasea paine, nu era nimic, era
un timp de suferinta cauzata de razboi. Painea era tare scumpa
la vedere si trebuia dramuita sa ne ajunga! Asa s-au scurs anii
copilariei mele.
Cum in orice exista un ritm al scimbarilor, si viata mea
luase un avant si se schimbase in mai bine: fusesem inconjurata
de dragostea familiei mele pe care Dumnezeu mi-a randuit-o in
urma adoptiei.
Timpul era umed si rece. Incepuse sa ninga. Zapada acoperea
ca o mantie alba, acoperisul caselor. Cum nimic nu tine, si

88
iarna fiind destul de lunga, a fost obligata sa lase loc liber
Primaverii .

Un nou inceput a venit odata cu primele raze de soare

ale Primaverii. Cerul devenise de culoarea smaraldului si
semana cu o pictura in ulei. Cupola bisericii evanghelice
sclipea in reflectiile razelor de soare. Pluteau cativa nori pe cer,
parca erau o panza de paianjen. Adierea vantului de primavera
o simteam pe fata ca o mangaiere ce semana cu falfaitul unor
aripi de porumbel. Aceasta senzatie de liniste o datoram
ingerului meu pazitor care se afla pe umarul meu drept si care
m-a calauzit mereu.
Incet, incet, soarele se ascunde dupa orizont. Se face seara .
Apare luna pe cer si lumina in feeria noptii, umbrele devenind
vizibile in clar de luna. In dormitor se auzea ticaitul ceasului
care arata ora 23,15 minute. M-am culcat. Am avut in acea
noapte un somn agitat. La trezire aveam o durere de cap atat de
intensa incat simteam ca-mi explodeaza creierii. Am fost
nevoita sa iau un calmant care mi-a calmat durerea. In acele
zile in care asteptam sa treaca timpul, eram cuprinsa de vartejul
gandurilor ce ma framantau cu privire la fiica mea. Era tanara
vaduva si depasea cu greu ideea ca sotul ei murise atat de
devreme. Asa e, nu poti sa schimbi destinul! M-am sculat si
am pus asternutul pe pervazul balconului pentru a-l aerisi. Era
pe la ora 8 dimineata. Liliana please la serviciu iar eu
ramasesem cu ale mele trebusoare , pe acasa.
Ma gandesc ce as putea face astazi? Sa ies in oras? La
bloc nu prea ai ce face.
M-am hotarat sa plec in oras. Ma aflam in centrul vechi, pe
strada Lemnelor pe vremuri, astazi, strada Liviu Rebreanu.
Priveam indelung arhitectura constructiilor cu care de altfel
eram bisnuita: Sugaletele, fiind si aceasta zona a orasului un
monument de arhitectura ce prezinta interes turistic pentru
strainii locului.

89
 Priveam de departe, din strazile paralele inspre azurul
cerului, cladirile innegrite de timp formate din piatra groasa,
patinate de vreme si pe care razboiul nu a reusit sa le distruga,
stand si astazi marturie vremurilor care au trecut.
Abia acum de cand s-a inceput demolarea caselor de la
periferia orasului, in locul lor ridicandu-se ca niste giganti
inalti, blocuri cu multe etaje.
Dupa un timp, ma reantorc acasa, obosita de plimbare.
Inima imi batea cam tare, o aud. Asa mi se intampla de fiecare
data cand urc scarile pana la etajul patru. Intre timp soseste si
Liliana. Mancam pranzul si ma adresez fiicei mele:
- Liliana, n-ar fi bine sa te gandesti la viitorul tau?
N-ar fi bine sa incerci si tu la o facultate?
- Nu e rea ideea, dar sa stii ca si eu m-am gandit la
asta de ceva timp incoace.
Eram multumita de faptul ca se gandea si ea la asta.
Pe cer pluteau cativa nori ca o panza de paianjen
flendurita, care incercau sa
acopere stralucirea soarelui dar nu reuseam caci soarele tasnea
ca o sageata si isi raspandea razele aurii pe intreg tinutul
bistritean.
- Cred ca ar fi bine sa incerci la una din facultati,
fiindca vei avea alte sanse in viata. Incearca!
- M-am gandit sa incerc la Facultatea de Drept.
Din acel moment ne-am interesat prin intermediul unei
cunostinte de un profesor
De la Universitatea din Cluj pentru a-i da meditatii.
Nu i-a fost usor, saptamanal facea naveta la Cluj pentru
a lua ore. A costat ceva ce-i drept, dar a meritat. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, Liliana a reusit la admitere si cu nota mare pe
deasupra 8.75, admitere la care fusesera 12 pe un loc.
Facultatea a urmat-o la fara frecventa pastrandu-si serviciu. Imi
aduc aminte ca era o zi frumoasa si calda si eram foarte fericita

90
ca am o fiica studenta la Drept. Apoi amintirea face un salt,
anii sar ca peste un pod .
Suntem in anul 1997, an in care Liliana a terminat
facultatea. Era cam pe la orele 10 dimineata, cand suna
telefonul si Liliana ma anuntase ca a luat toate examenele la
licenta. De bucurie am inceput sa plang si-i multumeam lui
Dumnezeu ca o ajutase sa-si implineasca visul de a termina
facultatea pe care si-o alesese.
Dupa ce am pregatit toate bunatatile cu care vroiam sa o
astept pe fiica mea de la Cluj, m-am grabit sa merg in
intampinarea ei la gara. Stiam ca iubeste trandafirii si cum in
gara sta la umbra unui copac o tiganca cu flori , am cumparat
de la ea un buchet de trandafiri rosii. Pana la sosirea trenului
mai erau aproximativ 30 de minute. Apare langa mine un
batranel cerand de pomana. Scot din portmoneu bani in valoare
de o paine si-i dau. Dupa ce imi multumeste, batraneleul pleaca
lasand in urma lui un miros dezgustator. Peronul garii era plin
de lume. Unii plecau, altii asteptau, era o continua forfota, un
du-te – vino. Acolo eram si eu! Trenul isi anunta sosirea cu un
suierat specific. Lumea cobora din vagoane.
M-am postat langa cladirea cenusie de pe peron de unde
puteam sa vad bine cand apare fiica mea . nu o pierdeam din
vedere. Imi intindeam capul in sus, ma ridicam in varful
degetelor de la picioare ca sa pot vedea peste capul multimii
care se ingramadea inaintea mea. In sfarsit o vad. Cobora
printer ultimii pasageri. Imi fac loc printer multime si ma duc
la ea. Ii inmanez florile exprimandu-mi bucuria si eram in
culmea fericirii amandoua. Vibram de parca as fi conectata la o
priza electrica de o intensitate placuta.
Aceea bucurie si fericire parca o simt si acum cand
scriu aceste randuri, in acest an, 2008, fara nicio retinere.
S-ar putea ca atunci cand vor fi citite aceste randuri sa
nu mai fiu, dar sper ca vor oglindi fericirea mea din acel timp ,
cand fiica mea cu mult stres si efort a reusit sa obtina o

91
diploma in Drept. Daca stau si ma gandesc la trecutul meu si la
momentul in care am intampinat-o pe fiica mea in acea zi, mi
se puteau citi din priviri acele sentimente de fericire ce apareau
si in ochii fiicei mele care radia de bucurie la fel ca si mine.
Pornim spre casa impreuna, nu inainte de a ne potoli
setea cu cate o Cola cumparate de la un chiosc din gara. Iesim
din valtoarea multimii trecand pe langa cladirile cu multe etaje
ce semanau cu niste cuburi cu linii drepte, fara acoperis, vrand
parca sa sustina cu platforma lor uriasa, bolta cereasca. Trecem
pe sub copacii seculari care umbreau trotuarele si strazile,
odata circulate de trasuri conduse de birjari imbracati in
pelerine, astazi luandu-le locul, masinile care strabat in fuga
arterele orasului de la un capat la altul. Cat de mult s-au
schimbat toate! Nimic nu mai seamana cu trecutul! Zgomotul
de pe strada era filtrat de frunzisul copacilor. Prin ramurile lor,
stoluri de vrabii zburau si ciripeau fara incetare.
Cu acel sentiment de fericire ajungem la scara blocului
nostru si urcam la etajul patru unde locuiam. Liliana o ia
inaintea mea cu miscarile ei de printesa, ondulandu-se din
solduri si intrand in apartament. Se grabea sa faca un dus apoi
revine, se aseaza in fotoliu si incepe sa-mi povesteasca totul
despre cum au decurs examenele. Cu geamul larg deschis se
auzeau cum vajaiau masinile ce goneau pe strada. O ascultam
cu mare atentie pe fiica mea care in sfarsit, se eliberase de
povara invatatului.
In camera era foarte cald. Soarele patrundea fara
retinere in interior si cum locuiam la etajul patru, pe timp de
vara te sufocai de caldura.
In incaperea incinsa de caldura de afara am fost nevoita
sa pun in functiune aparatul de aer conditionat pentru a racori
incaperea. Priveam in ochii fiicei mele si vedeam in ei
multumirea sufleteasca si bucuria reusitei Am aranjat repede
masa si am servit supa dulce cu taitei si pui dat prin ou cu
garnitura de cartofi. Stiam ca e mancarea ei preferata.

92
 - Liliana, vino la masa !
- Vin numaidecat, raspunse .
Intre timp am asezat pe masa tortul surpriza pe care il
facusem pentru ea.
- Asta de surpriza! exclama Liliana.
In timp ce luam masa in liniste ma gandeam ca am o
alta problema de rezolvat:
un serviciu pe masura pregatirii, dar toate la timpul lor.
Gandul imi fusese tulburat de zgomotul facut la deschiderea
usii de la intrare. Baiatul si-a facut aparitia impreuna cu
nepotica Diana.
- Ia uite cine vine! am exclamat eu de bucurie la
vederea lor.
- Salut surioara, ce mai faci! Salut mami! Am venit
sa te felicitam pentru
reusita. Bravo! si o saruta pe Liliana pe frunte. Cum au decurs
examenele? O intreaba Tiberiu.
- Ei, am avut noroc fiindca a picat ceea ce cunosteam
foarte bine, raspunse
Liliana si rasufla usurata.
- Bine ca s-a sfarsit cu bine. De acum pot sa-ti spun
“doamna avocat”? o intreba razand.
Am pregatit si pentru ei farfurii pentru tort si pahare
pentru suc. Mancare nu vroiau caci tocmai luasera masa inainte
de a veni la noi. Eram multumita ca-i vad servind din tort cu
placere. Nepotica Diana devenea tot mai frumoasa. Era o
domnisoara sarmanta.
- Ce face Mari? am intrebat. Mari era nora mea.
Multumita de raspuns, cu gandul la toate cate le-am
trait, le-am visat, acum am
constatat ca orice incertitudine se poate transforma in
certitudine.
Pe cat de singura am fost in viata, atat de multumita
sunt in prezent ca sunt inconjurata de cele mai dragi finite care

93
alcatuiesc familia mea. Cand ma gandesc ca toata viata mea,
mai mult de trei sferturi din viata am trait-o cu speranta ca intr-
o zi totul se va schimba in bine… In prezent visul mi s-a
implinit iar acum sunt fericita.
Dupa catva timp petrecut la noi Tiberiu si Diana se
pregatesc de plecare.
- E cazul sa plecam. Calatorului ii sade bine cu
drumul! Si se ridica de pe scaun.
Au plecat si s-au urcat in masina si l-a prima curba s-au
facut nevazuti. In acel moment am hotarat o schimbare in
comportamentul meu: sa-mi alung ingrijorarea, supararea si sa
ma bucur de soare, de viata si de tot ceea ce mi-e daruit de Cel
de sus.
Liliana era ocupata cu aranjatul cartilor, si punandu-le
intr-o valiza le facu uitate.
- Liliana, stii la ce m-am gandit? Ar fi bine sa-ti
cumparam o masina. Ce parere
ai? Ar fi cadoul tau pentru reusita.
- Mi-ar place mult, dar nu e posibil, stii bine, a spus
Liliana.
- Ai sa vezi, numai sa vina taica-to si totul se va
rezolva.
Si el dorea foarte mult sa avem masina, iar acum a sosit
momentul. Imi amintesc
ca in urma cu multi ani… ma aflam in gradina la matusa Elena
si priveam in voie stelele de pe cer care apareau una cate un
ape bolta cereasca, fiind singura pierduta in ganduri si imi
puneam intrebarea “ce se va alege de mine?” Nici nu banuiam
ca voi fi infiata. Nu stiam ca in viata mea se vor produce
schimbari atat de mari. Nu stiam nimic. Un lucru stiam: ca nu
aveam pe nimeni si mereu simteam ca mi-e foame iar acel gand
ma infiora.
Ma linisteam doar atunci cand lacrimile ma podideau si
plangeam fara ca cineva sa fie langa mine. Imi lipsea mama,

94
bunica de care fusesem nedespartita. Nu voi uita acea zi in care
viata mea a luat o turnura inspre bine, ziua aceea in care la
Primarie, singura trebuia sa iau o hotarare. Dar multumiri fie
aduse lui Dumnezeu ca mi-am regasit familia prin adoptie. Iar
apoi, prin casatorie am dobandit cel mai frumos dar
dumnezeesc, copiii, Luceafarul ce straluceste pe bolta cerului
bucurandu-mi sufletul.
Sufletul meu complet lipsit de fericire si plin de tristete
… acum s-a terminat! A reaparut o explozie de fericire ce m-a
schimbat, m-a innaripat si mi-a dat forta si curaj la vederea
copiilor si imbold in a lupta pentru a fi ei mai fericiti.
Asa cum incolteste bobul, cum iese sarpele din pielea
lui, asa am iesit si eu din carapacea mea inchisa, lipsita de
bucurii, devenind ceea ce sunt astazi, o femeie plina de
entuziasm. Chiar si atunci cand ma uit in oglinda si nu ma
recunosc fiindca anii trec, sunt eu acel copil al nimanui, doar
ca acum acel copil a devenit matur. Nimic in viata nu este la
intamplare. Totul este bine prestabilit. Gandul meu incepe din
nou sa se indrepte la ceea ce am fost si la ceea ce voi ramane
… la gandul ca sotul meu va sosi in curand acasa si speram ca
va fi de acord sa cumparam si noi o masina pentru fata noastra
care merita acest lucru, pe bune.
Cu emotii speram ca dorinta mea sa se implineasca
facandu-mi fiica fericita si odata cu ea, si pe mine insami. Imi
doream si eu destul de mult sa avem o masina.

CAP.10

Inserarea se face simtita . linistea se asterne pe intreg

cuprinsul. In feeria noptii, sub clar de luna nu se mai auzea
nicio soapta. Bolta cerului era presarata cu mii de stele ce
straluceau ca diamantele. Cu un freamat ce vibreaza in cugetul
meu, ma culc. Trag patura in pat si ma cufund in somnul adanc

95
dar fara vise. Dimineata la trezire, cu un cer senin si cu o
lumina clara, cu aer proaspat, ma scol simtindu-ma inviorata si
plina de energie. Pe strada incepe forfota de zi cu zi. Masinile
circula incarcate cu marfa facand aprovizionarea magazinelor.
E zi de sambata, ora 4 dupaamiaza. Soseste si sotul meu. Cu o
marie bucurie ii dau vestea ca Liliana a luat examenul de
licenta.
In timp ce sotul meu facea baie, eu astern masa,
lasandu-l sa manance in liniste. Apoi ma adresez cu urmatoarea
propunere:
- Ce zici, esti de acord sa-i luam la Liliana o masina?
- Da, nu am nimic impotriva! De ce nu?
Raspunsul m-a bucurat. Dupa un calcul bine stabilit din
care reiesea ca avem
suficienti bani, s-au dus impreuna Iosif cu fiica noastra la
reprezentanta Dacia sa lanseze comanda.
Dupa aproximativ o luna a sosit masina, o Dacia gri
metalizat de culoare inchisa si impreuna cu Tiberiu s-au dus sa
scoata masina. Liliana nu avea curaj sa mai puna mana pe
volan. Nu condusese de ceva timp. Cred ca a fost cea mai
fericita zi din viata ei. Examenul luat, masina cumparata!
Eram si eu fericita. Nu mai conta cati bani a costat.
In acele momente am stat sa reflectez... cum s-au schimbat
vremurile ! Acum copiii pot primi masini drept cadouri, iar eu
nu indrazneam, cand eram de anii lor, nici sa ma gandesc la asa
ceva! Alte vremuri pe atunci!...
Acum, stau cu spatele la perete, si mananc o felie
proaspata de paine cu cas de oaie si rosii in bucataria de la
bloc. In mintea mea apare brusc painea proaspata de casa pe
care ne-o aducea matusa Elena cand venea de la serviciu, si
care, de cum ajungea acasa, ne rupea la fiecare cate o bucata
pentru a ne potoli foamea. Aveam 5 ani pe atunci... Nu voi uita
acele zile, acea mancare cu greu obtinuta si pusa cu portia in
farfurie, mancand din ea cu pofta dar niciodata nu era de ajuns.

96
Au fost ani grei iar urmele razboiului s-au facut simtite multa
vreme inca...
Brusc tresar. Un zgomot puternic ma readuce din
amintirile trecutului. Ma uit pe fereastra. In fata blocului, copiii
se jucau cu mingea lovind cu putere usa metalica de la
cinematograful Dacia din fata blocului, si acel zgomot ma irita
la culme. Ies pe balcon si strig la ei, asa au mai incetat cu
loviturile.
Zilele trec, trec si anii si suntem in anul 1989, an in care
a avut loc Revolutia ce a dus la caderea Guvernului Ceausescu.
Odata cu instaurarea regimului democratic si a a noului
Guvern, s-a dat un decret prin care persoanele cu o vechime in
munca de 25 de ani si cu varsta de 5o de ani impliniti, se pot
pensiona. M-am incadrat in acel decret si am devenit astfel o
pensionara plina de energie inca. Nu-mi venea sa cred ca sunt
pensionara. Ma simteam la fel de tanara ca atunci cand l-am
cunoscu pe sotul meu: plina de energie si vitalitate. Pe moment
am lasat gandurile sa alunece in trecut, sa ma bucur ca traiesc
si sa gust din plin rasul si fericirea. Constienta fiind ca viata
trebuie traita clipa de clipa, nu lasam nimic sa se piarda din
timpul ce-mi ramanea liber. Ma plimbam prin parc, o mai luam
spre campie, visam, ma hraneam cu idei fanteziste din filme
care de-a dreptul ma fascinau. Traiam clipe fericite greu de
stapanit. In acel moment, pasii m-au dus spre Podul Budacului,
de unde priveam apa care curgea linistita si semana cu un sarpe
ce sclipea in razele soarelui.
Susurul scos de valurile ce se spargeau de pietrele din
rau, imi dau o senzatie de liniste sufleteasca. Ce senzatie
placuta e aceea de a-ti privi chipul in oglinda apei. Pe marginea
raului puteai sa vezi bolovani mari pe care sta cate un pescar
plin de rabdare ca sa mai prinda cate un peste ce nu prea se
grabea la carlig. Lumina, apa, codrii din jur totul ma atragea.
Vazduhul zbarnaia de senzualitate. Miresme jucau in aer. Un
vant ca o briza adie usor, parul imi flutura zburlit de vant si

97
parea nepieptanat . timpul a trecut asa de repede... la fel si anii
mei care au zburat ca gandul.
Dupa ce mi-am limpezit gandurile, incarcandu-ma cu
energie de la natura ma indrept spre casa. Ceasul arata ora doua
dupaamiaza. Mai fac ceva cumparaturi si odata ajunsa acasa
ma fac comoda intr-un fotoliu si in liniste o asteptam pe Liliana
sa se intoarca de la serviciu. Dupa o dicutie, ca de obicei, „cum
a fost la serviciu?”, „ce noutati mai ai?”, „merge bine masina?”
se face seara. Vizionam un film apoi ne culcam in asternuturile
pe care tocmai le schimbasem si aveau un miros placut de
prospetime.
In loc sa am un somn linistit avusesem un cosmar
provocat de o bufnita ce in plina noapte ratacindu-si zborul se
lovi cu putere de geamul balconului, scotand tipete infioratoare
care m-au trezit cu o sperietura zdravana. Stam nemiscata in
pat si nu realizam daca e vis ori realitate. Se trezi si Liliana in
camera alaturata si intreaba:
- Ce a fost asta? Buimacita inca de somn.
- Nu stiu nici eu, i-am raspuns cu inima tresaltand de
emotie.
La cateva minute bufnita mai scoate cateva tipete urate
de te infiorau, pe urma si-a luat zborul.
Inima imi batea de parca vroia sa-mi sara din piept.
Aprind lumina si merg in camera la Liliana si ii spun ca asta e
un semn rau.
- Cineva o sa moara din familie! zic eu.
A doua zi ma duc la vecina mea cu care ma intelegeam
de minune. Locuia cu un
etaj mai jos si ii povestesc ce am patit asta noapte. Nu era deloc
surprinsa. Si ea a auzit cele intamplate si imi mai spuse ca
bufnita a stat chiar pe pervazul balconului meu. Am inghitit in
sec, ma gandeam ca poate eu voi fi victima dar speram sa nu se
intample nimic.

98
 Intr-una din zile stam de vorba cu vecina Saveta si veni
vorba despre bunicii mei. Saveta cunostea toata situatia mea de
familie, din povestirile parintilor ei care pe acele vremuri au
lucrat pentru bunicii mei, la culesul merelor. Si imi mai spune
ca intr-o zi vom merge si o sa-mi arate unde era locul pe care
Statul il confiscase de la bunicul meu. Imi facea placere sa fac
cu ea conversatie in legatura cu trecutul meu. Si asa, in
saptamana care a urmat, intr-una din zile fiind vreme frumoasa,
ne luam impreuna si mergem la locul cu pricina, la circa 2 km
distanta de oras. Locul era numit valea Boilor si se marginea cu
padurea Sigmirului si o campie imensa, candva o livada de
meri. Nu mai erau decat cativa meri si acestia pe jumatate
uscati. Imi arata si locul fantanii, izvorul care nu a secat nici
azi si pe care astazi cei de prin prejma locul il folosesc la
adapatul oilor. Langa fantana, pe acea vreme se afla o casa de
agrement unde se adunau mai multi prieteni care impreuna cu
bunicul mergeau la vanatoare de iepuri si fazani.
Atunci am zis , ce e viata! Ce bine le era lor, iar eu ce viata de
amar am dus pana m-am casatorit! Daca Saveta nu mi-ar fi
aratat locul, eu nu aveam de unde sa stiu despre asezarea lui.
- Stii ceva vecina!? mi se adresa. Fa forme legale,
cauta unde trebuie iar daca
pentru obtinerea terenului ai nevoie de martori, tatal meu
traieste si va veni cu placere ca martor!
Am inceput a face demersuri si formele necesare pentru
obtinerea terenului. Dupa ce am completat un dosar l-
am depus si eram in asteptarea unui
raspuns.favorabil, speram eu.
Inima mea incepe sa aiba glas, o aud in piept si in
tample cum bate. Cerul era de un albastru nemaiintalnit ce
semana cu o fusta imensa ce cuprindea sub poalele ei toata
asezarea din jur. Miresme jucau in vazduh, urcau si coborau
spre poalele dealurilor unde se afla asezata frumoasa mea
Bistrita. Lasandu-ma cuprinsa de atmosfera placuta a acelei

99
zile de vara urmarind papadia ce-si imprastia sporii in vazduh,
sub bolta catifelata a cerului, ma miram de gingasia cu care a
inzestrat-o natura.
Am mai hoinarit impreuna cu vecina mea prin iarba
matasoasa, in acea zi superba cu mult soare si atenta la clopotul
inimii sa nu-mi schimb ritmul pentru a nu-mi provoca palpitatii
din cauza urcusului pe deal. Am hotarat impreuna ca inainte de
a porni spre casa, sa ma zabovim sub umbra unui stejar batran.
Era o placere sa asculti cantecul pasarilor, sa urmaresti zborul
flururilor, si din cand in cand mai vedeai, cu miscari rapide,
veverite care urcau in mare graba pe trunchiurile copacilor si
dispareau prin ramurile bogate de un frunzis verde crud.
- Ce priveliste frumoasa ! ma adresam vecinei mele
care sta culcata pe jerseul
intins pe iarba verde amestecata cu frunze uscate.
- Da, asa e! Cred ca ar fi cazul sa mergem spre casa.
Sa tot fie catre orele 2, a
spus vecina.
Dupa ce se ridica si hotarate sa pornim spre casa, mai
arunca o privire in jur si
imi spune:
- Ar fi pacat sa nu umbli sa-ti obtii drepturile ; doar
sunt ale parintilor tai.
Coboram incet pe cararile ce serpuiesc spre vale si
ajungem la drumul intens
circulat de masini.
Drumul era aglomerat. Parca cineva ar fi starnit un
musuroi de furnici silindu-le sa fuga care-incotro. Astfel
alergau si masinile, pe asfaltul incins de dogoarea soarelui.
Povestind vrute si nevrute, intr-un tarziu ajungem acasa.
La scurt timp de la sosire, sunt vizitata de o buna
prietena pe nume de Margareta, cumnata, sora, toate la un loc.
O consideram drept sora mea cea mai mare, pe care nu o
avusesem niciodata, desi mi-as fi dorit sa fi avut o sora. Cu ea

100
depanam amintiri, imi destainuiam toate necazurile sufletesti
pe care odata spuse, ma simteam eliberata de toata povara lor.
O cunosteam din tinerete. Avea o voce superba. Canta ca o
privighetoare. Fusese selectata la scoala de muzica insa din
cauza lipsei de bani, parintii nu si-au permis sa o scolarizeze.
Si in prezent suntem bune prietene, ne vizitam si ne sunam la
telefon atat timp cat Dumnezeu ne va permite.
Dupa timpul petrecut cu ea in acea zi, am ajuns la
concluzia ca sentimentul si simtirea, prietenia de o viata nu se
pot clatina daca sunt sincere. Dimpotriva, ele cresc odata cu
intampinarea greutatilor si a suferintelor care ies din sufletul
nostru si tasnesc ca un izvor la lumina, fara a le stapani.
Imi amintesc ca era o zi calda si fierbinte. Amintirile
mele aluneca in urma cu multi ani... Inchid ochii si ma vad
inconjurata de cei trei verisori ai mei dintre care am tinut foarte
mult, si cel mai mult, la Emilia si Gus. Mihai fiind mai
strengar, fiins si mai mare ca noi cu 10 ani nu prea ne
potriveam la joaca si in idei. Apoi amintirile mele fac un salt si
ma vad in acele vremuri cand tatal meu adoptiv ne paraseste. Si
din nou incepe greul. O vad pe mama adoptiva pe care o
iubeam enorm, cum se straduia sa-mi pregateasca ceva de
mancare dar ...nu prea avea ce! A luat o bucata de paine, a
uns-o cu untura, a presarat-o cu zahar si mi-a dat-o. Am
mancat-o cu pofta... Sunt amintiri care m-au marcat si nu le
voi uita prea usor. Dar cum nimic nu tine si toate au un sfarsit,
timpul sterge mai greu, ce-i drept, trecutul inlocuindu-l cu
prezentul. Binele a venit ceva mai tarziu cand anii frumosi ai
tineretii au trecut si nu mai pot fi readusi un lucru e cert: ca in
ziua de azi sunt fericita si sunt mandra ca traiesc in oraselul
meu, Bistrita , alaturi de fiica mea. Restul nu mai conteaza.
Conteaza doar ceea ce intretine viata si pofta de a trai.
Nu la mult timp, primesc raspunsul de la primarie.
Raspunsul a fost nefavorabil. Fiind infiata, am pierdut dreptul

101
la mostenirea bunicilor si nu se mai putea face nimic. Asta e!
Cu regret m-am resemnat.
Se face tarziu. Umbrele copacilor incep sa se
contopeasca cu inserarea si dispar odata cu apusul soarelui. Pe
mine ma cuprinde un somn grozav si ma culc. Probabil din
cauza oboselii si a plimbarii din acea zi pe vreme de arsita
impreuna cu vecina.
Am dormit ca un copil in noaptea care a venit. A doua
zi dimineata ma trezii odihnita . Era o dimineata superba, cu
cer senin, eram vrajita de glasul dulce al unui sticlete ce canta
in copacul din apropierea balconului meu, facandu-mi
desteptarea placuta. Rasaritul soarelui parea un imens
candelabru aprins la portile universului si se ridica tot mai sus
pe bolta cerului, inundand cu lumina lui toata intinderea de la
orizont.
Imi amintesc ca in acea vara nu plouase de mai bine de
doua luni. pamantul era crepat, iarba se usca din cauza arsitei .
Verdeata pomilor palea si ea. Ascultam mereu buletinul meteo
in speranta ca anunta vreo schimbare de vreme, fiind mare
nevoie de ploaia ce intarzia sa apara. In incapere, aerul era
placut datorita ventilatorului care in functiune consuma destui
kilowati. Privind din balcon spre cer, observ ridicandu-se un
palc de nori negri. Era semn ca va ploua. Eram inconjurata de
tacere. Am simtit ca prin fiinta mea se petrece ceva. In acea
clipa parca tot ce ma inconjoara se indeparteaza si nimic nu se
potriveste cu prezentul, nici cu starea sufleteasca in care ma
aflam. Gandurile navalesc in trecut si se cufunda. Din balcon
puteam sa vad Turnul bisericii evanghelice ce se inalta ca o
bijuterie, in mijlocul orasului. De la inaltimea la care ma aflam,
puteam sa cuprind cu privirea, gradinile si acoperisurile caselor
care nu erau inca demolate. O neliniste mi se asterne in suflet.
Cate nu mi-au trecut prin minte?! In acelasi timp vad ca
ceasul arata ora 12. Era amiaza. Cineva suna la usa.

102
 Ma uit pe vizor si vad un om imbracat in haine de
politist.
Ce sa fie oare?! De ce ma cauta pe mine politia?! Am
incremenit.
Deschid, il poftesc inauntru oferindu-i un scaun sa ia
loc. Dupa ce se recomanda scoate din buzunarul vestonului o
scrisoare si mi-o da.
- Este un anunt venit din Anglia din partea
avocatului tatalui dvs., spune
politistul. Aveti pe cineva in Anglia? Ma intreba.
- Da, pe tatal meu, ii raspund.
Pe moment m-am speriat. Credeam ca ma vor acuza de
ceva politic, Anglia fiind
o tara capitalista, iar noi cu regimul comunist plin de restrictii...
era si firesc sa ma sperii. Vazandu-ma asa speriata, a trecut insa
direct la subiect in legatura cu documentul pe care mi-l
inmanase.
- Am fost anuntati ca tatal dvs. a decedat si trebuie sa
raspundeti prin intermediul nostru, cum doriti sa fie
inmormantat.
In acel moment am simtit de parca cineva m-ar fi lovit
cu un baros in cap. Nu am putut scoate niciun cuvant. Vestea
m-a socat. Eram cuprinsa de panica. Nu ma asteptam la asta.
Dupa plecarea politisului incercam sa-mi adun gandurile
ravasite. Eram socata. Nu aveam pe nimeni cui sa-i spun ceea
ce simt. Ma simteam asemenea unui om care vazuse o
fantoma. Toate sperantele mele se prabusira ca un castel cladit
din carti de joc si care la o simpla atingere s-au daramat. Acea
neliniste si spaima ma cuprinse si imi spulbera toata linistea si
bucuria. Stau pe pat si derulez toate gandurile ca pe un fir de
ata, si ca intr-un film, toate cate le-am trait. Lacrimile imi
curgeau ca un parau peste obraz, si totul parca se scufunda in
fata mea ca intr-o ceata. Norii invadau cerul . Eram tulburata si
totodata ma calmeaza ploaia ce se revarsa suvoi peste strazile

103
orasului si in imprejurimi, revigorand verdele palit de arsita.
Ploaia atat de dorita veni in sfarsit. Stam in patul meu cu
asternuturi albe ca spuma si ma gandeam la moartea nemiloasa
care a curmat vietile omenesti ale celor dragi mie, cei pe care i-
am iubit si care mi-au fost alaturi. M-am lasat pe perna si
ascultam vocea launtrica din mine. Ascultam bataia inimii si a
sangelui ce-mi zvacnea in cap si in piept. Atunci m-am
intrebat: pentru ce suntem inzestrati cu gandire si cu suferinte,
pentru ce omul trebuie sa accepte moartea, pentru ce gandirea
noastra e faramitata de atatea idei ? Singura mi-am raspuns:
viata omului e o aventura trecatoare . lasi in urma durere si
suferinte apoi totul intra in uitare.
Ma ridic din pat si merg la geam. Norii s-au imprastiat
iar soare indulcea din nou atmosfera racorita dupa ploaie. Spre
cer se inaltau blocuri uriase cu mii de ochiuri de sticla in care
pulseaza viata ca intr-un stup urias. Ziua trece cuminte. Un
avion taia inaltul cerului trecand pe deasupra blocului. Am
simtit cum ma invadeaza setea si beau un ceai.
Timpul trece in asteptarea Lilianei. Iau un ziar, incep a-
l rasfoi sa mai treaca timpul. Cautam anunturi su rubrica
noutatilor dar nu am gasit nimic important. Nu ma puteam
concentra la nimic. Capul imi vajaia ca o banita, asa ca am
lasat ziarul la o parte. Ma simteam deprimata. Lacrimile imi
curgeau din nou , casa se invartea cu mine cu fiecare miscare a
capului. Ma indrept cu privirea la fereastra. Lumina patrunde
prin perdeaua de dantela si pentru prima data m-am simtit
batrana, ca si cum viata mea se apropia de sfarsit. Parca tot ce
era important pentru mine, trecuse si nu mai aveam nimic de
asteptat. Pentru moment simteam de parca si fi trait o vesnicie
. Asta-i tot? M-am intrebat atunci. Numai batranete, suferinta si
moarte? Si atunci m-am gandit ca ce bine e ca Dumnezeu a
facut in asa fel ca omul sa nu-si cunoasca nici viitorul si nici
ceasul mortii. E de ajuns ca omul sa-si poarte povara trecutului
si sa continue a spera in ceea ce va urma. Mainile imi

104
tremurau, sufletul imi era ravasit si nu mai puteam face nimic.
Tatal meu era mort, avea 83 de ani. Pana aci i-a fost dat sa
traiasca. Ce oribila e moartea de care nimeni nu poate scapa!
Mai devreme sau mai tarziu, toti trebuie sa trecem prin
incercarea acestei nenorocite si cumplite experiente socante a
detasarii sufletului de corp, care inseamna moarte.

Timpul trece, ceasul arata ora 4 dupaamiaza. Liliana

soseste dupa scurt timp, vine si Tiberiu. Trebuia sa luam o
hotarare in legatura cu anuntul de la Politie.
Dupa o serie de discutii cu ei, am ajuns la concluzia
incinerarii. Asa il puteam aduce mai aproape de noi si sa-i mai
punem cate o floare, din cand in cand, la capatai.
Copiii au formulat raspunsul in limba engleza, apoi Tiberiu a
dus scrisoarea la Politie si din acel moment am asteptat noi
vesti cu privire la urna tatalui meu.
Din balcon, vantul aduce usor mireasma parfumata a
florilor din ghivece. In acel moment mi-am adus aminte... cand
eram copil de 10 ani, am cules flori de camp ce aveau parfum
asemanator cu al florilor din balcon, pentru a i le oferi mamei
la care tineam tare mult! Dar pana am ajuns acasa, ele s-au
ofilit insa speram ca dandu-i-le mamei ea va avea puterea sa le
revigoreze.
Revin la prezent. O clipa am inchis ochii ascultand
cantecul unui sticlete care se auzea de undeva din copacii din
apropiere. As fi ascultat ore intregi cantatul acelei pasari
fiindca ma linistea. Dar brusc a tacut. Trebuia sa ma impac cu
ideea ca nimic nu dureaza.
Dar plina de incertitudini, in mine mereu se ivea intrebarea: ce
mai urmeaza?
Timpul trece si noaptea se lasa peste intreg orasul.
Luminile se aprind reflectand culoarea portocalie pe care
puteam sa o vad din balcon. Atmosfera era placuta.

105
 Cu genunchii sub barbie, cu capul varit sub plapuma,
adorm. Dimineata m-am trezit devreme. Soarele nu rasarise
inca. Cerul era sidefiu iar iarba lucea inca plina de roua
diminetii. Dedesubtul meu se auzea o fereastra deschizandu-se.
Era vecina mea, foarte matinala si ea azi. Trebuia sa fac ceva.
Iau o carte sa citesc pentru a ma linisti. Aveam impresia ca
orice timp irosit si orice clipa pierduta se adauga anilor mei ,
care imi apasau pe umeri dar incercam sa nu le dau importanta
ocupandu-mi timpul cu orice, numai sa nu ma gandesc la anii
pe care ii am si la teama de a nu fii.
Teama era ceva de care nu puteam scapa cu tot efortul
depus. Nu am putut citi nimic deoarece capul imi vajaia si totul
se rotea in jurul meu. M-am intins iar in pat si am adormit pana
la orele 10 dimineata. La trezire nu mai aveam nimic. Probabil
nu a fost decat oboseala, iar somnul se pare ca a fost ceea ce
mi-a lipsit. Nelinistea ce ma cuprinsese inainte a disparut odata
cu norii de pe cerul de un albastru senin. Acum ma simteam cu
mult mai bine si am hotarat sa fac o plimbare la birou la fiica
mea. Ma imbrac cu ce am mai frumos sa fiu cat mai cocheta si
pornesc spre fiica mea . Lumina zilei crestea in intensitate cu
fiecare clipa care trecea. Dar eu apoape nu-mi dadeam seama,
concentrandu-ma asupra pasilor mei si asupra pocnitului ce se
auzea de la tocurile inalte ale pantofilor. In cele din urma am
ajuns la biroul fiicei mele. Bat la usa cu o oarescare retinere, iar
la auzul cuvintului „intrati” deschid usa si intru.
Am fost intampinata de zambetul lui Liliana care sedea
la un birou frumos pe care avea un calendar din care tocmai a
rupt o fila si o mototolea intre degete de parca strivea un
gandac. In birou mai era o colega de-a ei ce ce ma fixa cu
privrea.
- Uite-o pe mami! Si fiica mea se ridica repede si imi
ofera un scaun.
In timp ce asteptam terminarea programului de lucru ,
cu privirea cercetam biroul

106
Era atat de frumos! Nu aveam cuvinte sa-i multumesc lui
Dumnezeu pentru ajutorul dat fiicei mele care in cele din urma,
cu stradanii, si dupa cinci ani de studii obtinuse un post elegant
de consilier juridic. Eram foarte fericita. Pe calendarul din
birou vedeam marcata ziua de 14 iulie a anului 2000. Minutele
trec una dupa alta,trece si ora, apoi ajungem la sfarsitul
programului ei de lucru. Amandoua pornim spre masina
parcata sub geamul biroului. Soarele stralucitor era amenintat
de norii care se invarteau pe bolta cerului. Se facea simtita o
adiere de vant. Ne urcam in masina si pornim la drum spre
magazine sa facem ceva cumparaturi. Ne oprim la un centru
comercial, un Supermarket . imi placea sa ma plimb printre
rafturi. Facusem ceva cumparaturi printre care mai multe
fructe, pe urma ne-am indreptat spre masina sa facem o
plimbare, timpul fiind inca prea frumos incat nu ne venea sa
mergem inca acasa.
Ne indreptam spre Dumitra si ne oprim in prima
parcare de langa marginea padurii. Privelistea era atat de
placuta incat aveai senzatia ca te aflii pe un taram de basm.
- Asa-i ca e mirific aici? Nu as mai pleca niciodata de
aici , am spus. Apoi privii in jur.
Liliana se uita la mine zambitoare.
- Imi pare bine ca esti fericita. Macar acum sa ai parte
de zile bune caci pana la
anii astia ai dus-o destul de greu.
Cuvintele ei calde au fost atat de linistitoare incat mi s-
au umplut ochii de lacrimi de duiosie. In acel moment ma
gandeam si la Tiberiu si la familia lui. Diana a devenit intre
timp o domnisoara de toata admiratia. Era in clasa a 7-a. Era
ambitioasa si invata bine. Pe zi ce trecea devenea tot mai
frumoasa. Nu puteam decat sa fiu multumita sufleteste si sa fiu
mandra si de nepotica mea dulce si speram ca Dumnezeu ma
va ajuta sa o vad si pe ea facand facultate pe viitor.

107
 Timpul a trecut repede si ne indreptam spre dacia
noastra. In timp ce coboram in zig-zag-ul drumului, masina
prindea viteza, indreptandu-se spre casa, lasand in urma noastra
linistea acelei zile de neuitat. Miscarea masinii era regulata si
simteam sub mine leganarea usoara a arcurilor in timp ce ne
apropiam de casa.
Palcuri de nori se ingramadeau inaintea soarelui ce
apunea si aerul devenea mai racoros iar in cele din urma am
ajuns acasa.

CAP.11

Dupa o noapte de somn pe o vreme furtunoasa ne-am

trezit intr-un zgomot infernal. Vijelia descoperise
cinematograful Dacia situat in fata blocului nostru. Acoperisul
fiind din tabla, in momentul cand aceasta fusese desprinsa, in
cadere a facut un zgomot incat credeai ca e sfarsitul lumii. Acel
zgomot si tunetele au pus in picioare toti locatarii blocului.
Ploua cu galeata. Dar eram linistita ca aveam blocul acoperit.
Ma ingrijora ideea ca vantul puternic ar putea sa ne ia
acoperisul, insa nici nu puteam sa ma gandesc ca desi acoperita
partea noastra, ploaia tot ar putea sa patrunda in apartament!
In hol facusem scari interioare pentru a urca in pod unde
planuiam sa facem o mansarda. In timpul lucrarilor, din
greseala s-a astupat gura de canal si cum la vecini nu era
acoperit, toata apa s-a scurs pe scari in jos, buluc in
apartamentul nostru. Cobora ca o cascada. Ne-am speriat
amandoua. Nu stiam ce sa cred. Eram sigura ca vijelia
decopertase blocul deasupra partii noastre de apartament.
Au venit in ajutor vecinii ca sa dam afara apa din casa iar unul
din baietii mai tineri din vecini a urcat pe bloc si a desfundat
canalizarea si dupa aceea nu am mai avut probleme. Noroc ca
vijelia nu a durat mult dar a facut pagube destul de insemnate.

108
Dupa ce am reusit sa adunam apa din bucatarie, parca m-am
mai linistit putin. Primul lucru a fost sa intreb baiatul daca mai
avem acoperisul.
- Da, canalizarea a fost problema!
Era pe la orele doua noaptea. Am pus pe masa sticla cu
tuica, paharele si paine,
cas si slanina si i-am poftit pe toti sa servim impreuna un pahar
de tuica, multumindu-le astfel pentru ajutor. Culmea, la putin
dupa aceea, toti au inceput sa faca haz ca eu cu acoperis, „am
facut baie la etajul patru”. Am ras cu totii impreuna si ma
bucuram ca vijelia nu-mi luase acoperisul.
Dimineata pe drum, numai geamuri sparte, copaci
doborati de furtuna, masini strivite de tabla aruncata de pe
cinematograf. Am ramas socata de felul cum furtuna a ravasit
totul, in mai putin de 10 minute.

Afara batea vantul si cerul era innegurat. Vremea era

umeda. Liliana plecase la serviciu iar eu am ramas acasa sa mai
aranjez lucrurile dupa „baia” din noaptea trecuta facuta „fara
comanda” de Sus. Pentru cateva minute am avut o senzatie
ciudata. M-a cuprins teama dar apoi in linistea care se instalase
in interiorul meu teama disparuse. Probabil, din cauza vremii
urate ma simteam de parca totul in jurul meu se naruie.
In astfel de momente luam cartea de rugaciuni si citeam din
Psalmi, linistindu-ma. Linistea din incapere era tulburata de
ceasul care ticaia neobosit si facea din minute ore, apoi zile si
asa au trecut zilele asteptand sa vina altele. Intr-una din zilele
urmatoare a sosit avizul de la posta pentru a ma prezenta sa
ridic coletul continand urna cu cenusa rezultata din incinerare...
Ma prezint la ghiseu, inmanez avizul. Dupe ce semnez
de primire, tipa se uita la mine. Si oarecum dispretuitoare ma
intreaba:
- Stiti ce aveti aici?
M-am enervat pe moment zicand:

109
 - Ce-i duduie? Am cumva fata de proasta? Bineinteles
ca stiu! dupa care i-a disparut acel zambet nesuferit.
M-am abtinut sa-i adresez si alte cuvinte cu care s-o pun la
punct ca sa nu ma uite. Asa enervata, am luat coletul si am iesit
fara sa mai salut.
In jurul meu parca totul se naruie stiind ca in bratele
mele se afla cenusa tatalui meu. Mergeam pe drum si lacrimile
imi siroiau fara sa le pot opri. Lumea ma privea si isi vedea in
continuare de drum. Coletul fiind destul de greu, caci avea in
jur de 3-4 kg. Pentru mine a fost ceva ce nu pot sa-mi explic:
simteam un fel de frica, era ceva neobisnuit. E atat de
deosebita senzatia de a tine pe cineva la piept simtindu-i
caldura, suflarea si bataile inimii, si alta e senzatia de tine la
piept un obiect rece si fara suflare.
Gandul ca trebuie sa-l duc in casa imi da fiori. In cele
din urma am ajuns acasa. Vecinii curiosi ma intrebau:
- Ai primit pachet?
- Da, am raspuns numai ca de data asta in pachet este
urna cu cenusa tatalui meu.
Ce sa zic, raspunsul meu pentru ei a fost neasteptat. Mi-
au urat condoleante si am urcat in apartament unde am plans
fara retinere.
Pe la orele 4 dupaamiaza a sosit si Liliana. Se uita la
mine care aveam ochii rosii de plans.
- Ce ai patit? Ma intreaba ea.
- Stai linistita! Nu am patit nimic. Am primit urna...
si nu am putut abtine sa nu
plang! Bine ca ai sosit si nu mai sunt singura, i-am zis, facand
eforturi in a-mi stapani lacrimile.
Acum aveam o alta problema: unde sa asez urna? In
balcon? Nu1 In hol? Nu! Dupa usa? Nu e bine nici acolo! Si
l-am lasat in debara. Parca o voce imi spunea insa: „ia-l de
acolo!” Merg il iau, si in cele din urma il asez sub o floare
mare, aproape de patul meu, langa geam.

110
 In ghiveciul de la floare era infipt un bat de alun ce
sprijinea floarea. Se face seara. Apoi veni ora de culcare. Ma
culc cu o oarecare retinere stiind ca ramasitele lumesti ale lui
tata sunt in casa. Sotul meu nu era acasa, ca de obicei. Venea la
sfarsit de saptamana. Singura imi facea curaj: „nu mi se poate
intampla nimic; fantome nu sunt, si daca sunt, apoi de ce sa
vina ele acum?”
Cuprinsa de fel de fel de ganduri auzeam cum ceasul
din Turn bate ora doua... apoi patru... pe urma se face ziua iar
eu nu reusisem decat sa atipesc putin. Dimneata la trezire eram
obosita. Parca venisem de pe o alta planeta. Capul imi vajaia si
ochii imi erau umflati iar cand m-am dus in baie si m-am privit
in oglinda, aratam de parca ma transformasem intr-o
ciudatenie. Aratam oribil! Am incercat sa ma fardez, aveam de
gand sa merg sa vorbesc cu preotul pentru a inmormanta
crestineste urna. Stabilisem cu el ca ingroparea sa aiba loc
sambata seara deoarece peste zi caldura era insuportabila.
Oricum vara, pe la orele 8 era inca lumina.
Am facut la comanda un mic sicriu in care am asezat
urna. Era ultima noapte, vineri, in care mai aveam urna in casa.
In acea noapte am dormit bine dar am fost trezita brusc de o
lovitura. Ceva cazuse pe patul meu si simteam cum acel ceva
ma apasa, parca o mana nevazuta. Pe moment am crezut ca
visez. Insa nu! Eram treaza. M-am speriat ingrozitor.
Cu toata spaima, scot usor mana de sub patura si cu
mare grija aprind veioza. Ce sa-mi vada ochii !... Cazuse
floarea pe patul meu, si de spaima era sa dau ortu’ popii!
Dumnezeule, ce m-am speriat! Nu voi uita niciodata acea
noapte. Ghinionul a fost ca batul de alun s-a rupt iar floarea a
cazul astfel taman pe mine. Dupa mine, mai putea sa astepte o
noapte! Dar n-a fost sa fie. Iar atunci ma gandeam in sinea
mea ca s-ar putea ca sufletul tatalui meu sa-mi fi multumit intr-
un fel... dar asa?! Sa ma bage in toti dracii?! Nu ! Nu, cred!
De ce ar fi asa? A fost o pura intamplare care nu se uita.

111
 Totul palpita in mine. Creierul imi vajaia, sangele imi
zvacnea prin vene circuland ca un rau ce semana cu o lava
aprinsa.
Tulburata de gandurile ce-mi sagetau creierii, tulburata
de somn, cautam sa ma gandesc la ceva care sa ma linisteasca.
M-am trezit in zgomotul unei noi zile agitate, la fel ca si
celelalte care au trecut. Urma ziua in care stabilisem cu preotul
ca va avea loc inhumarea urnei cu cenusa tatalui meu.
Cerul era innorat. Soarele se arata vag dintre norii care
alergau unul dupa altul. In acea zi a sosit si sotul meu acasa
ceva mai devreme decat de obicei. Si fara sa ma controlez, pur
si simplu nu m-am gandit pe moment, ca as putea sa gresesc cu
o intrebare nu tocmai bine exprimata.
- Cum de ai venit astazi asa devreme?
Cu asta am pus-o de oaie!
- Doar nu cumva deranjez! a raspuns sotul meu
simtindu-se jignit.
- Of, Domane! Nu vroiam sa te jignesc. Scuze, am
gresit fara voia mea,
dar uite ce necazuri am si am vorbit pur si simplu fara sa
gandesc. Iarta-ma! Ii spun.
Iosif ma privea posac si era deja pe picior de cearta, cu mainile
in buzunar, legandandu-se pe calcai.
- Poate era bine daca nu veneam deloc, a spus el.
- Ce vrei sa spui acum? Am gresit, ce mai vrei! Hai,
lasa! Nu mai fi asa
sensibil! Doar nu ma mir, caci prin cate am trecut eu e posibil
si sa poti gresi! Stii destul de bine, cat tin la tine, doar avem
doi copii frumosi si mari, acum ce vrei?
Dupe ce l-am linistit i-am povestit cele intamplate in
noaptea trecuta.
- Bine, daca tu spui... incerca el sa fie calm de data
aceasta, insa ma privea cu

112
ochi reci si straini parca. Apoi se aseaza in fotoliu, isi aprinde o
tigara si pleca cu gandul departe...
- La ce te gandesti? l-am intrebat.
- Nu la mare lucru, de ce ma intrebi?
- Doar asa, am spus. Te vad cam suparat. Sper sa nu o
tii tot asa, doar ti-am cerut scuze, nu ajunge? Intre
timp soseste Liliana.
Aranjam masa. Pregatisem sarmalute si ciorba cu carne
de porc. Dupa pranz sotul meu se culca iar eu adun de pe masa
si ma pregatesc in asteptarea preotului.
Il sun si pe Tibi si il intreb daca poate veni ceva mai devreme si
daca poate sa mearga sa aduca preotul. Se facu ora 7 seara.
Afara era acum destul de placut. Soarele apunea usor la
orizont. Intre timp soseste si Margareta, cumnata ori sora mea,
asa cum o consideram, fiindu-mi sprijin la nevoie.
Minutele treceau. Soseste baiatul cu preotul. Eram
numai cateva persoane de fata. Dupa o rugaciune de dezlegare,
parca si acum imi suna in urechi glasul preotului care zice:
„indreapta-ti Doamne fata catre robul tau si nu-l lepada
dinaintea fetei tale. Iarta-i Doamne pacatele, mantuieste-l si
miluieste-l Doamne amin...”
Pe urma coboram cu urna si mergem la masinile care
erau parcate in fata blocului. Una era condusa de Liliana,
cealalta de Tiberiu si in cateva minute am ajuns la cimitir unde
ne asteptau doi tineri gropari ce sapasera o groapa potrivita in
care sa asezam urna.
Preotul mai rosteste cateva cuvinte ...”in mainile tale
Doamne incredintez sufletul robului tau. Odihneasca-se in
pace”.
Am scapat cateva lacrimi privind cum se astupa cu
tarana, micutul sicriu cu flori . Am platit cei doi baieti pentru
serviciul facut apoi ne-am intors impreuna cu preotul la
masinile ce asteptau la iesirea din cimitir, pentru a ne duce spre
casa.

113
 Soarele nu mai urzea niciun desen pe fata copacilor.
Ramurile devenisera mai intunecate. Umbra disparuse complet.
Linistea domnea ca la ea acasa fiind tulburata de strigatul
cucuvelelor. In gandul meu m-am intrebat oare unde a fugit
timpul? Cum s-au scurs minutele? Inchid ochii si las mintea
sa zboare unde vrea ea, printre amintiri care nu pot fi uitate.
Revin in prezent. Urcam in masina si mergem in viteza pe
drumul prafuit lasand in urma linistea din cimitir iar pe cand
am ajuns acasa era deja tarziu. Ne pregateam de culcare.

CAP.12

Mi se intampla uneori sa nu pot dormi, la fel ca si in

seara aceasta.
Ma ridic din pat si in linistea noptii ma indrept spre
fereastra. Am iesit in balcon sa respir aerul curat al noptii.
Eram mai linistita stiind ca aranjasem cu inmormantarea. Dupa
un timp ma intorc in pat si incerc sa adorm. Am reusit sa dorm
pana la ora 7 cand ceasul imi dadea desteptarea. Micul dejun se
compunea din paine cu branza topita si salam.
Am purtat o discutie cu sotul meu in legatura cu
pensionarea lui deoarece eram in anul in care se putea pensiona
si a facut demersurile in vederea obtinerii drepturilor de pensie.
Ziua era superba si se incalzea tot mai tare fiind luna
iulie, luna lui cuptor.
Cum eram obisnuita sa umblu prin camp la cules de
plante pentru ceai ziua fiind prielnica, nimic nu m-a retinut sa
stau in casa.
Las pe masa un biletel pentru ca in cazul in care vine
sotul meu, sa stie unde ma poate gasi si mai iau de una singura
si merg in cautarea plantelor pe locul care candva cu ani in
urma era al bunicilor mei. In fata mea se deschide o priveliste

114
incantatoare, un camp imens plin cu flori, marginit de o padure
de fagi si stejari.
Ma asez la trunchiul unui stejar batran cat vesnicia, sub
umbra caruia simteam racoarea linistitoare ce ma ferea de arsita
zilei.
Se spune ca daca stai rezemat de trunchiul unui stejar,
te incarci cu energie. Merita incercat, e adevarat.
Putin mai jos la poalele padurii serpuia un parau care
semana cu un sarpe ce stralucea in razele soarelui si in cursul
lui spala capetele aplecate ale balariilor de pe marginea lui.
Campul era pictat de un covor de flori multicolore
cautate de tot felul de insecte pentru nectarul lor.
Simteam o liniste interioara, nu ma mai gandeam la
nimic. Numai conta trecutul, traiam prezentul ascultand greierii
si cantecul pasarilor. Din cand in cand auzeam racaitul vreunei
broaste ratacita in parau. De departe se auzea dangatul
clopotului de la gatul oilor aflate la pasunat si latratul cainilor
de paza. Stand acolo, scrutam cu privirea peste camp
cautanmd florile ca sa le culeg . Cautam cicoare, sunatoare,
fierea pamantului, toate bune la boli de ficat. Am mai cules
coada calului, coada soricelului fiind un bun detoxifiant si
ajutand la eliminarea calculilor renali. Am fost si voi ramane o
mare iubitoare ale meleagurilor bistritene.

Nu la mult timp il vad si pe Iosif cum vine inaintea mea

cu o plasa in mana.
- Ce bine imi pare ca ai venit! Ce ai in plasa?
- Surpriza, a raspuns sotul meu.
Ne asezam la o umbra deasa . Iosif scoate din plasa
doua beri reci inca si ne
potolim setea. Apoi ne infruptam din painea cu slanina si ceapa
pe care le pusese.
- Doamne, ce buna e slanina mancata afara in camp,
udata apoi cu o bere rece! Si ii multumesc sotului

115
 pentru buna intentie si il sarut in semn de
multumire.
Un vant usor adie iar crengile incep a se legana in
bataia usoara a vantului.
Linistea padurii era tulburata doar de mugetul cerbilor
care venea din departare ca un ecou. Mireasma florilor
campuluii si al chimenului te imbatau cu aroma lor. Nu ne
grabeam acasa, aveam tot timpul la dispozitie si profitam de
vraja zilei care se apropia de sfarsit. Lumina dupaamiezii se
asternu usor pe campie si ne indreptam spre casa dupa ce am
consumat si cea de-a doua bere.
Inserarea se anunta iar lumina zilei se schimba
devenind mai trandafirie iar cerul, la apusul soarelui se
colorase devenind rosiatic. Cand ma gandesc, niciodata parca
soarele nu a parut atat de incantator ca in acea zi plina cu
fagaduieli.
In acel loc cu campii, cu paduri, pur si simplu m-am
indragostit de ele, deoarece mi se parea cel mai sincer loc din
lume de unde nu doream sa ma mai intorc niciodata. Si in acel
moment am fost cuprinsa de dorinta de a rade, de a plange,
toate la un loc. Pe masura ce veneam spre casa unde ne
asteapta fiica noastra Liliana, lasam in urma noastra linistea
acelei zile.
- Unde ati umblat hoinarilor? Toata ziua v-am asteptat!
A venit o scrisoare prin care ni se cere sa trimitem un numar de
cont si banca unde sa ni se vireze banii obtinuti din vanzarea
bunurilor bunicului in urma decesului.
In acel moment fulgerator mi-am amintit de bunatatea
lui si tristetea ma coplesise. La gandul ca omul e ca o umbra
trecatoare iar cand moare nu ia nimic cu el imi provoca
lehamite. Asta e viata. Unul aduna altul mananca ce aduna
celalalt.
Noaptea trece urmata de o noua zi cu alergari si noi sperante.

116
 Liliana rezolva problema bancii si trimite numarul de
cont avocatului din Anglia. M-am trezit in acea zi cu o durere
de gat si cu temperatura, probabil din cauza berii reci
consumata in ziua anterioara dar cu un paracetamol imi trecuse.
Sotul meu sta in fotoliu citind ziarul cautand noi vesti.
Orele trec urmate de o noua zi aducand cu ele noi evenimente,
unele placute, altele mai putin placute.
Le preferam pe cele placute. Vroiam sa duc o viata linistita si
sa ma bucur in sanul familiei pe care o iubeam.
Soarele asterne pete galbene printre perdele. Ceasul
inghite minute dupa minute, ora una dupa alta si acele
ceasornicului aratau ora fixa pe cadran, care porneau pentru o
alta zi luand totul de la capat. Imi aduc aminte ca perdele nu
slujeau la nimic lasand soarele sa patrunda in liniste pe peretii
din camera . Toamna se apropie cu pasi repezi. Pe cer stoluri de
porumbei se roteau si se indreptau spre acoperisul cel mai inalt
al blocului. Cateva scame de nori s-au asezat in fata soarelui
care devenise lipsit de putere si de stralucire. Un vant se starni
din senin si imi sufla in obraz zburlindu-mi parul. Eram
cufundata in ganduri si in mintea mea parca reapare trecutul.
Am incercat sa ma apuc de crosetat ca sa mai treaca timpul.
Dupe vreo doua saptamani Liliana soseste cu un aviz in care
suntem instiintati sa ne prezentam la banca pentru a intra in
posesia banilor.
Ziua urmatoare sotul meu plecase la birou iar eu cu
Liliana si cu Tiberiu am mers la banca. La ghiseu fusesem
anuntata ca exista in cont o suma considerabila de lire sterline.
Am ramas cu ochii in soare si fara cuvinte. Eu aceea care de
multe ori in copilarie nu aveam ce manca, acum sa devin
milionara?! Nu-mi venea sa cred!
Nu am stat prea mult pe ganduri si pe loc am impartit
banii la cei doi copii ai mei, cu gandul sa se bucure de ei cat
sunt tineri. Baiatul meu pornise o afacere si isi cumpara un
spatiu unde sa desfasoare activitatea impreuna cu sotia lui, iar

117
fiica mea isi cumpara o casa cu curte si gradina, pe care a
imbunatatit-o cu tot confortul necesar pentru a ne simti bine.
Prin curte la casa, era o tacere posaca fiindca era
nelocuita. Era jumatatea lui octombrie si ne da de inteles ca era
un an bun cu recolta. Soarele aluneca usor spre asfintit, lumina
lui blanda cazand peste paduri si dealuri facand vizibila
culoarea ruginie a frunzelor.
Zilele trec una dupa alta, timpul zboara ca gandul
asemenea vantului, pe urma se pierde undeva in taina gandului
pastrata in mintea mea care din cand in cand revine cu o
multime de amintiri din trecut si prezent. Se asterne usor si
bland inserarea aurie cu aerul de toamna facandu-ti somnul
dulce.
Ziua urmatoare debuta cu o dimneata innorata si o
ceata transparenta care plutea in vazduh. Dar ceata se rispi
repede si pe la orele 10 aveam parte de o zi frumoasa fara pic
de nori. Cerul era acum de un albastru senin . Am mers incet
spre usa de iesire din apartament cu mintea inca incetosata
deoarece abia m-am trezit dupa un somn lung. Am coborit
treptele impreuna cu sotul meu si mergem la noua casa care era
la doi pasi de blocul nostru despartrindu-ne doar linia ferata.
Trebuia sa mergem sa asteptam mesterii pentru a instala
telefonul si televiziunea prin cablu. Centrala termica fusese
instalase deja. Nu a durat mult deoarece intr-o ora mesterii si-
au terminat treaba iar eu cu sotul meu am urcat in mansarda
unde mereu gasea ceva de facut. Ma uitam la el cum tinea
tigara in coltul gurii, un drog de care nu se mai putea lipsi.
Vedeam cum fumul ca un fir de atat ce se ridica din tigara il
obliga sa-si tina un ochi inchis fara ca acest lucru sa il
deranjeze.
- O sa-ti otravesti sufletul , renunta la ea pana nu e
tarziu.
- Banu’ rau nu piere! Atata placere mi-a mai ramas, a
raspuns.

118
 - Nu fii asa de sigur ca nu ti se intampla nimic. Nu
mai ai 20 de ani!
Pe urma m-am luat cu alte treburi, cu amenajrea
gradinii din fata casei. Acesta a
fost visul meu de a avea o casa cu trandafiri in fata casei. Intr-
un colt al casei se afla un liliac iar in celalalt, un zarzar de toata
frumusetea. Am plantat flori de sezon de la ghiocei pana la
crezanteme, de toate. Trandafirii ne incantau privirea toata
vara. Eram fericita multumita tatalui meu care nu ma uitase.
Un lucru ce ma cam nemultumea: anii ce s-au asternut peste
umerii mei. Incercam din rasputeri sa nu ma las si sa-i
multumesc lui Dumnezeu ca imi da sanatate, lucrul cel mai de
pret in viata unui om. In acel moment daca s-ar fi putut as fi dat
timpul inapoi cu cel putin 30 de ani. Dar cum nu e posibil, ma
multumesc cu prezentul, cu un suflet tanar care nu recunoaste
trecerea anilor.
Timpul trece repede, zboara ca nebunul, nimeni nu-l
poate opri.

In toata ziua aceea m-am plimbat prin gradina. Pomii

erau in rod. Prunele capatau culoare brumarie. Cateva rosii isi
aratau capetele sclipind in soare si m-am grabit sa le culeg
.Indiferent ce auzeam si vedeam, ma miscam cu incetinitorul si
simteam cum fantomele trecutului palesc rand pe rand
eliberandu-ma de toata povara pe care o purtam in sufletul
meu. Faceam un efort imens sa dau uitarii totul, amintirile
neplacute din viata mea. In acel moment suna telefonul. Era
Liliana interesandu-se simplu ce mai facem, nimic mai mult.
Stam pe o banca incropita la repezeala de sotul meu si ne uitam
cum vantul legana crengile intr-o miscare usoara, de la o parte
la alta, facand sa vibreze frunzele ce incepeau sa capete culoare
tomnatica ruginie.
In gradina mai plantasem doi meri in amintirea mamei
adoptive si a tatalui meu din Anglia. Dupa ce am terminat de

119
amenajat totul prin gradina, aranjasem si in casa si am stabilit
sa chemam preotul pentru a face festanie pentru bunul mers al
casei, ceea ce am si facut fara sa mai lasam sa treaca timpul.
Serile incep sa fie racoroase si ne-am luat frumos si ne
intoarcem spre locuinta de la bloc. Luminile s-au aprins pe
drum, au aparut si stelele, iar umbrele copacilor de pe marginea
drumului ne insoteau spre casa.
Pe bolta cerului printre stele puteai sa vezi luna ce
stralucea ca un corn de argint fiind luna noua.
In timp ce ne intorceam spre casa, pe drum vorbeam
vrute si nevrute. Am ajuns in apartament. Dupa ce facusem un
dus, pregatesc cina ca de obicei. In timpul cinei sotul meu si-a
ridicat privirea spre mine si mi-a spus:
- Nu prea mi-e foame... si nu ma simt deloc bine!
L-am privit speriata simtind un nod in gat. In acea
noapte nu am prea dormit.
Eram cam speriata, cu gandul ca ar putea sa survina ceva
neprevazut. In dimneata care a urmat, un soare rosiatic isi facu
aparitia la orizont iar razele lui incalzeau aerul. Totul se trezea,
pana si roiul de musculite, care se roteau ca niste norisori
deasupra tufelor de iarba.
Iosif se trezi si el si ma privea in tacere.
- Cum te simti, l-am intrebat?
- Ceva mai bine, a raspuns.
- Hai sa ne imbracam si sa mergem sa te vada un
medic, i-am spus incercand sa-l conving.

Diagnosticul a fost unul surprinzator de socant. Iosif a

trebuit supus unei interventii chirurgicale, iar dupa ceva timp
si-a revenit.
Totul a decurs normal , cu un regim alimentar adecvat
si cu un an de zile fara tigari, sotul meu revenise in forma
foarte buna. Arata chiar bine! Parca intinerise.

120
 Insa dupa circa un an, nu s-a mai putut abtine, nici nu
vroia sa asculte de nimeni si a inceput din nou sa fumeze,
ignorand complet sfatul medicului.
Totul s-a petrecut in anul 2001. Eram ingrijorati cu totii
din cauza lui, si de indiferenta cu care trata ingrijorarea noastra.
A inceput sa fumeze consumand in acelasi timp cate putin
alcool . Nici nu am mai incercat sa-l opresc deoarece devenea
tot mai furios, bruscandu-ne de cele mai multe ori.
- Ce vrei? ... Lasa-ma ca doar n-oi trai cat lumea! O
tigara nu strica.
- Ei, nu-i chiar asa, i-am spus cu un ton dojenitor.
Sotul meu me privea cam sfidator si aprinzandu-si o
tigara, iesi in balcon trantind
usa dupa el. Am simtit ca mi se face rau. Eram nervoasa dar
trebuia sa ma abtin. Stiam bine ce pericol il paste dar nu
puteam face nimic. Priveam indelung prin perdeaua dantelata
de la geam si vedeam cum masinile circulau cu repeziciune
spre destinatiile numai de proprietarii lor stiute.
Primul lucru ce l-am vazut a fost pata de culoare,
luminoasa aruncata de razele soarelui care se filtrau prin
perdeaua dantelata, facand umbre pe mobilierul din incapere.
Ma framanta gandul ca, pur si simplu, dorintele noastre
fusesera ignorate de catre sotul meu. Nu mai era nimic de
facut. Il compatimeam si simteam o amaraciune amestecata cu
deznadejde si tristete.
Dupa ce a fumat tigara, Iosif intra in camera uitandu-se
la mine.
- Biata de tine! ...a spus el privindu-ma. Incerci pe
toate caile sa ma protejezi,
dar... nu e nevoie! Doar vezi bine ca ma simt bine ... si nu mai
fii atat de cicalitoare!
- Ce vrei sa spui? l-am intrebat eu furioasa.
- Te cunosc destul de bine, a spus si imi lua mainile
intr-ale lui strangandu-mi-

121
le cu putere.
Inima imi batea atat de tare incat mi se parea ca nu mai
aud ticaitul ceasului din bucatarie.
L-am privit pe sotul meu fara sa spun nimic pentru a-l
proteja de ideile mele care puteau sa-l faca nervos si sa se
ratoiasca la mine, fara niciun motiv. Asa ca m-am multumit sa
ma asez langa el si sa sorbim impreuna din cafeaua proaspata,
calda, ascultand ticaitul ceasului care nu mai conteneau.
Teama de care nu puteam scapa era ca intr-o buna zi se
va intampla inevitabilul si ca boala sotului meu ar putea sa
recidiveze, aceste ganduri ma nelinisteau. Asa gandeam, fiind
cuprinsa de disperare in tot timpul cinei apoi in fiecare clipa,
oriunde ma aflam.
Destinul ne-a mai acordat o sansa in timp ce mi-am
vazut de visele mele si sperantele mele care nu-mi dau pace.
Zilele se scurgeau incet, toamna era pe sfarsite si iarna se
apropie cu pasi repezi. Printre crengile copacilor, razele
soarelui mai indulceau privelistea. Plutea ceata, iar seara se
lasa bruma. Luna stralucea pe cer iar noaptea auzeam strigatul
infricosator al bufnitei. Noaptea a trecut intr-un mod destul de
neplacut pentru mine, ravasita fiind de vise si cosmaruri.
Dimineata ne-am sculat destul de tarziu , reluandu-ne
vechile obiceiuri, citind ziarul sau facand cele trebuincioase
casei, pregatind mancarea. Vremea se facu tot mai urata. Sufla
un vant aspru ce te obliga sa ramai in casa.
Zilele treceau rand pe rand, in liniste si am ajun s si in
pragul sarbatorilor de iarna. Craciunul a fost la fel de trist ca si
celelalte anterioare, provocandu-mi mai mult tristete decat
bucurie.

A trecut iarna cu vanturi aspre, ploi marunte. Ca si in

orice altceva exista ritmul schimbarilor si imi faceam o ambitie
de a nu-l lasa pe sotul meu sa stie ceea ce simt.

122
 O usoara racoare se simti odata cu primele raze de soare
cu miros de Primavara, cerul devenind albastru ce-mi amintea
de o pictura in ulei dintr-un tablou.

CAP.13

Un nou inceput, o renastere, sosise Primavara.

Sotul ma privea cu o expresie amuzanta, lasandu-se pe
spate in fotoliu. Cerul senin, orasul, aerul limpede al
primaverii, toate ma umpleau de fericire in acel moment,
uitand de nelinistea ce ma macina in strafundul sufletului cu
privire la boala sotului.
As fi vrut ca timpul sa se opreasca in loc si sa nu se mai
sfarseasca, sa ma bucur de clipa prezenta, dar dupa cum se stie,
timpul nu poate fi oprit si nimic nu se poate schimba din ceea
ce e dinainte prestabilit.
Sotul meu se imbolnaveste si cade la pat. Nu se mai
putea face nimic. Si asa in anul 2004 luna aprilie, sotul meu ne
paraseste pentru totdeauna, lasand in urma doar amintiri ce nu
le vom uita nicioadata. La numai 67 de ani s-a stins dupa lungi
suferinte despre care nu-mi face placere sa vorbesc.
A fost un soc si pentru copiii mei. Tiberiu era destul de
afectat la gandul ca tatal lui nu mai e fiindca fusese atasat
foarte tare de el. Incercam sa-l linistesc. Liliana era mai cu
picioarele pe pamant. Dupa obicei si datini crestine l-am
inmormantat cu onorurile care se cuvin.
Odata cu sosirea Primaverii si in asteptarea sarbatorilor
de Pasti, fiind ocupata, am trecut cu mai multa usurinta
momentul decesului, incercand pe cat posibil sa nu ma las
coplesita de acele momente cumplite in care pierzi persoana de
alaturi si care iti fusese aproape. Suferinta o purtam in tacere,
in adancul sufletului meu, fiind o chestiune personala. Cu

123
Liliana langa mine si cu tristetea in gandurile ce ma apasau,
cautam o portita in a ma linisti.
M-am lasat pe spate cu privirea fixata pe tavan,
innecata intr-o stare de amorteala si tacere. Lumina si caldura
acelei zile de Primavara se intensificau capatand ceva din
luminozitatea zilei de Pasti, insufletindu-ma.
Am constatat ca bucuria si suferinta sunt de fapt o
singura funie rasucita ca o impletitura, dandu-ti ragaz sa respiri
iesind dintr-o stare si intrand intr-alta. Dintre cele doua, una era
mai puternica: durerea.
Totul era inca prea proaspat pentru a fi uitat. Ziua o sa
se desfasoare, desigur, plictisitoare, dar inzestrata cu oarescare
liniste. Oftand, voi privi cerul senin cu soare stralucitor si
lumina calda a acelei zile, atat de placuta.
Ce bine e ca oamenii nu-si cunosc viitorul. E suficient
sa-si poarte cu ei trecutul.
In cele din urma m-am mutat la casa fiicei mele
simtindu-i farmecul subtil si placerea de a planta cat mai multe
flori care sa ne incante cu frumusetea lor.
Prin gradina, frumoasele galbenele cu coloritul lor
galben sclipeau in soare incantandu-ti privirea. Nici iasomia nu
era de neglijat. Emana un miros parfumat impreuna cu crinii
albi ce se leganau la usoara adiere a vantului.
In anul care a urmat, am pavat curtea cu dale, dandu-i o
nota mai eleganta. Via din curte se catara cu tentaculele ei pe
un suport metalic facut anume. Oriunde ma uitam, vedeam
numai flori si pomi care acum erau pe rod. Nu ma saturam de
privit si nu-mi venea sa cred ca e adevarat. Dar era ! Le
vedeam, le udam, le pipaiam simtindu-le mirosul parfumat.
Era ora 4. Trebuia sa soseasca Liliana de la serviciu. In
timp ce ma mai invart prin curte aud portiera masinii. Merg la
poarta sa deschid sa intre in curte si sa intre cu masina. Din
portbagaj, Liliana scoate cateva plase cu cumparaturi.

124
 - Salut mami! Ce ai mai facut? Ce avem bun de
mancare...?
- Am incercat sa-ti fac pe plac, i-am spus. O supa de
taitei si snitel cu piure de cartofi.
- Bun , zise Liliana.
Am luat si eu din plase si intram in bucatarie. Pe
pavajul din curte se auzea pocnetul tocurilor de la
pantofii cu toc inalt ai Lilianei.
Odata intrate in hol sunetul devenea si mai clar din cauza
gresiei. Isi scoate la repezeala pantofii , incaltand papucii de
casa si deodata se asternu linistea.
- Of, ce bine e fara pantofi! Ce obositoare sunt
tocurile inalte!...cine le-o mai fi inventat !
- Adevarul e ca o tinuta nu pare eleganta daca nu ai
pantofi cu toc...adaugasem.
Vezi bine ca si eu chiar si la anii mei, port tocuri...
deoarece tocurile fac forma piciorului mai frumoasa si te face
sa ai o tinuta placuta.
Ne asezam la masa.
- Ai intarziat azi mai mult, printesa mea!
Liliana se uita la mine cam indignata:
- Ce stii tu? Am avut o pana la una din roti si a trebuit
sa merg sa-mi rezolv problema.
- Bine ca nu s-a intamplat altceva! Asa sunt eu, imi
fac mereu griji cand intarzii.
Am continuat apoi cu luarea mesei in tacere.
Intre timp se aude broasca de la usa, pocnind si
deschizandu-se.
- Salut, domnisoarelor.
Era baiatul meu avand in mana o carte cumparata de la
librarie.
- Nu vreti sa cumparati carti? Intreaba el.
- Ce fel de carte ti-ai cumparat? L-am intrebat.

125
 - Uite, „Profetiile lui Nostradamus” Dupa ce o
termin de citit daca vreti, v-o imprumut.
L-am invitat la masa.
- Hai si mananca cu noi, i-am zis si ma grabeam sa-l
servesc.
Eram fericita impreuna cu cei doi copii, privindu-i ma
gandeam cat de mult s-au schimbat, cum timpul isi pune
amprenta pe fiinta umana modeland-o dupa bunul lui plac.
Ii multumeam lui Dumnezeu ca-mi modelase doi copii
de toata frumusetea si de care eram foarte mandra.
Dupa ce terminam de mancat adun vasele si mai
schimbam cateva cuvinte.
- Acum trebuie sa plec, am stat cam mult, afirma
Tiberiu, apoi ridicandu-se de pe scaun se indrepta
spre iesire salutandu-ne din mers:
- Salut, va sarut.
Impreuna cu Liliana l-am condus pana la iesire. Dupa
cateva clipe s-a auzit usa
de la masina inchizandu-se pe urma masina se facu nevazuta la
cotitura strazii
Liliana se duse sa-si faca siesta iar eu am inceput sa
plantez muscatele, in ghivece pentru a le aseza pe pervazul
balconului, deoarece muscatele sunt cele mai rezistente flori si
cele mai potrivite ca ornament, impodobind fatada casei.
De pe balcon pot lesne privi in strada. Lumea se grabea
de la lucru spre casa, unii cu biciclete, altii pe jos. Umblau ca
niste roiuri de albine strabatand strazile cu ultimele
cumparaturi in sacose. Soarele se lasa spre asfintit. Cerul e
scaldat cu o culoare violet- aurie. Casele cu acoperisul din tigla
rosie erau si ele scaldate de razele apusului de soare. Seara
capata trasaturi feerice si se asterne treptat linistea.
Cobor in curte si impreuna cu Liliana ascultam cantecul
greierilor si ne minunam de frumusetea noptii si de luna

126
argintie si palida arunca o lumina opaca peste tot cuprinsul
plaiurilor bistritene.
Noaptea trece. Incepe o noua zi cu alte si alte
evenimente.

Dimneata la trezire dupa micul dejun Liliana pleaca la

Tribunal sa verifice un dosar la arhiva. Cu o tinuta lejera ma
duc in gradina sa vad cum mai creste salata, ceapa verde si
admiram bobocii de trandafiri pe care mai puteai inca zari
boabele de roua ce sclipeau in soarele ce se inalta tot mai sus
pe cer, avand o lumina dulce si reconfortanta.
Luasem cu mine o carte, „O intoarcere in trecut” de
Dante. O citeam cu mare placere. Pe undeva ma regaseam cu
totul in ea. Se spune ca nu e bine sa te intorci in trecut, dar
poate e adevarat! Insa trecutul niciodata nu se poate uita, nu-l
poti sterge . Si atunci... cum sa-l uiti?! Fara trecut am fi
deposedati de radacini. Numai ca unii se gandesc la trecut cu
placere, isi aduc cu drag aminte de el, iar altii au un trecut mai
putin placut si de care nu le face placere sa-si aminteasca.
Trecutul meu are cate ceva din toate ceea ce face sa nu
poata fi uitat.
Era un inceput de saptamana cu o vreme placuta, pe
bolta cerului albastru rataceau cativa nori fugari. Nimic nu ma
retine sa nu ies in oras. Asa ca nu am stat mult pe ganduri si
ma aranjez intr-o tinuta potrivita acelui anotim de vara. Imbrac
o bluza vaporoasa de culoare roz, un pantalon alb si o iau din
loc parca as fi fost atrasa de un magnet. Pasii m-au dus in parc.
Caut o banca libera si ma asez. Parcul era plin de copii
care se plimbau cu bicicletele si mai vedeam cate o tipa
plimbandu-si cainele cu lesa.
In acel moment m-am gandit ca voi face tot posibilul sa
am si eu un catel care sa-mi alunge singuratatea.
Vantul adie usor leganand crengile copacilor. Frunzele
vibrau ca niste foite de hartie sclipind in soare. In fata mea se

127
afla terasa Casei de cultura ce-mi aduce aminte de vremurile
copilariei cand ma plimbam cu bunica pe aleea promenadei eu
avand pe atunci doar 4 ani.

128
O zi de târg din preajma „Bisericii”

129
 „Sugălete” înainte de modernizare

Am observat o mica schimbare. Pe balustrada terasei se

cocota acum o vie salbateca ce pe atunci lipsea. Copacii erau
aceiasi dar mai inalti si mai batrani pastrand in taina secretele
trecutului. Nu uit cum arata nici Centrul vechi, de Sugalete!
Eram cu ceva mai mare, aveam deja 5 ani si parca vad
targul din jurul Bisericii evanghelice, adica piata unde veneau
tot felul de negustori cu marfuri pentru vanzare pe care le
aduceau pe spatele asinilor, in desagi. Mai vedeam carute cu
coviltir pline cu oale de lut frumos lucrate.
Targul se tinea numai martea si vinerea. La Sugalete se
mai afla si o cismea unde puteai lua apa potabila. Acesta era
locul preferat al servitoarelor. Le recunosteai dupa portul pe
care il aveau. Purtau fuste largi frumos ornate peste care
puneau un sort alb legat la spate cu o funda care atarna la
lungimea fustei. Aveau pieptar strans pe corp lucrat din acelasi
material ca si fusta . Sub pieptar se vedea bluza frumoasa alba
130
cu manecute scurte si bufante. Aveau o pieptanatura specifica.
Parul era neted, dat cu ulei pentru a avea luciu si impletit in
doua cozi care se prelungeau cu fonda lasata pe spate pana la
lungimea fustei. Fiecare era insotita de cate un soldat, iar eu
fiind copil, le admiram . Sugaletele era locuit aproape in
totalitate numai de sasi. Parca si acum vad sastele stand pe
scunele , sub bolta rotunda a Sugaletelor, vorbind nestingherite
in limba lor, cu glas tare.
Si pe atunci erau magazine Sugalete la fel ca si azi doar
ca nimic nu mai seamana cu ce a fost atunci. Imi aduc aminte
ca la coltul Sugaletelor ce duce spre bulevard, se afla o
farmacie. Acum e o galerie de arta. Nu pot uita cand intr-una
din zile, ma plimbam pe Aleea Promenadei ce sta marturie
vechiului zid al cetatii Bistritei ce dateaza din anii 1895.
Cu ochii mei de copil vedeam aceea alee atat de adanca
si abrupta dar astazi, in realitate cu ochii omului matur n-o vad
la fel. Imi aduc aminte ca in timp ce ma plimbam cu bunica a
inceput deodata sa sune sirena de la uzina cu sunetul sau
ingrozitor. Era semn ca trebuie sa ne adapostim . Fiecare fugea
pe unde putea iar pe mine bunica ma luase la repezeala si ne-
am culcat in acel sant inalt si adanc. Eram speriata ingrozitor.
Bunica incearca sa ma linisteasca . Dupa ce sirenele au incetat,
la scurt timp au trecut avioanele inamice pe deasupra noastra
cu uruitul lor ingrozitor pe care nu-l voi uita niciodata. In acel
an in 1944 pe 4 aprilie a fost bombardata capitala. Cu mult mai
tarziu am aflat si eu despre aceste lucruri.
Pe urma din nou sunetul sirenei, de data aceasta un
sunet subtire care anunta trecerea pericolului. Si atunci am
iesit din ascunzatoare, iar la putin timp parcul se umplu din nou
de oameni.
Unde s-au putut oare ascunde acei oameni!? Eu stiam
doar ca in acel sant eram eu si cu bunica mea.

131
 Sunt amintiri care odata traite nu pot fi uitate. A trai in
vreme de razboi era foarte greu, cu multe lipsuri ce m-au
marcat pentru toata viata, lasandu-ma cu un gust amar.
Toate acestea le gandesc acum. Pe atunci eram doar un
copil si am inceput sa simt frica de razboi si sa gust din
necazurile pricinuite chiar din anii copilariei. Insa toate sunt
acum de domeniul trecutului si incerc sa nu ma mai gandesc
decat la prezent privind spre viitor.
Farmecul parcului si lumina cu stralucirea ei ma atragea
cu totul bucurandu-ma de o atmosfera incantatoare. Vazduhul
zbarnaia de senzualitate. Grupuri de tineri, doi cate doi, se
plimbau pe aleea din parc. Orasul imbraca o haina noua cu
cladiri cu multe etaje pe ferestrele carora soarele intra in voie.
Iesind din valtoarea parcului pasii m-au dus pe la Coroana de
Aur si de acolo am luat-o pe bulevardul cu copacii seculari care
mai pastreaza si astazi in secret, tainele razboiului.
Ma uitam la avalansa de masini care circulau grabite
spre directii diferite. In mine am simtit o bucurie, o fericire
care avea glas si care, parca se cerea sa se faca auzita. Dar
cum ?! Eram singura, nu aveam cui sa spun in acel moment ce
simteam. Regretam ca au trecut anii mei si tineretea s-a dus .
Daca nu numar anii, e bine, dar daca ii numar nu prea imi face
placere dandu-mi seama ca am imbatranit. Continui asadar sa
privesc la tot ce se petrece in jurul meu: sa admir coroana
stufoasa a copacilor si verdele care nu s-a schimbat, fiind
acelasi in trecut si in prezent.
Inima orasului pulsa lasand sa se observe dezvoltarea
moderna si odata cu ea, si progresul industriei. Construirea de
noi fabrici, CPL.-ul, Fabrica de matase, Fabrica de sticla etc.
unde cea mai mare parte a populatiei Bistritei isi castiga
existenta. Pe atunci nu se cunoastea notiunea de „somer” .
Aveai siguranta zilei de maine. Astazi insa viata a devenit o
adevarata aventura. Mereu in cautare... cauti dar ce? Cauti un
loc de munca si nu-l gasesti! Ma refer la tinerii care termina

132
sau nu o facultate nu mai au unde sa se angajeze. Fabricile s-au
inchis. Noroc ca mai exista speranta cu care omul se mangaie
spunandu-si „va fi cumva”. Mereu cauti o portita de iesire pe
care in cele din urma, o gasesti. Cu pasi lenesi, fara sa ma
grabesc, trec pe langa cladirile vechi ce dainuie inca pe
bulevard.
Vremea e superba, iar eu port o rochita cu decolteu pe
care o am inca de la varsta de 30 de ani si inca imi vine destul
de bine dupa ce i-am dat drumul pe la cusaturi. Purtam ochelari
de soare cu o rama frumoasa iar pe cap aveam o palarie cu bor
mare. Traiam cel mai frumos sentiment din viata mea de dupa
pensionare. Imi dadea forta sa uit ca viata trece si ca prezentul
trebuie trait. In mine vibram de fericire.
O usoara adiere de vant aduce spre urechile mele ecoul
ceasului din Turn, Batea ora 2 dupa-amiaza. Strabateam
bulevardul de la un capat spre celalalt, apropiindu-ma de casa.
Soarele ma invaluia cu o caldura coplesitoare. Toate pentru
mine pareau atat de minunate in acea zi. Ascultam cu mare
drag ciripitul vrabiutelor care zburau in stoluri si in salturi se
ascundeau printre ramurile copacilor, ma uitam la trecatorii
grabiti, ce treceau pe langa mine... si toate astea ma umpleau de
fericire.
In prezent doar ganmdul ma insotea si ma calauzea in
plimbarile mele de una singura. Ajunsa la pasarela din gara,
cobor pe treptele ei si urc pe cealalta parte. O iau spre casa si ca
printr-o minune vad un pui de catel negru cu ceva pete albe pe
labute. Mama ei o maidaneza ce se tinea pe langa depozitele
ICRA primea de mancare de la paznici. Nu am stat pe ganduri
si l-am luat acasa. M-am ocupat de el si l-am educat atat cat se
poate educa un caine. Era tare dulce. De acum gata!, mi-am
spus. Am cu cine sa ma plimb.
Catelusul crestea pe zi ce trece, alerga prin curte prin
iarba de un verde crud. A fost o surpriza pentru Liliana atunci
cand l-am adus acasa dar a acceptat si ea cu multa placere

133
prezenta catelusului care devenise un adevarat membru de
familie.
Cu ochisorii sai rotunzi ca doua boabe de mure, ne
privea cu dragalasenie. Era putin speriat ca doar il luasem de la
mama lui.
Cum timpul trece pe neobservate catelusa a crescut si
devenea tot mai frumusica.
Soarele arunca raze stralucitoare, pasarile zboara in
vazduh iar eu astept in liniste ziua de maine.

CAP.14

In ziua urmatoare, la fel de frumoasa si plina de

fagaduieli priveam curtea casei care pe toata lungimea ei era
imbracata intr-o vie ce-si catara tentaculele pe un suport
metalic anume confectionat. Era un decor ce incanta privirea
oricarui musafir.
Ceasul arata ora 4 dupa-amiaza. Prin curte domnea
linistea. Numai pasarile mai tulburau linistea cu ciripitul lor.
Adierea usoara a vantului facea ca frunzele sa vibreze usor.
Aud soneria. Cineva era la usa. Ma duc sa deschid. Era Diana,
nepoata mea.
Anii sar ca peste un pod. Zilele isi urmeaza cursul lor
firesc iar in fata mea vad o nepotica devenita acum domnisoara
de toata frumusetea, cu facultatea terminata si in anul al doilea
de masterat.
- Salut buni, ce faci?
- Bine, puiule ! i-am raspuns.
- Buni, te rog daca poti imi cosi pantalonii astia, si
scotandu-i dintr-o sacosa,
mi-i arata. Uite, s-au descusut !
- Desigur ca pot, lasami-i .
- Liliana nu a venit inca?

134
 - Trebuie sa apara si ea, am spus zambind.
- Crezi ca e adevarat ce am auzit?
- Ce ai auzit? Am intrebat-o curioasa.
- Ca Liliana are un prieten cu care se va casatori...e
adevarat?
- Nici vorba, Dia draga! E ceva trecator.
Soarele asterne pete galbene pe perete, ceasul inghite
minute dupa minute in sir, si
soseste Liliana.
Pasii ei se auzeau pe gresia cu care era pavat holul.
Parfumul ei umplea incaperea cu un miros placut.
- Salut Diana, ce mai faci? Intreba Liliana surprinsa
in mod placut de prezenta
lui Diana .
- Am venit la buni sa-mi coase ceva la masina,
raspunse Diana.
Am asternut masa pentru fete apoi m-am dus sa ma asez
la masina de cusut ca sa-i
cos Dianei, pantalonii. Nu mi-a luat mult timp si dupa ce am
terminat ma duc si eu sa stau de vorba cu ele.
Intre timp apare mogaldeata de catel care da din codita
fara incetare.
- Ce frumusel e! De unde il ai? Ma intreaba Diana.
- De la depozitul de peste drum, i-am raspuns. Dar nu
are un nume inca.
Fetele au gasit un nume potrivit asa ce de acum catelusa
se numea Roxi.
- Diana, tu ce mai faci, de altfel? Cum stai cu
prietenii? Cred ca ai un prieten , nu-i asa? O intreb
zambitoare.
- Fugi de aici, tu buni, nu am ! Nici nu vreau. Sunt
neseriosi !
Liliana intervine si ii zice :

135
 - Diana, ai tot timpul inainte. Mai intai sa termini cu
studiile! Ai dreptate, ca
toti sunt la fel, neseriosi. Au un singur scop... daca nu le tine,
cauta in alta parte ! Lasa, vezi-ti tu de scoala ca vine si
prietenul la momentul potrivit, a adaugat liliana.
- Asa e,zise Diana aproband cele spuse de Liliana.
Diana lua pantalonii, ii pretui din priviri si ii vara in
sacosa, apoi spuse:
- Mutumesc, buni ca mi i-ai cusut.
- Cu mare placere, oricand ai nevoie poti sa-mi spui
si te ajut cu drag, i-am
raspuns. Pe acasa ce mai e ?
- Totu-i OK! Sunt ocupati cu magazinul, a raspuns
Diana. Acum trebuie sa
plec fiindca ma intalnesc cu niste foste colege din liceu.
- Ma bucur ca ai venit si dupa mine, ai putea sa mai
ramai, ii spun.
- Nu, caci nu pot acum... altadata.
Apoi ne saluta si pleca. O urmaream din priviri ce
domnisoara frumoasa a
devenit. Inalta, supla, cu par blond si lung si ochi mari caprui.
Doamne, cum trec anii... nepotica mea micuta de alta
data, avea acum 23 de ani, ce sa mai zic! Sa consider ca am
ajuns la capatul... firului? La capatul vietii? Acolo de unde nu
mai e intoarcere? Nu, nu ! ...deoarece ma simteam inca in
forma. Si ce daca am copii mari? Si ce daca am o nepoata asa
de frumoasa si marisoara? Asta nu inseamna ca eu cu anii pe
care ii am am terminat cu viata ! Eram si bucuroasa dar si
speriata la acel gand care ma macina... batranetea.
Considerasem ca venise... nechemata. Daca mi-ar fi stat in
putinta as fi schimbat cu mare placere batranetea cu anii
tineretii dand timpul in urma cel putin cu ... 40 de ani !
Un curent de aer rece parca m-a readus la prezent si cu
un regret in suflet am cautat sa-i multumesc Domnului pentru

136
anii dati si pentru sanatate. Mi-am dat seama ca am gresit
plangandu-mi acum de mila! Nu aveam de ce sa fiu
nemultumita de anii pe care ii am. Dimpotriva, trebuia sa fiu
fericita si sa nu-l supar pe Dumnezeu cu tanguirile mele
launtrice caci tot timpul mi-a fost alaturi si m-a ajutat atunci
cand mi-a fost mai greu, in cele mai tulburi si mai grele
momente din viata. Ce proasta sunt! Asa e omul! Niciodata
multumit! Uneori sunt neroada si ma pripesc in gandire, poate
suparandu-l pe Dumnezeu. Si atunci mi-am dat seama ca,
decat tanar cu probleme, mai bine batran, sanatos si cu pofta de
viata !
Incet se lasa seara, pe bolta catifelata a cerului apar mii
de stele printre care si luna cu maretia ei lumina in noapte.
Domnea linistea.
Dimneata la trezire si la vederea rasaritului de soare,
inima imi vibreaza de bucurie. Dupa ce Liliana pleaca la
serviciu, raman cu Roxi, catelusa care topaia falfaindu-si codita
dornica sa iasa la plimbare. Dupa ce o mangai pe botic, ii pun
hamul si pornim la drum spre crangul verde.
De jur imprejur se intindeau in zare fasii de livezi cu
pomi frunctiferi. Pe drumul asfaltat, strajuiau pe ambele parti,
siruri de tei care emanau inca o mireasma parfumata purtata de
vantuletul ce adia usor, raspindind-o in vazduh.
Cu Roxi prinsa in ham ma indreptam spre padurea din
apropiere, cunoscuta drept Padurea Poligonului . ma atragea ca
un magnet. Roxi era interesata de tot ce se misca prin iarba.
Cum ne apropiam de padure, aveam sentimentul ca ma apropii
de un templu al naturii plin de ecouri ce transmit numai liniste
interioara, multumire sufleteasca, dandu-ti pofta de viata.
Prin raristea padurii de stajari batrani de cand lumea,
pasarile zburdau fara incetare si cu ciripitul lor faceau ca
padurea sa rasune inveselind natura. Se auzea si cucul .
Cantatul lui, din vreme populara anunta ca de acum se poate

137
incepe consumul de slanina, pe vremea cositului si al
prasitului.
Pe la poalele padurii serpuia un parau ce semana cu un
sarpe care se tara pe sub increngaturile salciilor aplecate peste
apa . Susurul apei ce curgea la vale ma invaluia intr-o vraja ce
ma cuprindea in tacere, ore intregi, uitand pe moment de tot ce
e trecator. Mergeam cu Roxi pe firul apei cautand un loc in
care sa putem traversa pe partea cealalta a paraului. La un
moment dat am reusit sa dau de o trecatoare din pietre peste
care am trecut cu Roxi in brate. Apoi am oprit la umbra unui
stejar si m-am asezat la umbra lui, lasand-o pe Roxi sa
zbenguie libera.
Orizontul parea inecat de varful copacilor si de coama
dealului. De acolo vedeam Turnul bisericii din oras ce sclipea
in razele soarelui , fiind simbol istoric de pret al orasului
nostru. Ascultam cu placere freamatul padurii, fosnetul
ramurilor si ecoul ce venea ca raspuns la strigatul cerbilor din
inima padurii. Ma uit la ceasul de pe mana. Era 4 si cateva
minute. Nu ma grabeam acasa! Timpul era prea frumos si
parca eram legata de locul de care nu ma puteam dezlipi cu
usurinta. Ma ridic, incep sa ma plimb. Ma plimbam si
inspiram aerul proaspat si ma lasam fermecata de vraja ce ma
inconjura.
Dupa un timp am coborat spre campie. Ma plimbam
sub soarele placut ce scalda campia plina de flori. Ma plimbam
lasandu-ma cucerita de farmecul naturii ce ma incanta ca o
vraja. Tot asa plimbandu-ma m-am apropiat de poteca ce duce
spre casa. O cautam pe Roxi care latra din rasputeri. Nu stiam
de ce. Am strigat-o, dar nu vroia sa ma asculte. Merg la ea sa
vad de ce latra. Era un ghem cu spini, un micut arici a carui
prezenta pentru Roxi starni curiozitatea.
Ii pun lesa si o iau de acolo. La intoarcere, trecusem
prin fata unei carciumi care raspandea un miros neplacut de
alcool. Intre timp suna telefonul mobil pe care il primisem de la

138
fiica mea Liliana. La capatul firului era chiar ea careia ii
spuneam ca sunt cu Roxi la plimbare iar acum ma indrept spre
acasa. Apoi scurt am terminat convorbirea ca sa nu consum
prea multe minute.
Ajung acasa obosita din cauza caldurii si paseam
impreuna cu Roxi pe pavajul din curte spre intrare, in hol. Intru
in camera ma asez in fotoliu si incep sa derulez in minte , ca
intr-un film, totul pe unde am umblat . Iata insa, ca gandul
meu sare de ici colo si adunand idei si imagini din trecut care
erau lasate in uitare, apar acum peste voia mea in sufletul meu
obosit de ani, si imi aduc aminte de copilaria nefericita si de
viata grea pe care am trait-o in cei mai fragezi ani ai copilariei.
Imaginatia mea m-a transpus acum, cu desavarsire in
trecut. Mi-am amintit de mortii mei care din cand in cand ma
vizitau prin vise, in timpului somnului de noapte. Imi revin din
calatoriile imaginare ale gandului, la simpla atingere cu boticul
umed al lui Roxi ca se cerea sa fie luata in brate. Priveam prin
geam cerul senin ce semana cu o umbrela imensa ce cuprindea
intreg orasul.
Incet se lasa seara. Orizontul capata culoare violet iar
pe cer se vede o stea mai luminoasa, Luceafarul de noapte si pe
care privind-o cu atentie, aveai impresia ca palpaie. Totul parea
incremenit in seninul noptii. Atunci m-am hotarat sa fac ceva
ce nu am facut niciodata: sa scriu despre viata mea, si despre
tot ceea ce simt. Cugetul meu parca zbura ca o ciocarlie spre
inaltul cerului. Se face tarziu. Era ora 10 seara. Am stins
lumina si am mers in bezna la culcare dar nu inainte de a lua un
pahar cu apa care era la fel de pretioasa pentru mine precum
aerul pe care il respiram.
Erau ultimele zile de vara dar stralucirea soarelui era la
fel de calda ca la inceputul anotimului. Dimineata la trezire mai
vedeam randunele tasnind de sub streasina caselor inalte
zburand spre cerul liber pe urma plonjand din nou la cuiburile
lor. Randunele se invarteau in jurul casei, falfaind din aripile

139
lor lasandu-se usor purtate de vant. Se pregateau de plecare.
Singurele zgomote in casa, erau ticaitul ceasului si lapaitul lui
Roxi care isi lingea labuta de zor. In acel moment suna
telefonul.
Era baiatul meu Tiberiu care ma sunase doar sa ma mai intrebe
ce mai fac.
La numai o ora ma suna si Liliana.
- Ce faci mami?
Eram fericita cu asemenea copii preocupati de soarta
mea.
Roxi se agita in spatele meu. Imi da de stire in felul ei
ca vrea sa mearga la
plimbare. Dar eu aveam de cules coacazul . Era deja copt,
numai bun de dulceata. Ma uitam si la merii si prunii din
gradina care promiteau o recolta bogata.

Zilele treceau iarasi, una dupa alta fiind in continua

schimbare. Toate se schimba la timpul lor in functie de situatie
doarece traim un moment in care suntem nevoiti sa ne adaptam
noilor schimbari si traiului cu totul altul fata de cel care exista
in trecut.
Un exemplu : la copiii mei nu le mai era buna Dacia ca a iesit
din moda. Si-au cumparat masini moderne.
Tiberiu isi lua o Skoda Octavia, ce-i drept foarte
eleganta. Liliana isi cumpara un Volkswagen Golf rosu , de
asemenea elegant.
Recunosc si ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot si
ma bucur cand ii vad fericiti. Recunosc ca in toate aceste
momente sunt si eu fericita alaturi de ei.
De multe ori stau singura si ma gandesc si aproape ca
nu-mi vine a crede: cat de mult s-au schimbat toate. In
comparatie cu viata pe care am dus-o eu cu multe lacrimi si de
multe nici fara sa am macar ce sa mananc... ce sa mai visez eu
la masina pe atunci?! Abia daca reuseam sa-mi cumpar o

140
pereche de pantofi si poate si o haina dintre cele mai ieftine, la
vremea mea. Nu aveam pe nimeni. In cohii mei puteai sa vezi
doar lacrimi si suferinta.
Eram pierduta in negura timpului...dar exista un
Dumnezeu care m-a ajutat sa razbesc in viata si multumita
parintilor adoptivi si tatalui meu din Anglia care ma scosese
din mizeria in care fusesem cufundata datorita celui de-al 2-lea
razboi mondial care mi-a distrus familia si m-a lasat a nimanui.
In prezent am gustat si eu din schimbarea accelerata ce
inainteaza cu pasi repezi: am telefon mobil, si de ce sa nu
recunosc... e chiar necesar sa ai acest telefon. Dar cu 60 de ani
in urma , daca cineva mi-ar fi spus ca „te asteapta un viitor bun
si vei lasa in urma grijile si vei avea masina, casa si tot ceea ce
iti lipseste in prezent ”, as fi spus : „ hai, lasa! Esti nebun!”.
Nu aveam atunci cum sa ma gandesc la o asemenena
schimbare in bine. Nu as fi crezut niciodata intr-o intorsatura
atat de radicala, recunosc. Imi aduc aminte de un citat scris
intr-o carte scrisa de un autor englez care suna in felul urmator:
„sa invatati sa cunoasteti creatia si legile ei si atunci valul va fi
dat jos din fata ochilor iar credinta devine o convingere”.
Tarziu am reusit sa dau crezare celor scrise.
CAP.15

In clipa de fata sunt cuprinsa de mahnire, neliniste,

parca as fi pierdut ceva. Nimic material, o clipa din viata mea,
un fel de a fi, lasand in urma tineretea peste voia mea, cei mai
frumosi ani din viata unui om, dar nu-i nimic ! Si batranetea
este un dar de la Dumnezeu. Este firesc! Astfel am invatat sa
pretuiesc fiecare clipa de viata, fiind fericita alaturi de fiica
mea si baiatul meu cu familia lui.
Vremea e schimbatoare. Soarele se ascunde in nori,
umbra se asterne pe meleagurile bistritene iar vantul sufla usor.
Ma duc in camera la fiica mea care era ocupata cu niste
dosare.

141
 - Mami, stii ce am de gand? Tu ce zici oare? Ai vrea
sa mergem 3 zile la Sovata? Am zile libere si de ce
nu ne-am duce?
- Da, sunt de acord dar ...o luam si pe Diana cu noi?
- Bine, a zis fiica mea .
Si o suna pe nepoata mea sa-i propuna sa ne insoteasca
la Sovata daca ii va face placere.
Dianei, propunerea a venit ca un sandwich pe paine, iar
baiatului meu i-a venit responsabilitatea de a vedea de Roxi pe
timpul cat vom fi plecate. Astfel, am inceput sa ne pregatim de
drum. Am pregatit mancare pentru a face economie la bani si
am umplut frigiderul portabil cu alimente sa ne ajunga pentru
vreo 3 zile. Iar in dimneata urmatoare, devreme, impreuna cu
Diana si cu ajutorul lui Dumnezeu pornim la drum.
Un sir de plopi pe marginea soselei, stand in bataia
soarelui, desenau cu umbrele lor, linii paralele pe sosea. Vara
cu toata stralucirea ei, in afara de miscarea regulata a soarelui
isi incheie ciclul facand loc toamnei care era la fel de frumoasa.
Vegetatia incepe sa-si schimbe culoarea. Dangatul clopotelor
bate ora 8 dimneata si noi impreuna ne aflam in Volkswagenul
condus de fiica mea.
Masina mergea repede lasand in urma plaiurile noastre
cunoscute urmandu-si directia spre Sovata. Ceata invaluia
campiile dar pe masura ce inaintam aceasta se risipi iar ziua se
arata destul de frumoasa. In mers, Liliana a depasit 2
automobilisti care se uitau cam jigniti la curajul ei cand trecuse
pe langa ei. Eu stam cuminte pe bancheta in spate cu bagajele
si priveam pe geam cum raman in urma stalpii de telegraf,
satele una dupa alta, si admiram peisajul ce imbraca o culoare
tomnatica. Din mers am zarit turla bisericii din Teaca. In
anumite momente ale zilei, turla ce se vedea din departare,
reflecta lumina soarelui in mii de raze scanteind iar seara, se
contopea cu cerul in intunericul noptii.

142
 - Mami, tu ce mai faci? Intreaba Diana intorcandu-si
capul peste umar. Nu zici nimic?
- Nu zic nimic, tac! Ii zambesc. Ma uit la tot ce se
poate vedea, urmaresc indicatoarele, asta fac, ii
raspund Dianei.
Diana zambitoare aproba, dand din cap:
- Bine tu, bine ...
Dupa aproximativ 3 ore de mers in care am mai facut
scurte popasuri, ne apropiem de statiunea Sovata.

La intrarea in statiune intalneai la tot pasul, politisti si

oameni de ordine care te indrumau spre locurile de parcare.
Cerul era atat de senin, iar soarele stralucea puternic in miezul
zilei. Era in jurul amiezii. Sirul de automobile curgea ca o
avalansa de neoprit, dinspre arterele principale asaltand
statiunea. Peisajul era acelasi pe care il stiam inca din anii
tineretii, cu exceptia unor constructii noi care te impresionau cu
arhitectura lor: hoteluri luxoase cu sute de ferestre indreptate
spre strada, cu portile din sticla mata ce se deschideau cu
ospitalitatate in asteptarea oaspetilor.
Pitorescul statiunii, frumusetea acesteia te chema intr-
un mod ademenitor.
Acum cand pe cer nu se mai vede niciun nor vad Lacul
Ursu ce stralucea in razele soarelui...parca era o oglinda uriasa
in care se reflectau siluetele copacilor si a dealurilor ce
imprejmuiau lacul. Statiunea semana cu un furnicar, plin de
turisti veniti de prin toate colturile tarii, supraaglomerat de
masini care nu incetau sa soseasca. La tot pasul, oamenii de
ordine dirijau traficul. Am reusit cu mare greu sa gasim un loc
de parcare. Liliana si cu Diana au mers in cautarea unui loc de
cazare iar eu am ramas la masina si priveam furnizarul de
oameni din jurul meu. Ascultam falfaitul din aripi al
porumbeilor ce-si luau zborul, simteam in aer mirosul de
frigarui care te ademenea incontinuu. In fata mea se afla o

143
cladire impunatoare: o vila frumos amenajata, desi era o
constructie veche ce pastra tainele trecutului. Peste voia mea
mi-am amintit de anii 1965 cand am fost prin aceste locuri
impreuna cu sotul meu, pentru prima data.
Ce mult a trecut de atunci!...
In timp ce asteptam cu calm langa masina, privind
unghiurile drepte ale vilei si contrastul de umbre care se
formau cand soarele era deasupra pe cer, iar pe zidul tencuit se
agata o vie salbatica cu frunze rosii, sosesc si cele doua
printese ale mele, binedispuse ca au cazit cazare la preotul
ortodox.
Vila in care fusesem cazate se afla taman in curtea
Bisericii ortodoxe din centrul statiunii, aproape de Lacul Ursu
si puteam sa lasam si masina in curte. Camera era frumos
amenajata. Dupa ce ne-am aranjat lucrurile am mers la Lac sa
profitam de o baie in apa calda si sarata. Odata ajunse, luam
biletele de intrare, destul de piperate la pret si intram in
strandul aglomerat unde petrecem prima zi de plaja, la soare,
pe un cearcaf asezat pe pavajul din scandura . Lumea
inghesuita, culcata pe cearceafuri semana cu sardelele puse la
uscat. Toata lumea parea ca profita din plin de soarele care
inca stralucea cu putere.
Am cautat un loc mai umbros astfel ca ne asezaram la
umbra unei umbrele instalata pe plaja. Era dupa-amiaza! In
lac lumea se balacea galagioasa. Se auzeau rasetele oamenilor
veseli care innotau ori se jucau prin apa cu mingile gonflabile.
Le urmaream cu privirea pe fetele mele care se balaceau
si ele in Lacul care semana cu o oglinda uriasa si in care se
reflecta un nor alb de pe cer nebagat in seama de oamenii
binedispusi. Priveam norul cu mare atentie cum pluteste pe
cerul care incepe a-si schimba culoarea din albastru senin in
albastru inchis spre mov, ceea ce arata ca timpul nu e oprit in
loc, si face ca ziua sa se termine si stralucirea soarelui sa dipara
la orizont, preschimband lumina in intuneric transparent.

144
 Am parasit strandul si ne plimbam prin multime.
Statiunea semana cu o zana ce te vrajea asa incat erai atras de
tot ceea ce vedeai in jur. In plimbarile noastre am intalnit o
expozitie de masini de epoca . Masinile de acolo ne-au fascinat
prin modele vechi pe care le vedeam. Am facut si cateva poze
pentru a pastra mai mult timp de acum inainte clipele frumoase
ce le-am simtit. Din restaurante se auzea muzica ce te chema
fara sa opui rezistenta.
Ne-am dus si noi la o terasa unde am comandat 3 beri
fara alcool cu gust de lamaie. Am petrecut ceva timp
bucurandu-ne de acordurile orchestrei de care nu puteam sa ne
plictisim ascultandu-le cu mare placere. Vibratiile muzicii
faceau ca sangele-mi sa vibreze in vene si trezea in mine un
imbold la viata, fara sa dau atentie anilor care si-au pus
amprenta pe umerii mei. Ma simteam ca la 30 de ani! Muzica
era pentru mine o adevarata hrana care ma inviora si ma facea
sa uit, in acele momente, de toate grijile .
Eram cuprinsa de fericire si doream ca aceasta senzatie
sa nu se mai termine. Dar dupa cum toate au un sfarsit, timpul
se face tarziu, trebuia sa mergem la culcare.
Ajunse acasa, facem o salata buna cu rosii si bine
dispuse mancam niste snitele pregatite acasa , apoi ne culcam
intr-un pat imens in care incapeam toate trei.
Dupa o noapte de somn, zorii diminetii incepura sa
lumineze cerul.

Cerul era la fel de senin cum fusese si ieri. Niste nori ca

spuma marii care pluteau in capriciul lor fara nicio regula pana
pe la orele pranzului cand soarele era in culmea gloriei si facea
ca scurgerea timpului sa para neobservata
Dupa luarea pranzului am mai petrecut o zi la lac, iar
seara am ales o alta terasa unde sa mergem sa ascultam muzica
ce ma facea sa simt ca traiesc.

145
 Ascultand una din romantele ce se cantau mi-am adus
aminte de versurile cantate de Ioana Radu, mare cantareata de
romante:...”batranete haine rele, ce n-as da sa scap de ele...” .
Asa gandeam eu in acel moment.
Dupa inca o noapte, in dimneata urmatoare, ne
pregatim sa vizitam mina de sare de la Praid. Odata ajunse
acolo intalnim din nou lume multa. Autobuze pline de
vizitatori printre care si noi, urma sa coboram spre inima
pamantului la o adancime de aproximativ 500 de metri. Acolo
aveai impresia ca te aflii intr-o alta lume.
Da, intra-adevar acolo se afla o alta lume. Am facut si aici
poze, am cumparat diferite suveniruri dar si sare de mina
ambalata in niste sticlute frumos ornate. Au fost momente de
neuitat.
Ma uitam la ceas. Era deja ora 11. ne indreptam la
masina ca sa facem cale intoarsa spre casa. Priveam casele din
Praid in fata carora puteai vedea multe flori. Langa un gard viu,
se afla un leandru pe care caldura il uscase si frunzele i s-au
incovoiat si si-au schimbat culoarea. Mai vedeam cum
picaturile din roua dimnetii inca nu disparusera strangandu-se
intr-o bula de apa pe care soarele o evapora facand ca frunza sa
se usuce, pe urma sa plesneasca, si intreaga planta sa paleasca
pierzandu-si frunzele.
Un oftat de vant care a motait toata ziua sub caldura
soarelui, s-a trezit deodata si incepe sa sufle cu putere
spulberand frunzele uscate de arsita zilei.
Trag aer in piept. Se racorise pe neasteptate. Era totusi,
toamna!
Un inceput de toamna cu mult soare si zile frumoase de
care avusesem si noi parte. In tufis la umbra, sta culcata lenesa
o pisica. Nici nu-i pasa de trecatori. Orele petrecute si farmecul
acelor zile s-au terminat in acea zi de toamna obligandu-se sa
ne reluam drumul spre casa.

146
 Toate se cufunda si raman in amintire si ne vom aminti
candva in timp cu drag de ele.
Ce sunt trei zile de vacanta? Au trecut repede. Putine
cum au fost, dar ne-am simtit bine. Am reusit sa ne desprindem
de hatisul zgomotos al orasului. Am avut parte de zile
frumoase, cu soare. Dupa ce am vizitat magazinele de
suveniruri din Praid, ne urcam in masina si pornim spre casa.
Traficul era destul de intens circulat.
Zgomotul motorului se contopi odata cu galagia din
trafic. Masina de culoare rosie condusa de Liliana lasa in urma
kilometrii dupa kilometrii, sate dupa sate, si odata cu ele
frumoasa statiune Sovata.
Era ora 11... oprim la o parcare. Mai aveam ceva de
mancare prin sacosa si trebuia consumata. Facem o salata de
rosii, Diana desface ultimul pateu pe care il intinde pe paine cu
mare migala, si sub umbra stejarului din parcare infulecam cu
pofta. Priveam in jur si admiram campia si padurea care incep a
primi o culoare ruginie, semn ca toamna e prezenta. Soarele
stralucea inca cu putere, aruncandu-si razele peste tot
cuprinsul. Atunci m-am gandit: ce frumoasa e viata !... Viata
care e un dar dumnezeiesc si trebuie traita asa cum ne este data.
Cu bucurii, tristeti si suferinte, toate la un loc le consider
surori. Treci prin toate intr-o viata de om. Iar eu am avut parte
din toate. Ceasul parca manca minutele. Se facu ora 12. Am
pornit din nou la drum. Cum stam in spate, nu aveam ceva
mai bun de facut decat sa ma uit pe geam si urmaream masinile
care alergau pe sosea ca bezmetice. Deodata vad indicatorul
Herina. Aici locuieste verisoara mea Emilia. Nu ne-am oprit.
Nici nu cred ca am fi gasit-o acasa la ora cand treceam pe
acolo. Am mers mai departe. In acel moment m-am gandit la
trecutul meu petrecut impreuna cu Emilia cand aveam numai 4
ani, locuind la matusa Elena.
Cum au trecut anii!... Cum fuge timpul!... Si cum viata
te acapareaza cu tot felul de capcane si te urca pe piscuri ca

147
apoi sa te mai coboare uneori... te ineaca in lacrimi si in
suferinte ! Toate nu sunt altceva decat o increngatura incalcita
din care trebuie sa iesi iar cu ajutorul lui Dumnezeu eu am
razbit.
In prezent simt o detasare de tot trecutul meu.
Intre mine si acel timp trecut, s-a format un paravan, o
perdea invizibila transparenta care permite sa scormonesc in
trecutul meu dar fara sa ma mai raneasca in prezent.
De ce sa nu recunosc, acei ani cu focul fierbinte s-au
cam stins din alcatuirea mea. Am ani destui in prezent, aci e
buba: Daca ii numar nu-mi prea place! Asa ca mai bine nu-i
numar si atunci totul e OK...
Masina inainta pe soseaua asfaltata apropiindu-ne de
casa. Apare si indicatorul Bistrita, orasul meu iubit. Oriunde e
bine dar ca acasa nu-i niciunde. Oprim in fata blocului la
baiatul meu unde o lasam pe Diana. Si dupa cateva schimburi
de cuvinte cu Tiberiu, ne continuam drumul spre casa unde ne
asteapta Roxi.
La intrarea in curte, cu mare bucurie, falfaind din codita
alearga inaintea noastra sa ne faca primirea dulcea noastra
catelusa.
Dupa ce am despachetat ne-am racorit sub dus apoi ne-
am odihnit dupa drumul parcurs. Prin minte imi trec o
multime de ganduri, ganduri pline de fericire. Las mintea sa
zboare incotro vrea ea. Gandul imi zboara pe unde omul e
imbosibil sa ajunga. Mi-e chiar drag sa calatoresc cu gandul
imaginar ce ma poarta in lumea irealului, ma umple de
desfatari iar uneori ma ineaca si in lacrimi.
Toate acestea la un loc, ma fac sa uit de prietena mea
„moartea” care e vesnica in noi, care in momente nedorite, de
durere si chiar in plina dragoste ne poate rapi.
Stiu ca parasesc aceasta lume cu toate ca nu am simptome de
acest fel. Si nici nu ma gandesc! Am toata forta necesara iar
sanatatea functioneaza multumitor. Am pofta si putere si

148
dorinta de a munci, de a face ceva . imi petrec mai tot timpul
prin gradina si ma gandesc la cuvintele pe care le mai astern pe
fila de hartie . Imi place sa scriu povestea vietii mele pentru a fi
cunoscuta candva in timp, din curiozitate.
In prezent sunt fericita, traiesc alaturi de fiica mea care
pentru mine e lumina ochilor mei. La fel de mult imi iubesc si
baiatul, nora si nepoata. Aceasta dragoste pe care o nutresc
familiei, se instaleaza in fiinta mea si m-a dominat cu putere
toata viata. Ma inunda ca un rau pe nesimtite si devine de
neclintit odata instalata.
Timpul trece, soarele aopune la orizont. Cerul devine
movuliu si cativa nori apar pe cer. Stau in pat si mi se
deruleaza in minte ca intr-un film, toate gandurile ce ma
cufunda intr-o fractiune de secunda, in trecut si domina fiecare
vibratie a sufletului meu.
Toata viata mea s-a impartit in doua. Cea dinainte cu lipsuri si
suferinte si prezentul, cu liniste si fericire. Mi-am imbogatit
cunostintele si mi s-a rafinat sensibilitatea, astfel viata mea
luand un avant inspre bine acum, la batranete!
Ce-i drept cam tarziu, am iesit de sub clopotul de sticla
care m-a cuprins toata viata. Toti anii tineretii mele, nu au fost
decat lacrimi si suferinta. Acum insa, nu am de ce sa ma plang.
Ma simt deodata inviorata si plina de energie.
In asternutul proaspat si cu capul pe perna moale inchid ochii si
astept sa ma cuprinda somnul care nu se grabeste sa vina.
Amurgul serii isi face prezenta. Ora se face tarzie si in
sfarsit adorm. Dorm adanc cu patura trasa pe cap simtindu-ma
ocrotita de lumina care se mai filtra prin geam si venea de la
clarul de luna plina care lumina cu putere in feeria noptii.
Dupa o noapte de somn, dimneata la trezire totul parea luminos
si stralucea sub soarele de toamna timpurie.
Diminetile deveneau tot mai racoroase. Era sfarsit de
septembrie o toamna frumoasa cu zile insorite. Strugurii
asteptau sa fie culesi. Luna octombrie a debutat la fel, cu zile

149
insorite si stabilisem ca in sambata din prima saptamana a
lunii, sa culegem strugurii impreuna cu Tiberiu si Diana.
Maria, nora mea, era ocupata cu magazinul de unde nu putea
lipsi. Am avut noroc de o zi calda, cu ceva vant trecator. Dupa
ce strugurii zdrobiti au fost pusi in butoi care urmau sa fie
storsi la 8 zile, pentru vin am continuat cu o masa copioasa.
Am facut si cateva poze in timpul culesului ca sa ne ramana ca
amintire.
Dupe ce terminasem cu toate activitatile legate de
pregatirea vinului, Tiberiu si Diana se pregateau sa plece la
magazin.
- Diana, hai sa plecam ca e cazul, a spus Tibi.
Diana isi aduna lucrurile si impreuna pleaca la masina.
Ce schimbare brusca! Cerul se acoperi de nori.
- Are sa ploaie, isi da cu parerea Tibi.
- Sa ploaie! Am spus eu. Bine ca am terminat de
cules strugurii.
Incet, incet picuri de ploaie incep sa se cearna pe asfalt,
umezind praful si emanand un miros de caine plouat.
Dupa ce i-am condus la masina, ne-am intors in casa.
Liliana se da cu o crema pe
maini pentru a nu-i deveni aspre. In mintea mea mai traieste
amintirea acelei zile de septembrie, mangaiata trecator de
ploaia marunta de toamna...
Gandul se intoarce in trecut. Ma intreb cum am reusit sa
fac fata tuturor greutatilor ce s-au ivit de-a lungul vietii mele?
Da, am reusit cu ajutorul lui Dumnezeu si cu vointa mea, fiind
hotarata sa lupt cu orice pret pentru a iesi din valtoarea grijilor
cu care fusesem complet impovarata in anumite momente.

CAP.16

150
 Iarna se instalase cu toate drepturile peste tinuturile
bistritene. Vremea a devenit
geroasa cu nopti lungi, soarele fiind zgarcit la vedere.
La streasina casei puteai sa vezi decorul iernii, formand
turturi de ghiata ce atarnau ca niste franjuri. Vantul a incetat.
Am iesit in curte sa matur zapada. Roxi fericita alerga prin
zapada cat e curtea de mare si latra, latra iar, parca imi vorbea
in felul ei.
- Roxi, vino incoace! O strig. Hai sa intram in casa,
javra mica! O alintam jucandu-ma putin cu ea.
A inceput sa ninga cu fulgi mari care cadeau de-a valma
si se asterneau ca un covor de un alb imaculat. Viscolul se
intetea, iarna devenind tot mai geroasa.
Timpul trece. Ne aflam in preajma sarbatorilor de iarna.
Dupa pregatirile obisnuite de sarbatori, cu cozonac, sarmalute
si carnati asteptam Ajunul Craciunului.
Pe afara se auzea colindul „O ce veste” care pe mine ma umple
de-a dreptul cu nostalgie de fiecare data cand il ascult.
Pentru mine, Craciunul era la fel de trist cum fusesera
si celelate pe care le traisem pana in prezent. Eram obisnuita
cu monotonia si lacrimile imi scaldau obrazul cand auzeam ca
afara se colinda. La cumpana anului de la miezul noptii din
Ajunul Anului Nou, tot lacrimile ma alinau. Un lucru imi
placea: focurile de artificii pe care le urmaream si le admiram.
Dupa cum se stie in orice exista un ritm al schimbarilor.
Iarna trecu, noptile devenind tot mai scurte. Printre nori
soarele isi face aparitia si alunga iarna anuntand totodata
sosirea Primaverii. Cerul era de un albastru deschis, cu
norisori albi formand pilcuri . Primavara se facea simtita. Adia
un vant subtirel ce usca pamantul si topea zapada ce se mai
gasea pe alocuri.
O renastere, un nou inceput de primavara. Campiile
erau scaldate in revarsarea razelor aurii ale soarelui. Incet incet,

151
totul revine la viata si campul isi reia infatisarea ce seamana cu
un covor verde de iarba proaspata.
Prin gradina incep sa apara narcisele si ghioceii, apoi
zambilele care emanau o mireasma imbietoare. Totul prinde
viata. Copacii imbraca si ei haina de Primavara imbogatindu-si
ramurile cu florile ce-ti incantau privirea. Singurul inamic al
meu era timpul. Era ceasul care arata ora 12. Ma plimbam prin
gradina. In iarba matasoasa mai vedeam frunzele rasucite si
uscate care trosneau sub pasii mei. Vantul usor al primaverii
facea ca iarba sa dantuiasca impreuna cu ramurile copacilor pe
care vibrau usor frunzele tinere de un verde proaspat.
Eram sufleteste multumita. Vederea florilor odata cu
sosirea primaverii, parca imi dadeau aripi, inviorandu-ma.
Regretam doar anii care au trecut si care nu se mai intorc.
Pe atunci eram tanara si proasta! Astazi am mai multa
experienta si mai multi ani care cu trecerea lor m-au marcat.
Toate gandurile negre am incercat sa le las deoparte, despartite
de prapastia anilor care au trecut. Alunecam prin viata fara sa
stiu ce se intampla in jurul meu. Am trait vremuri grele, printre
straini si fiind lipsita de dragostea parinteasca. Acestea toate s-
au datorat razboiului care a curmat viata a milioane de oamni,
distrugand familii, printre care si a mea.
Am reusit sa fac fata tuturor incercarilor, ajungand la
lumina si avand sentimentul ca m-am nascut din nou. Ma voi
gandi la toate cu seninatate si voi aseza in tampla mea toate
evenimentele traite cu incercarea de a le face uitate pe cele
neplacute. Gandul imi e ca un drog, ma leagana ca un val si
ma introduce in misteriosul lui teritoriu ce ma domina.
Gandurile imi zboara in voie, acolo unde domneste imposibilul
apoi vin schimbarile. Totul este predestinat. Ceea ce trebuie sa
se intample, se intampla.
Destinul nu se poate schimba. Bun ori rau, il iei asa
cum e! Si ca urmare a framantarilor mele m-am hotarat sa-mi
scriu povestea vietii mele, in prezent, multumita de viata pe

152
care o duc, inconjurata de familia mea in sanul careia imi
petrec ultimele zile, ... nu stiu cate!... Sper la cat de multe sa
fie la numar, bucurandu-ma de fiecare clipa si raza de lumina !
Stau si privesc cum lumina zilei inunda tot cuprinsul ce
ma inconjoara. Albinutele zboara in cautarea polenului.
Vrabiutele nu obosesc cu ciripitul lor. Pe moment m-am gandit,
ce bine ar fi daca as cunoaste graiul lor! Stiu ca e imposibil!
Am ajuns la o concluzie: viata e ca un fir de ata care se
tot deruleaza iar la un moment dat, se termina. Pentru ca azi
respir si am reusit sa astern toate trairile mele pe fila de hartie
le datorez numai lui Dumnezeu.
Revizuindu-mi cele scrise, am aflat ca multe inamplari
au mai disparut din memoria mea, dar scriindu-le au iesit la
lumina, ca nufarul din apa ce se oglindeste in soare,
reamintindu-mi trecutul si prezentul, acolo unde se aduna
succesul si insuccesul, bucuria si durerea din viata unui om.
De durere... ce sa mai spun? Tristeti multe... iar fericirea am
gasit-o abia cand am avut acesti doi copii care au umplut tot
golul din sufletul meu.
In prezent ma bucur ca traiesc, m-am regasit, m-am
intalnit cu mine insami cea care am fost inzestrata cu haina
creatiei, captusita in materie densa, si dobandind viata.

Mi-am pus urmatoarea intrebare: oare sunt eu? ... acel

copil din trecut ?... Oare voi putea eu, care nu mai seman cu
cea care am fost ieri , sa demonstrez ca mi-am urmat destinul?
Da, am reusit ! Dovada acestui manuscris arata ca sunt eu cea
de azi, cu tot trecutul meu si memoriile ce au izvorat din trairile
mele, asternute pe fila alba de hartie.
Uneori aveam impresia ca viata mea e compusa din
particele de mozaic compartimentat. Tot timpul traiam cu
speranta zilei de maine. Traiam cu speranta ca va fi mai bine.
Si o vorba din popor spune: „sa nu-ti dea Domnul cat poti
duce” . ori eu am avut parte de toate!

153
 In prezent, imi este bine, mai bine nu se poate. Si ma
intreb iarasi: cand au trecut anii? ... unde au fugit asa de am
imbatranit? Nu mai ramane decat speranta si sentimentele
care nu se pot clatina din gand. Nu piere dragostea fata de copii
si familie dar si fata de meleagurile pe care mi-am trait
copilaria, cu bune si cu rele totodata.
Gandind la acele intrebari pe care mi le pun eu singura,
am aflat ca drumurile fiintei umane sunt tainice. Sunt lucruri
scrise in secret in viata fiecarui om.
Cand stau si ma gandesc in urma, realizez ca am avut parte de
momente care mi-au produs multe tristeti si suferinte dar a
trebuit sa le fac fata.
O liniste interioara ma cuprinde in acest moment.
Privesc in oglinda si nu ma recunosc... Parca nu mai sunt eu!
Parul imi albise, ochii imi par obositi si in coltul gurii, cateva
cute se vad, le-as ascunde de-as putea! Cum oglinda arata
realitatea, fara nicio indoiala ca sunt eu... ! Sunt eu aceea din
trecut dar ca acum traiesc in prezent.
Anii au trecut iar acea imensitate a timpului s-a
comprimat indreptandu-ma spre un taram necunoscut. O lume
a umbrelor pe care nu ai cum sa o eviti. Noroc ca mai pot
spera! Speranta m-a calauzit mereu, de altfel! Cu speranta am
reusit si voi reusi dar mai ales cu voia Celui de Sus. Privesc
cerul si zambesc, zambetul fiind cea mai dulce manifestare a
fiintei omenesti, prin care exprimi gandirea, bucuria si
multumirea sufleteasca. Cand ma gandesc la copilaria mea, pe
atunci zambetul imi lipsea, iar in ochii mei se vede numai
tristete. Dar toate astea au trecut.
Ce mai ramane pentru moment? Numai gandul.
Gandul ca am implinit o frumoasa varsta de ... ... ghici ! Sunt
multumita ca traiesc si am ajuns sa-mi scriu si sa imi exprimi
trairile adunate toate la un loc, alcatuind prezentul manuscris
pe care l-am numit
SILVIA
154
 MEMORII DIN TRECUT SI PREZENT
Eliberandu-ma de povara launtrica a sentimentelor,
reusind sa astern totul pe fila alba de hartie, sunt multumita
sufleteste si echilibrata in gandire. Scriu fiindca imi place sa
fac acest lucru. Simt o vibratie, o chemare in a ma bucura de
fiecare clipa pe care o traiesc.
Un lucru ma nelinisteste: acela de a nu fi si de a pleca
dintre cei vii.
Ma asez in fotoliul moale si incep iar sa rafoiesc
albumul de familie si ma uit cu atentie la pozele care aveam
impresia, ca imi vorbesc si ma privesc. Printre perdele, soarele
isi strecoara razele aurii pe masa dinaintea mea, inveselindu-
ma.
Ce frumoasa e viata! Miracol dumnezeiesc! Las in urma
umbra trecutului si in prezent cu mari sperante de a trai, respir
adanc din aerul proaspat al diminetii. Ma intreb cum am reusit
sa scriu atatea cuvinte si amintiri pe care nu le-am uitat ! Am
realizat ca ele s-au scris singure in sufletul si trairile din viata
mea. Eu doar le-am transcris, facandu-le cunoscute.
Anii au trecut ca un vis fara sa observ dar inima ramane
mereu tanara, iar SPERANTA te mentine, amagindu-te
singur, caci firul vietii nu se va sfarsi prea curand.
Trebuie sa alung ingrijorarea si tristetea, oboseala de acum
inainte, sa ma bucur de soare si lumina, si zile daruite.
Cu toate ca firul parului meu a devenit alb, si privind in
oglinda aproape ca nu ma recunosc stau si fac un bilant: ce las
in urma? O dara de durere cu radacini in dragoste? O dara
scrijelita prin munca asternuta pe numeroasele file albe de
hartie adunate intre doua coperte si scrise cu multa dragoste,
exprimandu-mi sentimentul ce porneste din simtirile mele
launtrice. Un sentiment care pe toate le porneste in lumea asta
si le intretine prin speranta fara de sfarsit. Chiar si in
momentul cand constati ca nu mai esti tanar, continui sa speri
si sa astepti zorii diminetii. Cine stie !?
155
 Tot ceea ce inainte pentru mine era o sursa de
nemultumire, suferinta si durere, acum nu mai conteaza. Toate
gandurile si framantarile mele s-au transformat in fum si caut
sa-mi vantur gandurile, sa opresc rotile mintii ca sa nu mai
reinvii trecutul care mi-a umbrit o buna parte din viata. Acum
totul : suferinta, ura, lacrimile le-am inlocuit cu clipe fericite.
Ce-i drept, cam tarziu.
Daca stau si ma gandesc cu luciditate... niciodata nu-i
prea tarziu atat timp cat pot sa privesc cu dragoste cerul
albastru, frumusetea naturii, si atat timp cat pot sa simt caldura
soarelui ce ma invaluie cu o putere molcoma. Totul mi se pare
minunat: viata cu formele ei multiple, cu glasul vrabiilor ce
zburau in stoluri printre copaci si nimic nu ma mai deranjeaza
in prezent. In jurul meu parca totul straluceste.
Abia acum am inceput sa iubesc viata cu adevarat si
sa-mi doresc sa traiesc. Altfel gandesc. Stiu sa pretuiesc zilele
daruite de Dumnezeu si sa ma bucur de sunetul strazilor filtrate
prin frunzisul copacilor ce mi se par o melodie si seamana cu
fosnetul unei fasii de matase framantata printre degete.
Toate sunetele au ceva placut in ele si dovedesc ca viata
e o aventura si trebuie traita asa cum este ea, cu incopcieri si
situatii neprevazute, cu tristeti si bucurii ce ma determina sa ma
agat de ea ca mrejele iederei ce se incolaceste pe trunchiul
copacului cu verdele ei crud ce nu piere.
Purtam in sacul meu de-o viata zile daruite multe la
numar . In ochii mei in acest moment au aparut cateva lacrimi
de fericire si speranta ca soarele va mai straluci pentru mine pe
un cer lipsit de nori. Gandul ca se iese dintr-o viata si se intra
in alta cu o alta infatisare, ma determina sa cred ca viata se
desfasoara la infinit. Fiind si noi un produs al pamantului la fel
cum sunt copacii, iarba care face parte din decorul lumii
acesteia, iesim din ea atunci cand va sosi momentul.
Acum in acest moment, in sufletul meu mai traieste
SPERANTA ca SI MAINE VA FI O NOUA ZI ! ...

156
Tiparit la REVOX INTERNATIONAL Bistrita
0263-231.341 revox@tera-net.ro

157