COLOSSEUMUL

Colosseumul este un monument turistic aflat in centrul Romei vizitat de foarte mulți
turiști din toată lumea. El este probabil cea mai impresionantă clădire-ruină a Imperiului
Roman. Colosseumul era cea mai mare construcție a vremurilor sale și astăzi este cel mai mare
amfiteatru antic care poate fi vizitat in Italia.

Luptele de gladiatori:
Prizonierii din războaie erau puși să lupte între ei sau cu animale sălbatice. Spectatorii
se delectau privind luptele dintre gladiatori si sclavi, uneori chiar si intre gladiatori si animale.

Colosseumul:
Împăratul Vespasian, fondatorul dinastiei Flaviane, a început construcția Colosseumului
în anul 72 d.Hr.. Aceasta a fost încheiată în anul 80 d.Hr., la un an după moartea lui Vespasian.

Uriașul amfiteatru a fost construit în locul unui lac artificial, parte din marele parc
construit de Nero în centrul Romei, care includea de asemenea și Domus Aurea cât și statuia
Colossus. Această gigantică statuie a lui Nero, de 36 de metri înălțime, care îl prezenta pe
împărat în chip de zeu al soarelui a dat numele actual al construcției - Colosseum. Statuia,
amplasată lângă amfiteatru, a fost demolată ulterior. Nu numai statuia, dar și amfiteatrul ofereau
o priveliște grandioasă. Avea un perimetru de 520 m si o înălțime de 55 m, oferind locuri pentru
aproximativ 50.000 spectatori. Fundația pe care a fost construit avea 12 metri grosime.
 Descriere:
Spre deosebire de amfiteatrele construite anterior între două dealuri, Colosseumul este
o structură autonomă, în întregime construită. Planul său este eliptic, având 189 m lungime și
156 m lățime. Înălțimea zidului exterior este de 48 m. Perimetrul originar măsoară 545 m. Arena
centrală este ovală, având 86 m lungime și 156 m lățime, înconjurată de un zid de 4,5 m
înălțime, care se ridică până la nivelul primelor rânduri pentru spectatori.
Se estimează că zidul exterior era construit din 100.000 m³ de travertin, nu zidit cu
mortar, ci fixat cu scoabe de fier. Ansamblul structurii a suferit pagube însemnate în decursul
veacurilor, prin prăbușirea unor părți mari, în urma unor cutremure. S-a păstrat partea de nord
a zidului de incintă. În secolul al XIX-lea au fost adăugate la extremitățile sale rampe de
cărămidă pentru a-l consolida. Restul exteriorului actual al Colosseumului este de fapt zidul
interior de la origine.
Partea păstrată a zidului exterior al fațadei monumentale se compune din trei niveluri de
arcade suprapuse, având deasupra o platformă pe care se înalță un atic foarte înalt, prevăzut cu
ferestre la intervale regulate. Arcadele sunt încadrate de semi-coloane dorice, ionice și corintice,
în timp ce aticul este împodobit cu pilaștri corintici. Fiecare arc de la al doilea și al treilea etaj
era ornat cu statui, probabil reprezentând divinități și alte personaje ale mitologiei greco-
romane.
În jurul părții de sus a aticului se aflau 240 de catarge dispuse în corbel. Acestea
susțineau un acoperiș mare, retractabil, cunoscut sub numele de velarium, care ferea spectatorii
de arșița soarelui sau de ploaie. Era o pânză foarte mare, susținută de o plasă din frânghii, cu o
gaură în mijloc. Acoperea două treimi din arenă, în pantă către centru, pentru a capta vântul și
a-l dirija către spectatori. Velarium-ul era manevrat de marinari înrolați în acest scop la sediul
marinei din Misenum și cazați la cazarma Castra Misenatium din apropierea Colosseumului.
Capacitatea enormă a Colosseumului necesita un sistem de acces și de evacuare eficient,
pentru care arhitecții au conceput soluții similare celor care există la stadioanele moderne. La
parter existau 80 de intrări, dintre care 76 erau destinate spectatorilor de rând. Fiecare intrare
era numerotată, precum și fiecare scară. Nordul intrării principale era rezervat împăratului și
apropiaților săi, pe când celelalte trei intrări axiale erau destinate elitei. Cele patru intrări axiale
erau bogat decorate cu picturi și reliefuri din stuc, dintre care s-au păstrat unele fragmente. Un
mare număr de intrări a dispărut prin prăbușirea zidului exterior, dar intrările XXIII la LIV mai
există.
Spectatorii primeau bilete sub formă de bucăți de ceramică, pe care erau indicate prin
numere secțiunea și rândul. Ajungeau la locurile lor prin mai multe vomitorii care dădeau în
tribună. La sfârșitul jocurilor, sau în caz de urgență, evacuarea se putea face pe acolo în câteva
minute.

Detalii de interior
În conformitate cu Calendarul Codex din 354, Colosseumul ar putea găzdui 87.000 de oameni,
cu toate că estimările moderne pun cifra la aproximativ 50.000. Ei au fost așezați într-un
aranjament pe niveluri, care reflecta natura rigidă stratificată a societății romane.
 În Roma antică, gladiatorul era un bărbat (de obicei sclav) care se lupta în arenă cu un
alt gladiator sau cu fiare sălbatice spre deliciul audienței. Denumirea provine de la sabia romană
gladius, gladiator însemnând inițial „luptător cu sabia”.
Soarta celui cu care se lupta era decisă de publicul amfiteatrelor sau arenelor de luptă,
aceștia exprimându-și dorința de a îl lăsa în viață pe gladiatorul învins ridicând degetul mare în
sus și dorința de a fi omorât de gladiatorul victorios lăsând degetul mare în jos. Gladiatorii
aparțineau unei școli de gladiatori conduse de un Lanista roman. Acolo aceștia învățau scrima
și arta sabiei. Gladiatorii care își redobândeau libertatea se numeau rudiari (în latină rudiarius).
Gladiatorii erau de mai multe naționalități: traci, samniți, germani, etc. Imperiul Roman
a atacat mai multe popoare, locuitorii acelor popoare erau adesea luați sclavi sau gladiatori.
Cel mai vestit dintre gladiatori este considerat de către istorici a fi Spartacus, omul care a luptat
alături de aproape 100.000 de sclavi pentru a recăpăta libertatea și independența acestora.

Curiozitati despre gladiatori

Cel mai probabil jocurile de gladiatori îşi au originea în tradiţia etruscã de a onora morţii prin
sacrificii umane rituale.
Primele competiţii de la Roma au loc în anul 264 î.Hr. ca parte a unuia dintre aceste ritualuri
funerare, numit munus. Marcus şi Decimus Junius Brutus au organizat un concurs de gladiatori
în Forum Boarium pentru a-l onora pe tatãl recent decedat, întrucât se credea cã astfel de
manifestaţii pãstrau vie amintirea celui trecut în nefiinţã. Ele erau organizate la intervale de 5
ani sau chiar un an, dar munera se generalizeazã ca jocuri publice în a doua jumãtate a secolului
întâi d.Hr.
Jocurile aveau loc în amfiteatre dupã luptele cu animale şi execuţiile publice. La început se
organizau sub patronajul unor cetãţeni din clasa patricianã sau ecvestrã pentru a dobândi unele
favoruri politice. Organizatorul se numea munerator sau dominus şi avea însemnele unui
magistrat.
Pânã la finele Republicii se estimeazã cã jumãtate din gladiatori nu erau sclavi sau criminali,
ci oameni liberi care au renunţat de bunã voie la statutul lor (auctorati), pentru a se pune în
slujba unui patron de şcoalã de gladiatori (lanista) printr-un contract de ucenicie care îi cobora
în starea de sclavie şi în dizgraţia socialã (infamia). Aceste aspecte negative erau compensate
însã de posibilitatea de a obţine o glorie militarã similarã celei obţinute de soldaţi pe câmpul de
luptã.
 La fel ca boxeurii, gladiatorii nu obişnuiau sã lupte mai mult de 2-3 ori pe an, iar dacã îşi
câştigau destulã faimã şi avere, îşi putea rãscumpãra libertatea. Se luptau de obicei în
perechi singulare (ordinarii), dar la cererea unor personaje importante se puteau realiza şi
combinaţii de tipul:mai mulţi gladiatori luptând împreunã (catervarii) sau anumiţi gladiatori
chiar şi din afara trupei stabilite (postulacii). Uneori lanista trimitea în competiţie substitutes
dacã un titular era rãnit.
Competiţiile de gladiatori se sfârşeau destul de rar cu moartea participanţilor, pentru cã
aceştia erau greu de întreţinut sau înlocuit, dar şi pentru cã pãstrarea animatorilor mulţimii se
dovedea o soluţie pragmaticã şi beneficã pentru cei ce urmãreau ascensiunea politicã.
Competiţiile au fost interzise de Constantin în 325 d.Hr., dar au continuat pânã prin
mijlocul secolului al 5-lea. Honorius se pare cã le-a pus definitiv capãt, pe mãsurã ce Imperiul
se apropia de colaps. Ultima competiţie din Roma este datatã la 1 ianuarie 404.