Jocurile la romani

Jocurile de copii
În anii în care se aflau sub supravegherea mamei, copii romani, ca toţi copii de pretutindeni şi
dintotdeauna, se jucau pentru a-şi cheltui surplusul de energie. Jocurile variau după locul unde trăiau
părinţii lor, după mijloacele materiale pe care aceştia le aveau, dar unele din ele aveau un caracter
general, fiind cunoscute de toţi. Se poate distinge identitatea sau asemănarea unora cu jocurile copiilor
din zilele noastre, trăsături care contribuie la conturarea unei lumi a vârstei fără griji: construirea de
căsuţe din bucăţi de lemn, călărirea unei trestii lungi, jocul „cu soţ sau fără”. Ultimul joc se juca astfel:
un copil ţinea strâns, în pumnul închis al unei mâini, pietricele sau alte obiecte mărunte, iar altul trebuia
să ghicească dacă ele erau cu soţ sau fără soţ.
Frecvent era jocul cu moneda: un copil arunca o monedă în aer, iar altul trebuia să ghicească, înainte ca
ea să cadă pe pământ, dacă partea deasupra era aversul sau reversul.
Se cunoştea pentru joc titirezul, dar de răspândire mai mare se bucura jocul cu cercul (orbis, throcus).
Cercul era rostogolit înainte de către copil cu un băţ drept sau încovoiat, aşa că îl ţinea în direcţia dorită.
Cercurile erau de diferite mărimi şi unele aveau fixate pe margini inele sau clopoţei, aşa că în cursa lor
emiteau şi anumite sunete plăcute.
Copiii ceva mai mari se jucau cu mingea (pila), a cărei învelitoare exterioară era, de obicei, colorată cu
diverse culori sau împodobită cu diferite desene. Mingile erau de diverse mărimi, destinate fiecare unor
jocuri deosebite: un fel de balon umflat cu aer (follis), care se arunca cu mâna de la un jucător la altul,
fără să fie permis a atinge pământul; cu o minge mai mică (harspastum) se jucau copiii împărţiţi în
două tabere, după anumite reguli; o minge strânsă şi tare era folosită la un joc între trei jucători aşezaţi
în triunghi, care-şi aruncau mingea unul altuia cu mâna stângă.
Un joc preferat al copiilor era cel cu nucile, fiind atât de frecvent încât copilăria era identificată cu el;
părăsirea jocului respectiv, a devenit sinonim cu trecerea vârstei copilăriei. Erau şase variante ale
acestui joc, una constând din aşezarea pe pământ, în triunghi, a trei nuci, iar o a patra trebuia să fie
lăsată să cadă de la o anumită înălţime, aşa încât să se aşeze deasupra lor fără să le mişte din loc; cel
care reuşea câştiga nucile. O altă variantă consta în aşezarea mai multor nuci în şir pe pământ, apoi în
rostogolirea uneia de pe un plan înclinat în direcţia lor; nuca din şir atinsă de cea rostogolită era
câştigată.
Unele jocuri de copii aveau un caracter de imitaţie a oamenilor mari şi a activităţilor lor: „de-a
soldaţii”, „de-a judecătorii” etc., sau erau jocuri „de societate”, în care erau puşi în situaţia de a
deprinde imaginaţie, abilitate şi forţă fizică.
În jocul „de-a călăreţii” unii copii jucau rolul de cai, fiecare luând în spate un călăreţ; aceştia apoi se
încăierauîntre ei, „făceau război”, câştigând cei care izbuteau să doboare mai mulţi călăreţi, cu cai cu
tot. Uneori „caii” erau prinşi la căruţă, trebuind să-l tragă pe celălalt copil, care făcea uz şi de bici.
Într-un alt joc, un copil era aşezat într-un loc fix, stabilit ca ţintă, cu ochii legaţi, îar ceilalţi copii se
ascundeau. În momentul când cel legat la ochi se ridica sa-i caute, aceştia se repezeau asupra ţintei, iar
ultimul sosit era următorul legat la ochi.
Unele jocuri se consideră că au avut o influenţă greacă. Printre acestea figura un fel de joc „de-a baba
oarba”, în care un copil legat la ochi încerca să-i prindă pe cei din jurul lui, în timp ce aceştia îi
spuneau tot felul de vorbe şi căutau să-l abată din din drum pentru a nu fi prinşi; cel care era totuşi
prins, era legat la ochi şi jocul continua.
În unele jocuri de copii se manifesta şi spiritul lor de păcăleală şi de şagă la adresa oamenilor mari; unul
din acestea consta în lipirea unei monede, în aşa fel încât să fie zărită de un trecător, care încerca să o
ridice cu greu, spre marele haz al ştrengarilor care stăteau ascunşi şi tâdeau pe seama celui păcălit.
 

Nicolae Lascu, Cum trăiau romanii, Ed. Ştiinţifică, 1965

Spectacolele la romani Un loc important în viaţa de toate zilele a romanilor îl ocupau diferitele jocuri şi spectacole
cuprinse sub numele general de ludi. Acestea se desfăşurau cu prilejul numeroaselor sărbători religioase, după
îndeplinirea riturilor şi efectuarea sacrificiilor prescrise. Numărul mare al zilelor de sărbătoare, însoţite de procesiuni,
jocuri şi spectacole de tot felul, care cuprindeau mai mult de jumătate din an, a făcut ca Roma să rămână cu această
imagine de-a lungul veacurilor. Jocurile erau organizate de stat prin magistrații numiți edili(aediles) sau de persoane
particulare. Existau trei tipuri de spectacole: ludi circenses, ludi gladiatorii și ludi scaenici. Ludi Se desfăşurau la început
într-un loc care prin însăşi conformaţia lui naturală era potrivit pentru procesiuni şi alergări de cai. Acest loc era o vale
(Vallis Murcia) cu pante domoale, care despărţea Palatinul de Aventin, lungă de 600 m şi lată de 150 m. La început s-au
făcut lucrări sumare pentru transformarea acestei văi într-o pistă şi pentru a o face accesibilă unui număr cît mai mare de
spectatori. Spectacolele de circ (ludi circenses) Pe timpul lui Cezar, când în Circul cel Mare (Circus Maximus), căci
acesta a fost numele lui, aveau loc şi alte spectacole în afara alergărilor, ca lupte cu fiarele sălbatice, lei, elefanţi etc,
între pistă şi spectatori s-a săpat un şanţ larg şi adânc şi s-a umplut cu apă, pentru a oferi acestora mai mare siguranţă.
Nero, a cărui pasiune pentru alergări de care era notorie, a mai adus şi alte îmbunătăţiri circului, înmulţind totodată şi
numărul locurilor pentru spectatori, care se ridicau pînă la 150 000; pe timpul lui Traian capacitatea lui s-a ridicat la 300
000 de locuri. Spectacolele de circ (ludi circenses) Ceea ce făcea să crească pasiunea mulţimilor, bogaţi şi săraci,
pentru alergările de cai din circ erau în mare măsură perspectivele de cîştiguri de pe urma pariurilor (sponsiones) care se
făceau cu aceste ocazii. în descrierea unei asemenea serbări din circ, Ovidiu spune explicit: „Se face un pariu asupra
celui ce va fi învingăto. De pe urma acestor pariuri unii pierdeau averi întregi, iar alţii se îmbogăţeau. Spectacolele de
circ (ludi circenses) Aceste lupte sunt de origine etruscă, fiind apoi împrumutate de către romani. La început aveau un
caracter privat, constituind un fel de prinos ce se aducea la moartea unor personaje importante, ai căror urmaşi
considerau o datorie a lor (munus) să le onoreze astfel memoria ; cu alte cuvinte, luptele de gladiatori aveau la început
caracterul unui rit funerar. Primele lupte de gladiatori au avut loc în anul 264 î.e.n., cu ocazia funeraliilor lui Iunius
Brutus ; fiii acestuia au organizat în Forum Boarium lupte între trei perechi de gladiatori. În anii următori ele au fost
reluate, dar la intervale neregulate, tot cu titlu privat şi pentru a da mai multă strălucire unei ceremonii funerare. Luptele
de gladiatori(ludi gladiatorii) Cezar le-a reînnoit atracţia prin luxul scânteietor ce le-a dat . Au urmat apoi împăraţii care,
începînd cu August însuşi, au considerat aceste spectacole cel mai bun mijloc de a ţine masele sub ascultare. Aşa se
explică, de altfel, şi grija pe care ei au avut-o pentru construirea unor locaşuri speciale pentru aceste spectacole :
amfiteatrele. La început luptele de gladiatori aveau loc în circ sau în Forul roman, unde se amenaja un spaţiu cu ajutorul
unor îngrădituri de lemn care erau apoi demontate în ziua următoare. În anul 46 î.e.n., Cezar, cu ocazia triumfului său, a
organizat şi un spectacol de lupte de gladiatori, strălucitor prin numărul luptătorilor ; în acest scop el a construit un locaş
provizoriu de lemn avînd la mijloc o arenă de formă ovală, iar de jur împrejur locurile pentru spectatori ; el a pus astfel
bazele amfiteatrului. Luptele de gladiatori(ludi gladiatorii) Gladiatorii aveau de luptat fie cu animale sălbatice(venationes),
fie tot cu gladiatori. Gladiatorii erau de obicei profesionişti cu o temeinică pregătire în mînuirea armelor de tot felul. Toţi
aceia care voiau sau erau nevoiţi să se facă gladiatori se angajau în şcoala unui antreprenor specializat (lanista). Aici
erau instruiţi de antrenori cu experienţă, supuşi unui antrenament foarte riguros şi ţinuţi într-un regim de disciplină de fier.
Gladiatorii învingători, oricare ar fi fost mijloacele prin care au cîştigat victoria, erau răsplătiţi pe loc ; ei primeau ca daruri
tăvi de argint încărcate cu monede de aur şi alte daruri preţioase. Luptele de gladiatori(ludi gladiatorii) În comparaţie cu
alergările din circ şi cu luptele de gladiatori, reprezentaţiile teatrale s-au bucurat de mai puţină favoare. Ele au avut
succes numai în măsura în care, la începuturile lor, mai cuprindeau anumite reminiscenţe din producţii similare de
origine populară în care erau cristalizate anumite personaje invariabile, tipice, iar mai tîrziu în măsura în care s-au
adaptat gustului şi cerinţelor care au dus la transformarea operelor dramatice în pantomime şi mimi. Spectacolele
teatrale(ludi scaenici) În teatre se reprezentau nu numai tragedii şi comedii, ci şi alte două feluri de producţii scenice
cunoscute sub numele de pantomima şi mimul. Din ultimul secol al republicii, aceste reprezentaţii s-au impus tot mai
mult, ajungînd să se sustituie pieselor de teatru propriu-zise. În timpul spectacolelor de teatru publicul era adeseori
nedisciplinat, manifestându-şi, cu strigăte şi fluierături, nemulţumirea faţă de felul cum era jucată piesa. Mai mult încă : în
cazul concursurilor care aveau loc între diferitele colective teatrale rivale între ele, fiecare îşi aducea susţinătorii săi
(fautores), care aclamau sau huiduiau, după cum era cazul. Spectacolele teatrale(ludi scaenici)
Circus Maximus / CIRCVS MAXIMVS / („circul cel mai mare”, în italiană Circo
Massimo) era un stadion roman destinat curselor cu cai, pentru amuzamentul
maselor din Roma. Este situat între colinele Aventine și Palatine a fost primul
stadion pentru cursele de cai din Roma. Circul putea găzdui aproximativ
250.000 de oameni (cca 1/4 din populația Romei). Circul măsura 621 m în
lungime și 118 m în lățime.

A fost folosit pentru prima oară de către regii etrusci ai Romei. Prima
versiune a acestuia a fost construită din lemn. Se crede că primele jocuri
romane (Ludi Romani) au fost găzduite de Tarquinus Priscus, al V-lea rege al Romei (au fost 7 regi). Izvoarele ne spun
că ultimul rege al Romei, Tarquinus Superbus, a ordonat construcția băncilor în circ.
Având în vedere dorința cetățenilor romani de distracții și spectacole Iulius Caesar a extins circul in 50 î.Hr., lățindu-l cu
aproximativ 30 m, putând primi acum 270.000 de oameni (poate chiar mai mulți, unii dintre ei stând pe dealurile din
apropiere).
De-a lungul întregului secol I, Circus Maximus este în lucrări de modernizare, dar și de reparații, ca urmare a distrugerilor
provocate de mai multe incendii. Pe la anul 10 d.Hr., împăratul Augustus a pus să se ridice primul obelisc pe hipodrom.
Acest obelisc al lui Ramses al II-lea din Heliopolis(Egipt) se află reamplasat, în prezent, în Piazza del Popolo.
Pe la mijlocul secolului I d.Hr., împăratul Claudius a fost primul care a pus să se construiască tribune de piatră. Nero a
protejat spectatorii, punând să se monteze o bară rotundă și continuă de lemn, acoperită cu fildeș. În anul 64, marele
incendiu din Roma s-a declanșat în micile prăvălii palatine ținând de Circ. A făcut ravagii în întreg circul, iar tribunele au
fost reconstruite în întregime din piatră și din marmură. În anul 81 d.Hr., Senatul a decis construirea unui arc de
triumf triplu, în onoarea împăratului Titus. Mai târziu, Domițian a conectat noul său palat de pe colina Palatină cu Circul
ca să poată vedea mai bine spectacolele.
Împăratul Traian a adăugat mai târziu încă 5.000 de locuri și a extins spațiul de vizionare a împăratului. În 140 d.Hr.
partea superioară a circului s-a prăbușit, ceea ce a dus la moartea a 1.112 oameni. Cursele de care erau cele mai
importante evenimente din Circ. Pista putea ține 12 care, cele două părți ale acesteia erau separate de o suprafata de
pământ numita spina. Diferite statui ale zeilor erau construite pe aceasta, dar Augustus adăugase și un obelisc egiptean.
Pe spina erau construiți delfini metalici ce se roteau. La capetele pistelor se aflau posturi de întoarcere numite meta; aici
se făceau întoarceri la viteze mari.
În anul 354, după înmulțirea jocurilor (în latină ludi), la Roma, erau rezervate 109 zile pe an consacrate jocurilor, dintre
care 62 de zile doar curselor de care; 20 până la 24 de curse aveau loc, în fiecare zi.
Cursele de care erau foarte periculoase provocând de obicei moartea sau rănirea celui ce conducea carul. Cursa se
desfășura pe 6,5 km, iar primul ce reușea să facă 7 ture câștiga. Circus Maximus era popular pentru că a fost primul și
cel mai mare circ din Roma, dar mai existau și altele: Circus Flaminus (unde erau organizate Ludii Plebeii), Circul lui
Maxentius și Circul lui Nero.
În mai 357, împăratul Constanțiu al II-lea a pus să se transporte un al doilea obelisc monolit de 33 de metri înălțime (cel
mai înalt dintre toate, cât un bloc de zece etaje): obeliscul, adus de la Karnak, tăiat din granit roz de Syena (Assuan) sub
domnia lui Tutmes al IV-lea (1401 î.Hr. - 1390 î.Hr.) a fost deplasat la Roma, în 323: obeliscul de la Lateran. În 549, a
avut loc ultima cursă, organizată de către Totila, după care Circus Maximus a fost abandonat și a căzut în ruină.
În cursul Evul Mediu, pietrele și marmura tribunelor au fost, în mod progresiv, refolosite la construirea diferitelor biserici și
palate. După Renaștere, n-a mai rămas mai nimic din marea construcție.
În 1587, obeliscul adus de Constanțiu al II-lea a fost mutat. Spart în trei bucăți, a fost transportat și reasamblat, în 1588,
în Piața Sf. Ioan din Lateran; obeliscul ridicat de Augustus a fost mutat, la rândul său, în Piazza del Popolo, în 1589.
Din edificiu, n-a mai rămas, astăzi, decât elemente de zidărie (o mică parte din tribunele din colțul de sud-est al circului)
și o largă întindere care marchează întregul amplasament al monumentului. Săpături arheologice sunt în curs, în partea
de sud, în scopul degajării vestigiilor tribunelor descoperite recent.
Circus Maximus rămâne, până în ziua de azi, cea mai vastă incintă sportivă pe care a avut-o lumea vreodată.
Cele două obeliscuri există și astăzi: în Piazza del Popolo, obeliscul adus de Augustus, iar în piața Sfântul Ioan din
Lateran, obeliscul adus de Constanțiu al II-lea.
Valea înierbată, unde altădată se afla Circus Maximus, este folosită azi pentru mari evenimente: concerte (până la
200.000 de spectatori), adunare a suporterilor echipei de fotbal a Italiei, după victoria în Cupa Lumii la Fotbal, în 2006 (1
milion de spectatori), proiecții de cinema pe ecran uriaș, în aer liber, ș.a.m.d.
În ajunul zilei de 1 mai 2011, când a avut loc beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea (în seara zilei de sâmbătă, 30
aprilie 2011), în Circus Maximus, a avut loc o Veghe de rugăciune de pregătire pentru beatificare. La acest eveniment,
au participat peste 200.000 de persoane. [3]
Renovarea Circului Maximus s-a încheiat. Situl arheologic își redeschide, pentru public, porțile, joi, 17 noiembrie 2016,
după mai mulți ani, în care a rămas închis parțial

Romanii au preluat cursele[N7] cel mai probabil de la etrusci care la rândul lor l-au împrumutat de la greci, dar
romanii au fost de asemenea influențați de greci în special după cucerirea Cartaginei, din 146, în urma celui de-al Treilea
Război Punic[24]. Conform legendei romane, cursa carelor de luptă a fost folosită de Romulus imediat după
fondarea Romei din 753 î.e.n. ca modalitate de a distrage bărbații sabini. Romulus a transmis invitații orașelor învecinate
pentru a celebra festivalul Consualia care includea atât cursele de care cât și cele de călărie. În timp ce sabinii se
delectau cu spectacolul, Romulus și oamenii săi au răpit femeile sabine, acestea devenind soțiile romanilor [25][26].
În Roma Antică, întrecerile carelor de luptă aveau loc la circus[27]. Locul principal de desfășurare a curselor era Circus
Maximus, situat în valea dintre dealurile Palatin și Aventin[N8], care putea găzdui între 150.000 și 180.000 de spectatori [25].
A fost primul dintre circurile Romei[27] și se presupune o datare undeva la începuturile orașului [N9], greu de datat concret
pentru că a fost reconstruit de Iulius Cezar în jurul anului 50 î.e.n. Lungimea sa era de 650 m iar lățimea de aproximativ
125 m[28]. Unul dintre capetele pistei era deschis, spre diferență de celălalt, aici fiind și punctul de aliniere al carelor
pentru startul în cursă. Romanii utilizau și ei o serie de porți denumite carceres, un echivalent al grecului hysplex.
Acestea erau ridicate asemănător hysplex dar erau ușor diferite pentru că pista romană dispunea de o linie mediană
continuă (spina) în centru[29]. Ca și la greci, Carceres preluau din dezavantajul culoarului exterior de la capătul pistei unde
se executa întoarcerea[30] iar la start carele erau dispuse în spatele acestor porți cu arc. Când totul era pregătit, împăratul
(sau cel care găzduia cursa, daca nu erau în Roma) dădea drumul unui obiect de îmbrăcăminte cunoscut sub numele
de mappa, semnalizând astfel începutul cursei[31]. Porțile cu arc se deschideau secvențial, creând un început de cursă
echitabil pentru toți participanții.
Odată cursa începută, conducătorii încercau să se poziționeze în fața adversarilor în încercarea de a cauza zdrobirea lor
în spina. Deasupra acestei delimitări mediane se găseau mese sau rame aflate pe stâlpi de susținere pe care, de
asemenea, se găseau mici decorațiuni din marmură de forma ouălor sau delfinilor [30][32]. Spina a devenit apoi tot mai
elaborată, cu statuete și obeliscuri sau alte forme de artă dar multiplicarea decorațiunilor de pe spina a mai avut un
rezultat neplăcut pentru că au devenit atât de numeroase încât obstrucționau câmpul vizual al spectatorilor aflați pe
randurile de la joasă înălțime[33]. La celălalt capăt al spinei, cel opus liniei de start deschise, se găsea meta, punctul de
întoarcere, de forma unor mari coloane aurite [32][34]. Accidente spectaculoase aveau loc aici, precum în cursele grecești,
în care conducătorii și carele zdrobite sau în incapacitate de a continua purtau denumirea de naufragia, numele latin
pentru epave, naufragiați[35].
Cursa în sine era foarte asemanătoare replicii sale grecești, totuși se distinge numarul mare de competiții - de obicei 24
de curse zilnic, în decursul secolului patru, timp de 66 de zile pe an [36]. Dar acestea presupuneau doar 7 tururi (și mai
târziu doar 5 pentru a permite disputarea mai multor curse pe zi), în loc de 12 precum în cele grecești [30]. De asemenea,
stilul roman era orientat mai mult spre latura financiară; concurenții erau profesioniști iar pariurile erau o practică larg
răspândită printre spectatori[37][38][39]. Existau care de luptă cu patru cai (quadriga) și cu doi cai (biga), dar cele cu patru cai
erau mai importante[30]. În rare cazuri, dacă un conducător dorea să impresioneze prin abilitățile sale, putea utiliza până
la 10 cai, dar folosirea unui număr mai mare nu era deloc practic.

Tehnica și echipamentul conducătorilor romani de care difereau semnificativ de cele folosite de greci. Conducătorii
romani de care își înfășurau hățurile în jurul taliei, în vreme ce grecii le țineau în mâini, astfel că virajele se abordau prin
utilizarea corpului și a greutății corporale; cu hățurile legate de mijloc, aceștia se înclinau în laterale pentru a determina
direcția de deplasare a cailor, păstrând mâinile libere pentru biciuire și echilibrare [40][41]. Din această cauză, competitorii
căzuți sau ale căror care s-au zdrobit nu puteau da drumul hățurilor și erau târâți pe pistă până erau uciși sau reușeau să
se elibereze singuri. În scopul tăierii hățurilor și eliberării în caz de accident, ei purtau asupra lor un cuțit curbat
denumit falx. De asemenea, mai purtau căști și alte elemente de echipament cu rol protector [32][40]. În fiecare cursă putea
exista un număr dat de echipe pe care facțiunile le puteau înscrie și care puteau coopera și coaliza pentru a-și maximiza
șansele împotriva altor oponenți, forțându-i să iasă de pe culoarul de interior favorabil, să își piardă concentrarea sau
expunându-i la accidente și răniri [40]. Și spectatorii puteau juca un rol important în stabilirea ierarhiei finale; există dovezi
că ei aruncau pe circuit, înaintea adversarilor favoriților lor, amulete de "blestem" împănate cu cuie [42].
O altă diferență importantă era că însuși conducătorii de care, aurigae, erau considerați a fi învingătorii, deși ei erau de
obicei sclavi (precum în lumea greacă). Primeau o cunună din frunze de laur și, probabil și niște sume de bani; dacă
reușeau să câștige suficiente curse își puteau cumpăra libertatea [16].

Mozaic reprezentând un câștigător al Roșiilor într-o cursă a carelor de luptă

Conducătorii puteau deveni celebrități în Imperiu pur și simplu supraviețuind,

prin prisma faptului că speranța de viață a conducătorilor de carelor de luptă nu
era prea ridicată. O asemenea celebritate a fost Scorpus, lăudat de Marțial[43],
care a câștigat 2.048 de curse[44][45] înainte de a fi ucis într-o coliziune
la meta când încă nu împlinise 27 de ani[46]. Cel mai faimos dintre toți a
fost Gaius Appuleius Diocles (104-146) care a câștigat 1.462 din 4.257 de curse
iar de 861 de ori a terminat pe locul doi[47]. Când Diocles s-a retras la vârsta de
42 de ani, după o carieră de 24 de ani, câștigurile sale financiare se ridicau la
un total de 35.863.120 sesterți, echivalentul a 15 miliarde de dolari, făcându-l
pe Diocles cel mai bine plătit sportiv din istorie[48][49][50]. Și caii deveneau
celebrități dar, de asemenea, și speranța lor de viață era scăzută. Romanii au
ținut o evidență detaliată a numelor, pedigriului și crescătorilor cailor faimoși.
Locurile din circus erau gratuite pentru săraci care aveau puține lucruri de făcut să își ocupe timpul de vreme ce nu mai
erau implicați în politică sau acțiunile militare precum în perioada Republicii. Cei bogați își permiteau să plătească pentru
locuri umbrite și cu o vedere mai bună și, probabil, își petreceau mare parte din timp asistând și pariind la cursele carelor
de luptă. Circul era unicul loc unde împăratul se arăta în fața populației strânse în număr mare și unde, la rândul său,
populația își putea manifesta afecțiunea sau mânia la adresa sa. Loja imperială din Circus Maximus, denumită pulvinar,
era legată direct la palatul imperial [51].

Conducător al facţiunii veneta(Albastre)

Conducător de car al Albilor

Hainele și echipamentul conducătorilor erau colorate după un anumit cod în concordanță cu facțiunea de care
aparțineau, ceea ce permitea asistenței să îi identifice mai ușor și să le monitorizeze progresul [52]. Potrivit lui Tertulian,
inițial erau doar două facțiuni, Albă și Roșie, dedicate iernii respectiv verii [53]. În perioada de maximă dezvoltare existau
patru facțiuni: Rosie, Albă, Verde și Albastră[54]. Fiecare echipă putea avea până la trei care în cursă, iar membrii
aceleiași echipe colaborau adesea împotriva celorlalte echipe, de exemplu pentru a le forța coliziunea în spina (o tactică
legală și încurajată)[30]. Conducătorii puteau schimba echipele destul de asemănător cu transferul sportivilor profesioniști
din perioada contemporană; Gaius Appuleius Diocles, de pildă, la vârsta de 18 ani concura pentru Albi, după șase ani a
schimbat pentru echipa Verde iar după alți trei, la vârsta de 27 de ani, a concurat pentru echipa Roșiilor până la
retragerea sa de la vârsta de 42 de ani[55]. În 77 î.e.n., rivalitatea dintre Roșii și Albi era deja dezvoltată când la funeraliile
unui conducător al roșiilor un suporter s-a aruncat în rugul funerar. Totuși, niciun scriitor al timpului nu s-a referit la
aceste facțiuni la modul în care vor fi cunoscute mai târziu, acela de organizații oficiale [30]. Scriind aproape de începutul
secolului al treilea, Tertulian afirma că Roșii erau dedicați lui Marte, Albii lui Zefir - zeul vântului vestic, Verzii Mamei
Naturi sau primăverii, iar Albaștrii - cerului și mării sau toamnei [53]. Domițian a creat două noi facțiuni, Purpurii și Aurii, dar
acestea au dispărut curând după moartea sa[30]. Albaștrii și Verzii au devenit treptat cele mai prestigioase facțiuni,
susținute de împărat și populație deopotrivă. Albii și Roșii sunt doar rar menționați în literatura care a supraviețuit
timpului, deși activitatea lor continuă este atestată de inscripții și tăblițele de blesteme [56].

COLOSSEUM
Luptele de gladiatori:prizonierii din războaie erau puși să lupte între ei sau cu animale sălbatice. Spectatorii se
delectau privind luptele dintre gladiatori si sclavi, uneori chiar si intre gladiatori si animale.

Amfiteatrul Flavian sau Colosseumul:

Împăratul Vespasian, fondatorul dinastiei Flaviane, a început construcția Colosseumului [1] în anul 72 d.Hr.. Aceasta a fost
încheiată în anul 80 d.Hr., la un an după moartea lui Vespasian.
Uriașul amfiteatru a fost construit în locul unui lac artificial, parte din marele parc construit de Nero în centrul Romei, care
includea de asemenea și Domus Aurel cât și statuia Colossus. Această gigantică statuie a lui Nero, de 36 de metri
înălțime, care îl prezenta pe împărat în chip de zeu al soarelui a dat numele actual al construcției - Colosseum. Statuia,
amplasată lângă amfiteatru, a fost demolată ulterior. Nu numai statuia, dar și amfiteatrul ofereau o priveliște grandioasă.
În formă de elipsă, cu axa mare de 186 m, axa mică de 150 m, avea un perimetru de 520 m si o înălțime de 55 m,
oferind locuri pentru aproximativ 50.000 spectatori. Fundația pe care a fost construit avea 12 metri grosime.
Spre deosebire de amfiteatrele construite anterior între două dealuri, Colosseumul este o structură autonomă, în
întregime construită. Planul său este eliptic, având 189 m lungime și 156 m lățime, aria sa fiind de 6 ha. Înălțimea zidului
exterior este de 48 m. Perimetrul originar măsoară 545 m. Arena centrală este ovală, având 86 m lungime și 156 m
lățime, înconjurată de un zid de 4,5 m înălțime, care se ridică până la nivelul primelor rânduri pentru spectatori.
Se estimează că zidul exterior era construit din 100.000 m³ de travertin, nu zidit cu mortar, ci fixat cu scoabe de fier.
Ansamblul structurii a suferit pagube însemnate în decursul veacurilor, prin prăbușirea unor părți mari, în urma
unor cutremure. S-a păstrat partea de nord a zidului de incintă. În secolul al XIX-lea au fost adăugate la extremitățile sale
rampe de cărămidă pentru a-l consolida. Restul exteriorului actual al Colosseumului este de fapt zidul interior de la
origine.
Partea păstrată a zidului exterior al fațadei monumentale se compune din trei niveluri de arcade suprapuse, având
deasupra o platformă pe care se înalță un atic foarte înalt, prevăzut cu ferestre la intervale regulate. Arcadele sunt
încadrate de semi-coloane dorice, ionice și corintice, în timp ce aticul este împodobit cu pilaștri corintici. Fiecare arc de la
al doilea și al treilea etaj era ornat cu statui, probabil reprezentând divinități și alte personaje ale mitologieigreco-romane.
În jurul părții de sus a aticului se aflau 240 de catarge dispuse în corbel. Acestea susțineau un acoperiș mare, retractabil,
cunoscut sub numele de velarium, care ferea spectatorii de arșița soarelui sau de ploaie. Era o pânză foarte mare,
susținută de o plasă din frânghii, cu o gaură în mijloc. Acoperea două treimi din arenă, în pantă către centru, pentru a
capta vântul și a-l dirija către spectatori. Velarium-ul era manevrat de marinari înrolați în acest scop la sediul marinei
din Misenum și cazați la cazarma Castra Misenatium din apropierea Colosseumului.
Capacitatea enormă a Colosseumului necesita un sistem de acces și de evacuare eficient, pentru care arhitecții au
conceput soluții similare celor care există la stadioanele moderne. La parter existau 80 de intrări, dintre care 76 erau
destinate spectatorilor de rând. Fiecare intrare era numerotată, precum și fiecare scară. Nordul intrării principale era
rezervat împăratului și apropiaților săi, pe când celelalte trei intrări axiale erau destinate elitei. Cele patru intrări axiale
erau bogat decorate cu picturi și reliefuri din stuc, dintre care s-au păstrat unele fragmente. Un mare număr de intrări a
dispărut prin prăbușirea zidului exterior, dar intrările XXIII la LIV mai există.
Spectatorii primeau bilete sub formă de bucăți de ceramică, pe care erau indicate prin numere secțiunea și rândul.
Ajungeau la locurile lor prin mai multe vomitorii care dădeau în tribună. La sfârșitul jocurilor, sau în caz de urgență,
evacuarea se putea face pe acolo în câteva minute.
\În conformitate cu Calendarul Codex din 354, Colosseumul ar putea găzdui 87.000 de oameni, cu toate că estimările
moderne pun cifra la aproximativ 50.000. Ei au fost așezați într-un aranjament pe niveluri, care reflecta natura rigidă
stratificată a societății romane. Cutii speciale erau puse la nord și sud pentru împărat și Virginele Vestale, oferind cele
mai bune unghiuri de vedere spre arenă.
olosseum – Amfiteatrul cruzimii şi al frumuseţii (prima parte)
De Horia pe 25 Septembrie 2014

Legenda spune că, în urmă cu câteva sute de ani, unul

dintre suveranii pontifi primind o delegaţie de soli, la Vatican, le-a dăruit o urnă plină cu
pământ. Văzând dezamăgirea pe chipurile lor, papa a luat puţină ţărână şi a strâns-o în
pumnul drept: printre degete s-au scurs atunci câteva picături de sânge. Era pământ
din arena Colosseumului.

Împăratul în lojă, femeile la galerie

Imaginea poetică, pe care ne-o sugerează legenda, ilustrează realitatea: în incinta imensului
amfiteatru din Roma au pierit, prin moarte violentă, sute de mii de oameni şi numeroase
animale, sub ochii unui public pasionat, în cadrul unor spectacole de o cruzime
înspăimântătoare.

Istoricul american John Bryan afirmă că, pentru cei mai mulţi contemporani, numele
Colosseumului evocă pe martirii creştini daţi pradă fiarelor, în vreme ce Nero, tolănit pe un
aşternut din petale de trandafiri, îşi plimba prin jur privirile blazate. Or, un asemenea tablou
suferă de multe păcate.

Mai întâi, Nero nici nu a ştiut că va exista un Colosseum, a cărui piatră de temelie a fost pusă
la patru ani după moartea sa. În al doilea rând, majoritatea istoricilor consideră că niciun
creştin nu a fost ucis în faimoasa arenă. În al treilea rând, nimeni în Roma antică nu vorbea
de Colosseum – termen care a apărut abia în secolul al VIII-lea al erei noastre -, ci de
Amphiteatrum Flavium, după numele familiei căreia îi aparţinea împăratul Vespasian. Acesta
a hotărât să înalţe imensa construcţie în Cetatea Eternă deoarece, dispunând de mână de
lucru ieftină, furnizată de zecile de mii de prizonieri de război reduşi la sclavie, voia să ofere
concetăţenilor săi un nou centru de recreare. Principala dificultate o constituia lacul din
apropiere, amenajat de Nero, şi care a trebuit secat. Dar terenul a rămas îmbibat cu apă, şi
până în ziua de astăzi, experţii nu şi-au putut explica cum au izbutit arhitecţii romani să
implanteze un astfel de gigant într-un loc atât de puţin propice.
De formă eliptică, Colosseumul are axa mare de 188 m, axa mică de 156 m şi înălţimea de
peste 48 m. Arena centrală (36×54 m) este înconjurată de 80 de rânduri de gradene de
marmoră şi granit, în care puteau lua loc, după aprecierile romanilor, 80.000 – 100.000 de
spectatori. Cifra pare exagerată (capacitatea reală fiind de aproximativ 50 de locuri. Zidul
exterior şi culoarele principale erau din blocuri de piatră, prinse între ele cu cârlige de fier.

Interiorul era realizat parte din piatră, parte din beton, totul fiind îmbrăcat în cărămizi. Lemnul
a fost rareori utilizat şi, în general, în cantităţi mici, cu excepţia arenei, care avea podeaua din
scânduri. Trapele şi chepengurile amenajate în duşumea permiteau comunicarea cu
instalaţiile de la subsol, unde se găseau canalele de drenaj, cuştile animalelor, depozitele de
arme etc.

De jur împrejurul amfiteatrului, cele optzeci de arcade

de la parter reprezentau intrările pentru public. Două dintre ele – şi anume cele situate la
extremităţile axei mici – erau interzise spectatorilor de rând. Ele duceau la două sectoare
rezervate, ambele situate la mai puţin de cinci metri distanţă de arenă: unul destinat
împăratului şi suitei sale, celălalt – ambasadorilor şi oaspeţilor de rang înalt. Restul locurilor
din preajma arenei erau ocupate de senatori, comandanţi militari şi de alţi dregători cu funcţii
importante. În spatele lor urmau 24 de rânduri pentru patricieni şi tribuni, apoi 16 rânduri
pentru plebei, iar după ele venea „galeria”, rândurile cele mai de sus şi mai îndepărtate de
arenă, unde stăteau femeile.

Începute sub domnia lui Vespasian, în anul 72 e.n., lucrările de construcţie nu atinseseră, în
anul 79, decât trei sferturi din înălţimea prevăzută a amfiteatrului. Un an mai târziu, clădirea
era terminată, astfel încât Titus, fiul şi urmaşul la tron al lui Vespasian, a putut deschide porţile
Colosseumului, invitând pe romani la primele „jocuri” organizate în noua incintă.

Festivităţile inaugurale au durat nici mai mult, nici mai puţin de o sută de zile. La început, s-au
înfruntat în arenă fiarele: elefant împotriva rinocerilor, bivoli sălbatici împotriva urşilor, lei
împotriva panterelor. Apoi a venit rândul oamenilor să se lupte cu animalele. Iar, în cele din
urmă, gladiatorii s-au încăierat între ei, pe viaţă şi pe moarte. Cinci mii de fiare au pierit în
cursul celor peste trei luni de „jocuri” neîntrerupte. Numărul victimelor omeneşti nu se
cunoaşte, deoarece nimeni nu s-a ostenit să-l înregistreze; după câte se pare însă, au căzut
jertfă aproape o mie de gladiatori. Se zice că până şi Titus a plâns la sfârşit, de dezgust faţă
de „distracţia“ pe care o oferise concetăţenilor săi.

sursa: Vasile Nicorescu, Colosseum – Amfiteatrul cruzimii şi al frumuseţii, Magazin istoric,

anul IV, Nr.12(45), decembrie, 1970

Placerile romanilor
De Horia pe 20 Septembrie 2010

Razboinici care au supus militar trei sferturi din Europa dar, in acelasi timp, neintrecuti
epicurieni, vrednici sa dea lectii oricui in materie de placeri ale vietii – cam asa sunt
vazut azi locuitorii Romei antice. La apogeul infloririi sale, lumea romana stia, fara
indoiala, sa se bucure de laturile agreabile ale existentei si sa scoata tot ce putea dintr-
o viata care, de cele mai multe ori ori scurta – scurtata de razboi sau de boli – se cerea
sa fie macar traita intens. Carpe diem!

Baile

Nu degeaba expresia „baie romana” evoca lux, bogatie, eleganta, calitati mult desupra simplei
notiuni de confort. Pentru romanii din vremea Imperiului, a merge la baie si a zabovi acolo era
ceva care ajunsese sa aiba putina legatura cu igiena; curatarea corpului era un scop
secundar, adevaratul rol al baii era acela de a prilejui intalnirile, socializarea. Astfel incat
romanii bogati investeau mult in „dotarea” bailor – uneori mai mult decat in cea a sufrageriei.
In unele orase bogate – precum Pompeii – si baile publice erau foarte elegante. Unii istorici
leaga acest fenomen de aparitia sticlei transparente, care a permis confectionarea unor
ferestre prin care trecea lumina zilei. In aceste conditii, merita sa decorezi baia si s-o
transformi intr-o incapere destinata placerilor.

La apogeul rafinamentului sau, ritualul baii se desfasura timp de ceasuri in sir, nu intr-o
singura incapere, ci intr-un un sir de sali elegante, cu pereti decorati cu mozaicuri, cu bazine
de marmura, prin care amfitrionul si oaspetii treceau succesiv: caldarium (cu apa fierbinte),
tepidarium (cu apa calduta), frigidarium (cu apa rece); baia era insotita de conversatii, cupe cu
vin, masaj – ce mai, un „spa” in toata regula, somptuos si plin de desfatari. Barbatii romani
puteau petrece astfel, ore intregi, goi-pusca, deloc inhibati, simtindu-se ca intr-un club
masculin de lux. Femeile aveau si ele bai ce le erau special destinate, dar se pare ca, ici-colo,
ar fi existat si bai mixte – destinate, asadar, ambelor sexe – caz in care celorlalte placeri li se
adauga si fiorull atractiei erotice dintre barbati si femei.
Mancarea & bautura

Ospetele romane au ramas de pomina, gratie scrierilor care s-au pastrat si din care putem
afla nu doar ce se manca in mod obisnuit pe vremea aceea, in cuprinsul Imperiului Roman,
dar si ce presupunea un ospat roman rafinat.

Romanii mancau o multime de pasari, nu numai rate, gaste, gaini, bibilici, potarnichi si
porumbei, ci si cocori, flamingo, papagali, sturzi si chiar pitulici. Retetele din De Re
Coquinaria, zisa si Apicius (o compilatie de retete romane alcatuita in sec. al IV-lea sau al V-
lea d.Hr.) pomenesc despre multe fructe – mere, pere, struguri, prune, cirese, pepeni, nuci,
gutui, smochine, curmale si rodii; despre legume si zarzavaturi ca varza, nalba si praz,
castraveti, naut, bob, linte si mazare; contin sfaturi despre ingrasarea melcilor (!), despre
conservarea carnii in miere, despre felul de a gati o gramada de specii de pesti dintre care
unii nici n-au putut fi identificati. Mancarurilor li se dadea gust cu miere, vin, otet, garum (un
sos de peste, cu gust intens, care se punea in toate si peste toate – era un fel de „potentiator
de gust”, precum glutamatul monosodic de azi), cu cimbru si izma, coriandru si piper, ceapa si
seminte de pin coconar si cu alte plante din specii care ne-au ramas necunoscute.

Felul in care a evoluat bucataria romana timp de aproape un mileniu, de la perioada vechii
Rome, intemeiate in sec 9 i. Hr., si pana la opulenta si rafinamentul decadent al Romei din
vremea imparatilor de la inceputul erei noastre, e in sine un fenomen istoric fascinant. Doua
au fost cauzele acestei schimbari: contactul cu cultura greaca, mult mai avansata, ale carei
rafinamente au influentat apucaturile barbare ale vechilor romani, si extinderea Imperiului
Roman, care a prilejuit atingerea cu numeroase culturi diferite si patrunderea unui numar
imens de influente, sub diferite forme.

La inceputurile Romei, alimentele erau si ele mai simple; se mancau turte din faina de
cereale, impreuna cu miere, fructe, lapte si oua, legume si terci de cereale, la care se
adaugau carne si peste, dar in cantitati modeste.La inceput, romanii mancau trei mese pe zi,
cea principala fiind cina. Aceasta masa de seara – cena – a fost masa care s-a transformat
cel mai mult, capatand o conotatie festiva. Asupra cinei s-au exercitat influentele, inovatiile,
prefacerile, evolutia spre un lux tot mai spectaculos, dar asta, evident, numai in randul
oamenilor avuti.

Petrecerile fastuoase implicau nu doar feluri de mancare rafinate si uimitoare, ci si muzica,

dansuri, scamatorii, sclavi si sclave frumoase in vesminte stravezii, perne de purpura, cununi
de flori si adevarate orgii de miresme – ploi de petale de trandafiri, porumbei cu aripile
inmuiate in parfum…

Vinul era nelipsit de la ospete; mai mult decat o bautura, el era un element al vietii sociale –
ca si azi. Numai ca, pe atunci, a bea pana la starea de greata – urmata de voma – era un
comportament acceptabil la un banchet.

Romanii apreciau bucatarii creativi, a caror pricepere consta in a deghiza mancarurile pana
ajungeau sa semene a cu totul altceva decat erau. Faptul ca un musafir nu reusea sa spuna
din ce era facuta o mancare era un mare compliment la adresa bucatarului.

Roma imperiala admira, in materie de mancare, prezentarile spectaculoase. Capitolul dedicat

ospatului oferit de Trimalchio, din Satyricon (opera atribuita lui Petronius, un apropiat al
imparatului Nero si un patrician cu gusturi alese), e revelator. Trimalchio era un fost sclav,
eliberat si, ulterior, imbogatit; ca toti parvenitii, nu cultiva simplitatea rafinata, ci opulenta
desantata, punand sa se serveasca la masa sa, spre a-si impresiona oaspetii, mancaruri
foarte alese, prezentate in chip fastuos, incercand sa creeze o impresie de eleganta,
dezmintita insa de limbajul si de apucaturile amfitrionului.

Sex

Desi, ca o consecinta a dramatizarilor si speculatiilor in jurul conceptului de „orgie romana”,

civilizatia Romei antice este perceputa ca fiind obsedata de sex si nedandu-se inapoi de la
nicio perversiune, in realitate, societatea romana isi avea si ea tabu-urile si limitarile ei in
materie de sex.

Perceptia eronata vine, pe de o parte, din faptul ca tabu-urile „lor” erau altele decat „ale
noastre” – conceptiile, morala, legile erau diferite, in multe privinte, de cele ale societatii
europene de azi; pe de alta parte, istoria, prin cronicarii ei, a pastrat – ca intotdeauna – mai
ales amintirea unor intamplari si a unor personaje indecente, a unor povesti de alcov care au
starnit senzatie, a unor scandaluri sexuale… astfel incat stim mult mai multe despre personaje
ca Messalina si Caligula – doi obsedati de sex, intr-adevar – decat despre multi alti imparati si
alte imparatese romane care n-au alimentat cronica de scandal a vremii cu intamplari picante.
De aceea, totul trebuie interpretat nuantat. Frescele de la Pompeii, de pilda, reprezinta scene
sexuale in care participanti de ambele sexe si de diferite varste se regasesc in tot felul de
combinatii, ceea ce pare sa arate ca romanii nu operau cu categoriile de „heterosexual” si
„homosexual” intelese in sensul de azi.

Morala nu condamna neaparat dragostea (sau atractia) dintre doi barbati; dar era acceptat si
firesc pentru un barbat matur sa indrageasca un tanar si sa aiba relatii intime cu el atata timp
cat acesta era un partener pasiv. In schimb, barbatii adulti care preferau rolul pasiv erau
dispretuiti si considerati efeminati si slabi.

Legile erau mai permisive pentru barbati (care isi cautau distractii si in afara casniciei, fara ca
acesta sa fie considerat un fapt reprobabil) decat pentru femei (in cazul lor adulterul fiind
considerat o infractiune grava).

In plus, ceea ce a contribuit la faima de societate destrabalata de care „se bucura” si azi
lumea Romei antice a fost faptul ca erotismul se amesteca, mai intens decat azi, si in alte
aspecte ale vietii sociale – de exemplu, mesele si baile, unde prezenta unor sclavi si sclave,
tineri si frumosi, aduceau o dimensiune in plus placerii.

Cantecul si dansul

Muzica pe care o ascultau si o pretuiau romanii era diferita de ceea ce apreciem noi azi. De
altfel, stim putine despre muzica Romei antice, in buna masura pentru ca Biserica Crestina a
incercat sa o faca uitata, asa cum a incercat sa suprime multe alte aspecte ale culturii romane
a Antichitatii, socotita „pagana” si „barbara”.

Totusi, cercetarile in domeniu arata ca lumea Romei antice cunostea o surprinzator de bogata
gama de instrumente muzicale: cu coarde (kithara. lira, sambuca, pandura), de percutie (toba,
cimbal, sistrum) si de suflat (syrinx, , tibiae, cornu, tuba, bucina, versiuni timpurii ale flautului
si naiului etc.). Multe dintre aceste intrumente sunt o mostenire elenistica; romanii, care
admirau cultura greaca, adoptasera si pretuiau si muzica greceasca. Alte instrumente erau
originare din Orientul Mijlociu. Erau utilizate in diferite combinatii pentru a acompania recitarile
sau dansul la petreceri, dar si cu prilejul spectacolelor de gladiatori, al paradelor militare, al
funeraliilor si al ceremoniilor religioase.

Educatia muzicala era semnul unei cresteri alese, desi romanii respectabili preferau sa lase
reprezentatiile muzicale in seama profesionistilor. De aceea, era considerata extravaganta
purtarea lui Nero, care se considera un muzician stralucit si nu pierdea nici un prilej sa-si
arate inchipuita maiestrie.

In ceea ce priveste dansul, cetatenii romani adulti nu il practicau, de obicei, decat in cadrul
ceremoniilor religioase, nu ca divertisment – cel putin atata timp cat nu erau beti. Dupa cateva
ore de benchetuiala, e posibil sa-si mai fi uitat rangul si sa se fi dedat unor dansuri desantate,
mult mai putin gratioase decat ale dansatorilor profesionisti, dar care, in fond, erau si ele o
forma de divertisment – caci starneau cu siguranta hohotele de ras ale celorlalti participanti la
ospat.

Violenta

Dificil de acceptat pentru noi – la nivel teoretic, caci, practic, si oamenii moderni se dovedesc
insetati de violenta, sub diverse forme – apetitul pentru distractii brutale, pentru suferinta si
sange era un element definitoriu al societatii romane – asa rafinata cum parea ea. Intr-o
civilizatie razboinica, creata de un neam de invadatori, aceasta preferinta nici nu este, de
altfel, surprinzatoare.

Luptele de gladiatori, macelarirea animalelor in arena (sau sfartecarea oamenilor de catre

animale) erau distractii obisnuite, foarte populare; circul roman nu era un divertisment pasnic,
cu jonglerii, acrobatii si dresura de animale, ci o violenta dezlantuire de agresivitate, menita sa
ridice la cote maxime nivelul de adrenalina al privitorilor.

Colectiile

Expansiunea militara a Imperiului Roman implica si jefuirea bogatiilor teritoriilor cucerite, iar
obiectele de arta astfel dobandite erau aduse la Roma si prezentate in cortegiul triumfal prin
care generalii victoriosi isi sarbatoreau izbanzile. Cele mai pretioase dintre ele, ravnite de
colectionari, deveneau adesea obiect al tranzactiilor.
La mare pret erau statuetele de bronz; alti romani instariti colectionau geme (pietre pretioase),
platind uneori sume fabuloase pentru o piatra deosebit de frumoasa.

Unora dintre colectionari le placea sa-si si prezinta public patrimoniul; astfel,

imparatul Tiberius (14-37 d. Hr.) a reconstruit Templul Concordiei intr-un stil inovator,
prevazandu-l cu sali destinate expunerii colectiei sale de sculpturi grecesti, facand astfel, din
acest edificiu de cult, una dintre primele galerii de arta ale Europei.

Proiecte arhitectonice marete

Pasiunea romanilor pentru constructii si geniul lor in acest domeniu a lasat urme aproape in
toata Europa – acolo unde Imperiul si-a intins influenta. De la constructii utilitare – drumuri,
ziduri de cetati si apeducte – pana la cele cele cu scop religios sau cele asociate numai
divertismentului si purei placeri estetice, romanii au lasat in urma un patrimoniu fabulos.

Numerosi conducatori ai Romei si-au insemnat trecerea prin viata inaltand cladiri
grandioase: Teatrul lui Pompei, Forul lui Augustus, Palatul de Aur al lui Nero (Domus
Aurea – extravaganta vila plina de fresce, mozaicuri si decoratiuni cu foita de aur) ,
Colosseum-ul construit de Vespasian (care putea gazdui 50.000 de spectatori), Forul lui
Traian (magnific ansamblu de monumente, construit pentru a celebra cucerirea
Daciei), Pantheonul lui Hadrian si zeci de alte temple, amfiteatre, vile si si palate, iar
frumusetea lor si rezistenta in timp dovedesc deopotriva pasiunea pentru eleganta
somptuoasa si maiestria inginereasca a constructorilor.

Îmbrăcămintea în Roma antică
De Horia pe 11 Decembrie 2011

Îmbrăcămintea romanilor se caracteriza înainte de toate prin simplitate: nu necesita nici

croială aproape deloc şi nici cusătură; încât intervenţia croitorului de profesie era minimă.
Veşmântul oficial al romanilor (dar care era interzis ţăranilor, muncitorilor simpli şi sclavilor)
era toga: o bucată de stofă groasă de lână albă, tăiată în formă de elipsă sau de semicerc cu
un diametru care putea ajunge până la şase metri.

În epoca imperială se purta tot mai mult toga colorată – potrivit anumitor norme: toga
împăratului era roşie, a generalilor victorioşi era de purpură cu broderii aurite, iar a copiilor
sub 17 ani (precum şi a înalţilor magistraţi sau a unor categorii de sacerdoţi) era tivită cu o
fâşie de purpură.

În casă, bărbaţii purtau tunică – largă şi lungă până sub genunchi, strânsă la mijloc cu o

centură. Iarna, se îmbrăcau chiar două sau trei tunici una peste alta. Confecţionată din două
bucăţi de stofă, cusute împreună, dar lăsând loc pentru braţe şi cap, tunica n-avea mâneci –
cel puţin până în secolul II d.Hr.; pentru ca un secol mai târziu să se poarte tunica cu mâneci
chiar lungi. În oraş, se purta peste tunică toga; dar oamenii săraci şi sclavii umblau numai în
tunică.

Femeile purtau, direct pe piele, o cămaşă de in (iar în jurul bustului o fâşie de pânză, drept
sutien). În timpurile vechi îmbrăcau toga şi ele, la fel ca bărbaţii; dar încă din secolele
Republicii toga era rezervată numai femeilor de moravuri uşoare. În locul ei, peste cămaşă
purtau o tunică lungă până la pământ (stola), cu mâneci scurte sau fără mâneci, încinsă cu
un cordon. Peste stola, un fel de şal de lână colorată (palla) acoperea şi înfăşura umerii; un
capăt al pallei se înfăşura pe un braţ, iar celălalt capăt cădea până la pământ, iar cu un fald al
pallei femeia îşi acoperea capul (căci o femeie romană nu ieşea niciodată în oraş cu capul
neacoperit). Aranjarea pallei pentru a forma un drapaj frumos şi elegant era o operaţie tot atât
de complicată ca cea pe care o cerea toga bărbaţilor. În epoca Imperiului femeile au adoptat o
îmbrăcăminte de mare varietate.

Încălţămintea de rigoare a bărbaţilor când purtau toga era un fel de ghete din piele subţire,
fără tocuri, fixate pe picior cu şase curele. Mult mai comode, însă, mai practice şi mai puţin
costisitoare erau sandalele. În casă, atât bărbaţii cât şi femeile (ale căror tipuri de încălţăminte
nu se deosebeau de cele ale bărbaţilor) îşi puneau papuci de stofă, în diferite culori. Ţăranii şi
soldaţii purtau saboţi.

Romanii umblau cu capul descoperit. Când ploua îşi puneau o glugă; iar vara, pentru a se
apăra de soarele prea puternic, o pălărie cu boruri largi. Evantaiul şi umbrela de soare
(purtate de sclava însoţitoare) şi poşeta erau articole indispensabile femeii elegante.

Gama bijuteriilor romanelor bogate era de o infinită varietate. Inele pe toate degetele,

agrafe, colane, brăţări – pe braţe, la încheietura mâinii şi la glezne; şi apoi diademe de aur,
eventual cu pietre preţioase, şi – bijuteria cea mai scumpă – cerceii, pandantivi, câteva
perechi deodată, spre a atrage atenţia prin clinchetul lor.

În schimb bărbaţii aveau ca singură podoabă inelul. În perioada republicană nu era îngăduit
decât un singur inel; dar în epoca imperiului bogătaşii parveniţi îşi încărcau degetele cu inele
de o valoare enormă. Inelul bărbaţilor servea drept sigiliu, întipărirea lui având valoarea unei
semnături autografe.

Legenda rapirii sabinelor

De Horia pe 8 August 2011

Ca să-şi uite durerea şi să-şi învingă remuşcările [legate de uciderea fratelui său,

Remus], Romulusmunci ca un apucat la ridicarea oraşului, îndemnându-i cu vorba şi cu pilda
sa şi pe ceilalţi. Ba mai chemă şi alţi tineri, asigurându-i că vor fi şi ei socotiţi întemeietori ai
Romei, părinţi ai patriei (patricieni). Şi astfel zidurile se înălţară falnice ca o jumătate de cer,
atingând cu marginile limitele înalte ale Tibrului. Unele din micile dealuri care se înălţau pe
câmpia netedă fură folosite la fortificaţii, altele fură cuprinse înlăuntrul lor, astfel că Roma, pe
bună dreptate, fu numită de vecinii ei „cetatea celor şapte coline”.

Veni apoi timpul să se lucreze şi înlăuntrul zidurilor. Se făcu mai întâi forul, o mare şi
frumoasă piaţă în mijloc, cu templul închinat lui Jupiter, o bazilică şi alte edificii măreţe. Apoi
se croiră străzi, se pavară cu piatră şi se făcură fântâni. De-abia atunci oamenii băgară de
seamă că locuiesc în bordeie şi porniră să-şi facă case de cărămidă, de piatră sau de
marmură, care de care mai frumoase.

În câţiva ani Roma întrecuse în frumuseţe, în bogăţie şi putere toate oraşele din jur. Oamenii
care continuau să vină şi acum erau primiţi, dar nu ca patricieni cu toate drepturile, ci ca
plebei.

Ceva totuşi începea să-i îngrijoreze pe Romulus şi pe oamenii săi. În cetate nu erau femei,
romanii nu aveau cu cine să se căsătorească, nu puteau întemeia familii, şi deci viitorul
oraşului era nesigur.
Regele trimise soli în oraşele vecine, dar aceia se întoarseră fără nici un fel de izbândă.
Nimeni nu voia să-şi dea fiicele de soţii unor oameni de strânsură plecaţi din oraşele lor într-
unul nou, nici o fată n-ar fi voit să se căsătorească la Roma, unde nu mai erau alte femei şi
unde s-ar fi simţit singure şi fără prietene.

Adevărul este că Roma crescuse foarte repede şi toţi vecinii o invidiau şi începuseră să se
teamă de ea. Se gândeau cu bucurie că dacă romanii nu-şi vor găsi soţii, peste douăzeci –
treizeci de ani va fi o cetate îmbătrânită, uşor de cucerit.

Înţelegând toate acestea, Romulus făcu un plan pe care îl împărtăşi alor săi. Îşi termină
cuvântarea cu vorbele:

– Deci, când am să fac eu un semn, voi să vă repeziţi fiecare la câte o fată, pe care din
vreme aţi pus ochii şi care credeţi că vă este pe plac. Timp o să aveţi să vă uitaţi destul.
Pe urmă, luând-o în braţe veţi fugi în cetate şi veţi duce fata în casa voastră… Dar ţineţi
bine minte, acestea nu vă sunt roabe. Nu le veţi lua de soţii decât după ce le veţi
câştiga dragostea…

Romulus dădu apoi de veste pretutindeni că romanii vor organiza nişte serbări
nemaipomenite până atunci în cinstea lui Neptunus Equester, zeul protector al tagmei
cavalerilor. Noua sărbătoare fu numită ,,Consualia”, şi se începură mari pregătiri pentru ca
nici una să n-o întreacă în măreţie.

În ziua amintită, dis-de-dimineaţă, o mulţime uriaşă înnegrea câmpia de la porţile Romei. Erau
din toate neamurile, dar cei mai mulţi erau sabinii, care locuiau cel mai aproape. Veniseră
oamenii cu familiile lor, căci toţi erau curioşi să vadă serbările şi chiar noul oraş despre care
auziseră atâtea.

Mai întâi i-au plimbat prin Roma, mai fiecare roman conducând câte un grup. Străinii
rămăseseră miraţi de ceea ce văzuseră, ba cei mai tineri erau de-a dreptul fermecaţi.

Apoi ieşiră cu toţii dincolo de ziduri şi serbările începură cu imnuri către zei, cu jocuri şi
întreceri, toţi admirând voinicia şi iscusinţa tinerilor romani. Sclavii începură să care oaspeţilor
coşuri cu pâine, vase mici cu măsline, smochine, carne friptă şi mai ales amfore cu vin.

Când toată lumea era mai puţin atentă s-a auzit o trâmbiţă sunând într-un anume fel, pe care
n-au băgat-o în seamă decât cei care aşteptau semnalul lui Romulus.

Unii, grăbiţi să se însoare, înşfăcau la întâmplare câte o fată, o azvârleau pe umăr şi fugeau
cu ea în cetate. Alţii, mai bogaţi, îşi luaseră cu ei doi – trei sclavi care să-i ajute să fure o fată
mai frumoasă, iar alţii ceruseră sprijinul prietenilor lor, promiţându-le că altădată îi vor ajuta şi
ei. Fapta aceasta era aşa de neaşteptată încât unii părinţi nici nu băgaseră de seamă. Cei
care încercau să-şi apere fiicele fură azvârliţi cât colo de voinicii romani şi se iscă o
învălmăşeală care-i împiedică să mai urmărească pe răpitori.

Între timp, unii după alţii, romanii cu fetele furate intrau în cetate, iar ostaşii lăsaţi aici pentru
pază de Romulus împiedicau pe străini să pătrundă. Când socotiră ei că toţi romanii s-au
întors, mai dădură iar năvală să-i împrăştie şi să-i îndepărteze pe ceilalţi, apoi se retrăseseră
repede şi marile porţi de bronz se închiseră. Oaspeţii plânseră, blestemară, bătură cu pumnii
în porţi, dar zadarnic. Veniseră fără arme, iar porţile rămaseră închise; până la urmă trebuiră
să plece la casele lor.

Înlăuntrul cetăţii, alte plânsete, bocete, ba chiar şi încercări de sinucidere. Fetele se aşteptau
la ce poate fi mai rău: o viaţă tristă de roabe în necinste şi lipsuri.

Se mirară foarte mult când cei care le răpiseră s-au purtat frumos cu ele şi nu mai ştiau ce
daruri să le dea pentru a le intra în voie. De altfel, Romulus însuşi, zile în şir a trecut pe la
fiecare casă şi a explicat fetelor că numai trufia părinţilor lor care s-au împotrivit căsătoriei le-a
adus aici şi că vor fi respectate şi nimic nu se va face fără voia lor. Dacă nu-l plac cu nici un
preţ pe cel în casa căruia se găsesc, atunci vor putea merge libere la un altul, iar cea care nu
va voi cu nici un preţ să rămână la Roma, peste o lună sau două va fi trimisă părinţilor ei.

Dar aşa ceva nu se întâmplă. Fetele văzând că sunt libere şi respectate începură să
privească cu alţi ochi pe răpitorii lor, îi găsiră frumoşi şi viteji, buni. A fost destul ca una să
vrea să se căsătorească şi îndată toate s-au pornit.

Dacă în Roma, treptat se instaurase liniştea şi chiar voioşia, în afară jalea era deosebit de
mare. Poate nu la toate popoarele vecine de unde dispăruseră câteva fete care şi aşa mai
erau furate, cât la sabinicărora, li se răpiseră mai bine de şase sute de fecioare. Sabinii se
pregătesc de război, îşi strâng arme, se organizează, îşi caută aliaţi. Au trecut multe luni până
când totul a fost gata, şi o mare oştire s-a mişcat spre Roma în frunte cu Titus Tatius, regele
sabinilor. Pe când ei jefuiau ogoarele romanilor, Romulus cu oştirea sa i-a atacat cu multă
vigoare, l-a ucis pe rege în luptă şi i-a împrăştiat şi alungat.

Dar părinţii fetelor răpite nu s-au lăsat. Îmbrăcaţi în doliu, plânşi, au cutreierat toate cetăţile
din Latium şi mai departe făcându-şi rost de numeroase ajutoare. O oştire şi mai numeroasă
s-a îndreptat spre Roma.
De astă dată, duşmanii au înaintat cu prudenţă şi prin vicleşug au reuşit să ocupe cetăţuia
Roma. Dar nici romanii nu s-au descurajat, s-au ridicat ca un singur om şi au pornit furioşi să
recucerească fortăreaţa. La picioarele zidurilor s-a pornit o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Deodată, din oraş, pe câmpul de luptă năvăliră sabinele, cu părul despletit şi veşmintele
sfâşiate, implorând când pe părinţi, când pe soţi să nu se facă de ruşine, mânjindu-se cu
sângele ginerilor sau al soţilor lor.

– Mai bine să pierim noi decât să trăim fără voi, rămânând văduve sau orfane!

Toată zarva luptei se potoli, ostaşii de ambele părţi lăsară armele în jos. Sabinii se căutară cu
fiicele şi surorile lor, se îmbrăţişară şi plânseră, apoi se hotărâră să se întoarcă acasă,
lăsându-le pe ele la soţii şi la căminurile lor. Hersilia rugă pe soţul ei Romulus să-i ierte pe
sabinii pe care îi prinsese mai înainte şi să le dea voie, la cei care ar voi, să se aşeze în
Roma. Regele se învoi.

Roma îşi spori populaţia şi puterea. Alţi zeci de tineri plecară în cetăţile vecine şi mai
îndepărtate să-şi caute soţii, şi puţini dintre ei mai erau acum refuzaţi. În curând casele şi
străzile Romei se umplură cu copii, iar până la sfârşitul domniei şi vieţii sale Romulus avu
bucuria să vadă sute de oşteni tineri.

sursa: Paul D. Popescu, Ion Gh. Bociocă – Legendele latinilor

Răpirea sabinelor – Romulus

De Horia pe 12 August 2010

Devenind rege, Romulus i-a împărţit pe locuitorii oraşului care ştiau să mânuiască arma în

grupuri. Fiecare grup, numit legiune, număra trei mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi.
Ceilalţi locuitori alcătuiau ceea ce se numea populus, adică poporul de rând. Apoi Romulus a
ales o sută de cetăţeni de vază şi i-a numit patricieni. Adunarea patricienilor
alcătuia Senatul, adică sfatul bătrânilor. Oraşul creştea necontenit pe seama oamenilor veniţi
de oriunde, fiind primiţi cu dragă inimã. Majoritatea constituiau o adunătură — vagabonzi,
cerşetori şi altă lume suspectă.

rapirea sabinelor

Femei erau puţine. Din această cauză Romulus trimite soli către triburile vecine, rugându-le
să îngăduie fetelor lor să se mărite cu romanii. Triburile însă au răspuns că nu se vor înrudi cu
nişte tâlhari şi haimanale. Atunci Romulus a recurs la un şiretlic. El a răspândit vestea că la
Roma s-ar fi descoperit altarul lui Consus, zeul sfatului. În cinstea lui în oraş se pregătea o
mare serbare. Astfel au fost atraşi musafiri din diferite locuri. Cei mai mulţi au sosit din tribul
vecin, al sabinilor, cu soţiile şi copiii.

A început serbarea. Romulus, îmbrăcat în mantie de purpură, era în centrul alaiului, împreună
cu suita sa. Când petrecerea era în toi, Romulus s-a ridicat în picioare, şi-a scos mantia, apoi
a îmbrăcat-o din nou. Acesta era semnalul. Tinerii romani şi-au scos săbiile, năpustindu-se în
mijlocul oaspeţilor. Fiecare roman răpi câte o sabină şi o duse la el acasă. Jigniţi la culme,
sabinii au început să se pregătească de război împotriva romanilor. Mai întâi, trimiseră câţiva
soli la Roma, cerând să le fie înapoiate fetele, iar apoi să înceapă convorbiri despre legăturile
de prietenie şi rudenie dintre cele două popoare. Dar Romulus a refuzat.

Atunci Acron, regele oraşului Caenina, a pornit un război împotriva Romei. Când cele două
armate se apropiară una de alta, comandanţii lor, potrivit unui vechi obicei, au început un
duel. Romulus era un luptător iscusit, voinic şi stăpân pe sine, iar regele din Caenina era iute
şi nechibzuit şi, desigur, a fost învins. În rândurile sabinilor s-a creat panică, drept urmare,
oastea lor a fost distrusă. Apoi Romulus a cucerit Caenina şi i-a strămutat pe locuitorii ei la
Roma. Astfel oraşul a crescut şi mai mult.
Romulus a mai cucerit şi a pustiit câteva oraşe sabine, iar pe locuitorii lor de asemenea i-a
adus la Roma. Însă nu a trecut mult timp şi o mare armată sabină veni cu război împotriva
romanilor. Conducătorul acestei armate era Titus Tatius. Sabinii se apropiară de oraş, dar se
văzură nevoiţi să se oprească în faţa Capitoliului — un deal înalt, care avea din trei părţi
pereţii priporoşi. În Capitoliu se putea pătrunde numai dinspre Răsărit, dar şi pe aici drumul
era anevoios, trecând printr-o vale mlăştinoasă. În vârful dealului se înălţau ziduri mari, în
spatele cărora se aflau apărătorii lor. Titus Tatius şi-a dat seama că o astfel de fortăreaţă nu
poate fi luată cu asalt.

Dar un act de trădare le-a înlesnit sabinilor cucerirea cetăţii: la Titus Tatius a venit pe furiş
fiica mai-marelui garnizoanei din Capitoliu, pe nume Tarpeia, şi-i spuse că ea ar putea lăsa
oştenii lui să intre în fortăreaţă.

— În schimb, pentru aceasta, fiecare soldat să-mi dea tot ce are pe braţul stâng, ceru
Tarpeia, arătând spre brăţările de aur.

Titus Tatius ascultă propunerea neconvenabilă a acestei femei avide de aur, dar, uitându-se
încă o dată la zidurile de neînvins ale Capitoliului, căzu de acord.

În toiul nopţii Tarpeia deschise una din porţile fortăreţei şi sabinii au pus stăpânire pe
Capitoliu. Atunci trădătoarea veni să-şi ceară simbria. Tatius, cu toate că fusese nevoit să
accepte serviciul ei, nu-i putea suporta pe acei care îşi vând neamul. Şi totuşi porunci:

— Ţineţi-vă de cuvânt, ostaşi! Daţi-i tot ce purtaţi pe braţul stâng. Daţi-i totul, cum o fac
şi eu. Şi zicând acestea, îşi scoase brăţara de aur şi scutul pe care-l purta în mâna stângă şi
le aruncă asupra Tarpeii. Oştenii îi urmară pilda şi peste trădătoare începură să cadă brăţări
de aur şi scuturi până când, îngropată sub ele, nemernica şi-a dat sufletul.

Mai târziu stânca înaltă a Capitoliului, unde pierise Tarpeia,

avea să-i poarte numele (de pe vârful ei romanii aruncau în prăpastie pe cei osândiţi la
moarte).

După ce pierduserã cetăţuia de pe Capitoliu, romanii îşi puneau toată speranţa în lupta din
câmpul deschis. Bătălia începu într-o vale îngustă ce se aşternea între colinele Capitoliului şi
Palatinului. Cei dintâi se avântară sabinii. Călărimea lor se năpusti asupra romanilor. Înaintea
tuturor gonea voiniceşte un ostaş foarte viteaz, Curtius. Dar deodată picioarele calului se
înfundară în noroi. Zadarnic îşi îndemna Curtius calul şi striga la el: calul se afunda tot mai
mult în mlaştină. Atunci Curtius s-a ridicat în picioare pe crupa calului şi dintr-o săritură ajunse
pe uscat, în timp ce bietul animal se îneca în mocirlă. Mlaştina nu se putea observa şi numai
după pieirea calului sabinii şi-au dat seama de primejdia care-i pândea. Acest loc s-a numit un
timp Iazul lui Curtius.

Sabinii ocoliră deci acele locuri şi peste puţin timp s-a încins o bătălie crâncenă. Sub loviturile
de sabie cădeau morţi şi răniţi cu nemiluita. Pierderile au fost mari şi de o parte, şi de alta.
Romulus lupta în fruntea oştii sale, dar se ivea peste tot unde primejdia era mai mare.
Deodată însă se clătină, lăsându-se moale într-un genunchi: fusese lovit în frunte. Văzând că
le-a fost rănită căpetenia, romanii avură o clipă de şovăială, apoi o luară la fugă spre colina
Palatinului, urmăriţi de sabini. Atunci Romulus, deşi cu greu, se ridică în picioare ca să-şi
îmbărbăteze soldaţii. Romanii se întoarseră iar cu faţa spre duşman şi lupta continuă.

Tocmai atunci oştenii auziră strigăte şi bocete femeieşti. De pe coline alergau într-un suflet
sabinele, răpite cândva de romani. Plângeau în hohote, multe din ele strângeau prunci la
piept. Mulţimea de femei se contopi cu războinicii. Ele întindeau copiii când bărbaţilor lor
romani, când taţilor şi fraţilor sabini, rugându-i cu lacrimi să oprească măcelul şi să nu le
văduvească, să nu le lase pruncii orfani.

— Ce rău v-am fãcut noi? De ce aţi venit să ne-aduceţi atâtea suferinţe? Dacă nu ne-aţi
putut salva atunci, la ce bun să despărţiţi pe bărbaţi de soţiile lor acum, lăsând pe
copiii noştri orfani? Odraslele noastre sunt şi nepoţii voştri. Sabini, cruţaţi-i pe copiii şi
soţii noştri! Romani, cruţaţi-i pe fraţii şi taţii noştri!

interventia sabinelor

Înfăţişarea femeilor şi dojenile lor au fãcut ca ambele părţi să înceteze lupta. Conducătorii lor
— Romulus şi Titus Tatius — au început să negocieze pentru încheierea unui armistiţiu. În
timp ce ei stăteau la sfat, femeile îşi aduseră copiii şi bărbaţii la taţii şi fraţii lor, îi ospătau cu
mâncare şi băutură, îngrijeau de răniţi.
Când între sabini şi romani s-a încheiat pacea, cele două triburi s-au unit, aşezându-se într-un
singur oraş, care în cinstea lui Romulus îşi păstra mai departe numele. Cetăţenii Romei îşi
ziceau acum curiţi, în cinstea oraşului Cures — locul de baştină al lui Titus Tatius, care
împreunã cu Romulus avea să domnească şi să comande oştile unite. Cele două popoare
unite împrumutau unul de la altul obiceiuri şi datini, consemnau atât vechile lor sărbători, cât
şi pe cele noi. A luat naştere şi o nouă sărbătoare, a femeilor — aşa-zisele matronalii, în
amintirea femeilor care au pus capăt războiului dintre sabini şi romani. Ea avea loc în fiecare
an în ziua de 1 martie. Se menţinea şi vechea sărbătoare numită lupercalii, instituită de
Romulus şi Remus în onoarea zeului Lupercus, care era protectorul turmelor de lupi. Preoţii,
aşa-zişii luperci, tăiau din pieile animalelor jertfite zeului curele subţiri şi, cu ele în mână,
făceau ocolul colinei Palatinului, pornind de la locul unde, conform legendei, Romulus şi
Remus ar fi fost alăptaţi de lupoaică. Preoţii loveau cu curelele pe toţi cei întâlniţi în cale. Se
credea cã aceste lovituri aduc noroc, iar femeilor le uşurează naşterea. Curelele se numeau
februa, de aici provine şi numele lunii în care erau sărbătorite lupercaliile.

Romulus şi Tatius au domnit timp de patru ani. În cel de al cincilea an s-a întâmplat o
nenorocire — rudele lui Tatius au ucis nişte soli din Larentum, ceea ce era o mare nelegiuire.
Romulus a cerut ca ucigaşii să fie pedepsiţi cu moartea. Dar Tatius nu se grăbea să-i
condamne. Atunci, fără a mai aştepta execuţia, rudele celor ucişi l-au sfârşit de zile pe Tatius,
deoarece îl considerau vinovat pentru faptul că neamurile lor au rămas nerăzbunate. Romulus
a primit vestea foarte liniştit şi nici n-a încercat sã cerceteze împrejurările morţii lui Tatius. El l-
a înmormântat cu mare pompă şi după aceea a domnit singur.

Romulus a dus nenumărate războaie cu popoarele vecine, supunându-le. Temându-se ca nu

cumva Roma să ajungă de neînvins, etruscii din bogatul şi puternicul oraş Veii au pornit un
război împotriva ei. La început oastea etruscă ieşea învingătoare, dar apoi a fost zdrobită de
Romulus. S-a încheiat pacea, prin care oraşul Veii era obligat să-i cedeze Romei şapte
regiuni şi mai mulţi ostatici.

Acesta a fost ultimul război purtat de Romulus. Acum nimeni nu se mai încumeta să
pornească împotriva lui. Dar, după cum se întâmplă adesea cu domnitorii care merg din
izbândă în izbândă, Romulus se umplu de trufie. Înstrăinându-se de popor, ţinea o strajă
personală numeroasă — aşa-zişii lictori. Aceştia păşeau înaintea regelui, având pe umăr
câte o legătură de nuiele — fascii, în care era înfiptă o secure. Lictorii executau sentinţele de
condamnare la moarte. Romulus purta veşminte bogate — tunică roşie şi mantie cu chenar
de purpură.

Cârmuia de unul singur şi, şezând pe tron, judeca şi lua hotărâri fără a mai ţine seama de
sfatul bătrânilor, care din această cauză se simţeau, fireşte, jigniţi. Nimeni însă nu îndrăznea
să se ridice deschis împotriva atotputernicului Romulus: toţi se arătau supuşi. Senatul,
organul creat de Romulus, se întrunea, dar asculta în tăcere poruncile regelui.
Era în al treizeci şi optulea an al domniei lui Romulus. Într-o zi a lui cuptor, el a poruncit să fie
adunat tot poporul dincolo de zidurile oraşului, lângă locul numit Balta Caprei. Tocmai atunci
se dezlãnţui o furtună: tuna şi fulgera, încât părea că venise sfârşitul lumii. Apoi se fãcu
întuneric beznă, îngroziţi, oamenii prinseră a fugi care şi încotro. Dar curând tulburarea
încetă, cerul se însenină şi toţi se întoarseră la Balta Caprei. Romulus însă nu mai era. Şi n-a
putut fi găsit nicăieri.

Senatorii au explicat poporului că în lumina fulgerelor regele s-ar fi ridicat în înaltul cerului şi
de acum încolo avea să fie pentru romani un zeu binevoitor, tot aşa cum fusese pentru ei un
rege bun. Dar nu toţi au dat crezare acestei poveşti. S-a iscat zvonul că senatorii l-ar fi ucis pe
Romulus în timpul furtunii, pentru a scăpa de puterea lui crescândă şi pentru a recăpăta
influenţa de care s-au bucurat mai înainte.

Peste câteva zile unul din patricieni se înfăţişă în piaţa oraşului şi începu să se jure în faţa
poporului că l-ar fi întâlnit pe Romulus îmbrăcat într-o armură orbitor de albă.

—Urmând voinţa zeilor, i-ar fi spus Romulus, m-am întors în cer, unde am vieţuit şi mai
înainte. N-am făcut decât să îndeplinesc ceea ce îmi fusese scris. Am întemeiat un
oraş, pe care nu-l va întrece nimeni în slavă şi virtute. Roma va cunoaşte culmea puterii
omeneşti, iar eu de acum înainte voi fi pentru voi, romanii, milostivul zeu Quirinus…

Mulţi au crezut în basmul acesta, iar acei care se îndoiau tăceau de frică.

La Roma a fost întemeiat cultul zeului Quirinus-Romulus, şi în cinstea acestuia s-a zidit un

templu pe una din coline, care se numeşte Quirinal.

sursa – Plutarh, Oameni iluştri ai Romei antice, Chişinău, Editura Cartier, 2004

Salutul celor ce vor muri

Sângeroasele întreceri existau încă cu mult înainte de a se construi Colosseumul,

consacrându-li-se oficial 93 de zile în fiecare an. Oricare civis romanus avea dreptul să
patroneze „jocuri” organizate pe socoteala lui. Cheltuiala era de regulă foarte mare, dar
considerente de prestigiu şi de publicitate personală au determinat mulţi membri ai caselor
avute să recurgă la subvenţionarea unor astfel de spectacole.

Cu multe zile înainte, „afişele” împânzeau capitala, anunţând numele celui care subvenţiona
spectacolul, precum şi pe cele ale gladiatorilor-vedete, împreună cu palmaresul lor de victorii.
În zorii zilei respective, animalele erau aduse în cuştile de sub podeaua arenei. Câteva ore
mai târziu avea loc o procesiune de care, în frunte mergând organizatorul şi în urma lui
gladiatorii înveşmântaţi în tunici purpurii, cu broderii din fire de aur. Cortegiul era încheiat de
sclavii care duceau armele luptătorilor.

Gradenele Colosseumului se umpleau cu mult înainte de ora stabilită pentru începerea

„jocurilor”. Vuietul zecilor de mii de glasuri se curma brusc în clipa când gladiatorii apăreau în
arenă. Cu privirile aţintite spre loja imperială, ei înălţau braţul drept, strigând într-un cor
scandat: Ave Caesar! Morituri te salutant! („Slavă ţie, împărate! Cei ce vor muri te salută!”)
După ieşirea lor în arenă, împăratul dădea drumul unei eşarfe peste balustrada tribunei.
Trâmbiţele răsunau. Spectacolul începea în acompaniamentul unei orchestre ale cărei
instrumente erau flautul, cornul şi orga hidraulică.

Uneori, mortalele lupte erau precedate de praelusio sau prolusio – concurs cu un caracter

mult mai apropiat de cel al sporturilor din zilele noastre: participanţii se înfrunrau cu arme
inofensive, confectionate din lemn sau având tăişurile învelite în pînză, pentru a nu pricinui
rănirea adversarilor. Dar publicul se sătura repede de simulacre şi cerea lupte autentice. Era
rândul gladiatorilor, al căror nume se tragea de la gladius – o sabie scurtă.

După cum se stie, asemenea spectacole se ţineau nu numai în capitală, ci şi pe cuprinsul

întregului Imperiu roman: mărturie stau ruinele amfiteatrelor construite de cuceritori din
Britania până în Siria şi în Africa de Nord. În bazinul Mediteranei, singurul ţinut unde obiceiul
nu a devenit popular a fost Grecia.

Gladiatorii erau recrutaţi în majoritatea cazurilor din rândul sclavilor, al prizonierilor de război
sau al deţinuţilor condamnaţi la moarte. Au evoluat astfel în arenă traci şi gali, germani şi
mauri din regiunea Munţilor Atlas, samniţi şi negri din Africa Centrală. Dar uneori riscanta
profesiune era îmbrăţişată şi de cetăţeni liberi, care sperau să se îmbogăţească în scurtă
vreme sau care încercau să refacă o avere risipită. Se cunosc şi câteva exemple de luptători
de origine aristocratică, amatori de senzaţii tari sau atraşi de faima de care se bucurau aşii
arenei. Ei semnau aşa-numitul auctoramentum gladiatorium, prin care se puneau voluntar, pe
o perioadă de timp stabilită, la dispoziţia unui lanista – echivalentul antic al antrenorului
modern. În treacăt fie spus, termenul lanista este de origine etruscă, fapt care constituie unul
dintre argumentele invocate în favoarea tezei că „jocurile” înseşi au fost împrumutate de la
etrusci.
 Jocul cu propria lui viaţă

Puţinii gladiatori care, supravieţuind ciocnirilor, izbuteau sa repurteze o lungă serie de victorii
erau răsfăţaţii Romei, celebritatea lor depăşind cu mult pe cea de care au parte campionii
ringurilor sau ai arenelor noastre de fotbal. La sfârşitul „jocurilor”, învingătorii, o dată cu frunza
de palmier care juca rolul cununei de lauri, primeau tăvi mari de argint, încărcate cu aur şi
pietre preţioase. Poeţii le dedicau ode, meşteşugarii împodobeau vasele şi cupele cu portretul
lor, nobilii îi invitau la banchete. Dacă aveau rarisima şansă de a aiunge la o vârstă înaintată,
primeau, în cadrul unor ceremonii speciale, o spadă de lemn (rudis), însemnul ieşirii la pensie.

Dar cât de scump erau plătite aceste îndoielnice perspective! Pentru un gladiator, fiecare „joc“
însemna jocul cu propria lui viaţă. În luptele curente „om la om”, unul dintre protagonişti era,
de cele mai multe ori, „urmăritorul” (sequor), care lupta cu pieptul dezgolit, purtând pe cap un
coif şi având ca armă un gladius şi un scut. Adversarul său se numea „năvodar” (retiarius); el
nu avea armură de protecţie, dar dispunea, în schimb, de o plasă, în care se străduia să-l
prindă pe urmăritor, precum şi de un trident (uneori şi de un pumnal prins la brâu).

Genurile de luptă erau însă foarte variate. În ultima perioadă a imperiului, dimachaeri se

înfruntau cu câte o sabie în fiecare mână. Alteori, gladiatorul avea o suliţă legată de
încheietura mâinii drepte sau, în cazul hoptomachilor, era înveşmântat din cap până în
picioare în zale. Un timp au fost la modă britanii şi essedarii, care luptau în care trase de cai.
Într-o altă perioadă, s-au bucurat de favoarea publicului laquearii, a căror armă era un
laţ. Samniţii purtau un coif cu vizor şi pană, folosind o pavăză de formă eliptică şi o spada
scurtă, iar tracii – un scut mic şi rotund şi un fel de iatagan.

În anul 90 e.n., împăratul Domiţian a organizat o luptă între femei şi pitici (de altfel, femeile au
intrat frecvent în arenă, mai ales sub domnia lui Nero, participarea lor la „jocuri” fiind interzisă
printr-un edict abia în anul 200 e.n.).

Dar, fară îndoială, cea mai hidoasă dintre întreceri era aşa-numitul „joc la nesfârşit”.
Participanţii – aleşi dintre deţinuţii condamnaţi la moarte – erau scoşi câte doi în arenă, unul
înarmat, celălalt cu mâinile goale. Imediat ce îl ucidea pe cel din faţa lui, primul era dezarmat
şi oferit ca pradă unui al treilea – şi aşa mai departe, până la măcelărirea întregului lot de
osândiţi.
Amfiteatrul în Roma antică
De Horia pe 30 Noiembrie 2011

Amfiteatrul –  loc destinat spectacolelor cu gladiatori, venationes („lupte cu fiare”)

şi naumachia(„lupte navale”). Amfiteatrul de factură primitivă a apărut în Campania (sec. I
î.Hr.), de unde a trecut la Roma. Numele lui se întâlneşte prima dată la Vitruvius şi în
testamentul lui Augustus.

Primele amfiteatre au fost construite din lemn şi erau demontate după încheierea
spectacolelor. În toată lumea romană s-au identificat peste 200 de amfiteatre. La Roma, cel
mai vechi, din lemn, a fost construit în anul 53 î.Hr. de către C. Scribonius Curio pentru lupte
de gladiatori. A fost urmat de amfiteatrul lui Cezar (în for) pentru venationes (46 î.Hr.) şi apoi
de unul din piatră, ridicat de C. Statilius Taurus (29 î.Hr.), distrus de incendiul neronian (64 d.
Hr.). Cel din Pompei, din piatră,  este însă mai vechi (79 î.Hr.). Amfiteatrul cel mai mare şi
reprezentativ  rămâne însă Colosseum.

Din Italia amfiteatrul s-a răspândit în intreaga lume romană. În Dacia au funcţionat
amfiteatrele de la Sarmizegetusa, Porolissum şi Apulum.

Existau două tipuri de amfiteatru. Primul tip se construia într-o vale cu două dealuri apropiate
sau se realiza dintr-o uriaşă movilă de pământ, inelară, în care se aşezau scaunele
spectatorilor. Era înconjurat de un zid; nu avea subsol, ci numai scări de acces în exterior sau
în interior. Al doilea tip se realiza în întregime din zidărie cu intrări boltite, coridoare inelare
interioare, scări interioare de acces, subsol etc.
Părţile principale ale unui amfiteatru erau: arena, cavea, cunei, pulvinar, baltei, spoliarum,
vomitorium, podium etc. În exterior, etajele cu arcade se decorau cu stiluri arhitectonice
diferite, începând de jos în sus: doricul, ionicul, corinticul şi pilastrul. Amfiteatre cu patru etaje
se cunosc la Capua, El Djem şi la Roma, Colosseul. Dintre amfiteatrele cu trei etaje mai
importante sunt cele de la Pola, Pozzuoli şi Verona, iar cu două etaje, la Arles şi Nimes.

Colosseul era acoperit cu un velum înconjurat de un zid cu grilaj de fier; în spatele acestuia,

se afla podium, o platformă specială pentru fixat scaunele de onoare. Arena avea două intrări
principale la capetele axului mare. Subsolul amfiteatrului era alcătuit dintr-un adevărat
„labirint”, cu coridoare şi încăperi destinate gladiatorilor, adăpostirii animalelor, a materialelor
de spectacol etc. Într-o cameră specială, spoliarium, erau strânse cadavrele celor morţi în
arenă.

sursa: Enciclopedia civilizaţiei romane, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Cine a fost Ahile?
De Horia pe 21 Februarie 2011

Ahile. Unul dintre cei mai mari eroi greci, protagonist al Iliadei. Potrivit mitului povestit
de Homer, Ahile era fiul lui Peleu, regele mirmidonilor din Ftiotida, în Tesalia. Mama lui era o
nereidă, Thetis. În copilărie i-a fost încredinţat lui Phoenix, care i-a fost apoi maestru în
elocvenţă şi artele războiului, pe cînd centaurul Chiron l-a instruit, printre altele, în arta
medicinei.

De la mama sa, Ahile a aflat ce soartă urma să aibă: fie să cucerească gloria şi să moară
tînăr, fie să trăiască o viaţă lungă, însă lipsită de glorie şi de importanţă. Ahile a ales cea dintîi
posibilitate şi a ridicat ancora pentru a participa la războiul troian, deşi ştia că pentru el nu
exista cale de întoarcere din acea expediţie. În fruntea a cincizeci de corăbii, el a condus
împotriva Troiei o armată dintre cele mai curajoase, alcătuită din mirmidoni şi ahei. În
îndelungatul război care a urmat, Ahile a fost cel mai mare dintre eroii greci, bucurîndu-se de
ocrotirea Atenei şi a Herei.

Povestirea Iliadei. În poemul său, Homer trece sub tăcere mai multe evenimente precedente
şi ulterioare întîmplărilor ce merg de la cearta dintre Ahile şi Agamemnon pînă la moartea lui
Hector. Mai întîi, figura lui Ahile apare în legătură cu cea a lui Agamemnon. Acesta din urmă
a fost obligat să i-o înapoieze tatălui ei pe tînăra Chriseis, o fată troiană pe care o luase
prizonieră. Pentru a compensa această pierdere, el a încercat să i-o ia lui Ahile pe
tînăra Briseis, prizoniera sa. Ahile a acceptat la presiunea zeiţei Atena, însă a refuzat să mai
ia parte la război, închizîndu-se în propriul cort. Ca să-şi răzbune fiul pentru jignirea suferită,
Thetis a obţinut de la Zeus ca soarta războiului să se schimbe: aceasta avea să le fie prielnică
troienilor pînă cînd aheii aveau să-şi repare nedreptatea, aducîndu-i lui Ahile omagiul cuvenit.
Consecinţa imediată a reprezentat-o o grabnică deteriorare a situaţiei militare a grecilor,
situaţie care a devenit foarte curînd extrem de gravă. O solie grecească a fost atunci trimisă la
Ahile, cu daruri bogate şi cu promisiunea de a i-o înapoia pe Briseis; zadarnic însă. Singurul
care a reuşit să-l urnească pe erou a fost prietenul său cel mai drag, Patroclu; acesta a
obţinut de la Ahile permisiunea de a-i conduce armata, folosindu-se de caii şi chiar de armura
acestuia. Însă Patroclu a fost lovit de moarte în timpul luptei. La aflarea veştii, Ahile a fost
cuprins de durere, iar mama sa a încercat să-l consoleze promiţîndu-i arme noi, pe
care Hefaistos urma să le făurească pentru el. Pe de altă parte, Iris l-a îndemnat să
recupereze trupul nefericitului său prieten. Abia atunci Ahile şi-a părăsit cortul, iar glasul său
tunător a fost suficient pentru a-i pune pe fugă pe troieni. Apoi, cînd şi-a putut îmbrăca noua
armură, aşa cum i se promisese, el s-a grăbit pe cîmpul de luptă, a ucis un mare număr de
duşmani şi, în sfîrşit, a dat piept cu Hector, marele erou troian. Ciocnirea a fost teribilă: de trei
ori a înconjurat Ahile zidurile Troiei, urmărindu-şi adversarul. În cele din urmă, l-a lovit de
moarte, i-a legat trupul de carul său şi astfel l-a tîrît pînă la corăbiile grecilor. Mai apoi însă l-a
înapoiat lui Priam, care a venit personal în tabăra greacă pentru a-l ruga pe Ahile să-i redea
măcar trupul neînsufleţit al fiului său. De altfel, Ahile avea să piară în acelaşi război, aşa cum
îi fusese prezis, în faţa Porţilor Scheene.

Tradiţiile tîrzii. Moartea lui Ahile şi întîmplările privitoare la el care precedă războiul troian nu
sînt povestite în Iliada, ci fac obiectul unor relatări mai tîrzii. Deosebit de bogate sînt, în
aceste tradiţii, detaliile evenimentelor din copilăria şi tinereţea eroului. Mama sa, dorind să-l
facă nemuritor, l-a aşezat într-o noapte în flăcări, pentru a distruge părţile muritoare ale
trupului său pe care le moştenise de la tatăl lui. Dar, atunci cînd Peleu şi-a văzut fiul în
mijlocul flăcărilor şi a strigat îngrozit, Thetis a fugit, părăsindu-l pe Ahile, pe care Peleu i l-a
încredinţat centaurului Chiron. Acesta l-a învăţat, printre altele, să mîne caii, să vîneze şi să
cînte la forminx, şi i-a schimbat şi numele iniţial, Ligiron, „plîngăreţul”, în Ahile. Chiron şi-a
hrănit discipolul cu inimi de leu şi cu măduvă de urs. Potrivit altor versiuni ale mitului, Thetis a
încercat să-l facă nemuritor pe Ahile scufundîndu-l în apele rîului Styx, pe cînd era copil.
Întreprinderea i-a reuşit, însă călcîiul de care l-a ţinut atunci cînd l-a scufundat (şi care nu a
fost udat de apa miraculoasă) a rămas vulnerabil.

Cînd Ahile a împlinit nouă ani, prezicătorul Calhas a prezis că Troia nu va putea fi luată de
greci fără ajutorul său. Atunci, Thetis, ştiind că războiul avea să-i fie fatal fiului ei, l-a travestit
în fată şi l-a ascuns printre fiicele lui Licomed din Sciros, unde, din cauza cîrlionţilor săi blonzi,
Ahile a primit numele de Pira. Ahile a rămas la Sciros pînă cînd la curtea lui Licomed a ajuns
un alt mare erou, Ulise, la rîndul său travestit în negustor. Acesta a adus cîteva veşminte pe
care le-a arătat fiicelor lui Licomed, însă printre acestea a ascuns şi nişte arme. La vederea
armelor, Ahile nu şi-a putut ascunde interesul, trădîndu-şi astfel identitatea. Ca atare, i s-a
alăturat lui Ulise, împreună cu care a ajuns la armatele greceşti. Tradiţia aminteşte că, în
timpul şederii sale în Sciros, Ahile a avut cu Deidamia un fiu, Neoptolem sau Pirus.

Alte episoade din războiul troian relatate în diferite versiuni ale mitului se referă la lupta lui
Ahile împotriva Pentesileei, regina amazoanelor, pe care a ucis-o, şi la duelurile sale cu
Memnon şi cu Troilus.
Povestirile privitoare la moartea eroului se deosebesc în mare măsură, chiar dacă toate
concordă asupra unui punct: ea nu s-a datorat unei mîini omeneşti sau, mai bine zis, nu s-a
petrecut fără amestecul lui Apollo, uneori mai mult, alteori mai puţin accentuat în diferitele
versiuni cunoscute. Potrivit unora, Ahile a fost ucis chiar de zeu. Potrivit altora, pentru a-l
ucide, Apollo a luat înfăţişarea lui Paris. În sfîrşit, alţii spun că zeul a direcţionat şi a călăuzit
lovitura mortală a lui Paris (Vergiliu, Eneida, 6.57). Pe de altă parte, o versiune povesteşte
cum, fiind îndrăgostit de Polixena, una dintre fiicele lui Priam, Ahile a fost atras de
promisiunea că avea să o primească de soţie în clipa în care s-ar fi înfăţişat la troieni; atunci,
el s-a dus fără arme la templul lui Apollo de la Timbra, unde a fost ucis de Paris.

Trupul său a fost recuperat de Ulise şi de Aiax, fiul lui Telamon. Thetis a promis armura fiului
său celui mai curajos dintre eroii greci, iar această promisiune a provocat disputa dintre cei
doi eroi care îi recuperaseră trupul.

După moarte, Ahile a devenit unul dintre judecătorii din lumea subpămînteană, rămînînd în
Insulele Fericiţilor sau în Insula Leuce (Apollonios din Rodos, 4.814), sau cu Ifigenia.
Mormîntul lui Ahile, care, aşa cum îşi dorise eroul, alături de cenuşa sa o conţinea şi pe cea a
lui Patroclu, prietenul său nedespărţit, a fost ridicat la capul Sigeion, în Helespont (Strabon,
13.1.32), şi a fost gigantic, pentru a putea fi văzut de departe. În insula Boristene, la vărsarea
rîului Nipru, a fost înălţat un templu în cinstea lui Ahile Pontarches, stăpîn al Pontului; aici i-a
fost închinat cult pe măsura unui erou.

Cea mai mare glorie Ahile a dobîndit-o ca protagonist al Iliadei, unde este înfăţişat ca fiind
eroul prin excelenţă al grecilor. El încarnează în cel mai înalt grad virtuţile recunoscute şi
admirate ale „timpurilor eroice”: frumuseţea, curajul, forţa extraordinară în bătălie, căreia
nimeni nu i se poate opune. Printre calităţile sale se numără ataşamentul faţă de mama sa
divină, care devine în general o supunere faţă de voinţa zeilor, şi pasiunea pentru război.
Dintre trăsăturile proprii temperamentului său se disting uşurinţa cu care izbucneşte în mînia
cea mai neînfrînată, dar şi disponibilitatea de a-şi lăsa deoparte orgoliul atunci cînd o voinţă
superioară (divină) i-o cere. Neîndurător cu duşmanii, este totuşi descris de Homer ca fiind
foarte milostiv şi un prieten de nădejde.
Regatul regelui Minos. Labirintul Minotaurului
De Horia pe 13 Septembrie 2014

Legenda spune că Minos i-a cerut inventatorului şi

constructorului Dedal să facă o casă cu coridoare şi trepte ascunse. Dedal a fãcut o minune,
o grădină înşelătoare din piatră – un labirint, din care nimeni nu mai putea ieşi, după ce intra.
Mai târziu, regele Cretei a vrut să ştie dacă domnia lui în Creta este în siguranţă. L-a implorat
pe Poseidon să îi dea un taur drept semn că domnia lui se bucură de bunăvoinţa zeilor. Minos
a promis să sacrifice animalul ca ofrandă adusă zeilor. Din adâncul mării Poseidon i-a trimis
un superb taur alb. Văzându-l, Minos a devenit avar şi a dus animalul, în secret, în turma lui.

Zeii nu s-au lăsat înşelaţi, deci Poseidon a pregătit o răzbunare cumplită. Cu ajutorul Afroditei,
a făcut ca soţia lui Minos, regina Pasifae, fiica lui Helios, să se îndrăgostească de taur.
Animalul nu a fost încântat de apropierea reginei şi a fugit de ea. Dedal a găsit iarăşi o soluţie
genială. A construit o vacă din lemn, pe care a îmbrăcat-o într-o piele de animal. Pasifae s-a
ascuns în ea şi l-a păcălit pe taur. Curând regina avea să nască un monstru: un băiat cu cap
de taur. Noul născut nu a putut fi ascuns de regele Minos, care l-a luat pe bastard, l-a botezat
Minotaur şi l-a ascuns în labirint, iar pe Dedal l-a aruncat în închisoare.

Nu peste multă vreme, regele a fost din nou lovit de soartă. Fiul lui iubit, Androgeos, era
plecat la Atena pentru a participa la concursurile sportive. Era de neînvins la pentatlon, unde
nu avea rival. Învinşii lui nu s-au putut împăca cu soarta şi l-au ucis. Minos, sfâşiat de durere,
şi-a trimis flota împotriva Atenei pentru a se razbuna pe criminali. Atena a fost înfrântă şi a
trebuit să cedeze în faţa învingătorului, care a cerut jertfe umane. La fiecare nouă ani, 14
copii, şapte băieţi şi şapte fete, trebuiau trimişi în Creta, unde erau aruncaţi în Labirint ca
mâncare pentru Minotaur. Atena a plătit mult timp acest tribut, până ce Tezeu, fiul regelui
Egeus, a plecat benevol cu victimele în Creta. Tatălui său i-a promis că va întinde o velă albă,
dacă se va întoarce victorios din lupta cu Minotaurul.
Când atenienii au coborât în portul Cnossos, fiica regelui Minos, Ariadna, l-a văzut pe erou şi
s-a îndrăgostit de el. Cum putea ea oare să-şi salveze iubitul de fratele ei vitreg? I-a făcut rost
de o sabie vrăjită şi a inventat un vicleşug. A legat la intrarea în Labirint capătul unui ghem de
lână roşie şi i-a dat ghemul lui Tezeu să-l desfacă pe drum. El a putut să-l învingă astfel pe
Minotaur şi să scape din Labirint. Paznicii au fost distraşi de o întâmplare nemaivăzută: doi
oameni zburau asemeni păsărilor deasupra oraşului Cnossos. În închisoare, Dedal a făcut
aripi de ceară pentru el şi pentru fiul său, Icar, şi a încercat să scape din insulă.

Şi Tezeu a izbutit să fugă cu ajutorul Ariadnei. Amândoi au ajuns pe insula Naxos. Cele
petrecute aici diferă în funcţie de variantele legendei. Cea mai cunoscută este aceea în care
sunt amestecati mai mulţi zei: Tezeu a plecat spre Atena fără Ariadna. Dar a uitat să schimbe
vela neagră cu una albă, cum îi promisese tatălui său. Văzând semnul nefast, Egeu s-a
aruncat în mare de pe o stâncă. De atunci ea se numeşte Marea Egee.

În anul 750 î.Hr., când Homer consemna pentru prima oară numele Minos, Dedal, Tezeu şi
Ariadna, Creta era de multă vreme o ţară cucerită şi populată de multe popoare:

„E-o tară,
Ce-i zice Creta, mândră, roditoare,
Cu ape-n jur, că e-n mijlocul mării,
Şi oamenii foiesc în ea puzderii.
Pe-ntinsul ei sunt nouăzeci de-oraşe
Cu fel de fel de limbi. Ahei şi mândri
Eteocreţi, cidonieni alături
De dorieni războinici şi de oameni
Dumnezeieşti pelasgi. Între oraşe
E unul mare, Cnossos, unde Minos
Fu împărat la nouă ani şi cel mai
Apropiat de Zeus“

Potrivit legendei, Minos se retrage în lumea umbrelor şi stă acolo pe tron pentru a-i judeca pe
morţi. După câteva secole, din înţeleptul Minos literatura greacă a făcut un spirit al răului.
Strălucitoarea Atenă nu a putut admite că altădată era tributară puternicei Crete. Deci legenda
a fost rescrisă. Filosoful şi naturalistul Aristotel, profesorul lui Alexandru cel Mare, căzut
ulterior în dizgraţie la greci, se îndoia de imaginea regelui Minos din timpul lui: „Poeţii noştri i-
au atribuit întotdeauna un prost renume lui Minos, iar pe scenele antice era mereu
minimalizat. Nu a fost salvat de faptul că Hesiod l-a denumit cel mai bun dintre regi şi nici că
Homer îl considera un om de încredere al lui Zeus. Au fost crezuti mai degrabă autorii tragici.
Ei îl puteau înfăţişa pe Minos ca un tiran crud şi arbitrar, deşi legenda îl prezenta ca pe un
rege înţelept şi făcător de legi“.
Învingătorii au adăugat deseori defecte zeilor învinşilor. Poate că, iniţial, înfricoşătorul
Minotaur fusese în Creta un zeu-taur venerat. Şi alte comunităţi religioase, care au apărut mai
târziu, au transformat zeiţele „păgâne“ în vrăjitoare rele.

Taurul a jucat în Creta un rol important în cultul religios. Figuri de taur din argilă şi aur, cu
coarne puternice, au fost readuse, după milenii, la lumina zilei. Arheologii au rămas uimiţi la
descoperirea picturilor murale ce înfăţişau săritori curajoşi pe spatele taurilor. Descoperirile
acestea nu au fost făcute în Creta, ci în peninsula Peloponez, legată de Grecia continentală.
Germanul Heinrich Schliemann a început să facă săpături arheologice în 1876 la Micene şi
Tirynt.

Heinrich Schliemann, arheologul diletant

Schliemann s-a născut la Mecklenburg, ca fm al unui preot sărac de tară. După ce a făcut
avere ca negustor în Rusia şi în California, şi-a dus la îndeplinire un vis din tinereţe: a început
să
caute urmele legendarilor eroi antici. Germanul a luat în serios legendele şi a regăsit locurile
despre care v-am relatat. Pe litoralul Asiei Mici a descoperit locurile descrise de Homer
în Iliada ca teatru al războiului de zece ani al Troiei. Din ruinele, în mai multe straturi, ale
vechiului oraş a fost scos foarte mult aur, iar Schliemann a vorbit de „comoara regelui Priam“.
Eroare, deoarece curând avea să se descopere ca acest aur fusese îngropat în pământ cu
mult înainte de existenţa regelui înfrânt în războiul troian.

La începutul campaniei de săpături, Schliemann era un arheolog diletant. Specialiştii l-au

acuzat că e un căutător de comori, dar descoperitorul Troiei nu s-a lăsat intimidat. A căutat în
Peloponez cetatea regelui Agamemnon din Micene, conducătorul armatei grecilor care au
luptat la Troia. Din nou norocul a fost de partea lui. A găsit morminte străvechi regale, cu
obiecte scumpe, printre ele: o mască mortuară din aur curat, care, în opinia lui, putea fi numai
„masca lui Agamemnon”. Din nou s-a înşelat, dar aceasta nu a minimalizat importanţa
descoperirii. Principii achei, îngropaţi la Micene, au trăit cu câteva secole înaintea perioadei
când se crede că a avut loc războiul Troiei. Dar prin săpăturile sale, Schliemann a dovedit că
din vechile legende se pot totuşi deduce anumite fapte istorice.

Schliemann nu s-a declarat satisfacut de descoperirile lui senzaţionale. A plecat în Creta

pentru a căuta acolo palatul legendarului rege Minos. Pe o colină denumită Cnossos s-au
găsit cioburi şi tăbliţe de argilă cu semne indescifrabile. Un cretan a săpat la faţa locului şi a
dat la iveală zidurile unei clădiri mari. Schliemann a fost convins că la Cnossos se putea găsi
mai mult. Dar, în 1889, Creta făcea încă parte din Imperiul Otoman, iar turcii au fost dispuşi să
vândă terenul numai la un preţ exorbitant. Schliemann a renunţat, deziluzionat şi a părăsit
Creta lăsând lucrurile neterminate.
Cât de adevărată a fost intuiţia lui cu privire la Creta s-a văzut numai după ce englezul Arthur
Evans a sosit pe insulă, câţiva ani mai târziu. Raporturile politice s-au schimbat radical în
1898, când Creta a dobândit autonomie.

sursa: Hans-Christian Huf, Sfinx – Tainele istoriei, vol. I, Bucureşti, SAECULUM I.O., 2001