Călinescu Monica

Gr1,Jr.,An II

Poveşti de pe Moara de Scoarţă

13 iunie 2009. O zi nesfârşită de vară. Razele soarelui alergau în galopuri siderale
printre casele ca nişte bărci uitate de timp.Căutam cu disperare orice umbră , mă bucuram
de fiecare adiere a vântului.Parfumul dulce de flori de tei îmi îmbăta sufletul, iar cireşele
aşezate ca într-un pom de Crăciun înfruntau cu stoicism canicula.Mă plimb pe străzile
Sibiului care par nişte labirinte meandrate fără gură de ieşire.Deodată îmi atrage atenţia o
denumire pitorească strada „Moara de scoarţă”.Un om cam de vreo 60 de ani, cu barbă în
stil grecesc şi un halat albastru puţin murdar pe la mâneci mă lămureşte în legătură cu
acest nume: „Ee, domnişoară , cândva a fost o moară care măcina scoarţă de răşinoase
adică brad molid , pin şi scoatea clei de lipit”.Acum nu mai există decât ruinele pe un
teren părăsit lângă o casă veche şi stranie. Blocul de pe stânga ascunde multe poveşti.La
balconul de la parter stă o femeie ale cărei gânduri par departe şi contemplă şiragul de
nori.O cheamă Elena Magyari, tatăl ungur din Veştem, iar mama din localitatea
Cârţişoara, judeţul Braşov , de la poalele munţilor Făgăraşi.Lucrează la poşta de pe strada
Mitropoliei, fiind o femeie frumoasă şi la vârsta de 51 de ani.Are încă obrajii roşii , părul
până la umeri de culoarea cireşii putrede,ochii verzi machiaţi subtil cu negru şi buze suţiri
prin care se întrevăd dinţii mici şi albicioşi,îmbracată în costum grena cu flori mărunte şi
un şorţ alb. A fost casătorită o singură dată la vârsta de 26 de ani cu un om bun, dar pe
care nu îl iubea şi a divorţat peste 3 ani.Nu a avut niciun copil şi de atunci e singură ,iar
unica ei alinare este o pisică birmaneză pe nume Mira. A iubit o dată pe cineva şi îmi
spune că „dragostea adevarată durează o viaţă şi aş putea spune o ... eternitate” .Povestea
ei de iubire începe în vara anului 1977 , odată cu cutremurul când avea 19 ani, tocmai în
satul bunicilor , în vacanţă. „Erau vremuri în care trăiam fără griji, ca şi cum aş fi fost
ascunsă într-un cocon străveziu.Citeam toată ziua, adăpostită de grădina uriaşă, nimeni nu
mă lua la rost, nimeni nu aştepta de la mine teme şi lecţii, eram liberă, şi bunicii,
zâmbitori mereu, erau paznicii cei mai buni ai acestei libertăţi, pe care o trăiam cu mare
bucurie.Într-una din zile a apărut în curtea lor un tânăr îmbrăcat în uniformă de marinar.
Era un vecin al bunicilor mei, elev în ultimul an la un liceu de marină de la Constanţa.
Auzise că sunt acolo şi a venit să mă vadă. Ne ştiam de copii, fuseserăm tovarăşi de joacă
în multe vacanţe, şi venise îmbrăcat în uniformă, uşor amuzat şi el, ca să-mi arate cât este
de impunătoare. Şi-ntr-adevăr, era elegantă, cu vestonul alb cu fireturi albastre, cu
pantalonul bleumarin şi basca ce avea prinsă la spate o panglică în coadă de rândunică.
Numai că era ceva stingher în felul în care Gabriel, aşa-l chema, îşi purta costumul de
viitor marinar. Costumul acela părea că este un pic prea mare, şi el stătea cam înţepenit în
hainele ce nu reuşeau să-i ascundă gesturile stângace. Cred, acum, că tocmai acea
stinghereală şi încercarea lui de a părea cât mai impunător în uniforma aceea de elev, de-a
părea mai serios, m-au surprins mai întâi şi apoi m-au facut, la un moment dat, să-l
privesc altfel decât până atunci. A fost o clipă în care parcă m-am trezit dintr-o
buimăceală, dintr-un somn greu. Şi când, în după amiaza aceleiaşi zile, m-a chemat, ca şi
altădată, să urcăm pe stâncile din spatele casei bunicului, am ştiut că vara aceea nu va mai
fi ca cele de dinainte. Şi n-a fost!
 A fost cea mai frumoasă vară a adolescenţei mele. Atunci am văzut venind,
odată cu norii, dragostea. Pe stâncile din spatele casei bunicului, stăteam ceasuri întregi
amândoi uitându-ne cum zboară păsările şi cum trec peste noi norii. Ne întreceam să
descoperim în formele lor asemănări cu lumea din jur. Unul mare şi leneş părea un motan
tolănit, altul aducea cu o vază plină de flori, am văzut într-o zi unul care semăna cu un cal
alergând, şi o zi întreagă am fost bucuroşi când, în acelaşi timp, am văzut un nor uriaş,
ce amintea de biserica satului. Cu turlă, cu cruce, numai clopotele lipseau. Câteodată
formele albe pluteau încet peste cer, abia simţit, altădată se înghesuiau repede, grăbindu-
se către lumi neştiute şi îndepărtate, în care visam să putem ajunge şi noi vreodată,
purtaţi, bineînţeles, de un vapor uriaş, la cârma căruia se afla, bănuieşti şi tu cine: tocmai
Gabriel. Călătoream astfel ceasuri în şir şi povesteam despre minunile pe care le vom
vedea atunci când va fi să fie. Deocamdată ne întreceam în cunoştinţe geografice,
repetam şi învăţam capitalele şi monedele ţărilor din lumea largă, ştiam care sunt cele
mai înalte clădiri din lume, cele mai mari cascade şi cei mai înalţi vulcani. Ştiam unde e
Copacabana şi câte insule sunt în Canare, cât de înalt e muntele Fuji şi la ce latitudine e
insula Galapagos. N-aveam nevoie de orar şi de profesor, dorinţa de a arăta ceea ce este
mai bun în noi ne făcea tare sârguincioşi şi studioşi. Eu eram mai tare la istorie, el era mai
bun la geografie. Jocul acesta nu ne-a obosit pe niciunul, abia aşteptam dimineaţa, ca să-l
reluăm în fiecare zi. Ne-a prins în vârtejul lui şi, încetul cu încetul, am devenit oarecum
dependenţi de el. Ziua în care el a fost plecat din sat mi s-a părut nesfârşită; după-amiaza
în care a trebuit să-l însoţesc pe bunicul până în satul vecin, o corvoadă. În minte, ca pe
nesimţite, împrumutam din obiceiurile şi din gesturile lui, şi el dintr-ale mele. Daca el se
îmbraca într-un tricou albastru, şi eu eram în rochie albastră a doua zi, dacă mie imi
plăcea "Eugenia", şi el mânca, fără cracnire, biscuiţii aceia tari, de la magazinul sătesc.
Dacă el îmi spunea ceva despre filmul "Cireşarii", pînă a doua zi citeam cel puţin un
volum. Şi cred acum că, daca lui i-ar fi crescut aripi, aş fi făcut şi eu ceva ca să am măcar
un puf de pene pe spate. Cam aşa a început prima dragoste, acolo, în satul bunicilor. Abia
acum îi spun dragoste, după mulţi ani. Ca un bulgăre de zăpadă care creşte alunecând la
vale, tăvălugul ne-a prins pe amândoi şi părea că vom fi robii lui pe veci. Parcă s-a lăsat
un val peste noi, care ne ţinea oarecum captivi. Mişcările ne erau la fel de încetinite sau
de rapide, începeam să ne potrivim paşii unul după altul, iar dimineaţa în care mâna lui a
întarziat mai mult pe mâna mea a venit oarecum firesc, iar clipa în care şi-a lipit obrazul
de al meu a fost o sărbătoare. Îmi amintesc şi acum emoţiile care ne-au cuprins după
aceea şi umbra ce ni s-a aşezat pe pleoape. Nu mai aveam curajul să ne uităm unul la
altul. Risipisem ceaţa în care plutisem de săptămâni bune şi trebuia să ne uităm de-acum
unul în ochii celuilalt şi să vedem dacă jocul acela era doar o întamplare. N-am mai avut
timp pentru asta, din pacate. Vacanţa era pe sfârşite, vara trecuse peste noi şi peste jocul
nostru, pe neaşteptate, ca norii care sunt veşnic mânaţi de vânt.
Seara dinaintea plecării a fost cea mai grea. El a început jocul capitalelor.
Le-am ştiut pe toate. N-am greşit nici una şi parcă imi părea rău că nu mai trebuie să mă
corecteze. El a ştiut, fără să se încurce ca altădată, toate războaiele lui Napoleon.
Învăţasem bine lecţiile, vara se terminase şi a doua zi trebuia să plecăm. O singură lecţie
n-am ştiut. N-am ştiut cum să ne luăm rămas bun unul de la altul. Nu învăţasem lecţia
despărţirii. Era atât de grea clipa, încât părea că trebuie să inventăm noi fiecare gest,
fiecare mişcare, fiecare vorbă. Ne-am uitat unul în ochii celuilalt doar atunci când ne-au
chemat bunicii acasă, pentru că se facuse deja foarte târziu. Am văzut în privirea lui
părerea de rau, el a citit în ochii mei tristeţea. Începusem împreună o poveste şi nu ştiam,
nu puteam să-i construim un sfârşit. N-am avut curajul să mergem mai departe. Nu eram
încă pregătiţi pentru asta.
Câteva veri nu ne-am mai văzut. Era plecat în curse, pe vapoare uriaşe,
ale căror fotografii mi le arătau bunicii lui, când eram în vacanţe. Primeam de la el vederi
colorate, cu locuri de-o frumuseşe stranie. Pe spatele lor erau trecute privelişti ce-mi
aminteau de jocurile noastre. Când ne-am revăzut peste câţiva ani, tot în satul bunicilor,
el era însoţit de nevastă şi de copii. Eu eram cu familia mea. Trecuseră peste noi
întâmplări şi ani. Şi ca şi cum am fi fost doar noi doi pe lume, într-un fel ignorându-i pe
cei dragi aflaţi lângă noi, am început amuzaţi întrebările jocului de geografie şi istorie. Şi
atunci am înteles un lucru pe care l-am simţit multi ani ca pe o povară, dar care, de fapt,
s-a dovedit o mare bucurie: niciodată nu se va rupe legătura dintre noi, vom rămâne
nedespărţiţi, căci prima dragoste nu se sfârşeste niciodată, ci se reia într-un fel sau altul,
în toate cele care-i urmează. Ne vom întoarce mereu la povestea acelei veri de demult, ori
de câte ori întâmplările se vor repezi peste noi, uneori mai domol şi mai liniştit, alteori
mai zbuciumat şi mai nerăbdător. Bucuria şi puterea anilor care au venit îşi trag sevele
tocmai de la acea vară de neuitat în care am învăţat că dragostea poate veni şi pleca odată
cu norii, care înconjoară pământul şi se reîntorc de unde au plecat, mai bogaţi şi mai
stufoşi, sau mai firavi şi risipiţi, după cum au avut de străbătut vreme bună ori doar
furtuni”.Din ochii femeii se desprind două lacrimi gemene ce se preling subtil pe tenul
uşor ridat,e tristă, îngândurată şi îmi şopteşte „la revedere,fata mea!”.
Eu eu îmi continui itinerariul şi la colţul străzii, în faţa unei case cu
tencuiala scorojită, ca un cerşetor bătrân îmbrăcat în multe haine vechi şi rupte ,cu un
balcon plin de muşcate roşii,violete şi roze,doi bătrânei apatici care se ţin de mână tulbură
liniştea panoramei pitoreşti .Pe ea o cheamă Maria, iar pe el Ioan.Ea are 65 de ani ,iar el
70.Locuiesc pe strada Traian , la numărul 15 şi merg pe Moara de Scoarţă la o soră a
bărbatului.Au locuit în Cisnădie ,dar s-au mutat în Sibiu la revoluţie.De la aceştia am
aflat definiţia dragostei adevărate „IUBIREA...este doar IUBIRE...nu are definiţii decât
însăşi IUBIREA!Dar dacă ar fi să îi dau o definiţie, i-aş da una:...tu şi eu!” exclamă
domnul Ioan Mantea. Povestea lor ţine de 45 de ani , 45 de ani de pasiune, de respect , de
devotament,de dragoste.S-au cunoscut într-un vagon de tren, mergeau amândoi în aceeaşi
direcţie, la Braşov. „Era o zi senină de septembrie, culorile toamnei începuseră să se
reverse peste păduri ,iar frunzele arămii să se desprindă din copaci.Acceleratul mergea
printre coline şuierând când am intrat într-un compartiment unde aveam să o găsesc pe
femeia vieţii mele.Eram numai noi,emoţiile şi schimburile gingaşe de priviri şi am intrat
în vorbă .Pe atunci eu lucram ca inginer în Cisnădie , iar ea era studentă la Facultatea de
Medicină Victor Papilian din Sibiu.Avea părul negru precum corbul,în cârlionţi,ochi
căprui mici,îmbracată în rochie roşie de catifea, cu o geantă şi pantofi negri,îmi venea
până la umeri.Eu în costum cu cravată,băiat arătos.Parcă ar fi fost ieri, nimic nu am
uitat.De la Sibiu şi până la Braşov am vorbit de diversele experienţe din viaţă. Ea zâmbea
cu colţul gurii şi eu îi răspundeam.Când am coborât pe peron am sărutat-o pe obraz ,nu
îndrăzneam mai mult şi i-am cerut adresa de acasă.De atunci am corespondat prin
scrisori.Cred că avem într-un cufăr sute în care ne împărtăşeam dragostea.Ne-am
reîntâlnit şi aşa s-a înfiripat dragostea între noi.Ne-am căsătorit după 2 ani şi am locuit o
vreme în Cisnădie ,iar la revoluţie ne-am mutat în Sibiu.Avem 3 copii: băiatul cel mare
este în Germania cu soţia şi cei 2 nepoţi, cel mijlociu este în Anglia căsătorit ,dar nu are
copii, iar fata locuieşte în Sibiu ,pe Vasile Aaron cu familia.Toţi sunt bine,la casele
lor.”Bătrânii aceştia sunt dovada vie a faptului că iubirea dăinuieşte o viaţă.În casa lor
încă mai răsună muzica lui Vivaldi, Beethoven, Mozart, Ceaikovski.Maria şopteşte
printre buze „De mică mă visam prinţesă şi îmi doream ca atunci când ma voi face mare
să întalnesc un prinţ care să mă iubească şi să mă respecte, să mă accepte aşa cum sunt:
cu rele şi cu bune, cu care să muncesc alături pentru a ne face o casă împreună, o familie,
cu care să văd lumea, care să mă susţină şi aibă grijă de mine atunci când am nevoie şi cu
care să trăiesc fericită până la adânci bătrâneţi.Mi-a fost dat să întâlnesc un astfel de prinţ,
pentru care dragostea pentru scumpa lui soţie şi pentru familie îl fac cel mai fericit şi cel
mai norocos om de pe pământ.”Aceşti doi prinţi îşi trăiesc iubirea cu aceeaşi intensitate
ca la 20 de ani.Las bătrâneii în urmă cu basmul lor care alunecă parcă în neant şi
părăsesc tărâmul poveştilor.Se lasă întunericul peste oraş strivind acoperişurile.Cerul râde
cu spranceana lunii,iar noaptea miroase a dragoste pe strada „Moara de Scoarţă”.