Spre deosebire de amfiteatrele construite anterior între două dealuri, Colosseumul este o structură

autonomă, în întregime construită. Planul său este eliptic, având 189 m lungime și 156 m lățime, aria sa
fiind de 6 ha. Înălțimea zidului exterior este de 48 m. Perimetrul originar măsoară 545 m. Arena centrală
este ovală, având 86 m lungime și 156 m lățime, înconjurată de un zid de 4,5 m înălțime, care se ridică
până la nivelul primelor rânduri pentru spectatori.
Se estimează că zidul exterior era construit din 100.000 m³ de travertin, nu zidit cu mortar, ci fixat cu
scoabe de fier. Ansamblul structurii a suferit pagube însemnate în decursul veacurilor, prin prăbușirea
unor părți mari, în urma unor cutremure. S-a păstrat partea de nord a zidului de incintă. În secolul al XIX-
lea au fost adăugate la extremitățile sale rampe de cărămidă pentru a-l consolida. Restul exteriorului
actual al Colosseumului este de fapt zidul interior de la origine.

Partea păstrată a zidului exterior al fațadei monumentale se compune din trei niveluri de arcade
suprapuse, având deasupra o platformă pe care se înalță un atic foarte înalt, prevăzut cu ferestre la
intervale regulate. Arcadele sunt încadrate de semi-coloane dorice, ionice și corintice, în timp ce aticul
este împodobit cu pilaștri corintici. Fiecare arc de la al doilea și al treilea etaj era ornat cu statui, probabil
reprezentând divinități și alte personaje ale mitologiei greco-romane.

În jurul părții de sus a aticului se aflau 240 de catarge dispuse în corbel. Acestea susțineau un acoperiș
mare, retractabil, cunoscut sub numele de velarium, care ferea spectatorii de arșița soarelui sau de
ploaie. Era o pânză foarte mare, susținută de o plasă din frânghii, cu o gaură în mijloc. Acoperea două
treimi din arenă, în pantă către centru, pentru a capta vântul și a-l dirija către spectatori. Velarium-ul era
manevrat de marinari înrolați în acest scop la sediul marinei din Misenum și cazați la cazarma Castra
Misenatium din apropierea Colosseumului.Capacitatea enormă a Colosseumului necesita un sistem de
acces și de evacuare eficient, pentru care arhLa parter existau 80 de intrări, dintre care 76 erau
destinate spectatorilor de rând. Fiecare intrare era numerotată, precum și fiecare scară. Nordul intrării
principale era rezervat împăratului și apropiaților săi, pe când celelalte trei intrări axiale erau destinate
elitei. Cele patru intrări axiale erau bogat decorate cu picturi și reliefuri din stuc, dintre care s-au păstrat
unele fragmente. Un mare număr de intrări a dispărut prin prăbușirea zidului exterior, dar intrările XXIII
la LIV mai există.

Spectatorii primeau bilete sub formă de bucăți de ceramică, pe care erau indicate prin numere secțiunea
și rândul. Ajungeau la locurile lor prin mai multe vomitorii care dădeau în tribună. La sfârșitul jocurilor,
sau în caz de urgență evacuarea se putea face pe acolo în câteva minute.

arhitecții au conceput soluții similare celor care există la stadioanele modern.În conformitate cu
Calendarul Codex din 354, Colosseumul ar putea găzdui 87.000 de oameni, cu toate că estimările
moderne pun cifra la aproximativ 50.000. Ei au fost așezați într-un aranjament pe niveluri, care
reflecta natura rigidă stratificată a societății romane. Cutii speciale erau puse la nord și sud
pentru împărat și Virginele Vestale, oferind cele mai bune unghiuri de vedere spre arenă.
Împăratul Vespasian, fondatorul dinastiei Flaviane, a început construcția Colosseumului[1] în
anul 72 d.Hr.. Aceasta a fost încheiată în anul 80 d.Hr., la un an după moartea lui Vespasian.

Uriașul amfiteatru a fost construit în locul unui lac artificial, parte din marele parc construit de
Nero în centrul Romei, care includea de asemenea și Domus Aurea cât și statuia Colossus.
Această gigantică statuie a lui Nero, de 36 de metri înălțime, care îl prezenta pe împărat în chip
de zeu al soarelui a dat numele actual al construcției - Colosseum. Statuia, amplasată lângă
amfiteatru, a fost demolată ulterior. Nu numai statuia, dar și amfiteatrul ofereau o priveliște
grandioasă. În formă de elipsă, cu axa mare de 186 m, axa mică de 150 m, avea un perimetru de
520 m si o înălțime de 55 m, oferind locuri pentru aproximativ 50.000 spectatori. Fundația pe
care a fost construit avea 12 metri grosime.

Împăratul Vespasian, fondatorul dinastiei Flaviane, a început construcția Colosseumului[1] în

anul 72 d.Hr.. Aceasta a fost încheiată în anul 80 d.Hr., la un an după moartea lui Vespasian.

Uriașul amfiteatru a fost construit în locul unui lac artificial, parte din marele parc construit de
Nero în centrul Romei, care includea de asemenea și Domus Aurea cât și statuia Colossus.
Această gigantică statuie a lui Nero, de 36 de metri înălțime, care îl prezenta pe împărat în chip
de zeu al soarelui a dat numele actual al construcției - Colosseum. Statuia, amplasată lângă
amfiteatru, a fost demolată ulterior. Nu numai statuia, dar și amfiteatrul ofereau o priveliște
grandioasă. În formă de elipsă, cu axa mare de 186 m, axa mică de 150 m, avea un perimetru de
520 m si o înălțime de 55 m, oferind locuri pentru aproximativ 50.000 spectatori. Fundația pe
care a fost construit avea 12 metri grosime.

-Roth,Leland M. ,,Understandeng architecture:Its elements History and Meaning(Ed.first)

Boulder ,CO; WestWiew Press.

Sângeroasele întreceri existau încă cu mult înainte de a se construi Colosseumul, consacrându-li-

se oficial 93 de zile în fiecare an. Oricare civis romanus avea dreptul să patroneze „jocuri”
organizate pe socoteala lui. Cheltuiala era de regulă foarte mare, dar considerente de prestigiu şi
de publicitate personală au determinat mulţi membri ai caselor avute să recurgă la
subvenţionarea unor astfel de spectacole.

Cu multe zile înainte, „afişele” împânzeau capitala, anunţând numele celui care subvenţiona
subvenţiona spectacolul, precum şi pe cele ale gladiatorilor-vedete, împreună cu palmaresul lor de
victorii. În zorii zilei respective, animalele erau aduse în cuştile de sub podeaua arenei. Câteva ore mai
târziu avea loc o procesiune de care, în frunte mergând organizatorul şi în urma lui gladiatorii
înveşmântaţi în tunici purpurii, cu broderii din fire de aur. Cortegiul era încheiat de sclavii care duceau
armele luptătorilor.
După cum se stie, asemenea spectacole se ţineau nu numai în capitală, ci şi pe cuprinsul întregului
Imperiu roman: mărturie stau ruinele amfiteatrelor construite de cuceritori din Britania până în Siria şi în
Africa de Nord. În bazinul Mediteranei, singurul ţinut unde obiceiul nu a devenit popular a fost Grecia.

Gladiatorii erau recrutaţi în majoritatea cazurilor din rândul sclavilor, al prizonierilor de război
sau al deţinuţilor condamnaţi la moarte. Au evoluat astfel în arenă traci şi gali, germani şi mauri
din regiunea Munţilor Atlas, samniţi şi negri din Africa Centrală. Dar uneori riscanta profesiune
era îmbrăţişată şi de cetăţeni liberi, care sperau să se îmbogăţească în scurtă vreme sau care
încercau să refacă o avere risipită. Se cunosc şi câteva exemple de luptători de origine
aristocratică, amatori de senzaţii tari sau atraşi de faima de care se bucurau aşii arenei. Ei semnau
aşa-numitul auctoramentum gladiatorium, prin care se puneau voluntar, pe o perioadă de timp
stabilită, la dispoziţia unui lanista – echivalentul antic al antrenorului modern. În treacăt fie spus,
termenul lanista este de origine etruscă, fapt care constituie unul dintre argumentele invocate în
favoarea tezeiDar cât de scump erau plătite aceste îndoielnice perspective! Pentru un gladiator,
fiecare „joc“ însemna jocul cu propria lui viaţă. În luptele curente „om la om”, unul dintre
protagonişti era, de cele mai multe ori, „urmăritorul” (sequor), care lupta cu pieptul dezgolit,
purtând pe cap un coif şi având ca armă un gladius şi un scut. Adversarul său se numea
„năvodar” (retiarius); el nu avea armură de protecţie, dar dispunea, în schimb, de o plasă, în care
se străduia să-l prindă pe urmăritor, precum şi de un trident (uneori şi de un pumnal prins la
brâu).Genurile de luptă erau însă foarte variate. În ultima perioadă a imperiului, dimachaeri se
înfruntau cu câte o sabie în fiecare mână. Alteori, gladiatorul avea o suliţă legată de încheietura
mâinii drepte sau, în cazul hoptomachilor, era înveşmântat din cap până în picioare în zale. Un
timp au fost la modă britanii şi essedarii, care luptau în care trase de cai. Într-o altă perioadă, s-au
bucurat de favoarea publicului laquearii, a căror armă era un laţ. Samniţii purtau un coif cu vizor
şi pană, folosind o pavăză de formă eliptică şi o spada scurtă, iar tracii – un scut mic şi rotund şi
un fel de iatagan.