ELEV RELEA MARIA

CLASA AVIII-A B

Spectacolele la romani

Introducere

Un loc important în viaţa de toate zilele a romanilor îl ocupau diferitele jocuri şi

spectacole cuprinse sub numele general de ludi. Acestea se desfăşurau cu prilejul
numeroaselor sărbători religioase, după îndeplinirea riturilor şi efectuarea sacrificiilor.
Numărul mare al zilelor de sărbătoare, însoţite de procesiuni, jocuri şi spectacole de tot felul,
care cuprindeau mai mult de jumătate din an, a făcut ca Roma să rămână cu această imagine
de-a lungul veacurilor. Jocurile erau organizate de stat prin magistrații numiți edili (aediles)
sau de persoane particulare.
Existau trei tipuri de spectacole:
 ludi circenses
 ludi gladiatorii
 ludi scaenici.

Spectacolele de circ (ludi circenses)

Acestea se desfăşurau la început într-un loc care prin însăşi conformaţia lui naturală era
potrivit pentru procesiuni şi alergări de cai. Acest loc era o vale (Vallis Murcia) cu pante
domoale, care despărţea Palatinul de Aventin, lungă de 600 m şi lată de 150 m. La început s-
au făcut lucrări sumare pentru transformarea acestei văi într-o pistă şi pentru a o face
accesibilă unui număr cît mai mare de spectatori.
Pe timpul lui Cezar, când în Circul cel
Mare (Circus Maximus), căci acesta a
fost numele lui, aveau loc şi alte
spectacole în afara alergărilor, ca lupte cu
fiarele sălbatice, lei, elefanţi etc, între
pistă şi spectatori s-a săpat un şanţ larg şi
adânc şi s-a umplut cu apă, pentru a oferi acestora mai mare siguranţă. Nero, a cărui pasiune
pentru alergări de care era notorie, a mai adus şi alte îmbunătăţiri circului, înmulţind totodată
şi numărul locurilor pentru spectatori, care se ridicau pînă la 150 000; pe timpul lui Traian
capacitatea lui s-a ridicat la 300 000 de locuri.
Ceea ce făcea să crească pasiunea mulţimilor, bogaţi şi săraci, pentru alergările de cai din circ
erau în mare măsură perspectivele de cîştiguri de pe urma pariurilor (sponsiones) care se
făceau cu aceste ocazii. în descrierea unei asemenea serbări din circ, Ovidiu spune explicit:
„Se face un pariu asupra celui ce va fi învingăto. De pe urma acestor pariuri unii pierdeau
averi întregi, iar alţii se îmbogăţeau.

Luptele de gladiatori(ludi gladiatorii)

Aceste lupte sunt de origine etruscă, fiind apoi împrumutate de către romani. La
început aveau un caracter privat, constituind un fel de prinos ce se aducea la moartea unor
personaje importante, ai căror urmaşi considerau o datorie a lor (munus) să le onoreze astfel
memoria ; cu alte cuvinte, luptele de gladiatori aveau la început caracterul unui rit funerar.
Primele lupte de gladiatori au avut loc în anul 264 î.e.n., cu ocazia funeraliilor lui Iunius
Brutus ; fiii acestuia au organizat în Forum Boarium lupte între trei perechi de gladiatori. În
anii următori ele au fost reluate, dar la intervale neregulate, tot cu titlu privat şi pentru a da
mai multă strălucire unei ceremonii funerare.
Cezar le-a reînnoit atracţia prin luxul scânteietor ce le-a dat . Au urmat apoi împăraţii
care, începînd cu August însuşi, au considerat aceste spectacole cel mai bun mijloc de a ţine
masele sub ascultare. Aşa se explică, de altfel, şi grija pe care ei au avut-o pentru construirea
unor locaşuri speciale pentru aceste spectacole : amfiteatrele. La început luptele de gladiatori
aveau loc în circ sau în Forul roman, unde se amenaja un spaţiu cu ajutorul unor îngrădituri de
lemn care erau apoi demontate în ziua următoare. În anul 46 î.e.n., Cezar, cu ocazia triumfului
său, a organizat şi un spectacol de lupte de gladiatori, strălucitor prin numărul luptătorilor ; în
acest scop el a construit un locaş provizoriu de lemn avînd la mijloc o arenă de formă ovală,
iar de jur împrejur locurile pentru spectatori ; el a pus astfel bazele amfiteatrului.
Gladiatorii aveau de luptat fie cu animale sălbatice(venationes), fie tot cu gladiatori.
Gladiatorii erau de obicei profesionişti cu o temeinică pregătire în mînuirea armelor de tot
felul. Toţi aceia care voiau sau erau nevoiţi să se facă gladiatori se angajau în şcoala unui
antreprenor specializat (lanista). Aici erau instruiţi de antrenori cu experienţă, supuşi unui
antrenament foarte riguros şi ţinuţi într-un regim de disciplină de fier.
Gladiatorii învingători, oricare ar fi fost mijloacele prin care au cîştigat victoria, erau
răsplătiţi pe loc ; ei primeau ca daruri tăvi de argint încărcate cu monede de aur şi alte daruri
preţioase.

Spectacolele teatrale (ludi scaenici)

În comparaţie cu spectacolele de circ şi cu luptele de gladiatori, reprezentaţiile teatrale

s-au bucurat de mai puţină favoare. Ele au avut succes numai în măsura în care, la
începuturile lor, mai cuprindeau anumite reminiscenţe din producţii similare de origine
populară în care erau cristalizate anumite personaje invariabile, tipice, iar mai tîrziu în măsura
în care s-au adaptat gustului şi cerinţelor care au dus la transformarea operelor dramatice în
pantomime şi mimi. În teatre se reprezentau nu numai tragedii şi comedii, ci şi alte două
feluri de producţii scenice cunoscute sub numele de pantomima şi mimul. Din ultimul secol al
republicii, aceste reprezentaţii s-au impus tot mai mult, ajungînd să se sustituie pieselor de
teatru propriu-zise.
În timpul spectacolelor de teatru publicul era adeseori nedisciplinat, manifestându-şi,
cu strigăte şi fluierături, nemulţumirea faţă de felul cum era jucată piesa. Mai mult, în cazul
concursurilor care aveau loc între diferitele colective teatrale rivale între ele, fiecare îşi aducea
susţinătorii săi (fautores), care aclamau sau huiduiau, după cum era cazul.
Aflat sub influența directă a teatrului helenistic, încă din sec. al III-lea, i.e.n., teatrul
latin a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, încheindu-și istoria odată cu decăderea Imperiului
roman de apus, chiar dacă documentele vremii, vorbesc despre existența unor spectacole și
mai ales a unor actori profesioniști și la curtea lui Teodoric cel Mare de la Ravena sau chiar
mai târziu.
Caracteristica principală a teatrului latin consta în prioritatea spectacolului asupra
dramei, mai bine spus a spectaculosului, în cultivarea cu predilecție a formelor perisabile ale
artei scenice, a marilor montări sau a reprezentațiilor bazate pe complexul limbaj al muzicii și
al dansului, al pantomimei și al scenotehnicei, în detrimentul textului și al operei poetului.
Dintre toți, Plaut s-a bucurat de cel mai mare succes, devenind cel mai mare
dramaturg al Romei și părintele comediei realiste satirice europene. Comediile sale dovedesc
maturitate, măiestrie în construirea conflictelor, în elaborarea situațiilor comice și a
caracterelor. El pune accent pe esența teatrală, pe inedit și suspans și creează satisfacție
spectatorilor prin triumful inteligenței umane în fața coincidenței fericite.
Elementele definitorii ale celui de-al doilea mare autor de comedii al Romei,
Terentiu, sunt: adâncirea unor caractere, îndeosebi a bătrânilor, umanizarea părinților și a
curtezanelor, eliminarea unor libertăți de vocabular, temperarea notei satirice. Terentiu a dorit
sa dezvolte mai ales implicațiile lirice corespunzătoare unui spirit evoluat El a creat doar șase
piese care s-au bucurat de succes atât în timpul vieții cât și după aceea. Terentiu a făcut sa
triumfe pe scena latină cuvântul cizelat, capabil să transmită judecați de valoare care au
devenit ulterior maxime.
Opera dramatica a lui Seneca, filozof și scriitor din veacul I după Hristos, este o
reacție împotriva artei spectacolului din vremea lui, o încercare de repunere a cuvântului în
drepturile lui de altădată. Seneca a scris tragedii, avându-l ca erou ideal pe Hercule, la care
subliniază curajul ispășirii vinovăției prin penitență și autopedepsire. Întemeietor al filozofiei
stoice, Seneca recomanda nu numai stăpânirea de sine, ci și simplitatea, renunțarea la fast și la
lux, văzând în acestea numai rezultatul spolierii celor umiliți și al exploatării. Seneca a fost
autorul care i-a inspirat pe marii dramaturgi ai Renașterii din întrega Europă. Dramaturgul
antic a fost redescoperit în epoca noastră ,tulburător de actual.
De fapt, Seneca a fost ultimul mare autor antic care a încercat să dea valoare teatrului
prin cuvânt și cu ajutorul cuvântului. Încercările lui nu au mai fost continuate, teatrul latin
rămânând prin excelență stăpânit de actorul cântăreț, mim, dansator.