Un loc important in viata de toate zilele a romanilor il ocupau diferitele jocuri si

spectacole cuprinse sub numele general de ludi. Acestea se desfasurau cu prilejul

numeroaselor sarbatori religioase, dupa indeplinirea riturilor si efectuarea
sacrificiilor prescrise, de aceea, numeroase erau si zilele anului, precum si locurile
unde se desfasurau. Cu toate ca erau legate de un cult religios oarecare, de o data
fixa din calendar sau de un eveniment extraordinar, aceste spectacole puteau fi
organizate nu numai pe cheltuiala statului, ci si de catre simpli particulari.
Numarul mare al zilelor de sarbatoare, insotite de procesiuni, jocuri si spectacole
de tot felul, care cuprindeau mai mult de jumatate din an, a facut ca Roma sa
ramana cu aceasta imagine de-a lungul veacurilor; totusi a fost nevoie de multe
secole pana cand s-au construit edificii destinate exlusiv pentru spectacole, caci
mai inainte acestea se desfasurau in incintele unor locasuri sacre, in Forul roman
etc. Cele mai cautate spectacole erau cele de circ (ludi circenses), luptele de
gladiatori (ludi gladiatorii) si reprezentatiile teatrale (ludi scaenici).

jocurile de gladiatori îşi au originile în ceremonia funerară dedicată unui cetăţean

foarte bogat, pentru a simboliza lupta şi încercarea disperată a omului de a
învinge moartea şi a-şi depăşi condiţia de muritor. Ulterior această viziune
alegorică s-a transformat într-o serie de spectacole extrem de populare care
făceau deliciul publicului pasionat de haos şi distrugere. Lauda sângelui şi morţii
nu era numai ceva foarte des întâlnit pretutindeni în imperiul roman. Cu toţii
manifestau o adevărată frenezie şi nerăbdare când venea vorba de jocurile din
arenă. Plebei sau aristocraţi, bărbaţi sau femei, cu toţii se bucurau de moartea ca
sport şi participau la desfăşurarea macabră a acesteia.
Amfiteatrele şi arenele erau pline de obicei, indiferent dacă era vorba de lupte
între gladiatori, execuţii ritualizate sau vânătoare de animale. Scopul lor varia de
la distracţie pentru cetăţeni, pedepse pentru diverse nelegiuniri, avertizări pentru
aceştia, la dorinţa de a crea o legătură între împărat şi cercurile de jos, uneori prin
organizarea de ospeţe. Aşadar, pasiunea pentru sânge servea unor scopuri
semnificative pentru societatea romană.
Spectacolele macabre, cunoscute sub numele de munera, au devenit sporturi
veritabile în Roma antică, dar principala motivaţie era aceea că mulţimile aveau
nevoie să fie distrate...şi eventual să uite de problemele stringente de politică.
Potrivit lui Donald G. Kyle, în lucrarea ”Spectacles of Death in Ancient Rome”,
spectacolele au jucat un rol fundamental în cadrul festivalurilor, vieţii sociale şi în
general interacţiunilor publice ale vechilor romani pentru mai bine de un mileniu.
Evenimentele erau puţin spus populare şi se pare că romanii din toate clasele
sociale găseau un element de purificare în acestea. Jocurile erau amuzamente,
distracţii, iar cei care le săvârşeau trăiau pentru public. Mulţi exponenţi ai
publicului se simţeau chiar relaxaţi atunci când priveau cum gladiatorii mor în
chinuri.

Cursa carelor de luptă a fost unul dintre cele mai populare sporturi din Grecia
antică, Imperiul Roman și Imperiul Bizantin. Cursele carelor de luptă se dovedeau
adesea periculoase atât pentru conducător cât și pentru cai, acestea încheindu-se
frecvent cu răni grave sau chiar moartea participanților, dar generând un puternic
entuziasm printre spectatori. La Jocurile Olimpice antice precum în alte Jocuri
Panelenice, sportul reprezenta unul dintre cele mai importante evenimente
ecvestre.

Afirmat sub influenta directa a teatrului helenistic, inca din sec. al III-
lea,i.e.n.,teatrul latin a cunoscut o dezvoltare vertiginoasa,incheindu-si istoria
odata cu decaderea Imperiului roman de apus,chiar daca documentele vremii,
vorbesc despre existenta unor spectacole si mai ales a unor actori profesionisti si
la curtea lui Teodoric cel Mare de la Ravena sau chiar mai tarziu.

Caracteristica principala a teatrului latin consta in prioritatea

spectacolului asupra dramei, mai bine spus a spectaculosului, in cultivarea cu
predilectie a formelor perisabile ale artei scenice, a marilor montari sau a
reprezentatiilor bazate pe complexul limbaj al muzicii si al dansului, al
pantomimei si al scenotehnicei, in detrimentul textului si al operei poetului.

Spre deosebire de teatrul grec, nascut in cadrul ceremonialurilor si a

ritualurilor de sarbatoare, dezvoltat ca o arta a cetatii, teatrul latin s-a afirmat de
la inceput ca o arta laica,cu un pronuntat caracter ludic,preluand vertiginos in
toate domeniile experienta greaca.

La început romanii și-au imaginat zeii ca puteri și mai apoi ca persoane, astfel
explicându-se faptul că puțin din mitologia romană este autentică. După învățatul
roman Marcus Terentius Varro, numai după ce romanii au avut contact cu
civilizația Greciei antice în sec VI î.Hr. ei au început să-și reprezinte zeii sub formă
umană. În ultimele trei secole înaintea lui Hristos scriitori ca Virgil și Ovidiu au
gravat numele și funcțiile zeilor romani în librăriile grecești și în tradiția artistică
creând o mitologie hibridă, greco-romană care a inspirat poeții și pictorii din
antichitate și până azi. Majoritatea faptelor cunoscute despre vechea mitologie
romană provin din scrierile scriitorilor antici, din operele de artă care au
supraviețuit până azi și din descoperirile arheologice. Romanii credeau că
practicile lor religioase mențineau așa zisa „pax deorum” sau pacea zeilor - care
asigura prosperitatea continuă a comunității. Fiecare loc, împrejurare sau obiect
avea propriul zeu ocrotitor și existau foarte multi zei cu atribuții mărunte, dar
importante pentru romani. Astfel, zeii protejau fiecare act al vieții, de la naștere
până la moarte.Zeii romani jucau rolul unor oameni cu superputeri, așa că, în timp
a devenit normal ca puternicii conducători ai Romei să fie tratați ca niște zei.
Cezar a fost primul zeificat și tratat ca zeu după moartea sa. Mai târziu, unii dintre
cei mai buni împărați au fost declarați zei de către Senat, dar numai după moartea
lor. În timpul vieții ei erau simplii muritori. Toți romanii trebuiau să venereze
împărații divini.

Jupiter - stăpânul zeilor și al oamenilor, asemănat cu Zeus din mitologia greacă,

protectorul Romei, Zeul Luminii și tatăl zeilor; are ca simboluri vulturul și fulgerul.
Era considerat drept divinitate supremă, dătătoare de viața și de lumină, care
cârmuia cerul și pământul, stăpânea tunetul și trăsnetul, dezlănțuia ploile și
furtunile.
Saturn - veche divinitate de origine italică, care patrona muncile agricole și
roadele pământului. Saturn a fost identificat de timpuriu cu titanul Cronos, din
mitologia greacă.

Venus - veche divinitate de origine latină, considerată inițial drept protectoare a

vegetației și a fertilității și identificată de timpuriu cu Aphrodita din mitologia
greacă; mai târziu numită zeița dragostei și a frumuseții. Cu privire la nașterea sa
existau două versiuni: după una, era fiica lui Jupiter și a Dionei, după cea de-a
doua s-ar fi născut din spuma mării.

Junona - soția lui Jupiter, protectoarea nașterilor și a căsătoriilor, identificată de

timpuriu cu Hera din mitologia greacă; are ca simbol porumbița. După atributele
pe care le avea, Iuno era denumită fie Moneta (cea care vestește, avertizează -
datorită faptului că a salvat Roma de invazia galilor prin alarma pe care au dat-o
faimoasele gâște de la Capitoliu, ce îi erau consacrate), fie Lucina, datorită faptului
că ajuta femeile la nașteri, fie Juga, pentru că patrona căsătoriile.

Marte - zeul războiului, asociat cu Ares din mitologia greacă; are ca simboluri
coiful și armele de luptă. Era fiul lui Jupiter și al Iunonei și una dintre cele trei
divinități protectoare ale Romei (alături de Jupiter și Quirinus). Romanii îl
considerau drept protectorul lor și tatăl lui Romulus. Era, la origine, zeul renașterii
naturii, devenind mai târziu zeul războiului și al agriculturii.

Minerva - la romani, zeița înțelepciunii, a artelor și a strategiei războinice. La

origine ea a fost o veche divinitate etruscă, identificată mai târziu cu Athena, din
mitologia greacă. Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau Pallas.
Minerva era fiica lui Iupiter și a lui Metis.

Neptun - zeul mărilor, fratele lui Jupiter și fiul lui Saturnus și al Rheei, identificat la
greci cu Poseidon; are ca simboluri tridentul și calul. Ca și ceilalți frați ai săi, când
s-a născut, Neptun a fost înghițit de către tatăl său și apoi dat afară. Mai târziu a
luptat alături de olimpieni împotriva titanilor. Când, în urma victoriei, s-a făcut
împărțirea Universului, lui Jupiter i-a revenit Cerul, lui Orcus lumea
subpământeană, iar lui Neptun Împărăția apelor.
Vulcan - veche divinitate romană, identificată de timpuriu cu Hephaestus din
mitologia greacă. Vulcan, fiul lui Jupiter și al Iunonei, era considerat drept zeul
focului. Vulcanus era șchiop. Infirmitatea lui se datora fie faptului că fusese
aruncat de Jupiter din înaltul cerului, fiindcă în cursul unei dispute dintre părintele
zeilor si Iuno el luase apărarea mamei sale, fie faptului că se născuse infirm și,
rușinată, Iuno îl aruncase în mare, de unde a fost luat și crescut de Tethys. Timp
de nouă ani Vulcanus a trăit într-o grotă din fundul mării, după care a fost readus
în Olimp.

Mercur - fiul lui Jupiter și al unei pleiade

Ceres - la romani, zeița grâului și a recoltelor. Deși de origine veche latină, această
divinitate s-a identificat mai târziu întru totul cu Demeter din mitologia greacă.
Ceres era fiica lui Cronos și a Rheei și aparținea generației olimpienilor. Ceres a
avut cu Iupiter o unică fiică, pe Persephone, de care era strâns legată atât în ceea
ce privește cultul cât și legenda

Diana - veche divinitate italică, identificată mai târziu cu Artemis din mitologia
greacă. Era considerată zeița luminii, al cărei simbol strălucitor era Luna. Diana
este zeița vânătorii, soră geamănă cu Apollo. Era fiica lui Iupiter și a Latoniei. La
început a avut aceleași atribute cu fratele ei: era o divinitate răzbunătoare, care
semăna molimi și moarte printre muritori.

Apollo - una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei romane. Era fiul lui
Iupiter și al lui Latonia.