SPECTACOLELE LA ROMANI

Un loc important in viata de toate zilele a romanilor il ocupau diferitele jocuri si

spectacole cuprinse sub numele general de ludi. Acestea se desfasurau cu prilejul
numeroaselor sarbatori religioase, dupa indeplinirea riturilor si efectuarea sacrificiilor
prescrise, de aceea, numeroase erau si zilele anului, precum si locurile unde se
desfasurau. Cu toate ca erau legate de un cult religios oarecare, de o data fixa din
calendar sau de un eveniment extraordinar, aceste spectacole puteau fi organizate nu
numai pe cheltuiala statului, ci si de catre simpli particulari. Numarul mare al zilelor
de sarbatoare, insotite de procesiuni, jocuri si spectacole de tot felul, care cuprindeau
mai mult de jumatate din an, a facut ca Roma sa ramana cu aceasta imagine de-a
lungul veacurilor; totusi a fost nevoie de multe secole pana cand s-au construit edificii
destinate exlusiv pentru spectacole, caci mai inainte acestea se desfasurau in incintele
unor locasuri sacre, in Forul roman etc. Cele mai cautate spectacole erau cele de circ
(ludi circenses), luptele de gladiatori (ludi gladiatorii) si reprezentatiile teatrale (ludi
scaenici.

Festivaluri de teatru (ludi scaenici)

Ludi scaenici, spectacole de teatru, au fost iremediabil coplesite de circenses ludi,

jocurile de circ.

Dramaturgul Terence (185-159 i.Hr.) spune despre un festival organizat in onoarea lui
Lucius Aemilius Paulus care a decedat in 160 i.Hr.ca audienta lui a disparut atunci
cand s-a anuntat inceperea intrecerilor. Piesele de teatru au fost doar vazute ca un
acompaniament pentru circences ludi.

Desi mai putin populiste, spectacolele de teatru au fost organizate numai pentru cele
mai importante festivaluri ale anului.

Jocurile de Circ (ludi circenses)

Ludi circenses, jocurile de circ, au avut loc in circuri minunate si amfiteatre si au fost
incredibil de spectaculoase, desi, de asemenea, erau evenimente inspaimantatoare.
Intrecerile de care

Pasiunile romane s-au transformat treptat ajungand spre aceste curse de care unde
fiecare sustinea echipa si culorile sale, – alb, verde, rosu sau albastru. Aceste rivalitati
au condus uneori la ciocniri violente intre suporterii factiunilor opuse.

Au existat patru partide diferite (factiones): rosu (russata), verde (prasina), alb
(albata) si albastru (veneta).

Imparatul Caligula a fost un suporter fanatic al partidului verde. El a petrecut ore in

sir in grajdurile lor, printre cai si cei care le conduc si chiar a mancat acolo.

Existau de asemenea, ca in zielele noastre, acei mari atleti aplaudati de tribune si

ovationati. Ei aveau acelasi statut ca jucatorii de fotbal din prezent. Si, in mod firesc,
a existat o mare cantitate de pariuri in jurul acestor curse. Majoritatea celor care
conduceau carele au fost sclavi, dar s-au numarat si unii profesionisti printre ei. Ei
puteau castiga sume uriase. Carele erau pur construite pentru viteza, cat mai usoare
si au fost elaborate pentru echipe de doi, patru sau, uneori, chiar mai multi cai. Cu cat
erau mai multe perechi de cai cu atat trebuia sa fie mai indemanatic cel ce ii
conducea. Accidentele au fost frecvente si spectaculoase.

O echipa de cai a fost numita un Auriga, in timp ce cel mai bun cal din Auriga a fost
funalis. O echipa de doi-cai a fost numit Biga, una de trei – Triga si o echipa de patru-
cai a fost o Quadriga.

Lungimea totala a cursei consta in mod normal in sapte ture in jurul stadionului, in
valoare totala de aproximativ 4000 de metri atunci cand este masurat in Circus
Maximus din Roma Fiecare capat al bifida ar fi format de un obelisc, care a fost numit
meta. Conducatorii carelor incercau sa ocoleasca aceste avanposturi cat mai strans
posibil, uneori lovindu-se dezastruos de acestea.

Arena fiind din nisip nu exista nimic care sa-i delimiteze pe participant si ca atare nu
existau nici reguli. Primul care finaliza sapte runde erau numit castigatorul. Intre
inceputul si sfarsitul intrecerii orice era permis Acest lucru insa nu era la fel de
primejdios ca meseria de gladiator. Unele dintre profesionisti au inregistrat chiar mii
de victorii.

Gaius Appuleius Diocles a fost probabil cel mai mare star al acelor jocuri. El a fost un
Quadriga care a castigat 4257 curse.

In timpul domniei lui Caligula, unul dintre numele mari a fost Eutih. El a castigat
foarte multe victorii care au facut din el un prieten apropiat al imparatului, care i-a
dat nu mai putin de doua milioane sesterces in recompense si premii.

Astfel de curse de cai au fost o afacere profitabila. Sub domnia lui Augustus s-ar
putea vedea pana la zece sau douasprezece curse intr-o zi. Incepand de la Caligula ar
fi chiar cat mai multe, pana douazeci si patru pe zi.

LUPTELE CU GLADIATORI
G ladiatorii erau luptători, care proveneau din rândul prizonierilor de
război sau a sclavilor si care luptau (de multe ori până la moarte). Gladiatorii nu sunt
o invenţie a Romei antice ci se pare că au fost împrumutate de la greci sau etrusci.
Obiceiul de a sugruma prizonieri sau sclavi pe mormântul unui înalt personaj pentru
a-i cinsti memoria era un obicei etrusc. De asemenea etrusc era şi obiceiul, mai
spectacular, de a pune, cu ocazia funeraliilor, câteva perechi de sclavi sau de
prizonieri să se lupte între ei până la exterminare. Era deci un obicei care făcea parte
din ceremonia destinată să onoreze memoria decedaţilor de rang înalt, sau foarte
bogaţi. Romanii l-au preluat ca atare de la etrusci şi, timp de şapte secole, din anul
264 î.e.n. şi până la sfârşitul Imperiului, luptele de gladiatori au continuat să facă
parte din programul ceremoniilor funerare ale personajelor de vază, cele mai înalte.

Î n anul 105 î.e.n. Senatul a fost obligat să le admită printre spectacolele

publice oficiale, pur şi simplu ca spectacolele distractive, fără un sens religios-funerar
celebrativ. Pentru a le admite, Senatul a găsit şi motivarea: luptele de gladiatori vor
spori curajul cetăţenilor şi gustul pentru practicarea exerciţiilor militare. Au fost chiar
împăraţi - ca Titus, Hadrian, Caligula, Commodus, - care frecventau şcolile de
gladiatori şi uneori chiar au coborât să lupte în arenă (asigurându-se în prealabil
contra oricărui pericol posibil...). Adevărul este că, în realitate, luptele de gladiatori n-
au făcut decât să le sporească spectatorilor cruzimea şi instinctele cele mai josnice.
Gladiatorii erau recrutaţi din rândurile criminalilor condamnaţi la moarte sau la muncă
silnică pe viaţă, a sclavilor (care prin definiţie erau la absoluta discreţie a stăpânului),
dar şi a cetăţenilor liberi ce acceptau să se angajeze voluntar, care însă prin aceasta
îşi pierdeau drepturile civice. Gladiatorii erau concentraţi, întreţinuţi şi instruiţi în şcoli
de gladiatori. La Roma, un cetăţean proprietar al unei asemenea şcoli putea poseda
până la 300 de perechi de gladiatori.

Tipuri de gladiatori şi momente speciale ale jocurilor

Murmillo/Myrmillo – Aceştia erau poate cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi

gladiatori. În general, foştii cetăţeni romani care renunţaseră la libertate, avea dreptul
de a fi un astfel de războinic. Simbolizând luptătorul gal, Murmillo era dotat cu un coif
împodobit cu imaginea unui peşte, cu un scut asemănător cu cele folosite de legionari,
o sabie scurtă (gladius), precum şi cu apărători de lână sau metal ale mâinilor
(manica) şi ale picioarelor. Principalii lor oponenţi erau tracii (Thraces) sau samniţii
(Hoplomachi).

Retiarii – Imagine clasică a gladiatorului, Retiarius folosea în luptă tridentul, un

pumnal şi o plasă cu care încerca să îşi imobilizeze oponentul. Acesta nu beneficia de
armură, excepţie făcând o apărătoare ce îi acoperea tot braţul stâng, o centură lată
şi, ocazional, un scut special creat pentru a proteja umărul şi faţa luptătorului.

Thraces – Reprezentând temuţii luptători traci, gladiatorii cu acest nume se

deosebeau de ceilalţi prin coiful larg împodobit cu un grifon, scutul mic şi rotund,
precum şi celebrul cuţit dacic, încovoiat (sica) pe care era antrenat să îl folosească
pentru a lovi pe deasupra scuturilor uriaşe ale altor oponenţi.

Secutores – Clasă relativ târzie de luptător, o aparentă combinaţie între

Murmillo şi Retiarius, Secutores era dotat cu aceeaşi armura ca şi Murmillo, mai puţin
coiful care era perfect rotund, proiectat astfel pentru a evita atacurile cu plasă a
Retiariilor. Coiful îi acoperea întreaga faţă, lăsând doar doua deschizături în dreptul
ochilor, protejându-l de loviturile de trident în zona feţei.
 Dimachaerus – Termenul desemna un gen de gladiator ce folosea un stil de
luptă dificil dar foarte apreciat de public, aşa numitul stil cipriot. Acesta era protejat
de un coif şi de o ”manica” şi avea dreptul să folosească două săbii, câte una în
fiecare mână.

Andabatae – Luptători călare, purtând însă coifuri care le acopereau în

totalitate faţa. Incapabili să îşi vadă adversarii, Andabatii se ghidau numai după
strigătele mulţimii sau după zgomotele produse de adversar.

Bestiarii – Deosebit de apreciaţi în arenă, Bestiarii erau acei gladiatori special

antrenaţi pentru a înfrunta animalele sălbatice. Iniţial, aceştia erau reprezentaţi de
condamnaţi la moarte, care erau trimişi neînarmaţi în faţa mulţimii, cu şanse minime
de supravieţuire. Dat fiind faptul că unii dintre ei reuşeau chiar şi aşa să ucidă
sălbăticiunile, Bestiarii au devenit în timp unii dintre cei mai bine pregătiţi gladiatori.
Înarmaţi cu suliţe lungi şi armuri de protecţie, aceştia erau capabili să ucidă orice
animal ar fi înfruntat în timpul spectacolelor.

Spre sfârşitul epocii Imperiului, la Roma existau patru mari şcoli de gladiatori,
proprietatea statului, fiecare dintre ele având câteva mii de gladiatori! Pentru că, după
cum recunoştea şi Cicero, încă din anul 52 î.e.n. nici un alt gen de spectacol nu
atrăgea atâta mulţime de spectatori. Disciplina care domnea în aceste şcoli era de o
duritate infernală, încât nu e de mirare că unele răscoale ale sclavilor - ca cea
condusă de Spartacus - au pornit din aceste şcoli de gladiatori (cea mai veche era cea
din Capua).

Gladiatorii se împărţeau - după locul lor de origine şi după armele cu care

luptau - în mai multe categorii. De obicei erau puşi să lupte gladiatori dotaţi fiecare cu
un alt tip de armă. Lupta era însoţită pe parcurs de muzica unor instrumente, de o
fanfară. Unii gladiatori mureau în timpul luptei; alţi, învinşi, aşteptau sub călcâiul
învingătorului hotărârea spectatorilor (sau a împăratului care prezida spectacolul);
dacă aceştia hotărau să moară, i se tăia gâtul, în văzul şi entuziasmul tuturor. Erau
însă şi lupte cu un final hotărât de la început - aşa numita manus sine missione - când
nici un gladiator nu trebuia să iasă viu din arenă.

Nu putem să ne dăm seama de dimensiunile acestor orori decât dacă ne

amintim că Octavian August a organizat în total opt asemenea spectacole, totalizând
aproximativ 9.000 de gladiatori; sau, că Traian - care l-a întrecut - în timpul celor 23
de zile destinate acestor lupte a aruncat în arenă peste 10.000 de gladiatori. Lumea
grecească, în schimb, avea o profundă repulsie pentru astfel de măceluri
dezgustătoare - şi mulţi scriitori greci au protestat în numele moralei şi al celui mai
elementar simţ de umanitate. Dintre scriitorii romani, numai Cicero şi Seneca au
protestat. Atât. Abia în anul 399 e.n. au fost închise toate şcolile imperiale de
gladiatori.

Luptele cu gladiatori au fost interzise de împăratul Honorius în anul 404 e.n.