Zeus și Grecia Antică

Grecia Antică

Denumirea dată teritoriilor, în care a luat naștere și s-a dezvoltat civilizația materială și
spirituală a vechilor greci (formată din zona continentală, adică sudul Peninsulei Balcanice, cea
insulară, în Marea Egee și regiunile de coastă ale Asiei Mici). Populată în mileniul II î.Hr. de triburile
indo-europene ale aheilor, ionienilor, eolienilor și dorienilor, aceasta a apărut o dată cu întemeierea
numeroaselor orașe-state (polis-uri), de-a lungul coastelor Mării Negre, Africii de Sud, Italiei, Siciliei
și în bazinul estic al Mării Mediterane. Începând cu sec. al VI-lea d.Hr, atunci când Persia cucerește
așezările grecești din Asia Mică, în arena politică se afirmă două mari cetăți, anume Sparta și Atena.
Cu timpul, rivalitatea dintre ele va crește deoarece datorită diferențelor de organizare politică. Astfel
democrația sclavagistă ateniană va înfrunta regimul autoritar spartan, ceea ce va duce la Războiul
Peloponesiac (431-403 î.Hr.), încheiat cu biruința Spartei.

În sec. al IV-lea î.Hr., împăratul macedonean Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.) devine
stăpân al Orientului Apropiat, după ce tatăl său cucerise teritoriul grecesc, în lupta de la Cheroneea
(338 î.Hr.). Sunt puse astfel, bazele elenismului, acel amestec dintre civilizația orientală și cea
grecească. Statele, care iau naștere după moartea marelui conducător militar, cunoscute drept
Regatele elenistice (Antigonizii, Seleucizii sau Ptolemeii), se vor afla într-o continua luptă pentru
putere în bazinul mediteranean, până în sec. II-I î.Hr., când vor fi transformate în provincii romane.
Sparta și Atena își vor pierde definitiv importanța politică, chiar dacă vor rămâne și după
cucerirea romană simbolurile a două moduri de organizare și exercitare a puterii politice, autocrația și
democrația.

Mitologia greacă

Pe lângă modelele de spirit civic și educație, precum și cele privitoare la democrație, vechea Grecie
lasă drept moștenire o cultură strălucitoare, la baza căreia a stat mitul. El reprezintă o relatare narativă
fabuloasă, ce caută să explice lucruri, pe care omul n-a putut să le definească foarte clar, de-a lungul
timpului, ca originea Universului, manifestarea forțelor naturii ș.a.. Mitologia greacă cuprinde astfel,
legende în centrul cărora se află nenumărați zei, eroi nemuritori sau ființe fantastice, personaje
multiple care vor însoți acest neam pe parcursul întregii sale istorii. La început, o dată cu sec. al
XVIII-lea, miturile s-au răspândit prin intermediul muzicii, pe cale orală. Mai târziu, aceste imnuri au
folosit drept sursă de inspirație renumitelor epopei ale lui Homer, Iliada și Odiseea, urmate de
poemele lirice, operele tragedianilor și ale comedianților din sec. V-lea î.Hr, scrierile intelectualilor și
ale poeților din epoca elenistică, precum și în textele din timpul Imperiului Roman, ale lui
Plutarh și Pausanias. În afară de aceste mărturii scrise, ce formează Literatura Greciei Antice, trebuie
să amintim și reprezentările picturale, de zei și episoade mitice, prezente pe vase ceramice și pe alte
decorațiuni, imagini scoase la iveală de arheologi.

Trăsătura poate cea mai importantă a mitologiei greceşti o reprezintă umanizarea progresivă a
divinului. Astfel, prin antropomorfism, personajelor imaginare li se atribuie însușiri și calități umane,
ca o altă formă de personificare. Zeii greci pot fi vicleni, adulteri, vanitoși, lacomi, certăreți, ducînd o
viață de clan cu ospețe din belșug, unde ambrozia și vinul curg din belșug. Miturile reflectă, de multe
ori, fie neîntreruptele conflicte dintre cetățile grecești, fie lupta de organizare a vieții primelor grupuri
sociale statornice și a spațiului comercial maritime. În acest sens apar oracolele, acele locuri în care
un zeu putea fi consultat, pentru ca apoi un mijlocitor uman (preotul sau preoteasa) să transmită
răspunsul dat de către divinitate. Cele mai vestite oracole, cele din Olimpius, Dodona, Delfi şi Delos.
Așadar, în concepția vechilor greci, acţiunea divinităţii intervine într-un mod neaşteptat şi
incontrolabil în viaţa lor, iar această intervenţie poate fi binefăcătoare sau nefastă, neaşteptată sau
arbitrară.

Zeus-Tatăl vechilor greci

Lumea antică a Greciei era învăluită în mitologie. Aceasta cuprindea un număr mare de
zeităţi, ce forma așa-numitul Pantheon. După cum citim în epopeile lui Homer, cel dintâi era Zeus,
Tatăl zeilor și oamenilor, cunoscut și ca divinitate a cerului. Fiu al lui Cronos și al zeiței Rhea, el era
căsătorit cu Hera, împreună stăpânind Olimpul, Muntele zeilor. De aici, ei coborau uneori în lumea
muritorilor, se hrăneau cu ambrozie și ascultau muzica divină a lirei lui Apollo. Ca deținător al puterii
supreme, Zeus era cel care împărțea dreptatea printre oameni și zei, păstrând echilibrul și ordinea din
natură și societate.

Unul dintre cele mai frumoase mituri, care explică autoritatea lui Zeus asupra grecilor, este cel
al Creării omului. Legenda spune că oamenii au fost creați de către Prometeu. Zeus a încercat să-i
supună şi i-a obligat să-i aducă jertfă. Trădat de oameni, care i-au oferit doar oase şi grăsime de taur,
Zeus i-a pedepsit cu o veșnică iarnă năprasnică. Însă Prometeu a furat focul din vatra lui Hefaistos,
pentru a-i încălzi Pământul. Când Zeus a aflat acest lucru că hotărăște să se răzbune din nou. Astfel, îi
cere lui Hefaistos, să o plămădește din apă şi ţărână, pe Pandora, fiinţă muritoare, cu chip de zeiţă,
căreia îi dăruiește o cutie de aramă, plină cu lucruri rele. Această cutie trebuia dăruită bărbatului cu
care se va căsători. Acesta se dovedi a fi fratele lui Prometeu, Epitemeu, care deschise cutia,
răspândind mii de boli şi nenorociri pe Pământ.

Prometeu văzând răzbunarea lui Zeus, îl înfruntă pe acesta din nou. Mânios, zeul suprem l- a
chemat pe Hefaistos, care a adus cu sine nişte cătuşe mari, lanţuri grele, precum şi un piron gros.
Prometeu a fost legat cu lanţurile de stâncă, iar Hermes i-a înfipt în piept pironul uriaș. Mai apoi a
fost trimis un vulture, pentru a-i sfâşia în fiecare zi lui Prometeu, ficatul, care însă creştea la loc.
Atârnat de stâncă, Prometeu strigase către Zeus că oamenii vor vieţui vreme de mii şi mii de ani, însă
el, Zeus, va pieri.

Altădată, Zeus a coborât pe pământ, împreună cu Hermes, să vadă cum se comportă oamenii.
Deghizat într-un bătrân sărman, a înnoptat în palatul regelui Licaon, care nu prea iubea zeii. După ce
peste noapte regele a încercat să-i ucidă pe oaspeți, Zeus, furios, l-a transformat pe acesta într-un lup,
distrugându-i palatul din temelii. După multe dovezi ale răutății și intrigilor umane, Zeus a hotărât să
distrugă întreaga omenire printr-un potop. Revărsarea de ape a durat 9 zile şi 9 nopţi, acoperind întreg
Pământul și ucigând orice fiinţă. Doar un cuplu supraviețuiește, anume Deucalion şi soţia sa. După
potop, aceştia au recreat oamenii şi animalele. De atunci, oamenii se supun zeilor olimpieni,
construindu-le temple, oferindu-le jertfe şi practicând ceremonii în cinstea lor.