Domnu Trandafir, de Mihail Sadoveanu

Azi, dupa ce am vazut iar manastirea Neamţului, „vechea Manastire Alba cu trecut aşa de neguros şi de bogat „, şi dupa ce am
vazut Cetatea, „cuibul aprigilor razboinici de odinioara”, m-am suit de la un han, care rasufla aburi de mancari felurite, într-o
birja mare cat o corabie, la care erau înhamaţi patru cai cu coastele destul de aratoase.
Ma gandeam la vremea cand am cutreierat cu tine aceste locuri, cand am mîncat oua rascoapte, sus, între ruini, cand am baut,
firitisindu-ne unul pe altul în singuratatea aceea, sticla cea cu vin armaş pe care ne-o daruise parintele Visarion, şi cand am
cantat într-un amurg liniştit, într-o pulbere de aur:
Pe o stanca neagra, într-un vechi castel,
Unde curge-n vale un rau mititel…
Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de melodia noastra traganata pe care o cantam cu glasuri aşa de
mişcate, şi de versurile pe care le-am zgariat acolo, pe o piatra, de versurile înflacarate pe care nu le-am mai gasit şi din care-
mi aduc aminte numai franturile de la începutul acestei epistole…
Și m-am suit, în haradaica aceea cu patru cai, între buccele mari, între madame grase care se uitau zambind la mine, ş-
am pornit spre targuşorul meu natal într-un sunet domol de clopote dogite.
La spate aveam, departe, munţii în ceaţa; înainte se desfaşurau dealuri paduroase; şi ma simţeam, cu toata tovaraşia
galagioasa, uşor şi vesel ca în cea dintai tinereţa. Prin nouraşii de praf luminos care ne urmareau în vartejuri, priveam ogoarele
verzi, satele liniştite cu biserici albe, sclipirile departate ale apelor… Din cand în cand ne întîlneam cu baieţandri care-şi paşteau
în şanţuri boulenii albi cu coarnele lucii. Ne urmareau cu priviri liniştite pana departe, şi ramaneau în urma, tot mai în urma. Şi
parca îmi venea sa ma opresc, sa-i întreb, sa le spun o vorba buna. Erau chipuri pe care le mai vazusem, pe care le uitasem de
cand m-am înstrainat, şi pe care le regaseam aceleaşi în liniştea şi seninatatea lor.
Şi cu cat ma apropiam de locul unde m-am nascut, cu atat se deşteptau amintirile copilariei, vii şi luminoase, parca
rasareau din împaraţia uitarii prietini pierduţi care ma salutau cu zambete de bunatate.
Cand intraram la Moţca în codru, zvoana de glasuri din trasura se potoli ca printr-un farmec. Caii mergeau la pas şi, în
linişte, ascultam freamatul uşor al desişurilor. Parca era un cantec, şi parca-mi venea sa dorm. Şi dintr-odata, dintre chipurile
trecutului, care ma cercau unul dupa altul, unul ramase mai desluşit, şi-i zambii cu dragoste în piroteala care ma copleşea.
Era Domnu, domnu Trandafir, învaţatorul meu.
Nu-l vazusem de mult pe domnu Trandafir. Îmi închipuiam ca e pensionar, ca trebuie sa fi îmbatranit. Eu îl vedeam însa
tot ca odinioara, nalt, bine legat, cu mustacioara neagra pe care şi-o tundea totdeauna scurt, zambind cu bunatate,
încruntandu-se cateodata, insuflandu-ne un respect nemarginit.
Toate patru clasele erau gramadite într-o odaie lunga. Unora din baieţi le da teme, pe alţii îi asculta. Cand explica,
ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întaia.
Mai cu sama explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile
lor de neguri. Îi urmaream înfiorat, auzeam parca freamatul luptelor şi, acasa, îi visam o noapte întreaga.
Uite, şi acum mi se pare ca Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scînteiau privirile şi era şi el mişcat cand ne spunea
despre marirea stramoşilor. Cand facea un semn cu mana, aşa, într-o parte, parca ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam
tot ce spunea glasul lui… Şi cand ma gîndesc bine, cand judec cu mintea de-acum, cand caut sa adun unele fapte pe care
atunci, copil, le treceam cu vederea, gasesc cu mirare ca Domnu era un om foarte nacajit, harţuit de administraţie, ca cu greu
îşi ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amarat, ca sa ne dea cu dragoste învaţatura de toate zilele… Dar atunci nu, n-
avea alta grija decît sa ne spuie istorii mişcatoare.
Ca dansul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, draga prietine, cand te gandeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat
saracie şi batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulţamiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit sa-şi îndeplineasca, cu
bine, menirea…
Domnu nostru ne-a învaţat rugaciuni, ne-a învaţat cantece care erau aşa de frumoase pentru copilaria şi sufletele
noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învaţat sa credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastra, lucruri pe care
mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învaţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au ramas în fundul
sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai tarziu…
Îmi aduc aminte… Într-o sara ne stranseseram la şcoala la împletit panere. Şedeam în cerdac, în cerdac la Domnu, şi unul
spunea o poveste. Era o linişte mare în împrejurimi în primavara aceea, şi departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un
cantec de fluier. Umbrele înserarii ne învaluira, povestitorul tacu, şi noi ramaseram fara vorbe, cu Domnu în mijlocul nostru,
ascultand adierea departata a cavalului.
– Mai baieţi, staţi, c-am sa va cetesc şi eu o poveste…
Şi a aşezat în geam, pe dinlauntru, o lampa, şi în lumina ei, acolo între noi, ne-a cetit Harap-Alb al lui Moş-Creanga.
Glasul lui curgea domol şi basmul ne fermeca pe toţi ca un cantec frumos. Povestea mi-a ramas adanc sapata în suflet, şi, mai
tarziu, cand am cetit-o într-o odaiţa scunda, în Iaşi, pe cand faceam liceul, am stat mult şi m-am gandit la sara cand o cetea
învaţatorul, m-am gandit ca la o alta poveste senina a copilariei mele…
Dintre toate amintirile frumoase, aceasta sara, cînd ne-a cetit povestea, ramase staruitoare în piroteala mea, în
leganarea trasurii mari, pe cand clopotele sunau încet prin liniştea padurii. Treceam printre doua ziduri de verdeaţa care-mi
trimeteau aburiri racoroase, şi ma apropiam repede de locul unde a fost odata şcoala, unde m-am jucat, unde Domnu şi-a
petrecut ataţia ani – treizeci – dascalind şiruri dupa şiruri de copilandri cu ochii neliniştiţi.
Acolo nu mai e nimic, e loc gol, şi Domnu, îmbatranit, cu parul alb, se plimba încet, cu manile la spate, singur şi trist.
Îl întreb:
– Ce mai faci ?
– Greu, greu ! îmi raspunde încet, dand din cap. De acuma ma duc sa ma întalnesc cu Harap-Alb şi cu Creanga…
Şi parca ma cuprinde o înduioşare, ma uit la dansul şi nu-mi vine a crede ca el e omul tanar care altadata ne-a strecurat
în suflete atata credinţa şi atata foc !
M-a deşteptat larma glasurilor şi lumina alba a campiei. Targuşorul meu se vedea departe, într-o gramadire de
acoperişuri negre şi roşe. Eram neliniştit, voiam sa vad cat mai curînd pe dascalul copilariei. Şi vezi tu, draga, poate scrisoarea
aceasta de aceea e aşa de sentimentala şi aşa de plina de puncte de exclamaţie, pentru ca vestea pe care am aflat-o, a fost
trista. Totuşi trebuia sa ma aştept la ea. Domnu nu mai era nici vesel, nici trist, nici batran… Dupa ce şi-a ispravit cei treizeci de
ani de dascalie, s-a dus unde-i locul tuturor. Cate ceva din sufletul lui a ramas în sufletul multora, dar el nu mai este, şi-a
îndeplinit cu anevoie o munca grea de care nu s-a plans şi prin care n-a stralucit, – a murit împacat, ca mulţi alţii, şi acum se
odihneşte !
II
Din ziua cand m-am întors aici, în targuşorul nostru cel vechi, n-am stat o clipa. Am cutreierat în lung şi în lat locurile
cunoscute, în care au ramas vii pentru sufletul meu întamplarile copilariei, – întamplarile luminoase ale copilariei aşa de
îndepartate.
Am vazut, la Siret, locul unde ma scaldam cu dracii de sama mea. Ne balaceam în valuri, ieşeam la mal şi ne ungeam cu
nomol din cap pîna-n picioare; lasam sa ne parleasca soarele prietin, ne sculam, ne alungam în lungul malului cu chiote şi cu
racnete, apoi dintr-odata saream cu toţii în apa, în bufneli asurzitoare şi în curcubeie de stropi.
Am vazut iaraşi întinsele zavoaie de salcii cenuşii în care intram cu grozava frica de bursuci. Frica ţinea pîna ce dadeam
de desişurile cu mure, cand ne puneam la ospaţ şi la taifas. Pe urma, prin poieni, chiote şi goana, parca venise pe acele
meleaguri o oştire de salbatici…
Ş-am mai vazut, la marginea targului, şurile darapanate, pline de poloboace, unde ne jucam de-a ascunsul, noaptea. Cu
cat fior cautam prin colţuri negre, şi cotrobaiam prin poloboacele rasunatoare şi cercetam, prin podurile în care se furişau
dungi albe de lumina, pe tovaraşii ascunşi ! Şi-mi aduc aminte ca totdeauna trebuia sa mormaiesc singur, sa spun cate o
ghiduşie ca sa izbucneasca în ras cineva… Numai aşa puteam sa dau de o urma în pustiul acela !
Şi cate şi cate lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat ! Pe toate le-am vazut. Totuşi niciunul nu m-a mişcat aşa de
mult, frate draga, ca locul – numai locul a ramas – unde odata era şcoala.
Acolo am intrat în freamatul de copii cu teama şi cu bucurie în întaia dimineaţa, cand m-a adus tata de mana; acolo era
un par care facea pere aşa de bune, din care Domnu ne daruia de gustare cate doua la începutul fiecarei vacanţe; acolo era
curtea unde înalţam iarna uriaşi de zapada, la capul carora ne suiam cu scara, sa le punem pipe în gura şi carbuni în locul
ochilor; acolo multe lucruri s-au petrecut, prietine, – şi, de-acolo pornind, simt ca iar ma cuprinde înduioşarea şi iar am sa-ţi
vorbesc şi în aceasta scrisoare de domnu Trandafir.
Era un om bine facut, puţin chel în varful capului, cu ochii foarte blajini. Cand zîmbea, se aratau sub mustaţa tunsa scurt
nişte dinţi lungi, cu strunga la mijloc. Cand ne învaţa cum sa spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înalţa în sus braţul drept;
cand cantam în cor, lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la urechea dreapta, şi, încruntînd puţin din sprîncene,
dadea uşor tonul: laaa ! – iar baieţii raspundeau într-un murmur subţire, şi aşteptau cu ochii aţintiţi la mana lui, care dintr-
odata se înalţa. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o revarsare calda. Cand trebuia cateodata, sambata dupa amiaza, sa ne
ceteasca din poveştile lui Creanga, ne privea întai bland, cu un zambet liniştit, ţinand cartea la piept, în dreptul inimii, – şi în
banci se facea o tacere adanca, ca într-o biserica.
Tu bagi de sama ca nu-ţi vorbesc de gramatica şi de aritmetica. Şi nici nu-ţi voi vorbi. Acestea se faceau bine; baieţii
învaţau dupa puterile lor; dar sunt nişte lucruri aşa de neînsemnate cand le pui faţa în faţa cu învaţatura cealalta, sufleteasca,
ce ne-o da Domnu ! Şi ne-o da aceasta învaţatura nu pentru ca trebuia, şi pentru ca i se platea, dar pentru ca avea un prisos de
bunatate în el şi pentru ca în acest suflet era ceva din credinţa şi curaţenia unui apostol.
Acolo, în colţul acela de ţara, putea sa fie cum voia învaţatorul. Nimeni dintre cei mari nu-l tulbura; nimeni nu se
interesa cum mergea şcoala lui. Bine, rau, – el facea ceea ce socotea ca trebuie sa faca, şi atat.
De aceea domnu Trandafir al nostru a ramas foarte mirat cand, într-un rand, în cei din urma ani de dascalie, a primit
vizita unuia din cei de sus.
Sa vezi cum a fost.
 Într-o buna zi, iata ca intra pe poarta ograzii doi straini. Baieţii în clasa erau cumonitorii. Domnu, în gradina, priveghea la
descarcatul unui car de fîn. Era foarte gospodaros şi-i placea sa se faca fiecare lucru cu randuiala.
Strainii se apropie.
– Buna-ziua !
– Mulțamim dumilorvoastra !
Domnu Trandafir se uita la straini; strainii se uita la domnu Trandafir.
– Ma rog, ce doriţi dumneavoastra ?
– Apoi, uite ce e… daca eşti bun… Am vrea sa vedem şcoala…
– Cum nu, numai sa ispravesc cu fanul ista. Marie ! ia vezi de ceva racoreala ! dulceţi, cafea ! Ia şedeţi va rog, colea, la
umbra, în cerdac, oleaca, de mai rasuflaţi…
– Nu, ca suntem cam grabiţi…
– Uite, îndata, cat ai bate din palme…
Şi iata-l ca se scutura de fan, trece înainte şi pofteşte pe straini în clasa. Acolo întrebari: caţi copii vin la şcoala, caţi sunt
înscrişi ? şi Domnu raspunde ca vin caţi sunt înscrişi, şi se cam mira de ce l-or fi întreband oraşenii de lucruri de acestea.
Revizori nu sînt; pe revizor îl cunoaşte el bine şi ştie ca vine de doua ori pe an. Vine rar, ca ştie cu cine are de-a face. În sfîrşit,
or fi fiind alţi slujbaşi mai mari, mai ştii ? Iar unul din ei:
– Ma rog, fii bun şi fa o lecţie… aşa, de curiozitate…
Şi Domnu face o lecţie, uite aşa, cum o facea el totdeauna, întreaba pe baieţi, vorbeşte şi el; spune lucruri care şi pe el îl mişca
şi-l ajung la inima. Şi iata ca oraşenii îl privesc cu ochii dintr-odata încalziţi, întreaba şi ei pe copii, asculta o poezie, Domnu îşi
loveşte uşor diapazonul de colţul catedrei: laaa ! şi clasa raspunde într-o adiere uşoara de glasuri tinere, şi toţi canta, canta
aşa, de-i place şi lui domnu Trandafir şi zice şi el la urma: „Brava, baieţi !”
Iar strainii îl întreaba iar, dar cu glasurile cu totul schimbate şi cu alta lumina în ochi, de unde-i, şi la ce şcoala a învaţat, cum îşi
petrece viaţa; şi Domnu raspunde şi nu prea, şi începe a se întreba de ce l-or fi iscodind oare oraşenii aceia.
Îi pofteşte la masa, ei îl roaga sa-i ierte ca nu pot, trebuie sa plece; îi roaga sa beie macar un pahar de apa, ei îi
mulţamesc iar. Unul scoate ceasul; altul, cu un ton de respect, spune ceva. Şi cel care pare a fi mai mare, porneşte înainte. Iar
domnu Trandafir întreaba tainic pe cestalalt,ramas mai în urma:
– Ma rog, domnule, daca eşti bun şi nu te superi… cu cine am onoarea ?
– Eu?… Eu sunt inspectorul cutare…
– Hm ! şi domnu Trandafir se uita cu coada ochiului, neîncrezator, la domnul inspector. Nu, fara şaga !… Dar celalalt
domn?
– Celalalt e domnul Ministru !
Asta e prea-prea; şi Domnu începu a rade cu hohot.
– Ei, ştii ca ai haz ! Nu, ca asta-i chiar frumos !
– Cum, dumneata crezi ca glumesc ?
– Ei, asta-i ! dar cum ai socoti dumneata ca am sa cred asemenea lucru ? Ce are sa caute Ministrul aici, în saracia asta a
noastra ?
Şi celalalt strain se întoarce, zambeşte, scutura mana lui domnu Trandafir şi-l feliciteaza. Şi pleaca amandoi, – iar pe
urma mult s-a minunat dascalul nostru cand a aflat de la primarie ca în adevar Ministrul şcoalelor a fost strainul cel drept, slab,
cu mustaţa neagra.
Nu, Domnu nostru nu ne-a învaţat niciodata din pricina ca se temea de cei mari. Îi era drag sa ne înveţe, şi parca eram
copiii lui, – asta am simţit-o totdeauna, cat am fost sub privegherea lui. Se supara rar şi nu spunea decat doua vorbe. Asta-i era
mania cea mai mare:
– Mai domnule !
Noua ne venea sa intram în pamant, cand zicea: „Mai domnule !”şi se uita urat la noi. Îmi aduc aminte ce zarva a fost
cand, într-un rand, s-a zvonit ca pe Domnu nostru are sa-l mute într-o alta comuna, peste Siret. Ne-am strans sara toţi baieţii,
am vorbit, unii plangeau, şi am luat o hotarare mare, sa ne ducem şi noi cu Domnu peste Siret.
Dar Domnu nu s-a dus nicaieri; a ramas acolo pe pamantul nostru; şi în pamantul nostru l-au şi îngropat.
I-am vazut mormantul. O cruce de stejar, înegrita de ploi: deasupra, un brad, care faşaie la cea mai uşoara suflare de
vant. Flori salbatice pe pamantul negru. Pe cruce, o tabliţa: „Aici odihneşte robul lui D-zeu Neculai Trandafir…” şi celelalte
cuvinte nu se mai cunosc, le-au şters ninsorile şi ploile.
Nici şcoala unde m-a învaţat el nu mai este. Acuma baieţii învaţa într-alt loc, într-o cladire noua, nalta şi frumoasa. Eu nu
m-am dus însa s-o vad pe aceea; eu m-am dus sa vad locul gol unde a fost o odaie scunda, în care ne era cald vara şi frig iarna,
în locul acela odata a trait un om. Pentru amintirea lui îţi trimet aceasta scrisoare. Poate şi tu te vei gandi o clipa la dascalul
acesta necunoscut şi vei dori odihna lina „robului lui D-zeu”, al carui nume ploile şi ninsorile în curand îl vor şterge şi de pe
crucea mormantului. Cat despre oamenii care l-au ranit şi l-au mahnit,ei de mult l-au uitat !…
Şi ma vei ierta ca te-am facut sa pierzi jumatate de ceas cu aceste lucruri aşa de vechi !
  Domnul Vucea Barbu Stefanescu Delavrancea

Auzisem eu de turci, de muscali si de nemtii cu coada; ziua, la miaza-mare, ii vedeam inaintea ochilor cu palose late, cu
sulite lungi, calari pe cai, sarind gardurile mahalalei, ca si cum ar fi sarit o dara de bou; ii vedeam robind roate de copii si de
muieri, lasand in urma lor jale si nori grosi de pulbere. Dar oricat m-ar fi spaimantat si fericit lumea basmelor s-a povestilor,
cand mi-aduceam aminte ca de la S-ta Marie o sa trec la scoala domneasca, din coloarea de negru, uitam si de turci, si de
muscali, si de nemtii cu coada, si de „tara cocorilor”.
Ma apropiam cu gandul, sfiicios, tremurand, d-acea vestita scoala, ca de un urs impaiat, gata sa fug. Mi-era frica si mi-era
draga. si mi-era draga fara sa banuiesc nici cum e, nici unde e. Doua lucruri aflasem: ca e „domneasca”, iar nu cum era a noastra
din curtea bisericii, si ca dascalul e „profesor”, trebuind sa-i zici „Domnul”, iar nu cum ii ziceam noi, la al nostru, „Nea Nicuta”.
De pe la San-Petru eu imi luam ghiozdanul, ii treceam baierile pe dupe gat si colindam pe aceleasi carari din gradina noastra,
zicand ca am plecat la scoala domneasca. Uneori imi legam de mijloc, c-un crampei din franghia mamei, taiat pe furis, si pe
Grivei, si-l luam cu mine. Canele casca de caldura, repezea capul dupe muste, clantanind dintii. Eu ii vorbeam de scoala
domneasca:
– Hai, mai Grivei, mai, nu fi lenes. Acolo e scoala, nu gluma… profesor mare si invatat, iar nu ca Nea Nicuta, care se
incurca cand zice cazania… Mai Grivei, este asa de grozav profesorul ca, d-ai vrea, chiar si tu ai invata carte… Ci lasa mustele,
nu fi prost… Sa-i zici „Domnul” ca, de nu, iti mananca coada… si sa nu scoti limba d-un cot, ca-ti mananca si urechile, bunatat
de urechi, mai Grivei, mai… Cate nu spuneam si pisicii! Parc-o simt si acum, ghemuita in san, calda si moale. Torcea, cu capul
pe gura camasii, cu ochii lenesi si galbeni.
– He! he! Martinico… hai la scoala domneasca, ca sunt profesori buni… Sa nu-ti fie frica… Daca ai invata adunarea, isi da un
soarice… la scadere iti da doi… la fractii te face imparateasa soaricilor… Daca nu te-i sili, sa stii, draga Martinica, ca te ia de
coada, te invarteste de trei ori si-ti crapa fierea de pamant…Voiam sa sperii pisica. Pisica, sfarr-sfar, inchidea pleoapele lenes si
nepasator, iar mie imi treceau fiori reci d-a lungul spinarii, caci eu credeam pe profesor atat de mare, ca mi-l inchipuiam mai
mare si mai tare ca tata chiar… Doamne, dar daca, in loc sa ia pisica de coada, m-o inhata pe mine d-un picior?… Se ducea
chieful pe copca, si ma intorceam acasa, insirand pisicii vorbe de mangaiere:
– Lasa, Martinica, nu fi fricoasa ca Domnul e bun… nu bate la palma… nu pune in carca ca sa traga la spete… nici nu te-
asterne cu talpile la falanga, ca Nea Nicuta, cand bea ce-a strans cu discul. Mai erau cinci zile pana la scoala domneasca. Toate
lighioile din curte aflasera ca va sa ma duc la o scoala mare. Canele, pisica si cei patru cai ai tatii stiau pe de rost cum trebuie sa
fie in ochii Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fara botini in picioare, caci desculti nu i-ar fi primit decat Nea Nicuta, c-un sfant
pe luna. Noaptea visam scoala: un palat mare, mare si frumos, ca in basme, cu porti de fer, cu geamlacuri, cu usi de clestari, cu
ziduri vapsite ca niste icoane, si mai impodobite decat steaua lui Nea Nicuta, incondeiata de Burghelea, zugrav vestit, caruia ii
frecam vapselele intre pietre numai ca sa ma uit la el zile intregi cum din nimic scotea sfinti, ingeri, draci, cai si balauri. Veni si
ziua de scoala domneasca.
Abia se luminase. Ma destepta frate-meu, care invata la o scoala si mai nalta, si citea pe carti cu oameni cu pantalonii
scurti si umflati, cu palarii mari, cu funde la ciorapi, cu sabiile mai mult scoase decat in teaca. Mi-aduc bine aminte ca unul
sarea de la al cincilea cat, si c-o mana isi tinea palaria. Grozav ii era de palarie! De la Nea Nicuta apucasem sa citesc pe
silabisite. Frate-meu ma invatase sa citesc ca pe apa in cartea de citire. La „cand cu ciuma lui Caragea, se raspandeau orasenii
prin sate si satenii prin pustii”, nu m-ar fi oprit nimeni din turuiala. O ziceam dintr-o rasuflare. Ba uneori uitam sa intorc foile si
tot nu faceam gresala. Frate-meu ma mai invatase cele patru socoteli si fractiile. Ce stiam mai bine era tabla lui Pitagora. Ma
invatase si istoria cu sase domni vestiti: Radu Negru, de care as fi jurat ca fusese roman neam de arap; Mircea cel Batran, in
capul meu, se incurca in barba; Alexandru cel Bun, ala voda, vezi; stefan cel Mare de care radeam sa ma prapadesc, gandindu-
ma ca fusese asa de pitic ca aprodul Purice se pusese piua ca el, stefan cel Mare, sa incalece calul; Mihai Viteazul ma facea sa
tai cu nuiaua varfurile de stir de urzici cand il spuneam pe dinafara; si, in sfarsit, Constantin Brancoveanu ma facea sa plang de
cate ori il taiau turcii pe el si pe coconii lui. Si spunea c-o sa ma scrie d-a dreptul in clasa a treia. Ma destepta. Tresarii. imi
tacaia inima. Si-mi zise:
– Sa nu-ti fie frica. Sa spui tare si deslusit.
– Tare… da…Si nu vedeam inaintea ochilor de frica.
– Si deslusit.
– Si deslusit…
– Sa nu tremuri.
– Sa nu tremur… Si mie-mi clantaneau dintii in gura. Ma imbracai; ma spalai cu apa rece; ma incaltai cu niste pantofi noi;
mama ma pieptana si ma saruta pe frunte, asa ca o pricepui… „Sa nu-ti fie frica, sa nu ma dai de rusine”… Stiam eu in cate
feluri saruta mama: altfel de eram bolnav, altfel cand o ascultam, altfel cand invatam lectia, altfel de plangeam si voia sa ma
impace, si cu totul altfel ma saruta cand ma trimise la scoala domneasca. Pe drum, bonca-bonca, ma impiedicam de toate
pietrele. Inima imi zvacnea cum imi zvacnea cand altii se incercau sa-mi ia zmeul de coada. Si tocmai departe, dincolo de S-tu
stefan, frate-meu se opri si-mi zise:
– Aici e scoala. Scoala!…
Mi se opri rasuflarea. Facui ochii mari. Nu-mi venea sa crez. Aceea sa fie scoala domneasca? Niste case lungi, pitici si
darapanate. Dar n-avea porti inalte de fer, caci n-avea de loc. in fata scolii, o veche pivnita, plina cu gunoi; in jurul ei, o curte
mare cu balarii. Asa case vazusem si eu. Frate-meu ma lasa in curte. O sumedenie de copii tipau, se zbeguiau, sareau intr-un
picior la sodron, se jucau cu samburi de roscova si cu nasturi. Poi asa scolari mai vazusem si eu!… De nu m-ar tranti… si iaca,
frate-meu ma lua de mana si-mi zise incet:
– Sa mergem in clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet sa te inscriu. Cand intrai in clasa vazui o vergea lunga, galbena si
lucioasa, rezemata de masa profesorului, a Domnului. Domnul – un om nalt, slab, cu barba rara si inspicata. Domnul era
incruntat si galben. Domnul striga pe baieti c-un glas ascutit. Baietii stau ca sfintii in banci. Vro trei, cu urechile rosii si aprinse
ca focul, in genuchi, langa o tabla neagra; lacramile le picurau in cartile deschise si aduse la varful nasului. Vergea, lacrami,
urechi rosii, Domn uscat si nalt… Sa dusese curajul!… Dardaiam. si frate-meu, dupa ce vorbi incet cu profesorul, imi sopti:
– O sa te asculte, sa spui tare si deslusit. Si pleca. imi venea sa ma iau dupa dansul. si n-am plans, nu de rusine, ci de frica.
Domnul se uita la mine cu niste ochi osteniti. Intrasem in pamant. Cand deschise gura, mi se paru ca ma si inghite.
– Ei… baiete… de cati ani esti?
– De opt… am implinit la San-Petru… Glasul imi tremura ca si cum mi-ar fi batut toaca pe beregata.
– Stii sa citesti?
– Stiu…
– Scoate „Lectura”. Bag mana in ghiozdanul facut de mama dintr-o foaie de cuadrilat si scot Lupul si mielul. Asa ziceam noi
cartii de citire, fiindca incepea cu: Lupul si mielul… Ceru si el o carte s-o deschise. Mie-mi juca cartea in mani si-mi juca pana
cazu jos. Baietii rasera. Ma aplecai sa iau cartea. Domnul striga asa de tare „tacere”, ca incremenii cum eram, adus de mijloc.
– Ia-ti cartea! Deschide-o la foaia 50 si citeste! Luai cartea. O deschisei. Eu o intorceam la foaia 50, ea se intorcea la foaia
80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentatia.
– Ci zi odata, motologule! Eu, de frica, incepui:
– Tentatia!… Cartea se deschise la foaia 80; si eu, trage-i tare si deslusit:
– Cand – cu – ciuma – lui – Caragea – se – raspandeau – orasenii – prin – sate – si – satenii – prin pustii… Scolarii pufnira in
ras.
– Dastul, vad ca stii. Ce-ai invatat la aritmetica?
– Adunarea, scaderea, inmultirea, impartirea si fractiile vulgare cu adunarea, scaderea, inmultirea si impartirea lor.
– Cat fac 25 de magari si cu 15 boi?
Ma gandii eu, ma razgandii. imi dam cu socoteala: asta nu e adunare, ca frate-meu imi da sa adun tot lucruri de un fel, si
asa zicea el ca este adunarea. Ei, trebuie sa fie inmultire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cat a dat pe un magar si
pe un bou, ca sa pot spune cat fac toti la un loc. Daca vazui ca nu se poate altfel, ma hotarai sa raspund:
– Domnule, nu pot face socoteala pe magari si pe boi, ca tata n-are decat cai… la cai m-as pricepe… Eu stiam ca tata cumparase
un cal, pe Micul, cu 200 de lei. Domnul rase, scolarii pufnira, pe mine ma podidira lacramile.
– Fie si pe cai! Ei, acum sa te vaz! Ma duc la tabla; iau tibisirul; il scap de vro trei ori din mana si incep sa socotesc magarii si
boii in cai, pe pretul Micului, adica pe 200 de lei. Adun 25 de magari cu 15 boi, inmulteasc suma cu 200 de lei si ma intorc spre
profesor. El se uitase in jos si nu vazuse nimic din socoteala mea.Tusesc bine si strig:
– Opt mii , Domnule! Razi Domnul, si razi, si razi! Cand se potoli, zise, privind in tavan:
– Auzi, 25 si cu 15 sa faca 8 000! Monitor general, ia-l si du-l in clasa a doua! Monitorul general ma inhata de maneca si ma
scoase pe use afara. Pe drum imi spuse: „Te-a dat indarat”. Dupa cateva invartituri, deschise o use. Intrai in clasa a doua si dadui
cu ochii de un profesor cu barba alba.
– Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat indarat domnul Petran.
– Ha, ha, tatarul, indarat tatarul… ha, ha, tatarule!… bine, tatarule!… Asa incapui eu pe mana Domnului Vucea. Dupe o luna de
zile intelesesem rostul invataturii si cunosteam bine pe domnul Vucea.Multi ani l-am visat. Chiar acum il vaz inaintea ochilor.
Scund, grasuliu, cu parul marunt si incaruntit, cu barba ascutita, potrivita din foarfeca, mai mult alba, si alba ca zapada in varful
ei netezit; niste ochi verzui, mici si repezi; o fata galbuie, curata si fara pic de sange. Iarna sa cocolosea intr-o bunda cu blana
latoasa, vara insa iti ramaneau ochii la el de frumos ce era imbracat: haina albastrie, pantaloni negri, jiletca de dril nautiu,
calcata si lustruita, un lant de aur, gros ca pe deget.
Si ce curat! isi stergea ghetele cu batista, dadea necontenit bobarnace gunoaielor de pe haine, si dupe bobarnac sufla de
trei ori, scurt si repede, si dupe ce sufla facea din gatlej: „hea, hea”. Dar cand mergea, Domnul Vucea nu era de fel ca ceilalti
oameni. Ne uitam la el de departe. Pasea iute, marunt, usor, ca un soarice, si scuipa in urma cand trecea pe langa murdarii; daca
era noroi, calca din peatra in peatra, tot in crestetul pietrelor, scuturand picioarele ca o pisica. La usea cancelariii isi coprindea
barba in mana dreapta, s-o netezea, ridicand buza de dasupra in sus, ca si cum ar fi marait; mustatile si le clantanea intre degete;
deschidea mana, sufla intr-insa, tusea si intra pe usa binisor, fara sa i s-auza pasii. Lectiile mergeau struna. Nu invata nimeni
nimic.
Clasa avea saisprezece banci; bancile aveau saisprezece „primi” si saisprezece „monitori”; peste monitori erau trei
„monitori generali”: doi de invatatura si unul de „ordine”. „Generalii” ascultau pe „monitori”; „monitorii” ascultau pe „primi”;
„primii” ascultau pe scolarii fara grad. scolarii dau „interes” primilor, primii monitorilor; monitorii ungeau pe generali; iar
generalul de ordine, care nu punea note la invatatura, ci numai insemna, cu o cruce, cu doua si cu trei, pe cei ce nu sta smirna,
cand ii venea lui pofta „sa se auza musca in tavan”, lua ce putea de la monitori, primi si scolari. Generalii bateau pe toti;
monitorii, de la primi in jos; primii, pe scolari; scolarii sa tarnuiau intre dansi.
 Pentru nota „rau” nu dadeai nimic; pentru „binisor”: pane, branza, masline; pentru „bine” faceai bogaciul, simitul si
placinta pe din doua; pentru „prea bine”, pe langa celelalte, mai daruiai arsice si condeie de fer noi; pentru „foarte bine”, ceva
gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-atunci iesisera; „eminentele”, „eminenta mica” (e) si „eminenta mare” (E), cu
ajutorul bancutelor si a jumatatilor de sfant. Generalii aratau monitorilor sa invete „d-aici si pana aici”; monitorii, primilor;
primii, scolarilor. De obicei, Domnul Vucea, cand intra in clasa, noi fiind toti cu ochii pironiti in carte, incepea sa cerceteze
notele. Pe „binisor” ii tragea de urechi, lui „rau” ii tragea la palma cu linia lata, cu nuiaua sau chiar cu linia in patru muchi cand
sa facea foc.Oh! Atunci era nespus de rau! Se scarpina in barba, repede de nu i sa vedeau degetele, si poruncea fara mila:
– Da-i zece tatarului, da-i zece!… ha! tatarul!…zece!… cinci cum o fi si cinci pe dunga! Generalii trageau strasnic. De
cate ori auzeam „jart”, auzeam si „aoleo”! Inima noastra, cat puricele, dodata sa umfla si ni se poticnea rasuflarea. Mi-aduc
aminte ca odata am strans ban cu ban, din ce-mi da mama, pana am facut o jumatate de sfant. Doua saptamani nu luasem decat
binisor si rau. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palma, iar in ziua cand era sa ajung la linia in patru muchi, la „cinci cu o fi si
la cinci pe dunga”, am dat monitorului o jumatate de sfant. in ziua aceea mi-a dat: foarte bine, eminente mici si eminente mari.
Domnul Vucea, vazand asa minune, s-a scarpinat in barba s-a ras, un ras necajit.
– Ha, tatarul, vezi, tatarul, cand vrea invata tatarul, da-i trei pe dunga ca poate si nu vrea! Lunea la Domnul Vucea era de
spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedra, cu capul rezemat in mani, coatele pe catedra. Un scolar repezea
mana in sus, cu doua degete intinse.
– Ha, ce este?… S-a intamplat ceva?
– E de spus, Domnule Vucea.
– Bine, tatarule… spune, tatarule! Si incepea.
– Un geambas da la prastie un cal neinvatat; un copil mic, jucandu-se si nebagand de seama, a intrat in aria calului; calul l-a
calcat in picioare si l-a facut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit si leoarca de sange. Domnul Vucea se cutremura, se
ingalbenea si, incheindu-se la haina, zicea:
– Ha… tatar de copil! Se scula altul si incepea.
– Langa noi au calcat hotii. in casa erau cinci copii. Doi dormeau cu ma-sa si trei cu tat-sau… Mi-e frica sa mai spui, domnule
Vucea… Vucea, tremurand, intreba:
– Pe copii i-au omorat?
– La trei le-au taiat capul cu satarul… celorlalti le-au bagat pumnul pe beregata…
– Oh!… tatarii!… Dar pe muma?
– Mumei nu stiu ce i-au facut… s-au strans-o de gat cu stergarul…
– Vezi, tatarii!… Ce i-or fi facut?… s-au omorat-o blestematii… dar pe barbat?
– Pe el l-au jupuit de la talpi pana la crestet, apoi l-a dumicat bucatele si l-au facut morman in mijlocul casei; in varful
mormanului i-au pus capul cu dintii ranjiti…
– Oh! Oh!… cu dintii ranjiti!… Pripasel, vin-aici, ticalosule!… Vin-aici! Pripasel era catelusul lui cret, de care nu se despartea.
– Vin-aici! striga Domnul Vucea, si incepea sa se plimbe prin clasa. Si al treilea se scula, ca el stie una „mai frumoasa”. Apoi
venea al patrulea s-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai incornorate.
Suna de iesire. Rugaciunea. Sa mantuia clasa. Dupe pranz, tot lunea, era cercetarea vestmintelor s-a palariilor.
Vestmintele sa fi fost curate si carpite. Palariile si caciulele cu baieri pe dupe gat, atarnand pe spate. Domnul Vucea ne lua pe
rand. Dupe el mergeau cei trei generali: unul cu nuiaua, altul cu linia lata si cel mai infiorator, cu linia in patru muchi. Pana sa
cerceteze pe toti, pana sa faca morala unora si pana sa bata pe cei de cuviinta, clopotul suna de iesire. Cu totii saream in
picioare. Un general zicea imparate ceresc, Crezul si Lumina lina. Domnul Vucea umbla binisor si pe furis cu nuiaua in mana,
ca sa umfle pe cei ce n-ar fi stat drepti si smeriti inaintea lui Dumnezeu. Si adeseori, cand ajungeam pe la „si iarasi va sa vie sa
judece viii si mortii”, s-auzea cate un: „jart, trosc, pleosc, aoleo! ha! tatarule!” Iaca lectiile de lunea. Joia dupe pranz nu invatam,
era odihna traditionala de la mijlocul saptamanii. Dimineata era ordinea si invatatura practica. Domnul Vucea, insotit de
generalii armati, intreba pe fiecare in parte o sumedenie de lucruri cu raspunsurile lor stiute de mai nainte.
– Cum trebuie sa vie scolarul la scoala?
– Cu lectiile invatate.
– Cum trebuie sa stea scolarul in banca?
– Drept, cu caciula pe spate si cu ochii pe carte.
– Cum trebuie sa mearga scolarul pe ulita?
– Linistit, sa nu asmuta canii, sa nu injure si sa nu se bata.
– Cate natii sunt in Principatele Unite?
– Mai multe, dar cei mai multi si mai destepti sunt cei patru milioane si jumatate de romani, caci romanul pacaleste pe toti
ceilalti, pe turc, pe muscal, pe neamt, pe tatar, pe popa si pe tigan.
– Cum deosebeste romanul pe grec de roman?
– il pune sa zica: „retevei de tei, miriste de mei”.
– si cum zice grecul?
– Pitigaindu-si buzele, pelticind si stropind, zice: „retavela tela tin de la miliste mela”.
Se ispravea si cu joia. Puneam cartile in ghiozdan, ne rugam pentru „minte, invatatura si sanatate, parinti si profesori” s-o
tuleam la poarca, la arsice si la zmeu. Sambata era randuiala de duminica. Manele, obrajii, urechile, gatul si parul sa fi fost
spalate cu sapun, iar unghiile taiate. incepea inspectia de dimineata. La palma iti tragea cu linia, peste obraji lipea cateva
tatarului, de urechi te incalzea, de par te da cateaua, la ceafa burdusea pe tatar. Cu unghiile era invrajbit rau. Daca nu erau bine
taiate, faceai mana puica, strangand degetele floare, cu unghiile in sus, apoi, cu linia in patru muchi, judeca puica tatarului. si era
judecata grea, ca tipam ca din gura de searpe. Iar Domnul Vucea, jucand pe picioare si scarpinandu-se in barba, ca si cum ar fi
cantat p-o chitara, radea, clipea repede si zicea mereu:
– Fa puica, tatarule!… Iata cum zvacneste tatarul!… parca-l omori… Da-i bine, general! Mai una… mai cinci… si in loc
sa scaza, suia mereu, de ce strigai mai tare. Martea, mercurea si vinerea. Scotea pe un general la tabla ori la harta. Monitorul
general bolborosea capitalele catorva judete, facea pomelnicul partilor de cuvant, incurca pe tabla un caz de inmultire, la al carui
sfarsit n-ajungea niciodata. Domnul Vucea casca, se freca la ochi, se scarpina in barba, pana i se ura.
– Destul, tatarule… Vaz ca stii… Bine, tatarule…Acum sa prindem un tatar… Treci la loc. „Cuvantul de ordine.” Monitorul
general striga cu glas tare:
– Ochii pe carte, gandul la lectie, liniste profunda si far de miscare. Cinci dintr-o data si oprit! „Cinci dintr-o data si oprit”
insemna ca cel ce va misca o mana sau va intoarce capul cat de putintel va manca cinci nuiele la palma si-l va inchide la arest
pana noaptea. Toti incremeneau cu ochii in carte.
Domnul Vucea inchidea ochii. Sa prefacea ca doarme (uneori dormea cumsecade). isi rezema capul in mani, acoperindu-
si fata cu degetele resfirate, ca sa prinda vrun tatar. Dupe un ceas de amortire tampita, ne apuca ameteala. Ne auzeam rasuflarile.
Ideea d-a nu misca ne obosea si capul incepea sa ne tremure. Locul unde fundul testii sa injuga cu sira spinarii ne durea. De era
vara, naduseala incepea sa ne curga pe obraji si pe dupe urechi, in jos, d-a lungul gatului. Cu neputinta ca cei mai slabi sa nu
miste o mana, un picior; sau, gadelati de siroaiele de naduseala, sa nu vrea sa se stearga. Dastul! Nelegiuirea se pedepsea.
Domnul Vucea tresarea vesel de pe catedra, se scarpina in barba si striga multumit:
– Ha, tatarul! Am prins un tatar! General de ordine, cinci si oprit! Cand nu era prinsul era paratul de arsice.
– Ei, ce dracos mai are arsice? intreba Domnul Vucea. si copiii, unii rai, altii din prostie, incepeau:
– Cutare a spalat pe cutare de zece capre s-o miala.
– Ha, tatarul!…
– Cutare are un ciorap plin de solbe.
– Ha, tatarul!…
– Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta si doua din stanga.
– Ha, tatarul!…
– Cutare a facut un „pui-de-giol” de douazeci de capre.
– Ha, tatarul!…
Si pe toti ii insemna. A doua zi trebuia sa aduca ichiurile, caprele, mielele si solbele lucioase, caci altfel ar fi mancat la
palma dimineata, dupe pranz, in toate zilele, pana le aducea. Cel care n-avea atatea arsice plangea la ma-sa si la tat-sau ca sa-i
dea parale si sa cumpere cate ii lipsea. Dupe ce Domnul Vucea umplea cu oase toata cutia de la catedra, venea mezatul.
– Ei, acum sa vedem, cum se vand „gioalele” ? si noi, gata:
– La S-tu stefan, trei capre s-o miala la trei parale.
– La Olteni, patru capre.
– La Delea-Noua, trei.
– La Lucaci, trei s-o miala.
– La Troita, ichiurile p-un firfiric.
Domnul Vucea impartea comoara la care jinduiam cu totii. insemna ce da fiecaruia, si in timp de trei zile trebuia sa-i
aducem banii. in ziua cand primea paralele ne batea fericea… nu batea pe nimeni! Dar cand perdea pe Pripasel… ce noroc pe
unii mai mari! Cate zece se sculau sa spuie ca banuiesc ei cam pe unde sa fie Pripasel.
– Eu stiu o cateluse in cutare ulita…
– si eu alta mai frumoasa, pe dincolo…
– Eu, una alba si creata, a unui doctor…
– Ha, tatarul, e crai ticalosul! Sa mi-l gasiti, ca mahnesc pe cocoana… (Cocoana era femeia lui). Ce crai de tatar!… Mic s-al
dracului… Si indata plecau cate zece dupe Pripasel, dar numai din cei mari si cari dovedeau ca au bani sa cumpere salam, sunca
si carnati, ca sa poata momi pe Pripasel. Dar si noi, cei mai mici, aveam partea noastra. In timpul verii, pe caldura si zapuseala,
Domnul Vucea asuda mult. si tinea la viata ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toti intr-o odaie – clasa noastra avea doua
odai despartite la mijloc c-o use – se dezbraca, scotea camasa si trimetea pe unul mai mic sa i-o usuce la soare. Trebuia sa-i
intindem camasa numai pe pelin, ca altfel „cinci dintr-o data si oprit”. Intr-o zi ma trimese si pe mine. Marturisesc pacatul. Am
trecut pe la putina cu apa si i-am trantit pe camase doua cani, pline, rase. Pana la patru n-a fost cu putinta sa se usuce. si m-am
plimbat de la camase la Domnul Vucea, spunandu-i intruna:
– Nu se usuca, Domnule, e asudata rau. Domnul Vucea n-avea slugi. Afara de bucatareasa, slugi eram noi. Pe cei saraci si
neimbracati nemteste ne insirase pe lista targuielii. Cand ne-a randuit la piata si la bacanie a strigat catalogul.
– Cutare!
– Aici!
– Ha, tatarul… nu e bun… cade cu cosnita…Nu era bun.Fireste ca nu.Era voinic, sanatos, rumen la fata, dar cu pelita subtire,
mani albe, palarie de pai, frumos impletita si ghete lustruite.
– Cutare!
– Aici!
– Bine… Bravo tatarul, bun!… pe lista.Bun! Slab si galben. Cizme groase si mari. Zdrentaros si cu mani crapate.
– Cutare!
– Aici!
– Prost!… Gura-casca… Uita-cosnita… Prost!
Asa. Prost! Cu haine fumurii de vanator, gaitanate cu verde, cu pantaloni scurti si cu cizme de lac. Copil de mosier. Pe
vreme rea venea cu trasura la scoala. Si, ciudat, acestia nu erau buni nici pentru „cinci dintr-o data si oprit”. Cei goi, cei
flamanzi, cei din marginea orasului, cei orfani, cei umiliti, cei batuti – la cosnita. Ne alegea doi-doi. in fiece zi cate o pereche nu
venea la scoala decat ca sa strige: „aici – aici – de rand la piata”. si plecau acasa la Domnul Vucea, in Lucaci. Dupe ce targuiau,
cocoana ii oprea toata ziua la deretecatul casei, batutul saltelelor si maturatul curtii.
Si ce lucruri bune targuia Domnul Vucea din gura pietei! Cum le mancam cu ochii, inghitind in sec! Jimbla calda de la
„Ochi-Albi”, alba, prajita si cu coltuc revarsat. Mirosul, si facea paralele! Dar salamul, dar costita afumata, dar halvaua, dar
migdalele, dar calupurile de ciucalata, dar alunele mari si nautul prajit, dar stafidele galbene si curmalele din cutii! Pe toate le
duceam la incheietura cotului. si cat erau de bune, ca mie-mi lasa gura apa, atat erau de grele. si o data n-a zis Domnul Vucea:
„Na si tie una, tatarule!”
Ce ma chinuiau, din piata pana la cocoana, erau jimbla, salamul, alunele si migdalele. Eu intorceam capul de la cosnita,
dar jimbla si salamul miroseau, iar alunele si migdalele sunau. Erau vii. Jimbla si salamul ma luau de nas; migdalele si alunele
ma luau de urechi; toate ma intorceau spre cosnita in care purtam greutatea unei fericiri straine. Sa fi furat? Oh! taceti!… Nu
stiti de cate ori m-a chinuit acest gand. Si nu m-a oprit morala crestina. Eram sigur ca Dumnezeu ar fi tinut cu mine. Dar de
unde stiam eu ce insemna bacanul intr-un catastiv mic? Si n-ati cunoscut pe cocoana. Nalta, subtire, slaba si cu niste ochi…
Doamne, ce ochi! Ce ochi ascutiti si cum ii jucau in cap! Ochii ei, de m-ar fi tintuit un sfert de ceas, mi-ar fi gaurit fruntea s-ar fi
trecut pe dincolo. Cum ii aduceam cosnita, deschidea catastivul, citea in gand, miscand buzele, apoi se uita la mine: la mani, la
gura, la san, la buzunare. Mi se parea ca ma dezbraca, ca-mi scutura albiturile, rand pe rand, una dupe alta.
Dupe cum ne deprinsese sa fim – lasi, mincinosi, paratori, lenesi – ne-ar fi fost usor sa furam, dar ochii cocoanei erau mai
neindurati ca morala crestina. Eram sigur ca ochii ei, dintr-o aruncatura, cantareau salamul si numarau alunele si migdalele! Ce
vise marete imi sfaramase mie scoala domneasca! in loc de palatele inchipuite, cand ma plimbam cu Grivei si cu pisica in san,
gasisem niste case mici, murdare, cu tencuiala jupuita. in loc de un profesor invatat si bland, cazusem in gheara unui batran
copilaros si rau. il uram, si ura mea, de victima nevinovata, n-avea nici o margine. Sa fi ars casa pe el, m-as fi tavalit de bucurie.
Acasa nu spuneam nimic. Mila mamei s-a tatii mi-ar fi ucis cel din urma pic de mandrie. Ei, cari nu lasasera pe nici unul
din fratii mei sa s-apuce de negustorie, sub cuvant ca pana la stapan trebuie sa fie „slujba”, sa afle ca eu, o data pe saptamana,
slugarnicesc? Nu ma plangeam, dar in fiece seara, cand mama ma punea sa-mi fac rugaciunea, eu o sfarseam cu cuvintele:
„Doamne, indura-te si ia pe Domnul Vucea, ca nu ne invata nimic, ne bate si ne trimete cu cosnita in piata!” Cocoana, si ea mi-
era urata, dar mi-a facut pe pofta inimii, m-a razbunat de un an intreg de chinuri in cea din urma zi de examen. Eu si cu un
prieten eram de rand. De dimineata ne-am dus acasa la Domnul Vuce. Era in halat. Indata ce ne vazu:
– Bine, tatarilor, foarte bine, eminenta mare, c-avem de lucru astazi! Intr-un sopron, ne arata un maldar de hamuri, verzi
de musita si cu alamurile ruginite.
– Iaca, tatarilor, pana diseara e destula vreme sa curatati, sa spalati si sa ungeti hamurile.
– Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, si azi sa sfarseste examenul…
– Bine, tatarilor… nu face nimic… stiu eu ca sunteti baieti buni…
Domnul Vucea avea o cabrioleta si doua perechi de hamuri. Cand venea vacanta cumpara un cal, cand incepea scoala il
vindea.Amandoi, si abia duceam hamurile. Noroc ca, daca eu eram de 9 ani, prietenul meu implinea 14.Curtea era mare si cu
iarba deasa, presarata cu pajuri galbene de papadie.Sub un nuc batran, o fantana.Langa ghizdurile ei, incepuram a freca cu
moloz.Domnul Vucea iesise in pridvor, gata sa plece la scoala. Dodata, se auzi glasul intepat al cocoanei:
– Asculta, unde pleci?
– La scoala, Bibiloi.
– Dar Pripasel? E o saptamana si nu l-ai gasit.
– Un tatar, Bibiloi, un craidon blestemat… O sa-l gasim… Am trimes cincisprezece scolari…
– si vino incoa odata!
Domnul Vucea, tremurand, intra in casa. Cearta incepu de la targuielile de tara, caci a doua zi de examen trebuiau sa
plece.
– N-ajunge!
– Ba ajunge…
– Icrele n-ajung!
– Ba ajung…
– Castanele n-ajung!
– Ba ajung…
– Salam ai luat putin!
– Ba e destul…
 Atunci vocea cocoanei se ascuti si se ridica sus de tot:
– Ajunge? ai?… E destul? ai?… Cand zic eu ca n-ajunge si nu e dastul?..si, dupe tipat, se auzi „jart, jart, trosc, pleosc”. Iar
Domnul Vucea, dupa fiece trosnet, zicea repede:
– Ce faci, Bibiloi? Stai, Bibiloi! Nu da, Bibiloi! Cumpar, Bibiloi!Cobori treptele pridvorului cu fata rosie ca racul.Ce minune!
Ce bucurie pe mine! Eu socotisem ca numai el da altora „cinci dintr-o data si oprit”. Strasnice „cinci” mancase Domnul Vucea!
Lesinasem de ras. Prietenul meu zicea necontenit:
– Ce faci, Bibiloi?… Stai, Bibiloi!… Nu da, Bibiloi!… Cumpar, Bibiloi!…Abia ma potolii. imi stersei ochii de lacrami si
intrebai pe prietenul meu:
– Cum se poate?… Cucoana sa bata pe Domnul Vucea?…El imi raspunse cu un aer siret:
– il bate. Cu a de astazi, eu stiu de patru ori. il bate. Ea e mai mica si el e prea mare. Ea e tanara si el batran…Nu pricepui nimic.
Mai mici ce eram noi, mai tineri ce eram, si tot el ne batea pe noi…si frecand curelele:
– Dumnezeu sa-i dea zile multe cocoanei, ca tot ea, pan-o muri, o sa fie mai mica ca dansul. Pe seara, sfarsind frecatul si unsul
hamurilor, trecusem in clasa a treia. Cand intrasem in scoala domneasca eram de opt ani, stiam cele patru operatii si fractiile.
Acum eram de noua ani, trecusem in clasa a treia, si nu mai stiam decat adunarea si scaderea. Dar ce-mi pasa mie!… scoala
domneasca…s-am plecat vesel acasa. Grivei, ca totdauna imi iesi inainte, dadu din coada si-mi linse manele.
– Mai Grivei, mai, sa te fereasca Sfantul de scoala domneasca! A doua zi ma simtii liber. Iertasem pe Domnul Vucea.
 Un pedagog de școală nouă
de Ion Luca Caragiale

D. Marius Chicoș Rostogan, distinsul nostru pedagog absolut, și-a început cariera printr-o memorabilă conferență
didactică.
Vom da aci mai la vale conferența în rezumat, apoi câteva note, luate după natură, despre activitatea în praxă a
eminentului pedagog.
Trebuie prealabil să spunem că d-sa, totdeauna înainte de e și i, pronunță pe:
n ca gn franțuzesc,
t ca k,
d ca gh,
g ca j,
c ca ș.
Aceasta pentru ușurarea citirii citatelor din vorbirea d-sale, pe cari voim să le transcriem pe cât se poate cu
pronunțarea lor originală. Cititorul va suplini părțile din cale afară originale, pe cari ne-a fost prea greu să le
transcriem exact, ca de ex. gn și g.

Conferință[modifică]
"Onorat aughitoriu,
Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenăre și apoi numai doară ghespre
metoda intuikivă și ghespre răspunsurile neapărake, nețăsitake ghe lojica lucrului, amăsurat inkelijinții școlerului!"
Așa începe d. conferențiar. Cui nu a asistat la conferența aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul pune
întrebările și presupune și răspunsurile. Așa că urmarea, deși s-ar părea o conversație între pedagog și școlar, este
însuși corpul conferenții. Iată rezumatul acestei superioare opere didactice.
Urmează conferențiarul:
Pedagogul: No! ce-i grămakica?
Școlerul: Grămakica iaște...
Pedagogul: No că-z ce iaște? că-z doar nu iaște vun lucru mare.
Școlerul numai apoi se reculeje și răspunghe: grămakica iaște o știință ghespre cum lucră limba și lejile mai apoi la
cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.
Pedagogul: Bravo, mă! prostovane! (îi zic așe doară nu spre admonițiune, ci spre înghemn și încurajare). No,
acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? Școlerul, la întrebarea aceasta a mea doară, musai să
răspunză, nețăsare, amăsurat priceperii și rățiunii sale:
Școlerul: În substankive care se văd și substankive cari nu se văd - reșpeckive concreke și abstracke!
Pedagogul: Apoi merem mai gheparte pe ogorul pedagojic și punem cheskiunea doar:
Ați auzit voi, copii, ghespre jăn? Ce iaște jănul?
Școlerul răspunghe: Jănul e cumu-i lucru: masculin, femenin și ekerojen au neutru, reșpeckive ghe bărbat, ghe
femeie și ghe ce nu-i nici bărbat, nici femeie.
Pedagogul: Esemple doară...
Școlerul apoi musai se exprime astfel:
Calul îi substankiv masculin; iel se schimbă în iapă, ș-apoi ghevine femenin.
Pedagogul: No! dar neutru?
Școlerul (inoțent cumu-i, el nu poake da exemplul aghecvat; eu, pedagogul, atuncia-s gata să-i dau ilustrățiunea
keoriei)...
Pedagogul: Neutru! Neutru mai apoi, dacă-i calul masculin și iapa femenină, neutru-i catârul, carele nu-i nici cal, nici
iapă, nici măgar, nici cal: e catâr, aghică corșitură, ghe îmbele jenuri, și mai gheparke pentru aceea se conzultă
zoologhia, care-i o altă știință naturale, și doară naturalia non sunt turpia!...
După aceea doară, școlerul musai să fie, în rățiunea să puerilă, eghificat pe gheplin ghe jănurile tutor
substankivelor.
Vine numai dup-aceea cheskiunea makemakică... Spune-ne tu doară, Bârsăscule! (zic eu școlerului) ce înțăleji tu
prin curbă, o linie curbă?
Școlerul: Care nu-i ghireaptă...
Pedagogul (zâmbind cu bunătate): No! care nu-i ghireaptă, bine! da' cumu-i, dacă nu-i ghireaptă?
Școlerul mai apoi vine la aceea înduplecare a rățiunii că musai va să răspundă minken:
E o linie oablă, oablă, care mere și mere și mere și iarăși se-ntoarnă ghe unghe o purces.
Pedagogul (jucându-și serios rolul): Bine! răspuns limpeghe! chiar! reșpeckive esact... No acuma, spune-ne cine au
invăntat numerele?
Școlerul acuma, după memorare numai, căci memoria e, cum zice Tubinghen, pur animală, răspunghe ca animalul:
numerele pare, reșpeckive cele cu soțiu, le-au invăntat Pitagora, iar mai apoi cele impare, reșpeckive cele fără
soțiu, le-au invăntat Eratoskenes!
Bravo!
Cum veghe, onoratul aughitoriu, toake răspunsurile școlerului după metoada intuikivă moghearnă sunt nețesitake
prin lojika lui, proprie vorbind născândă, dar completaminke formată printr-o educățiune aghecvată cercustanțelor,
probăluike ca gherivând ghin natura noastră, carea lucră pe cum e mânată mai gheparke.
Într-o viitoare conferență, vom cuvânta apoi ghespre această natură iarăși în aplicățiunile sale în raport cu
pedagojia, cu beserica și cu ișcoala!
(Aplauze. A doua zi, pedagogul nostru este numit în slujbă profesor "ghe pedagojie în jenăre și ghe limba makernă
în șpețial". Să-l vedem la lucru.)

O inspecțiune[modifică]
Profesorul: Că-i onorat domnul inșpectore va binevoi doară un momânt să asculke aplicățiunea metoaghii intuikive.
Inspectorul se așează, scoate carnetul și condeiul și ascultă.
Profesorul: Mă! prostovane! tuala ghe colo.......... Spune-ne tu doară: ce iaște ființă și ce iaște lucru, mă?
Elevul: Lucrul, dom'le, este care nu mișcă, și ființă pentru că mișcă!
Profesorul: No! dar ornicul meu... prostule! ființă-i ori lucru?
Elevul: E lucru, dom'le!
Profesorul: Că'z doar mișcă, mă! auzi-l! (bagă ceasul în urechea elevului).
Elevul (ferindu-se): Da, dar dacă nu-l întoarcem, nu mișcă.
Profesorul (satisfăcut): Bravo! (cătră domnul inspector:) Ș-apoi doar ăsta-i ghintre cei meghiocri... Bine! (Elevul
trece la loc.) Tu, mă! ălălant ghe lângă el... Câke picioare are boul, mă?
Elevul: Patru, dom'le!
Profesorul (vesel): Ei, pe dracu! că-z doar n-o să aibă șapke!... și ce e boul cu patru picioare? lucru ori ființă? Ha?
Elevul: Ființă, dom'le!
Profesorul: Dar masa ființă-i?
Elevul: E lucru, dom'le!
Profesorul: No! că-z n-are și ea patru?
Elevul: Da, dar nu se mișcă, dom'le!
Profesorul (și mai vesel): Ei! pe dracu! să se miște... poake doar că cu șpirikismus!
Inspectorul (tușește tare și caută să schimbe vorba): Mă rog, cum îl cheamă pe elevul acesta?
Profesorul: Anibal Ioanescu.
Inspectorul: Răspunde bine.
Profesorul (cu siguranță): Că-z ăsta-i ghintre cei bunișori!... No! la gheografie acuma... Mă! tu ghe colo... Spune-ne
tu doară toake ștakele Europei.
Elevul: Franța, dom'le.
Profesorul: Franțiia, bine!
Elevul: Anglia, dom'le.
Profesorul: Iaște!
Elevul: Germania, dom'le.
Profesorul: Ghermania.
Elevul (se pornește repede. - Profesorul dă din cap afirmativ la fiece nume de stat cu satisfacție și cu
mândrie): Elveția, Rusia, Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Turcia, Bulgaria, România, Serbia, Muntenegru și Grecia...
dom'le!
Profesorul (încruntându-se): Și apoi mai care, mă?
Elevul: Atâtea, dom'le!
Profesorul (începând să scrâșnească): Dar Șpania, mă?
Elevul (intimidat): Și... Spania, dom'le!
Profesorul (mai aspru): Dar Șpania, unghe-i Șpania?
Elevul: ...?!
Profesorul (magistral): Șpania-i lângă Portocalia, mă boule, și vițăversa!
Elevul (aiurit): Și... Spania și Portocalia, dom'le!
Profesorul (din ce în ce mai sus): Și mai care?
Elevul (pierdut): Virțăvercea, dom'le!
Profesorul (indignat): Nu Vițăvercea, mă! Dănimarca, mă! Dania, mă! (Șoptind amenințător printre dinți:) Dania
tătână-tău! (Energic:) Merji la loc, boule!
Elevul pleacă obidit la loc.
Inspectorul (conciliant): Ei, oricum, tot a știut destul de bine.
Profesorul (încă fierbând de ciudă): Pe dracu! știut! Traiane Ghiorghiescule! Vină tu... Spune-ne tu doară, s-audă și
onorat domnul inspector: dacă sunt în lume apoi câte le veghem doară, cine le-au făcut pe toate?
Elevul (sigur): Natura, dom'le!
Profesorul (zâmbind cu bunătate filozofică): Ei, pe dracu! Natura!... Dar pe Natura aia cine au făcut-o, mă
prostovane?
Elevul: Dumnezeu, dom'le!
Profesorul: Dar vezi bine că Dumnezeu, că-z doar nu tată-tău și mumă-tă!... No! acuma... noi, românii, musai doară
să șkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi?... ghe unghe?... spune!
Elevul (energic): De la Traian, dom'le!
Profesorul (făcând cu ochiul inspectorului, care stă în admirație): Și cine era Trăian?
Elevul: El era un om bun!
Profesorul (emoționat): Bun, drăguțul ghe el! zic zău lui Dumnezău, bun!... și cu cine s-au bătut el?
Elevul (brav): Cu turcii!
Profesorul (râzând cu mult chef): Pe dracu! Că-z unghe erau turcii până atunci în Europa... Mai târziu doară apoi s-
or ghescoperit turcii... (Puternic:) Cu dacii, mă!
Elevul (mai brav): Cu draci!
Profesorul: Că zău lui Dumnezeu că cu draci s-o bătut!... Dar mai apoi, Ștefan cel Mare și Michaiu Bravul cine au
fost?
Elevul (mândru): Ei erau oameni buni.
 Profesorul (aprobând cu tărie): Buni, mă !... și s-au bătut...
Elevul (cu multă mândrie națională): Cu draci!
Profesorul (entuziast): Cu draci! zic zău lui Dumnezeu!... Merji la loc!... Bravo, prostovane! (Către inspector, care e
transportat:) Că-z ăsta doară iaște un școler emininke!
Inspectorul: Are și mult talent!
Profesorul (cu siguranță): Ei! pe dracu, talent! că-z talent nu-i doar ghe vreo samă! asta-i lucru anticvat... Cu
metoaghele mogherne doară, totul zace numai în aplicățiune!... No! la muzică acuma... Spune-ne, Popăscule: ce-i
muzica?
Elevul: Muzica este care cântă, dom'le.
Profesorul (nemulțumit): Nu așa, loază! Nu cuvânta doară ca râtanii... vorbește ca școlerii. Dă-ne tu numaighecât
ghefiniția chiară și agkecvată!
Elevul: Muzica este...
Profesorul: Ce?
Elevul: Este când...
Profesorul (foarte nemulțumit și repetând definiția): Muzica iaște aceea care ne gâghilă urechile într-un mod
plăcut... (pântre dinți, aparte, școlarului:) Ia sama doară să nu ți le gâghil eu ție într-un mod neplăcut! (Se aude
clopotul de ieșire.)
Inspectorul (se ridică; copiii fac și ei ca inspectorul): Domnule profesore, sunt foarte mulțumit. Metoda dumitale e
admirabilă...
Profesorul (tăindu-i vorba cu mândrie): Că-z asta doară e metoada lui Peștaloțiu!
Inspectorul (urmând): ...și zelul dumitale vrednic de laudă... (Către elevi:) Voi, băieți, căutați a profita de știința
bunului vostru profesore și nu uitați că de la voi așteaptă mult patria, România, pentru viitor!
Profesorul (conducând cu multe reverențe pe inspector și încântat de rezultat): Că-z eu ce le tot spun boilor, onorat
domnule inșpectore?... Apoi dacă-s porci și n-au ghestulă aplicățiune!

Ajunul examenelor

Profesorul: No! mâne apoi începem doară! Câți ghintre voi au ștuduit, or mere mai gheparke; câți au fost putori și n-
au ștuduit, trebuie că rămân repekinți. Acuma doară numai să vă muștruluiesc că cum să fiți la aceea înălțime la
carea caută a fi școlerul întrucât priveșke educățiunea prințipială, respeckive la o conduită exămplară față ghe
azistenții cari vor fi ghe față. (Către un școlar din fund:) Închighe gura, boule, că-ți întră musca... (Băieții
râd.) Silențium!... Școlerul caută să fie curat îmbrăcat...
Școlarul Ionescu: Mie mi-a făcut mama haine nouă, dom'le.
Profesorul: Ei! mă-ta! că-z doară nu era să ți le fac eu! (Râsete.) Silențium, măgarilor! Educățiunea prințipială mai
apoi ne obligă la reșpect cătră cei mari, și la înfățișare moghestă, carea iaște ca un ghecorum al juneții... (Răspicat
și sever:) Că pe carele îl voi veghe că rânjăște, ori se zbenguiaște, apoi minken acelui măgar i-oi lunji eu urechile...
măcar de-ar fi ficior ghe Erzherzog!...
Școlarul Popescu: Dom'le, tata a zis că să-i spui de câte ori ne tragi de ureche, ca să vorbească la Cameră.
Profesorul (cu ton de mângâiere): Că-z astea nu le-am spus pentru kine. Pe kine doară ke cunosc ca un școler
emininke... Le-am spus numai păntru porcii eilanți!... No! acuma să probăluim câke o târă ghin makerie...
Popăscule! (O plesnitoare și-apoi alta și-ncă una pocnesc în zidul din spatele profesorului; acesta sare în sus
speriat.) Hoghi o fene eghemek! [magh. sa o ia naiba] Cine a fost porcul și măgarul...? (Toată clasa râde.) Cine?...
Minken musai să aflăm cine nu a știut reșpectul? (Fierbe de ciudă.)
Mai mulți școlari: Popescu, dom'le!
Profesorul: Popăscu? Nu se poake... Popăscu doară-i un școler emininke.
Școlarii: Popescu, dom'le!
Profesorul: Acela care mai face asta, lasă-l apoi doară... Popăscule... dacă cineva ke-ntreabă să-i spui numai câke
operațiuni avem în aritmekică, cum vei răspunghe?
Popescu: Trei, dom'le.
Profesorul: Nu-s mai mulke?
Popescu: Cinci.
 Profesorul: Nu-s mai puține?
Popescu: Două.
Profesorul: La ghereptul vorbind, sunt numai două în prințipiu, sporire și scăghere ghe unitake; numai doară, după
diferănțiarea lor în praxă, ghevin că-s patru; aghițiunea, substracțiunea, multiplicățiunea și ghiviziunea. No! bine! meri la loc...
Spune numa lui tată-tău să vină mîne să ne onoreză. (Altă plesnitoare.) ...O fekete kukio! [magh. lit. câine negru; fig. diavol]
Cine-i porcul și măgarul?
Toți: Popescu, dom'le!
Profesorul (necăjit): Silențium! Ioanescule! dacă cineva ke întreabă că-s câke-s emisferele pământului tu ce vei
răspunghe?
Ionescu: Două, dom'le!
Profesorul: Nu-s mai mulke?
Ionescu: Nu, dom'le!
Profesorul (iritat): Ba da, loază!
Ionescu: Care, dom'le?
Profesorul: Acele care sunt, boule! emisferul austral, emisferul boreal, mai gheparte apoi emisferul oriental și emisferul
ocțidăntal, măgarule! Meri la loc, vită! Vine mâni-ta mâne?
Ionescu: Nu, dom'le, că spală la mama lui Popescu.
Profesorul: No bine, că-z tot n-avea ce procopseală să vază. (Un pumn de plesnitori; profesorul sare cât colo.) O fene ș-o
fekete kukio! (Turbat:) Care e iar măgarul și porcul care n-are reșpect?
Toți: Popescu, dom'le... (Râd.)
Profesorul (potolindu-se): No! Silențium! Luați aminke doară la muștruluiala care v-am făcut... Mâne este ziua când
pukem zice, pedagoji și școleri, față cu onorata azistență care va fi ghe față, finis coronat opus... În educațione e
virtuke... (Copiii fac zgomot... Popescu se caută să mai găsească o plesnitoare. Profesorul iese repede, înjurând teribil.)
Examenul anual
Două mahalagioaice asistă la examenul copiilor lor.
Profesorul, pedagogul nostru absolut, ascultă pe copiii mahalagioaicelor.E foarte aspru și fără chef.Mamele stau
înțepate pe scaune, unde s-au așezat fără să fie poftite.
Profesorul (către elevul Popescu, care n-a răspuns la trei întrebări): No, prostule, dacă nu știi pe estea, care-s ghe tot
simple și jenărale, apoi spune-ne rațiunea pântru care românii au kins să urmeză o polikikă jermână pe timpul lui Mihaele
Bravul?
Popescu: ...?
Profesorul: No, spune odată!
Popescu: ...?
Profesorul (energic): Meri la loc, boule! (Către mama. lui Popescu care este foarte mâhnită): Că-z prost l-ai făcut,
cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce. (Mama lui Popescu plânge), Că-z geaba te mai bocești acuma, nu-l
mai dreji. Are să mai steie încă șapke ani repekinke... Ionescule! (Mama lui Ionescu tușește foarte mișcată.) Cumu-i pământul,
mă?
Ionescu: Mare dom'le!
Profesorul: Pe dracu' mare! L-a măsurat mâni-ta să vadă mare-i? Pe lângă alke astre, bunăoară Saturnus, au Neptunus,
au Iupităr, pământul nostru doară-i o scârbă! Nici cât să chiorăști un șoarece... Nu-i vorbă ghe mare, mă prostovane! E vorba
cumu-i?
Ionescu: Se-nvârtește, dom'le.
Profesorul (răstindu-se puternic, mama lui Ionescu se sperie): No, apoi? Dacă se învârke, cumu-i? În trei colțuri, animale?
Ionescu: Nu, dom'le!
Profesorul: No, dar?
Ionescu: Rotund.
Profesorul: Vezi, așa, loază!

(Se face un zgomot la ușă. O doamnă din înalta societate – doamna Ftiriadi – intră împreună cu un mops gras, care vine să se
gudure pe lângă pedagog.)
Profesorul (întâmpinând-o foarte emoționat): Onorată doamnă, eu încă mă recomand (ia cățelul în brațe).
Doamna Ftiriadi (foarte volubil și pe un diapazon mult mai-nalt): Am venit pentru băiat... Să-ți spun drept că nu vream
să-l aduc să dea examen la școala publică, nu vream să se amestece cu fel de fel de băieți rău crescuți... Dar a stăruit tată-său...
zice că e ordin de la minister... și de-aia l-am trimes la d-ta, care-i cunoști caracterul lui ambițios, de când îi ești meditator.
Profesorul: Binevoiască numai onorata doamnă să ieie loc. (Cătră Ionescu, care așteaptă în picioare:) Tu meri la locu-ți...
De hatârul mâni-tii, pe kine nu ke las repekinke! No! meri!
 (Ionescu merge la loc.)
Ioneasca (ridicându-se): Sărut mâna!
Profesorul (demn): No bine! poți mere. (Ia scaunul Ioneaschii și-l pune lângă doamna-nou-sosită, și așază cățelul pe el;
mopsul, mulțumit, îl linge pe nas. Mahalagioaicele ies foarte umilite.) No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă și ilustra
matroană, onorata ta mamă: nu-i așa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile și mai apoi în al patrulea
în 366 ghe zile?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care, foarte satisfăcută, se scoală de la locul ei, drege cravata
băiatului, îl sărută și se așază iar la loc: No, nu-i așe că presiunea se ghemonstră sufițiente prin cele două emisfere (doamna
Ftiriadi tușește tare) ghe Maggheburg?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul (cătră clasa întreagă): No, boilor, vegheți numai exămplu ghe aplicățiune! (Către micul Ftiriadi:) No, încă una
ș-apoi basta! Spune-ne: nu-i așe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, și Makias Corvin, și-apoi dup-aceia doară toți magnații maghiari
fost-au români ghe-ai noștri?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul: Bine! Bravo!! Emininke!!!
Doamna Ftiriadi: Mersi, domnule profesor... Sunt foarte mulțumită... o să-i spui și lui Ftiriadi câtă osteneală-ți dai cu
copiii...
Profesorul: Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea. Datoria ni-i să luminăm jenărațiunile june; că-z fără instrucțiune și
educățiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existență, și cine-i învins, apoi acela dă-l dracului! vorba
lăkinească: una salus vickis nullam șperare salukem!
Amintiri din copilărie de Ion Creangă

Calul Bălan

Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a
mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei
părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii.

Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată
puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de
vuia satul de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste
satului lor. Și părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai pomi s-au
pus în țintirim, care era îngrădit cu zăplaz de bârne, streșinit cu șindilă, și ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericii pentru
școală; ș-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădița Vasile a Ilioaei, dascălul
bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic, și sfătuia pe oameni să-și dea copiii la învățătură. Și unde nu s-au adunat o
mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiat prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. Și cea dintâi
școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din
carte, dar și din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece…

Și ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung, și după ce-a întrebat de dascăl, care
cum ne purtăm, a stat puțin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului Calul Balan și l-a lăsat în școală.

În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de școală nouă, un drăguț
de biciușor de curele, împletit frumos, și părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este și hramul bisericii din
Humulești… Apoi poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa, din când în când, câte unul, și
ceva mai grosuț, dacă se poate… Bădița Vasile a zâmbit atunci, iară noi, școlarii, am rămas cu ochii holbați unii la alții. Și a pus
părintele pravilă și a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieții și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a
învățat peste săptămână; și câte greșeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-i
ardă școlarului câte un sfânt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprințară și plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei,
sărmana!

— Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui.

Și cu toată stăruința lui Moș Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mâncat papara, și pe urmă ședea cu mâinile la ochi și
plângea ca o mireasă, de sărea cămășa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniți. Iar părintele, ba azi, ba mâine,
aducând pitaci și colaci din biserică, a împărțit la fiecare, de ne-a îmblânzit, și treaba mergea strună; băieții schimbau tabla în
toate zilele, și sâmbăta procitanie. Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, așa, câteodată; căci, din bățul în care era așezată fila cu
cruce-ajută și buchile scrise de bădița Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ș-apoi, dă, Doamne, bine!
în lipsa părintelui și a dascălului intram în ținterim, țineam ceaslovul deschis, și, cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și
bondarii la ele, și, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muștelor!
Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele și, când le vede așa sângerate cum erau, își pune mâinile în cap de
necaz. Și cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Balan și a ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile
cuvioaselor muște și ale cuvioșilor bondari, care din pricina noastră au pătimit.

Nu trece mult după asta, și-ntr-o zi, prin luna lui mai, aproape de Moși, îndeamnă păcatul pe bădița Vasile tântul, că mai bine nu
i-oi zice, să pună pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitească. Nică, băiat mai mare și înaintat în învățătură până la
genunchiul broaștei, era sfădit cu mine din pricina Smărăndiței popii, căreia, cu toată părerea mea de rău, i-am tras într-o zi o
bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște… Și Nică începe să mă asculte; și mă ascultă el, și mă ascultă, și unde nu s-
apucă de însemnat la greșeli cu ghiotura pe o draniță: una, două, trei, până la douăzeci și nouă. Măi!!! s-a trecut de șagă, zic eu,
în gândul meu; încă nu m-a gătit de ascultat, și câte au să mai fie! Și unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor și a
tremura de mânios… Ei, ei! acu-i acu. Ce-i de făcut, măi Nică? îmi zic eu în mine. Și mă uitam pe furiș la ușa mântuirii și tot
scăpăram din picioare, așteptând cu neastâmpăr să vină un lainic de școlar de afară, căci era poruncă să nu ieșim câte doi
deodată; și-mi crăpa măseaua-n gură când vedeam că nu mai vine, să mă scutesc de călăria lui Balan și de blagoslovenia lui
Nicolai, făcătorul de vânătăi. Dar adevăratul sfânt Nicolai se vede că a știut de știrea mea, că numai iaca ce intră afurisitul de
băiat în școală. Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre ușă, ies repede și nu mă mai încurc primprejurul școlii, ci o iau la
sănătoasa spre casă. Și când mă uit înapoi, doi hojmălăi se și luaseră după mine; și unde nu încep a fugi de-mi scăpărau
picioarele; și trec pe lângă casa noastră, și nu intru acasă, ci cotigesc în stânga și intru în ograda unui megieș al nostru, și din
ogradă în ocol, și din ocol în grădina cu păpușoi, care erau chiar atunci prășiți de-al doilea, și băieții după mine; și, până să mă
ajungă, eu, de frică, cine știe cum, am izbutit de m-am îngropat în țărnă la rădăcina unui păpușoi. Și Nic-a lui Costache,
dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmălău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; și se vede că i-a orbit
Dumnezeu de nu m-au putut găbui. Și de la o vreme, nemaiauzind nici o foșnitură de păpușoi, nici o scurmătură de găină, am
țâșnit odată cu țărna-n cap, și tiva la mama acasă, și am început a-i spune, cu lacrimi, că nu mă mai duc la școală, măcar să știu
bine că m-or omorî! A doua zi însă a venit părintele pe la noi, s-a înțeles cu tata, m-au luat ei cu binișorul și m-au dus iar la
școală.

— Că, dă, e păcat să rămâi fără leac de învățătură, zicea părintele; doar ai trecut de bucheludeazla și bucherițazdra: ești acum la
ceaslov, și mâine-poimâine ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învățăturilor, și, mai știi cum vine vremea? poate să te
faci și popă aici, la biserica Sfântului Nicolai, că eu pentru voi mă strădănuiesc. Am o singură fată ș-oi vedea eu pe cine mi-oi
alege de ginere.

Realizează un text argumentativ =Pedeapsa este o metodă eficientă de educație? Textul CalulBalan