Tema nr.

2 : „Cultura şi civilizaţia Greciei antice”

Plan:
1. Religia şi mitologia greacă.
2. Nașterea filosofiei: Socrate, Platon, Aristotel. Neoplatonismul – sinteză a filosofiei
antice.
3. Arhitectura și arta Greciei antice. Evoluțiile principale.
4. Natur-filosofia greacă și știința.
5. Literatura greacă. Marele epos elen (Homer, Hesiod). Dramaturgia ateniană (Eschile,
Sofocle, Euripide). Literatura elenistă.
6. Literatura istorică a Greciei antice.
I
Legenda: „ Zeus îndrăgostit de Europa, fiica lui Agenor, regele din Tyr (Fenicia), s-a
transformat în taur și a răpit-o”.
Poetul Hesiod, sf. sec. VIII probabil a fost primul care a folosit termenul de „Europa” „cei
care trăiesc in bogatul Peloponez, pe cei din Europa, cit și pe toți cei care trăiesc in insulele
scăldate de valuri”. Prin urmare, pentru greci Europa era concepută, ca un teritoriu foarte strimt
al continentului care poartă astăzi acest nume. Noțiunea de Europa nu coincidea la acel moment,
cu cea de civilizație.
Leagănul omenirii nu se găsește în Europa, ci in Africa, acolo unde homo habilis - primul din
familia hominizilor care a conceput şi realizat unelte şi care a dispus, se pare, de un limbaj
articulat - a apărut acum 2,5 milioane de ani. Primele migraţii spre Europa şi Asia s-au petrecut
cu 1 ,5 milioane de ani în urmă și cuprins mai întâi regiunile mediteraneene.
Datoria Europei și a lumii contemporane fată de comunitățile umane, care au populat Grecia
antică este una crucială. În major națiunile europene contemporane le datorează instrumentarului
său intelectual, categoriile de gândire care structurează viziunea despre lume, fundamentele
conceptelor politice, estetice și morale, transmiterea în Occident, prin intermediul limbii şi a
gândirii grecești, a creștinismului primitiv. Aici s-a născut cea ce numim astăzi Civilizația.
DEX: 1. „Cultură - totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a
instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori”. 
2. „Civilizație - nivel înalt de dezvoltare materială și spirituală a societății dintr-o
epocă dată, a unui popor, a unui stat etc.”.
Civilizația Greciei antice nu este un dar al naturii și dacă totuși dacă a existat vre-un
„miracol” în geneza acestei civilizații, acesta s-a datorat în special oamenilor, care au locuit în
spațiu.

1
 Panteonul grecilor (casa zeilor), aşa cum apare în poemele homerice, nu s-a constituit într-o
singură zi. El este produsul unei foarte lungi tradiţii orale şi rezultatul unei lente asimilări a
vechiului fond mediteranean şi cretan de către cuceritorii indo-europeni veniţi la începutul
mileniului al II-lea.
Aceştia din urmă au adus cu ei un patrimoniu spiritual foarte diferit de cel al locuitorilor
Mediteranei preelenice. Divinităţilor htoniene (ale pământului), unde observăm o preponderenţă
a zeiţelor asupra zeilor, ei le-au opus propria lor ierarhie, privilegiind divinităţile masculine şi
onorând zeii uranieni (ai cerului). Atunci s-a fixat ierarhia internă. Treapta supremă i-a fost
acordată lui Zeus, primul dintre zei, asimilabil lui Jupiter la romani. Puţin câte puţin, totuşi, are
loc o contopire între panteonul invadatorilor nordici şi cel al populaţiilor indigene. Zei ai
pământului şi ai cerului, zeităţi masculine şi feminine, totul se echilibrează într-o sinteză care
constituie una din trăsăturile majore ale religiei elenice primitive.
Invazia dorienilor va modifica sensibil acest echilibru. Popor de războinici, care a rezervat
femeii un loc cu totul secundar, dorienii vor imprima panteonului grec un caracter patriarhal
puternic, privilegiind zeităţi masculine și în primul rând pe Zeus, care îşi ia atunci chipul
definitiv în dauna zeităţilor feminine, adesea înlocuite de primii.
Marile capodopere poetice a Greciei antice „Iliada” şi „Odiseea” a lui Homer, „Munci şi zile”
ale lui Hesiod şi mai ales „Teogonia” semnată de același autor (termenul semnifică povestirea
naşterii şi înrudirii zeilor) ne permit să cunoaştem religia greacă în momentul în care iau sfârșit
secolele obscure. Se poate constata că este o religie antropomorfică: zeii sânt imaginaţi având
un aspect uman şi nu mai păstrează din figura zoomorfă sub care erau adoraţi într-un trecut
îndepărtat decât atribute ori simboluri: bufniţa pentru Atena, vulturul pentru Zeus, calul pentru
Poseidon etc.
Sărbători religioase:
1. Marile Dionisii – sărbători în onoarea zeului Dionysos.
2. Marele Panatenee – sărbătoarea celebrată o dată în an, în cinstea fecioarei Parthenos,
cu un mare fast.
În viaţa de zi cu zi, viaţa religioasă a grecilor era supusă unui număr imens de credinţe şi
rituri. Se făceau sacrificii în fiecare zi în faţa vetrei, unde focul, întreţinut în permanenţă,
simboliza continuitatea celulei familiale şi protecţia permanentă a geniului locului. Capul
familiei înconjurat de ceilalţi membri când acesta îşi ridica rugăciunea către ,,Zeus al casei”, al
cărui sarcină era de a apăra vecinătatea casei. Toate momentele importante ale vieţii: naşterea
(cu prezentarea nou-născutului şi acceptarea de către tată în faţa zeului locuinţei), căsătoria,
decesul - erau asociate unui ritual domestic.

2
 Cu toate acestea, cultele poliade şi practicile religiei domestice au părut nesatisfăcătoare unui
anumit număr de greci, mai exigenţi în materie de spiritualitate sau mai înspăimântați decât
contemporanii lor de nenorociri ori de moarte. Pentru a răspunde aşteptărilor lor, s-au dezvoltat,
încă din perioada arhaică, grupări religioase sau secte, al căror scop era de a asigura membrilor
lor salvarea pe lumea cealaltă prin respectarea unor precepte morale şi ale unor rituri diverse care
vizau purificarea lor.
Cele mai celebre atribuiau fondarea lor lui Orfeu (în mitologia greacă, un legendar cântăreț
și muzician). Se cunosc puţine lucruri despre activitatea lor şi se pare că au numărat printre
iniţiaţi mulţi şarlatani şi ghicitori. Dar unora dintre ele datorăm faptul de a fi dezvoltat o tematică
specifică, care va fi preluată în viitor, a așa numitei „judecăţii de apoi”, a ascetismului şi a
salvării. Aici se observă puternice influenţe asiatice care a supravieţuit dispariţiei orfismului şi a
pregătit spiritele să primească mesajul religiilor revelate.
Dacă cea mai mare parte a vieţii religioase avea loc in cadru relativ strâmt al familiei şi al
cetăţii, existau de multă vreme sanctuare şi culte panelenice, regrupând în câteva locuri
importante - Delfi, Delos, Epidaur, Olimpia, Corint - pe toţi grecii, indiferent de cetate, adoratori
ai aceluiaşi zeu. Fiecare din aceste sanctuare era de fapt dominat de o cetate preponderent: Atena
la Delos, Sparta la Olimpia etc. - , dar administraţia lor ţinea de un consiliu în care era
reprezentat fiecare dintre orașele asociate în amficționie.
Mai multe din aceste sanctuare au jucat un rol deosebit de important prin panegirii,
„adunările generale”, grupând reprezentanţii întregii lumi elenice, în cursul cărora erau dedicate
zeilor concursuri atletice sau artistice. O dată la fiecare patru ani, aveau loc astfel Jocurile
Nemeene, în onoarea lui Zeus, la Nemeea, Jocurile Istmice la Corint, Jocurile Pitice (Pitia -
preoteasa care încarna vechea zeitate htoniană) la Delfi şi Jocurile Olimpice. Aceștea din urmă
aveau loc în Olimpia, orăşel din Peloponez, unde erau veneraţi Zeus şi Hera, de al căror
sanctuar se ocupau elenii (locuitori ai Elis-ului). După tradiţie, în 776 i. e. n., au fost organizate
pentru prima dată în acest loc jocuri panelenice, dar originea lor este, se pare, mult mai veche.
Mitologia greacă cuprinde povestiri fabuloase despre originea universului și a fenomenelor
naturii, despre zei și eroi legendari. Grecii antici au arătat un interes deosebit poveștilor
mitologice, care pe parcursul timpului au cunoscut diferite prelucrări literare, ce ne permit astăzi
să avem o viziune a conceptului despre lume și despre existența ei, ce caracterizează în mod
unitar și de neconfundat spiritul culturii lor.
Importanța miturilor rezidă din faptul, că ele au adus gândirii umane posibilitatea de a mai
elimina din teroarea adusă de sacru, permițând sufletului să se mai deschidă spre reflecție. Astfel,
credința putea fi pusă la îndoială, nu și miturile.
Miturile pot fi împărțite în două categorii: a) miturile creației b) miturile eroice
3
 Mitul despre Războiul Zeilor
„La începutul lumii nu existau încă zeu – doar haosul, adică vidul, un imens hău de întuneric,
unde nu era nimic.
Din nimic a luat naștere Geea, sau pământul, și apoi Tartarul, infernul, pe urmă noaptea și
Erabus, întunericul primordial, iar în cele din urmă, Eros, iubirea. Așa a începu marea
transformare.
Din pământ s-a ivit Uranus, cerul, pe urmă au apărut marea și munții, apoi Hemera, lumina
zilei, și Eternul, aerul albastru dătător de viață ce înconjoară pământul. Geea și Uranius s-au
unit din iubire și au dat naștere celor douăsprezece titani, șase băieți și șase fete, celor trei
ciclopi, care aveau un singur ochi în mijlocul frunții, și celor trei centimani, numiți așa fiindcă
aveau pe trupurile lor uriașe câte o sută de brațe.
În curând Uranus și fiul său, Cronos, cel mai puternic dintre titani, au început să se
dușmănească. Cronos l-a învins pe Uranus. Rănit fiind, îi curgea sânge lui Uranus, iar din
fiecare picătură se năștea o creatură divină – așa au venit pe lume giganții și erniile.
După înfrângerea lui Uranus, Cronos a domnit de unul singur, iar ca să se asigure i-a
ferecat pe titani în adâncul întunecat al pământului și i-a pus în lanțuri pe ciclopi și centimani.
Pentru ca să nu se împlinească prorocirea tatălui său, i-a mâncat de vii pe toți copii dăruiți de
Reea, soția sa.
Reea s-a răzvrătit împotriva lui Cronos și când aduce pe lume un alt fiu, Zeus, fuge pe insula
Creta, unde își ascunde fiul într-o peșteră. Apoi, se întoarce la Cronos pe muntele Olimp. În loc
de prunc i-a înfățișat lui Cronos o piatră înfășată. Ultimul l-a înghițit.
Zeus a crescut voinic și s-a decis să pună capăt domniei lui Cronos. În burta lui Cronos se
aflau alți frați a lui Zeus: Poseidon, Hades, Hera, Hestia, și alții. Bunica Geea, pământul, îi
vine în ajutor lui Zeus, i-a dat lui Cronos, să mănânce niște ierburi, care l-au făcut să vierese
mațele. Cuprins de spasme Cronos și-a vomitat toți copii, care au plecat în Creta după Zeus, iar
pe urmă au pornit să cucerească Olimpul. Lui Zeus i s-au alăturat ciclopii și centimanii,
precum și patru dintre titani. În cele din urmă, Cronos a fost înfrânt și forțat să plece în exil, în
locuri îndepărtate și întunecoase. Pe tron s-a așezat victorios Zeus, care a luat în stăpânire
cerul și pământul”.

II

Filosofia şi ştiinţa, in sensul pe care îl dăm noi astăzi acestor cuvinte, s-au născut în partea
orientală a Greciei, în Ionia, în (cca. 625 - 547 î. Hr.). Thales din Milet, matematician,
astronom şi filosof al naturii - grecii ii spuneau „fizicianul” -, care a activat în prima jumătatea
4
secolului al VI-lea, a luat, se pare, cunoştinţă, in timpul călătoriei sale in Egipt şi cu ocazia
şederii sale in Lidia, de astronomia şi de calculele preoţilor mesopotamieni.
Primii „fizicieni” s-au străduit să descopere în mod raţional principiile naturii, „filosofia”
nedistingându-se încă de „ştiinţă”. Şi în acest caz, grecii nu plecau de la zero. Înaintea lor,
orientalii concepuseră „cosmogonii” - sisteme explicative ale apariţiei lumii. Toate plecau de la
un element primordial care, pentru ele, se identificau cu o zeitate. Meritul ionienilor a fost să se
ridice deasupra acestei explicaţii religioase şi să o înlocuiască cu un demers strict raţional, chiar
dacă nu era vorba decât de un raţionament care încă nu era palpabil. Thales căuta principiul
lucrurilor în apă, alţi doi milesieni, Anaximandru (610 - 546 î. Hr.), și Anaximene (585 - 525
î. Hr.), îl căutau în infinit (pentru el, o materie nedeterminată), şi, respectiv în aer, iar Heraclit
din Efes (cca. 535 - 475 î. Hr.), în foc.
Cu Heraclit, a cărui existenţă acoperă a doua jumătate a secolului al VI-lea şi primele două
decenii ale secolului al V-lea, demersul filosofic face un alt pas important, introducând in
explicarea genezei lumii ideea de devenire şi de luptă creatoare. Fiecare lucru, explică el, se
converteşte în contrariul său: frigul devine cald, ziua devine noapte, ceea ce-i mare se
micşorează, ce-i mic creşte. Lupta contrariilor şi unitatea lor fundamentală stau la temelia
oricărui lucru. Idee a cărei posteritate este imensă şi dă naştere, se poate spune, dialecticii.
Doctrina sa se opune celei a eleatului Parmenide (cca. 540 - 470 î. Hr.) ,,pentru care,
dimpotrivă, fiinţa - pe care el o opune nefiinţei - este eternă, imobilă, unitară şi continuă”.
Zenon (490 - 430 î. Hr.), discipolul său, va apăra aceste idei prin argumente sau „paradoxuri”
(nişte demonstraţii prin reducere la absurd) rămase celebre şi care trebuie să fie interpretate ca o
critică a şcolii pitagoreice.
Filosoful francez Leon Robin susținea că Socrate (470 - 399 î. Hr.) a fost „cea mai mare
figura a istoriei gândirii grecești; din el vor deriva, direct sau prin intermediari, toate curentele
ulterioare ale filosofiei”.
 Socrate n-a scris nimic, tot ce știm despre învățătura lui o cunoaștem din relatările - adesea
divergente - ale lui Platon si Xenofon. Ca şi sofiştii, el refuză să elaboreze speculaţii despre
materie şi despre forma lumii, se vrea duşmanul dogmatismului şi face din om obiectul exclusiv
al filosofiei sale.
Specialistul, care se ocupă de cultura şi de identitatea Europei va reţine, în special, metoda şi
etica sa: metoda, având la bază dialogul cu fiecare, dialog unde îşi dădeau mâna „ironia” şi
„maieutica”, adică interogaţia sub forma falsei necunoaşteri şi descoperirea a ceea ce este
latent în spiritul interlocutorului (el face din adagiul Delphic „Cunoaște-te prin tine însuţi”
suportul gândirii sale); etica, opune noţiunile de datorie şi justiţie simplei utilităţi sociale
predicate de sofişti, şi spune că la baza fericirii oamenilor stă virtutea luminată de raţiune.
5
 Socrate pleca de la ceea ce este familiar și în afara  de orice îndoiala, de la ceea ce este
elementar și oricui cunoscut, pentru a ajunge la adevărul universal, la definiția acelui lucru. Cu
alte cuvinte, el se folosea în cunoașterea lucrurilor de procedeul inductiv. La Socrate, după cum
spunea si Aristotel, metoda inductiva și stabilirea de noțiuni generale mergeau mâna în mâna.
  Pentru Socrate adevărul este în noi, în sufletul nostru. El nu trebuie căutat în afara noastră.
Pentru a ajunge la adevăr este necesar sa ne cunoaștem pe noi înșine, sa cercetam cu
meticulozitate conștientul propriu, să știm ceea ce putem să cunoaștem și ceea ce nu putem să
cunoaștem și să mai știm ce trebuie să facem și ce nu trebuie să facem. Socrate aduce în discuție
o problemă importantă, anume aceea a posibilităților noastre de cunoaștere și spune pentru prima
dată răspicat că noi nu putem să cunoaștem totul, că posibilitățile noastre de cunoaștere sunt
limitate și că nu trebuie prin urmare să ne întindem cu cunoașterea dincolo de ceea ce nu putem
cunoaște. De la Socrate derivă toată filosofia greacă a secolului al IV-lea.
Două nume ilustrează, mai ales, posteritatea socratică: cel al lui Platon (429/427 – 347 î.
Hr.), fondator la porțile Atenei - în grădina eroului Academos, de unde numele său de Academie
- al unei Şcoli de filosofie onorând Muzele, şi cel al lui Aristotel (384 – 332 î. Hr.), elevul său,
mentorul lui Alexandru Macedon şi maestrul Lyceumului (şcoala fiind instalată în pădurea
sacră a lui Apollo Lycaios).
Opera lui Platon:
1. Dialoguri de tinerețe. 2. Dialoguri de tranziție.
3. Dialoguri de maturitate. 4. Dialoguri de bătrânețe.
Platon este primul grec a cărui operă ne-a fost transmisă sub o formă integrală. Conform lui,
deasupra acestei lumi este o alta, pe care ochii noștri corporali n-o vad: lumea Ideilor, lumea
inteligibilă. Intr-o prima forma a filosofiei platoniciene, care continua și conturează mai clar
concepția socratică. Aceste Idei se materializează prin următoarele valori ca: Binele absolut,
Adevărul, Frumosul. In cea de-a doua forma, aceste Idei cuprind, de asemenea, și figurile
geometrice perfecte - sfera, cercul, triunghiul -, și genurile proxime ale speciilor tuturor
lucrurilor terestre.
Ideile, care la Platon se scriu cu majuscula, sunt ceva diferite de gândurile noastre pentru că
au un statut obiectiv-ontologic, nu subiectiv-psihologic. Întreaga filosofie platoniciană este o
sinteza si o aprofundare a problemelor și soluțiilor filosofiei grecești anterioare. Nu numai că
existența celor doua lumi sintetizează soluția heracliteană cu cea parmenidiană, dar Ideile sunt
principiul lumii gândit în maniera pitagoreică, a formei, în timp ce lumea sensibilă are ca
principiu substanța așa cum o gândeau școlile cosmologice ale primilor înțelepți, lumea Ideilor
este realitatea adevărata, caci numai ea este permanenta, imuabilă, eterna. Ea exista altfel decât

6
ca simplul produs al inteligentei noastre umane; dimpotrivă, inteligența noastră nu este decât o
deschidere asupra acestei lumi. Pluralitatea Ideilor lumii inteligibile alcătuiește o ierarhie.
1. Vârful piramidei este Ideea de bine, idealul suprem care este acolo sus corespondentul
soarelui nostru vizibil.
2. Urmează, sub ea, Frumosul si Adevărul absolut.
3. Dedesubtul lor se afla Ideile geometrice: cercul, triunghiul, sfera etc., cărora noi le
vedem aici jos numai imitațiile imperfecte.
4. Dedesubtul acestora se afla Ideile-tip ale speciilor de lucruri și viețuitoare terestre.
5. Și mai jos se afla, probabil, Ideile mai puțin semnificative ale lucrurilor comune si
vulgare.
Fată de aceasta lume a Ideilor, lumea noastră sensibilă nu este decât un palid reflex, un vis, o
lume a umbrelor și aparențelor. Puțina realitate și stabilitate pe care o are, lumea sensibila o
deține de la lumea Ideilor. Sufletul nostru trebuie să se întoarcă în lumea Ideilor, pentru ca el
aparține acestei lumi.
Pentru Platon, binele individual este subordonat binelui colectiv, binelui cetății. Etica lui este
subordonata teoretic politicii. Pentru a susține o stabilitate eterna a valorilor pe potriva lumii
Ideilor care trebui realizata cât mai fidel posibil în aceasta lume a devenirii, Platon imaginează o
cetate ideala în felul celor care mai târziu vor fi utopiile lumii moderne.
Platon îşi fundamentează certitudinea despre nemurirea sufletului. Această teză conduce spre
o viziune asupra universului şi a existenţei, viziune care presupune intervenţia unui Demiurg
care contemplă un model inteligibil şi imuabil, o organizare ideală şi armonioasă a cărei
reflectare în materie se străduieşte să o realizeze. Ele fondează, de asemenea, etica platoniciană
– aspiraţia către transcendenţă, elanul spre ceea ce e pur, incoruptibil şi veşnic - şi concepţia sa
despre organizarea cetăţii, Statul-model fiind pentru Platon acel stat capabil de a-i face pe
oameni mai buni şi de a realiza armonia socială, obţinută prin perfecţiunea morală a cetăţenilor
săi. Scopul statului după Platon, este de a stabili o ordine în care fiecare cetăţean să poată avea
parte de o existenţă dreaptă şi înţeleaptă, unde să-i fie asigurată libertatea.
Opera lui Aristotel:
1. Discursuri cu caracter retoric. 2. Dialoguri în genul celor platonice. 3. Tratate de
erudiție 3. Dialoguri de maturitate. 4. Corpus Aristotelicum (împărțite în cinci categorii). 6.
Scrieri în afara Corpus Aristotelicum.
Probabil cea mai importantă pentru formarea gândirii şi civilizaţiei europene este opera lui
Aristotel. El a îmbrăţişat aproape toată ştiinţa timpului său înainte de a elabora o teorie a
cunoaşterii total nouă. Plecând de la teoria Ideilor formulată de dascălul său Platon, Aristotel
critică distincţia pe care acesta o operează între „lumea inteligibilă” şi lumea sensibilă, elaborând
7
o definiţie a conceptului care nu mai este metafizică, ci logică. Pentru el, ideile nu trebuie
separate de lucrurile singulare şi sensibile, în sensul că ele se realizează în materie, tinzând spre o
formă perfectă, după cum aceasta răspunde mai bine sau nu unei cauze finale.
Aristotel înţelege să inducă un raţionament riguros, care îi va permite să se ridice, din aproape
în aproape, până la cea mai înaltă abstracţiune, şi nu cum voia Platon, făcând din intuiţie şi din
dragoste instrumentele principale ale drumului spre adevăr. Din această dezidealizare a
cunoaşterii decurg atât metoda gândirii fondate pe inducţie şi generalizare („nu există decât
ştiinţa generalului”) plecând de la o recenzare cât mai completă şi un clasament riguros al
faptelor, cât şi etica sa foarte pragmatică, care indică omului calea spre fericire în realizarea
naturii sale.
Dacă convențional la nivel de imaginar contrapunem cele două concepte filosofice, obținem
următorul tablou: Platon ridică brațul în sus, indicând cu mâna cerul - desigur, al Ideilor pure -,
Aristotel ține brațul la nivelul acestei lumi în realitatea căreia pare ca vrea să ne rețină. Această
este esența distanței dintre cei doi filosofi greci care au fost în relație ca de la magistru la
discipol. Platon a construit o lume a Ideilor, care există în sine în afara și dincolo de lumea
senzațiilor noastre. Pentru el, lumea noastră n-are nici o realitate în afara celei pe care, prin
reflex, i-o acorda lumea Ideilor. Aristotel, care s-a născut într-o familie de medici, știe că nu
există boli, ci bolnavi și, de pe pozițiile științelor naturii, care sunt concrete și nu acordă
matematicii decât ceea ce i se cuvine, adică calitatea unui limbaj, nu este dispus să considere
Ideile, forma, numărul mai reale decât viața individului concret din lumea sensibilă. In filosofia
lui el va nega realitatea transcendenței și, deci, a lumii Ideilor, acceptând ca singura realitate
existentele individuale concrete.
Nu lumea Ideilor, ci patru cauze - cu înțeles de temeiuri - stau la baza oricărei existente
individuale. Ele sunt:
1. Cauza substanțială. 2. Cauza formală. 3. Cauza efectivă. 4. Cauza finală.
Potrivit exemplelor pe care Aristotel le propune - o lumânare, o statuie, o casă - acestea sunt:
a) Cauza substanțială - ceara din care e făcuta lumânarea, bronzul din care e confecționata
statuia, cărămizile și mortarul din care se face casa;
b) Cauza formală - tiparul în care e turnata lumânarea, tiparul negativ al statuii de bronz, planul
casei proiectat de arhitect;
c) Cauza eficientă - meșterul care toarnă lumânările, echipa care confecționează statuia de bronz,
meșterii și lucrătorii care clădesc casa;
d) Cauza finală - scopul pentru care este făcut ceva: lumânarea, pentru a lumina, statuia, pentru a
comemora și înfrumuseța, casa, pentru a adăposti.

8
 Aceste patru cauze pot fi raportate la explicația mitologică platoniciană a apariției lumii
sensibile. Materia din care Demiurgul face lumea sensibilă este cauza substanțială, Ideile - eidos,
forma, aspect vizibil - sunt cauze formale, Demiurgul este cauza eficientă. Cauza finala, mai
puțin evidentă, există și ea încă la Platon. Aristotel reesențializează lumea sensibilă și
dinamizează esența fixată de Platon în imobilismul Ideilor. Prin toate acestea el nu căuta decât să
restituie valoarea lumii sensibile, constituite din indivizi concreți, și, spre deosebire de Idei,
singurii reali.
Neoplatonismul – (direcția idealistă a filosofiei antice din secolele al III-VI d. Hr.).
Neoplatonismul n-a fost altceva decât o dezvoltare a doctrinei metafizice şi religioase a lui
Platon de către personalităţi care au dovedit o cultură şi un rafinament intelectual de excepţie (
Plotin, Porfir, Iamblichos, Proclus etc.).
Împreună cu doctrinele ce-l pregătesc, caută prin extazul mistic refugiul din această lume
pământească, în agonie, într-o lume suprapământească şi desăvârşită. Să asigure fericirea
individului prin libertatea acestuia de lume şi de nevoile prin care această lume îl stăpâneşte.
Reprezentanții acestei tradiții se considerau ei înșiși platonicieni, asumându-și însă o
învățătură diferită de ceea ce înțelegem prin „platonism” și, mai ales, dezvoltând nucleul
filosofiei platoniciene până la atingerea unui grad maxim de originalitate.
În centrul filozofiei lui Plotin (204 – 270), este situată dialectica celor trei substanțe
ontologice de bază - Unitatea, Mintea și Sufletul. Plotin pentru prima dată oferă o analiză
sistematică și clară a acestei triade. Originală este învățătura lui Plotin despre Unitate ca început
transcendental, care depășește existența și imaginabilul și îl precede.

III
Din imensa moştenire pe care ne-au lăsat-o grecii, nimic nu a marcat atât de puternic şi de
durabil cultura popoarelor Europei ca imensul corpus artistic a cărui cunoaştere directă nu ne-a
parvenit decât târziu, prin rămăşiţe, şi într-o ordine inversă marilor faze ale civilizaţiei greceşti.
Vreme îndelungată, într-adevăr, arta grecească nu a fost percepută decât graţie copiilor datând
din perioada romană, dintre care câteva erau dintr-o epocă târzie şi executate într-o factură
academică. De-abia în secolul al XVIII-lea, odată cu primele mari descoperiri arheologice, arta
clasică a început să fie descoperită, nu fără reticenţe uneori (cu ocazia sosirii lor la Londra,
plăcile Pantenonului au fost considerate de unii drept copii târzii şi mediocre).
Cât despre perioada arhaică, interesul purtat acesteia datează de aproximativ o sută de ani.
Datorită descoperirilor arheologice, ştim astăzi că în domeniul artistic, mai curând decât în cel al
literaturii ori al gândirii, nu a existat - în sensul comun dat acestui termen – „miracol grec”, adică
apariţia bruscă a unei arte ajunse la perfecţiune prin nu se ştie ce mutaţie spontană. Ştim că acele
9
capodopere ale statuilor atice din secolul al V-lea au fost pregătite timp de două-trei secole de
eforturi lente, şi că apariţia lor datorează mult contactelor prelungite ale elenismului cu celelalte
civilizaţii mediteraneene şi orientale.
Egiptul, civilizaţiile mesopotamiană şi anatoliană, Creta, lumea miceniană au dezvoltat, cu
mult înaintea secolului lui Pericle şi al lui Fidias, o artă de o mare bogăţie, a cărei moştenire a
fost preluată de creatorii lumii clasice.
Marea sculptură greacă care îşi face apariţia în secolul al VII-lea şi a cărei destinaţie este, în
mod esenţial, religioasă şi de cult este mai puţin tributară, se pare, contactelor cu Asia, chiar dacă
Egiptul şi Mesopotamia au furnizat artiştilor schemele iniţiale. Două tipuri domină producţia
atelierelor de sculptură: kouros-ul, reprezentat în goliciunea-i virilă, şi kore, al cărei veșmânt
placat peste corpuri ascunde puţin atributele feminității.
Ambele modele sânt reprezentate într-o atitudine hieratică, care ne aduce aminte de statuile
egiptene. Pentru a găzdui aceste figuri divine, se vor construi temple concepute după modelul
locuinţelor omeneşti: prototipul este megaron-ul micenian.
Secolul al VI-lea coincide stricto sensu cu ceea ce noi considerăm a fi faza „arhaică” a
istoriei artistice a Greciei. Dominată, începând de la jumătatea secolului, de producţia atelierelor
Aticei, ceramica se transformă. Ea renunţă, puţin câte puţin, la figurile animale şi la
reprezentările de fiinţe monstruoase, pentru a se consacra, în special, imaginii omului în viaţa sa
de zi cu zi (banchete, dansuri rituale) sau spre scene mitologice ori epice (luptele cu
Amazoanele, războiul Troiei, legendele lui Hercule şi Tezeu etc.). Tehnica este cea a figurilor
negre pe fond roşiatic, cu incizii pentru a marca detaliile musculaturii sau ale veșmântului, acest
lucru cel puţin până pe la 535 î. Hr.
Începând cu această dată, începe să se utilizeze procedeul figurii roşii şi se încredinţează
penelului redarea de detalii, ceea ce permite reproducerea cu mai multă precizie a trăsăturilor
feţei. Pictori ca Exekias, care a activat în perioada anilor (550 – 530 î. Hr.) şi Amasis, care a
activat în perioada anilor (550 – 510 î. Hr.) devin celebri folosind prima tehnică, Eufronios
(535 – 470 î. Hr.) şi Oltos, care a activat în perioada anilor (525 – 500 î. Hr.) , pe cea de-a
doua.
Inspiraţia sculptorilor continuă să privilegieze în timpul acestei perioade figurile izolate de
kouroi şi de korai, chiar dacă e vorba de a reprezenta o divinitate sau un defunct grijuliu să
rămână sculptat după moarte, așezându-și o statuie pe mormânt.
Puţin câte puţin, totuşi, personajele prind viaţă, relief, îşi văd veşmintele şi trăsăturile feţei
împlinindu-se. La Atena, sânt reprezentate adevărate grupuri: Moscoforul din Muzeul Acrapolei,
care reprezintă un credincios purtând pe umeri viţelul pentru sacrificiu, sau Cavalerul Payne-
Rampin de la Luvru, care face corp comun cu calul său.
10
 Aceste progrese în sculptură, încă modeste, merg mână-n mână cu realizările din domeniul
arhitecturii religioase. Templul capătă măreţie. Piatra şi marmura înlocuiesc lemnul şi cărămida.
Planul dreptunghiular cu trei nave, separat de două rânduri de coloane, se impune, odată cu
tendinţa de a ridica edificiul pe un soclu cu tribune şi de a-l înconjura cu un portic.
În sfârșit, in acea epocă încep a se fixa cele două stiluri arhitecturale care stabilesc raportul
între coloană şi partea superioară: doricul şi ionicul. Atât în primul cât şi in celălalt, decorul
ocupă, pe frontonul edificiului cât şi pe frize, un spaţiu important, fie că e vorba de un decor
pictat sau, cazul cel mai frecvent, de basoreliefuri sculptate.
Pe parcursul ultimilor douăzeci de ani ai secolului al VI-lea şi al primului deceniu din cel de-
al V-lea, arta greacă cunoaşte o transformare profundă, consecinţă, în acelaşi timp a măiestriei
tehnice dobândită de creatori şi a efectelor asupra mentalităţilor a marilor mutaţii politice şi
sociale care coincid, în anumite cetăţi, şi în special la Atena, cu instaurarea democraţiei.
Odată cu apariţia pe frontoanele templelor nu numai a unor scene mitologice, ci şi a divinităţii
reprezentate în toată gloria ei, odată cu schimbările operate în tratamentul chipurilor şi al
sentimentelor pe care acestea le exprimă - este momentul când surâsului puţin înţepenit al
figurilor de bărbaţi şi de femei din primele două treimi ale secolului al VI-lea i se substituie
expresia severă şi puţin tristă care, de exemplu, se regăseşte la Apollo de Piombrio sau la celebra
Îmbufnată -, odată cu supleţea mişcărilor şi importanţa dată modelului corpului omenesc, apar
trăsăturile unei noi arte care marchează sfârșitul perioadei arhaice şi începuturile perioadei
„clasice”.
Aceasta cunoaşte apogeul la Atena în cursul jumătăţii de secol ce urmează după încheierea
războaielor medice. Dacă există „miracol grecesc”, atunci el se găseşte în această sublimare a
condiţiilor de viaţă colectivă a atenienilor, în concepţia despre om, în sensibilitatea lor religioasă,
ajungând, printr-un imens efort de raţionalizare, la redarea a ceea ce este permanent în om. Două
mii de ani mai târziu, din această lecţie, „umaniştii” şi artiştii Renaşterii vor extrage esenţa
„revoluţiei lor culturale”, înaintea clasicismului francez al „Marelui Secol” şi a spiritului
„Luminilor”.
Două nume sânt legate de preeminenţa artistică a Atenei: cel al lui Pericle  (cca 495 - 429 î.
Hr.), căruia îi revine meritul de a fi dat impusul iniţial, de a fi fixat orientările şi de a fi găsit
sumele necesare, şi cel al lui Fidias (cca 490 - 430 î. Hr.), adevărat maestru al reconstruirii
Acropolei, căruia, de altfel, Pericle i-a dat misiunea de a face din această colină sacră cel mai
frumos ansamblu al lumii greceşti.
Maestrul Fidias s-a înconjurat de o echipă prestigioasă, cuprinzându-i pe arhitecţii Ictinos,
Mnesicles şi Coroibos, antreprenorii Polignot şi Colotes, sculptorii Alcamene, Paionios şi
Cresilas. Din 448 până în 432, Ictinos a construit Partenonul, în întregime din marmură de
11
Pantelic, sanctuarul cel mai venerat al Aticii şi, probabil, edificiul cel mai tipic al arhitecturii
religioase greceşti, „templul” prin excelenţă. Combinând armonios doricul (coloane, arhitravă)
şi ionicul (friză continuă), arhitectul şi echipa sa au calculat şi executat totul cu minuţiozitate.
Fidias, care era ocupat în timpul construirii templului cu realizarea şi cizelarea statuii zeiţei pe
care trebuia s-o adăpostească, s-a pus pe treabă, sculptând unele părţi ale programului stabilit,
care cuprindea, pe frontoane, naşterea miraculoasă a Atenei şi cearta sa cu Poseidon pentru
Atica, pe friza dorică lupta zeilor cu giganţii, victoria grecilor asupra amazoanelor, cucerirea
Troiei şi centauromahia , în sfârșit, pe friza ionică, faimoasa procesiune a Panateneelor.
În Peloponez, realizarea cea mai de vază este templul lui Zeus din Olimpia, edificat între 470
şi 456, datorită afluxului de pelerini şi pioaselor lor contribuţii: aici domneşte doricul şi acesta
oferă credincioşilor, în ciuda podoabei sale sculpturale, un decor de o sobrietate deosebită.
Această vârstă de aur a arhitecturii sanctuarelor nu este dublată de nici o inovaţie
revoluţionară în materie de construcţie şi decoraţii. Planul de ansamblu se reduce întotdeauna la
o sală dreptunghiulară, precedată, la cele două extremităţi, de porticuri , deasupra cărora se
găsesc frontoane triunghiulare.
Tehnica acoperirii cu decoraţii nu se schimbă nici ea, chiar dacă elementele decorative
împrumutate registrelor sânt amestecate, adesea, cu caracteristicile doricului şi ionicului. Singura
noutate este apariţia coloanei „corintice”, cu capitelul ei exuberant, coloană care cunoaşte o largă
difuzare la sfârșitul secolului al V-lea.
În domeniul sculpturii, în special, se dezvoltă gustul clasic, fie că e vorba de tehnica ronde-
bosse sau de arta basoreliefului. Cu Fidias, despre care anticii ziceau că cine a putut să
contemple statuia lui Zeus pe care acesta a realizat-o pentru templul din Olimpia - un ansamblu
colosal de plăci de aur şi de fildeş montat pe un tron de abanos - nu mai putea fi niciodată
nefericit, triumfă o artă care, la antipozii academismului sever, vizează, prin seninătatea pe care o
inspiră, ceea ce este permanent in natura umană şi in raportul acesteia cu lumea.
Alături de acest maestru de necontestat al sculpturii atice, două nume merită atenție separată.
Mai întâi , cel al lui Miron din Teba, născut pe la 490 î.Hr., căruia îi datorăm printre primele
realizări ce redau, cu multă veridicitate, mişcarea, precum grupul Atena şi Marsyas, campionul
Ladas, reprezentat în timp ce fugea pe vârful picioarelor, sau faimosul Discobol. Apoi, cel al lui
Policlet din Argos care, între anii 460 - 420, a produs un anumit număr de opere, printre care
statuia lui Cyniscos din Mantineea, Doriforul (purtătorul de lance) şi Diadoumenul (bărbatul
ce se încoronează) - toate marcate de voinţa de a traduce euritmia corpului în repaos.
În secolul al IV-lea, Atena îşi înfrumuseţează sanctuarul din Eleusis, Delfi şi Efes îşi
reconstruiesc, primul, templul lui Apollo, a doilea, Artemision-ul, incendiat de Herostrat în 356
î. Hr..
12
 În Asia Mică, a fost edificat, în primul sfert al secolului, un mormânt regal ornat cu statui ale
„nereidelor” (nimfe ale mării), la Halicarnas, în Caria, unde regina Artemisia II a ridicat în
memoria regatului ei soţ, Mausolos, un monument colosal („Mausoleul”), din care nu ne-a mai
rămas aproape nimic, în afară de elementele de decor păstrate la British Museum, la Efes, pentru
reconstrucţia giganticului Artemision ars în 356 î. Hr..
În contact cu Orientul, se accentuează anumite tendinţe, deja perceptibile în statuarea elenică
de la sfârșitul secolului al V-lea. O artă mai sensibilă se afină în detrimentul figurilor atemporale
din vremea lui Pericle. Scopas din Paros (420-350 î. Hr.), care participă la decorarea templului
din Efes şi al mausoleului din Halicarnas, dar care execută şi numeroase lucrări în Atena şi
Peloponez (Herakles din Siciona, Afrodita din Elis), sculptează personaje încrâncenate,
exprimând pasiunea devoratoare şi tumultul interior, precum Menada cu puiul de căprioară.
Atenianul Praxiteles (390-330 î. Hr.), care a început să sculpteze în registrul lui Policlet,
reprezintă când femei despuiate, corpolente, inspirându-se de la soţia sa - care-i era, în acelaşi
timp, şi model - Phryne (Afrodita din Cnidos, Afrodita din Tespis etc.), când figuri de tineri
având un corp zvelt şi o faţă efeminată, întruchipându-i pe Apollo, Hermes sau Eros.
Proporţiile sânt îndrăzneţe, feţele cu un profil foarte pur sânt alungite şi graţioase. Poziţia în
care sânt figuraţi efebii şi zeii este departe de forţa liniştită care îi anima pe viguroşii atleţi din
secolul al V-lea.
Cât despre Lisip din Siciona, portretistul oficial al lui Alexandru cel Mare, a cărui operă
imensă se întinde pe parcursul a 60 de ani, intre 370 şi 310 î. Hr., chiar dacă se inspiră şi el din
modelele lui Policlet, dă figurilor sale de bărbaţi – Herakles Epitrapezios şi, mai ales,
Apoxiomene (atletul care îşi şterge trupul de sudoare după un efort) - o supleţe şi o mobilitate
pe care nu le aveau cele ale maestrului din Argolida. Atleţii săi au muşchii ieşiţi în relief, ochii
neliniştiţi, gura puţin crispată. Pugiliştii săi au nasul turtit şi urechi le umflate. Realismul şi
gustul pentru patetic biruie, la Lisip, ca şi la imitatorii săi contemporani, atemporalitatea senină a
figurilor clasice din secolele anterioare.

IV

Primul filosof grec antic este considerat Thales din Milet (cca 625-547 î.Hr.), fondatorul
școlii mileziene, astronom și filosof al naturii. Potrivit lui Thales, diversitatea naturii, obiectele și
fenomenele pot fi reduse la o singură bază „elementului primar”, care este considerat ca fiind
„umiditatea naturii”, sau apa. Thales credea că totul vine din apă și se întoarce în ea. El
înzestrează Începutul, iar într-un sens mai larg, întreaga lume cu animație și divinitate, ceea ce
este confirmat și de maxima sa: „Lumea este animată și plină de zei”.
13
 În acest caz, Thales divinul, în esență, îl identifică cu originalul - apa, adică materialul.
Thales, conform lui Aristotel, rezistența pământului explicată prin faptul că aceasta este situată
deasupra apei, și posedă, ca o bucată de lemn, calmitate si flotabilitate.
După moartea lui Thales, Anaximandru (cca 610 - 546 î.Hr.) devine capul școlii mileziene.
Despre viața sa, practic nu a rămas nimic. Se crede că acestui îi aparține lucrarea „Despre
Natură” despre conținutul căreia cunoaștem datorită scriierilor gânditorilor greci de mai târziu:
Aristotel, Cicero, Plutarh. Viziunile lui Anaximandru pot fi calificate ca fiind spontano-
materialiste.
În calitate de început primordial al tuturor lucrurilor, Anaximandru considera Apeiron-ul (o
materie nelimitată). În interpretarea sa, Apeiron-ul nu este nici apă, nici aer, nici foc. „Apeiron-ul
este nimic altceva decât materia”, care este în mișcare perpetuă și generează o varietate infinită a
tot ceea ce există.
Anaximandru, aparent poate fi considerat primul gânditor grec antic, la care se întâlnește o
încercare de interpretare panteistă (Dumnezeu se identifică cu întreaga natură) a lumii. Spre
deosebire de Thales, care zeifica natura, el echilibrează, și îl echivalează pe Dumnezeu cu natura.
Prezintă interes ideile naiv-materialiste ale lui Anaximandru despre originea vieții pe pământ
și originea omului. În opinia sa, primele ființe vii au apărut într-un loc umed. Erau acoperite cu
solzi și spini. Ieșind pe pământ, ei și-au schimbat modul de viață și au dobândit o altă înfățișare.
Omul a provenit de la animale, în speță de la pești. Omul a reușit să supraviețuiască, la început,
deoarece avea o altă înfățișare.
Ultimul reprezentant cunoscut al școlii din Milet a fost Anaximene (cca 588 - 525 î. Hr.).
Viața și activitatea sa, de asemenea, a devenit cunoscut datorită mărturiilor gânditorilor ulteriori.
Ca și predecesorii săi, Anaximene a acordat o mare importanță clarificării principiului
primordialității naturii. În opinia sa, aerul este primordial, din aer totul apare și în el totul se
întoarce. Anaximene alege în calitate de primordialitate aerul deoarece el posedă astfel de calități
care nu sunt (chiar și dacă unele există, nu este suficient) proprii apei. Mai întâi de toate, spre
deosebire de apă, aerul are o distribuție nelimitată. Al doilea argument se reduce la faptul că
lumea ca ființă vie, care se naște și moare, cere aer pentru existența ei. Aceste idei sunt
confirmate în următoarea afirmație a gânditorului grec: „Sufletul nostru, fiind aer, constituie
pentru fiecare dintre noi principiul unificării. În mod similar, respirația și aerul cuprind întregul
univers”.
Ca și predecesorii săi, Anaximene a recunoscut nenumăratele lumi, crezând că toate au
provenit din aer. Anaximene poate fi considerați fondatori ai vechii astronomii sau doctrinei
cerului și a stelelor. El credea că toate corpurile cerești - soarele, luna, stelele, și alte corpuri,
provin de la pământ. Astfel, formarea stelelor, el explică prin creșterea rarefierii aerului și gradul
14
de îndepărtare a acestuia de pământ. Stelele apropiate de pământ produc căldură, care cade la
pământ. Stelele îndepărtate nu produc căldură și sunt staționare. Lui Anaximene îi aparține
ipoteza care explică eclipsa soarelui și a lunii.
În concluzie, trebuie menționat că filosofii școlii din Milet au pus o bază fundamentală pentru
dezvoltarea în continuare a filozofiei antice. Acest lucru este evidențiat atât de ideile lor, cât și de
faptul că toți sau aproape toți gânditorii greci ulteriori într-o măsură mai mare sau mai mică
apelau la creativitatea acestora. Ei au făcut pași încrezători pentru a depăși mitologia și au stabilit
precondiții serioase pentru un nou mod de gândire.
Un reprezentant remarcabil al filosofiei antice grecești, care a contribuit semnificativ la
formarea și dezvoltarea sa, a fost Heraclit din Efes (cca. 535 - 475 î. Hr.). Principala și,
probabil, singura lucrare a lui Heraclit, care a ajuns la noi în fragmente, potrivit unor cercetători,
se numea „Despre Natură” în timp ce alții au numit-o „Muzele“.
Analizând opiniile filosofice ale lui Heraclit, este imposibil să nu vezi că, la fel ca
predecesorii săi, el în ansamblu a rămas la pozițiile filozofiei naturale, cu toate că unele
probleme, cum ar fi dialectica, contrariile, dezvoltarea sunt analizate la nivel filosofic, adică
nivelul de concepte și raționament logic.
La baza a tot cea ce există, naturii primordiale, Heraclit considera că este focul primar -
element subtil, mobil și ușor. Lumea, Universul nu a fost creată de nici unul dintre zei sau
oameni, dar ea a existat dintotdeauna, este și va fi pentru totdeauna un foc viu, potrivit legii sale,
care sclipește și se estompează. Focul este considerat de Heraclit nu numai ca esența totului, ca
esență primară, așa cum a fost inițial, dar și ca un proces real, ca urmare a faptului că toate
lucrurile și organismele apar datorită arderii sau stingerii focului.
Cea ce vizează știința în Grecia Antică se poate remarca că, grecii au adoptat elemente de
matematica atât de la babilonieni, cât și de la egipteni. Elementul nou in matematica greacă a
fost inventarea unei matematici abstracte, bazata pe o structura logică de definiții, axiome și
demonstrații.
Această dezvoltare a început în secolul al VI-lea i. Hr. prin Thales din Milet si prin Pitagora
din Samos (cca. 582 - 500 î. Hr.) filosof și matematician. Acesta punea la baza întregii realități
teoria numerelor și a armoniei. Scrierile sale nu s-au păstrat. Tradiția îi atribuie
descoperirea teoremei geometrice și a tablei de înmulțire, care îi poartă numele.
În secolul al V-lea î. Hr. doi dintre cei mai mari cunoscători ai geometriei au fost Democrit
din Abdera (cca. 460-360 î. Hr.) , care a descoperit formula corecta a volumului unei piramide
si Hipocrate din Chios (470 - 410 î.Hr.), care a descoperit faptul ca aria figurilor geometrice
concave rezulta din intersecția arcelor de cerc este egală cu aria unor anumite triunghiuri.

15
Această descoperire legată de faimoasa problema a quadraturii cercului – construirea unui pătrat
de arie egala cu cea a unui cerc dat.
Ca o consecința a teoriei (relațiilor) bazate pe numere, a lui Pitagora, a fost introdusă o noua
teorie, cea a numerelor iraționale. Aceasta trecere a fost făcuta de matematicianul Eudoxus
din Cnidus (390 - 337 î.Hr.), ale cărui soluții pot fi găsite în lucrarea „Elemente” a lui Euclid
(325 - 365 î.Hr.).
Acesta a descoperit de asemenea, metoda de demonstrare a teoremelor despre arii și volume
prin aproximări succesive. Euclid a fost atât matematician, cât și dascăl, lucrând la faimosul
muzeu din Alexandria, el a scris de asemenea despre optica, astronomie si muzica. Cele
treisprezece volume din care este formata opera „Elemente” conțin marea parte a cunoștințelor
matematice elementare aprofundate pana în    secolul al IV-lea î. Hr.
Secolul ce a urmat după Euclid, a fost marcat de geniul matematic, reprezentat prin lucrările
lui Arhimede din Siracusa (cca 287 - 212 î.Hr.). Arhimede a utilizat o metoda de cercetare,
bazată pe evaluarea teoretică a figurilor infinitesimale, pentru a determina ariile și volumele
figurilor generate de secțiunile conice. El a folosit metoda epuizării complete pentru a calcula
aria unui arc de parabolă prin sumarea unei serii infinite, precum și calculul aproximativ al
numărului π cu o acuratețe remarcabilă pentru acele timpuri.
Vechii greci au avut importante contribuții în domeniul Astronomiei. „Odiseea” lui Homer
face referire la constelații precum: Ursa Mare, Orion si Pleiade, și descrie cum pot fi folosite
stelele ca ghid pentru navigație. Poemul „Munci si zile” al lui Hesiod îi informa pe fermieri ce
constelații apar înainte de răsărit, în diferite anotimpuri pentru a ști care este timpul potrivit
pentru arat, semănat și recoltat. Contribuțiile științifice sunt asociate numelor filozofilor greci
Thales din Milet si Pitagora din Samos, dar nici una dintre scrierile lor nu a dăinuit pana in
zilerele noastre.
In jurul anilor 450 î. Hr. grecii au început studiul muscarilor planetare. Pitolaus, un ucenic al
lui Pitagora, credea ca Pământul, Soarele, Luna și planetele se roteau împreuna în jurul unui foc
central, ascuns vederii de o planeta interpusă. In concordanță cu aceasta teorie, mișcarea de
rotație în jurul focului era influențata de mișcarea zilnica a soarelui și stelelor.
Medicina greaca veche depindea încă de magie și vrăji. Homer îl considera pe Apollo, zeul
sănătății. In orice caz, în Iliada, el face dovadă cunoașterii tratării chirurgicale a rănilor și a altor
accidente, recunoscută deja, la acel moment, ca o specialitate distinctă de medicină interna.
Din sec. VI î. Hr. medicina greacă abandonează cadrul magiei și al religiei în favoarea
observațiilor clinice și a experienței. În colonia greacă Crotona, biologul Alcmaeon a identificat
creierul ca centru al simțurilor. Autorul primului tratat de medicină în Grecia antică.

16
 La rândul său Hipocrate devine (460 - 370 î.Hr.) cel mai vestit medic al Greciei antice și este
considerat „Părintele medicinii”. Prin observațiile făcute asupra manifestărilor bolilor și
descrierea lor amănunțită, precum și prin încercările de a explica procesele patologice pe baze
naturale și raționale, Hipocrat a contribuit - în limitele posibilităților din vremea sa - la eliberarea
medicinii de superstiții și misticism. Din cele peste șapezeci de lucrări care i se atribuie -
cuprinse în „Corpus Hippocraticum” din biblioteca renumitei școli de medicină din Cos - doar
șase îi aparțin cu siguranță lui. În capitolul „Aerul, apa și locurile” nu se mai discută rolul zeilor
în apariția bolilor, ci se descriu cauzele demonstrabile științific.

Literatura greacă îşi are izvoarele în Asia Mică. Că au fost opera unui poet unic ori că numele
de Homer (sec. XI-X î. Hr.) desemnează două sau mai multe persoane, „Iliada” şi „Odiseea” au
fost compuse în cea mai mare parte în dialect ionian. Grecii, se ştie acest lucru, vedeau în aceste
două monumente ale poeziei epice arhaice textele fondatoare ale literaturii lor, şi atribuiau
„poetului orb” paternitatea acestei Biblii literare.
Epopeea homerică, din motive de ordin estetic şi pentru că era purtătoarea unui ideal eroic şi
curtenesc, multă vreme reprezentat în lumea greacă, a avut secole de-a rândul un succes
niciodată dezminţit. Nici un alt poet nu a fost obiectul unei asemenea admiraţii frecvente şi
constante. În secolul al VII-lea, poemele sale erau deja populare în întreaga Eladă.
„Iliada” şi „Odiseea” n-au încetat să alimenteze, până în epoca alexandrină şi chiar mult mai
târziu, sub împăraţii bizantini, o erudită exegeză gramaticală şi erudită, în acelaşi timp
continuând să furnizeze una din bazele educaţiei tinerilor greci, ajungând să formeze
„umanităţile clasice" ale generaţiilor de liceeni europeni. Puţine texte au avut, în lunga istorie
culturală a continentului nostru, un destin atât de spectaculos.
Hesiod din Beoția – sec VIII î. Hr.; „Teogonia” și „Munci și zile”.
Hesiod pune bazele poeziei didactice. Idealul care se degajă din opera sa nu mai este cel al
războinicului ori al seniorului de la curţile princiare, ci al ţăranului cuprins de griji pe umerii
căruia vor sta curând soarta şi măreţia cetăţii. Această operă a avut şi ea în epocă un binemeritat
ecou. El enunţă o serie de sentinţe prozaice despre datoriile şi muncile de zi cu zi ale unui ţăran
din Grecia peninsulară.
Teatrul cunoaşte o remarcabilă înflorire la Atena, unde succesul său - eclipsîndu-1 imediat pe
cel al poeziei lirice, adaptată mai curând să satisfacă gusturile aristocraţiei - pare inseparabil de
progresele democraţiei. Născut din tradiţii populare foarte vechi legate de cultul lui Dionysos,
teatrul răspunde, într-adevăr, dorinţei pe care o au oamenii de stat democraţi de a înfrumuseţa
17
viaţa educându-i pe cetăţeni, adunaţi într-un spaţiu comun, copleşiţi de emoţii asemănătoare sau
chemaţi să reflecteze asupra problemelor întregii comunităţi civice. De aici amploarea
sacrificiilor financiare care sânt cerute visteriei publice ori particularilor bogaţi pentru a permite
celor fără posibilităţi să-şi achite dreptul de a intra la teatru, pentru a recruta şi întreţine corurile
(horegia).
Evoluţia artei dramatice în secolele al V-lea şi al IV-lea are la bază, mai întâi , un anumit
număr de inovaţii de ordin tehnic. În Atena, de la simplul eşafodaj din lemn ridicat pentru câteva
zile în agora la Ceramicii, s-a trecut la amenajarea permanentă a flancului sudic al Acropolei,
unde tribunele au fost săpate în stâncă, permițând unui număr de circa 20.000 de persoane să
asiste la reprezentaţii în aer liber, într-un confort relativ dacă ar fi să ţinem seama de durata
spectacolului (10 ore pe zi, timp de 3 zile, cu ocazia Marilor Dionisii). Pe scenă, nişte decoruri
pictate şi o maşinărie încă rudimentară aveau drept scop să creeze iluzia necesară.
Dintre cei trei mari poeţi tragici ai Atenei secolului al V-lea, Eschil (525-456 î.Hr.) este cel a
cărui operă (aproximativ 90 de tragedii, din care nu avem decât nişte fragmente) rămâne cel mai
puternic marcată de mentalitatea şi religiozitatea tradiţionale.
Acesta acceptă vechile credinţe şi pune în scenă atotputernicia divină, indiferentă la dreptate
şi milă, dictând propria sa lege destinelor omeneşti. Mai mult, el justifică răzbunarea divină şi
pedeapsa ce rezultă de aici, datorită orgoliului muritorilor. În planul formei, arta dramatică îi
datorează inovaţii ca introducerea unui al doilea actor, inventarea dialogului care reduce şi, în
acelaşi timp, dramatizează corurile, recurgerea la „loviturile de teatru” destinate să ţină trează
atenţia spectatorilor şi, mai ales, un limbaj tragic, somptuos, care aminteşte de epopee prin
splendoarea cuvintelor şi îndrăzneala imaginilor, rămânând, totodată, concis şi incisiv.
Universul lui Sofocle (496-406 î.Hr.), care aparţine generaţiei următoare şi care a participat la
guvernarea cetăţii (apropiat al lui Pericle, el a fost de două ori strateg), este mai puţin sumbru în
comparaţie cu cel al lui Eschil. În opera sa imensă – 123 de piese din care doar 7 au ajuns până la
noi - nu mai sânt zeii cei care ocupă locul central, ci oamenii şi condiţia lor de muritori.
În „Antigona”, el scrie: „Din multe minuni câte există, nici una nu-i mai mare decât omul”, şi
chiar dacă acceptă că existenţa acestuia rămâne supusă destinului, nu mai este vorba, la el, de
fatalitatea exterioară, inexorabilă, pusă în scenă de autorul „Orestiei”. Nenorocirea care-i loveşte
pe eroii săi este consecinţa actelor împlinite de nişte fiinţe libere, a căror măreţie, cea a lui Oedip
ori a Antigonei, de exemplu, constă în voinţa lor de a rezista. nedreptăţii. Şi el a adus teatrului
grec importante inovaţii. Şi-a îmbrăcat personajele în costume adevărate.
A pus în scenă un al treilea actor. A mărit numărul celor din cor (la 15 în loc de 12) şi i-a
introdus în acţiune. A dat o mai mare importanţă dialogului, a opus şi mai mult caracterele, a dat
acţiunii un ritm mult mai antrenant. A adus fiecărei tragedii unitatea, opunând trilogia liberă
18
trilogiei legate (obligaţie a fiecărui candidat la concursurile dramatice de a prezenta trei opere pe
aceeaşi temă). Discursul său, în acelaşi timp maiestuos şi simplu, marchează apogeul limbajului
dramatic, aşa cum Fidias a însemnat încununarea sculpturii clasice.
Însă cu Euripide (480-406 î.Hr.), se afirmă o altă generaţie: cea care a trăit revoluţia
sofiştilor şi care respinge tot ceea ce nu este adevărat şi moral în tradiţie. Cunoscător al lui
Anaxagora şi al lui Protagoras, acest fiu născut într-o familie nobilă din Salamina, care a studiat
pictura şi care a practicat disciplinele sportive (ar fi fost atlet), a fost puternic influenţat de
Socrate. Din cele 90 de opere dramatice pe care le-ar fi compus, 17 tragedii ne-au parvenit
intacte, subiectele lor fiind luate din istoria mitică a Greciei şi din ciclurile epice.
La început, acestea au suscitat ostilitate din partea atenienilor şi persiflările comicilor. De abia
după moartea sa, survenită la Pela, în Macedonia, unde poetul fusese chemat de regele Arkelaus,
Euripide a cunoscut în patria sa (era născut la Salamina) un succes imens.
Teatrul său se distinge de cel al predecesorilor săi. Analiza pasiunilor, în special a pasiuni lor
amoroase, locul acordat rolurilor feminine, pateticul situaţiilor, preocupările politice şi filosofice
joacă la el un rol considerabil. Euripide a căutat să reînnoiască subiectele şi să-şi umanizeze
protagoniştii tragediilor sale situând acţiunea într-un cadru familiar atenienilor (cea din „Electra”
se desfăşoară într-un sat obscur din Argolida şi nu în palatul regal din Argos). A diversificat
jocul actorilor, a redus şi mai mult rolul corului şi s-a preocupat îndeosebi de costume şi de regie.
Cu cel despre care Aristotel spunea că este „ mai tragic dintre poeţi”, omenescul, la unison cu
învăţătura sofiştilor, va ocupa un rol preponderent pe scena teatrală.
Oare Socrate nu asista, dacă este să ne luăm după tradiţie, la toate piesele acestui autor, din
care Corneille (în „Medeea”) şi mai ales Racine (în „Andromaca”, „Fedra”, „Ifigenia”) îşi vor
face unul din modelele lor preferate, două mii de ani după dispariţia sa.
Literatura din perioada elenistică (336-31 î. Hr.), pe de o parte, reflecta schimbările
semnificative intervenite în atmosfera socială și spirituală globală a erei elenistice, pe de altă
parte, a continuat tradițiile deja formate în literatură de timp clasic. Se poate remarca o serie de
noi caracteristici ce vizau dezvoltarea literaturii artistice din epoca elenistică. În primul rând o
creștere semnificativă a numărului de scriitori care și-au adus contribuția. Din perioada
elenistică, au fost păstrate nume de peste 1100 de scriitori de diferite genuri literare. Acest număr
este cu mult mai mare decât cel din epoca anterioară.
Creșterea numărului de autori demonstrează importanța sporită a literaturii în rândul masei
largi de cititori și creșterea nevoilor cititorului în lucrări literare. Literatura elenistică, reflectă
schimbările intervenite în societatea greacă. Ca și în epoca clasică, o influență puternică asupra
literaturii l-a avut teatrul și spectacolele teatrale.

19
 În perioada elenistică a continuat scrierea tragediilor, deoarece ele au devenit un accesoriu
indispensabil al sărbătorilor sociale și religioase în diverse orașe. Tragediile se scriau în baza
subiectelor mitologice, ori celor caracteristice timpului.
Unul dintre cei mai celebre tragicii din această perioadă este Licofron (330-? î. Hr.). A
devenit popular datorită piesei sale satirice „Menedemos”, în care descrie tragedia suferinței din
orașul Cassandra, în timpul asediului. Prin intermediul acestei, Licofron dezvăluie contradicția
dintre aspirațiile nobile și modul de viață detestabil a oamenilor.
Cel mai popular gen al dramaturgiei în perioada elenistică devine noua comedie, sau comedia
moravurilor, care scotea în evidență ciocnirea dintre caractere diferite, cum ar fi: a unui bătrân
înțelept, unui oștean lăudăros, unei fete nobile, unui proxenet perfid, unui seducător inteligent,
ș.a.
Unul din cei mai reprezentativi dramaturgi ai perioadei elenistice a fost Menandru (342-250
î. Hr.). Aduce importante inovații comediei clasice, renunțând la cor și mărind numărul
personajelor. A compus peste o sută de comedii, prima realizând-o la vârsta de 22 de ani. L-a
influențat pe Plaut și pe Terențiu, iar acesta din urmă chiar i-a copiat comediile.
Lucrările „Mizantropul”, „Arbitrajul”, „Fata din Samos”.
Poet grec Teocrit  (c. 315 - c. 250 î. Hr.) creator al idilei și cel mai însemnat poet al epocii
alexandrine.  Nu se cunosc prea multe despre biografia sa. Se pare că s-a născut la Siracuza și a
trăit mult timp în Alexandria, unde l-a cunoscut pe Callimah. În Alexandria, a fost poet de curte.
Opera sa cuprinde epigrame, epistole, imnuri, cântece cu caractere epic. De la Teocrit ne-au
rămas un număr de 30 de idile.
Numele lui Teocrit este legat de o specie literară, și anume, idila, care avea ca sursă o
specie populară, un fel de schimb de cuplete între doi păstori, arbitrați de un al treilea. Un alt
element care particularizează arta lui Teocrit este descrierea poetică a unor obiecte de artă,
imaginare sau nu. Și în operele altor autori se întâlnesc asemenea descrieri, de exemplu,
la Homer descrierea scutului lui Ahile.
Poezia lui Teocrit este poezia unei societăți care se îndepărtează de problemele esențiale
ale omului și societății, căutându-și refugiul în singurul cadru pe care îl vede nealterat de relele
societății - în natură. Cu el, poezia alexandrină manifestă, dincolo de o simplă repetiţie a
formelor, un spirit nou, punând în centru individul, sentimentele sale, destinul său. El creează, de
asemenea, numeroase epigrame a căror vogă se va păstra mult timp în lumea bizantină. În
general, poezia alexandrină este o poezie a decadenței. Opera lui Teocrit a servit ca sursă de
inspirație îndeosebi pentru Vergiliu (în egloge) și pentru poeții renascentiști.

20
 Eruditul elenist Callimah  (cca 305 î. Hr. - 240 î. Hr.) a fost un poet, originar din colonia
greacă Cyrene din actuala Libie. Sub patronajul faraonilor ptolemeici ai Egiptului Antic a trăit în
această țară, fiind director al Bibliotecii din Alexandria.
A fost un maestru al elegiei epice și moralizatoare, multă vreme model pentru literatura
latină. Scrierile sale se caracterizează prin erudiție și spontaneitatea inspirației. Printre acestea
ne-au rămas poemul „Cosița Berenicei” („Plokamos Berenikes”), fragmente
din epopeea „Hécalé”, câteva epigrame și imnuri religioase

VI

Hecateu în „Genealogiile” sale, în care evoca trecutul Greciei, a folosit pentru prima dată
cuvîntul istorie, în sensul de „anchetă”, manifestând faţă de legende un scepticism care
caracterizează, de altfel, această primă „şcoală istorică” ioniană.
Dar adevăratul fondator al acestei discipline, acela pe care grecii îl numeau deja „părintele
Istoriei”, a fost Herodot din Halicarnas  (n. 484 î. Hr. - d. cca. 425 î. Hr.). Făcând parte dintr-
o familie bogată refugiată în Samos în timpul războaielor medice, acesta a călătorit mult în Asia,
în Africa (a urcat pe Nil până la insula Elefantina) şi în lumea greacă, înainte de a se fixa la
Atena, unde a devenit prietenul lui Sofocle şi al lui Pericle, şi unde a murit pe la 425, fără a-şi
vedea terminate „Istoriile” sale - nouă cărţi consacrate narării războaielor medice şi
evenimentelor petrecute cu puţin înaintea lor. De fapt, Herodot se interesează de civilizaţiile pe
care le descrie mai mult ca etnograf decât ca istoric. În plus, scrisă în dialect ionian, opera sa
rămâne tributară tradiţiei epice. Ea cuprinde, ca şi epopeea, scene de bătălie, dar şi scene din
intimitatea cetăţii; dă prioritate supranaturalului şi, pe alături, are puternice accente de naivitate.
Dar, totodată, face dovada unei griji reale de a fi obiectivă şi, mai ales, înmulţeşte şi confruntă
diversele surse de informaţie de care a putut dispune: mărturii orale, inscripţii, liste oficiale,
arhivele sacre de la Delfi sau din Samos, lucrările anterioare ale lui Hecateu şi Xantos etc.
Dorinţa sa de a cerceta adevărul discutând raţional legenda este reală şi deja revoluţionară în
epocă, tot aşa cum se străduieşte să puncteze umanul în derularea evenimentelor.
Dacă Herodot a fost „părintele istoriei”, atenianul Tucidide  (cca 460-398 î. Hr.) a dat
acestei discipline rigoarea metodologică ce a tăcut din ea altceva decât un simplu gen literar, încă
impregnat de legendar şi de superstiţii. Tot el a inventat ceea ce numim „istoria prezentului”,
relatând contemporanilor evenimente - în speţă, războiul peloponeziac - al căror martor şi actor a
fost. Tucidide era într-adevăr strateg când a fost însărcinat, in 424, să supravegheze coastele
Traciei. Neputând să-l împiedice pe spartanul Brasidas să cucerească Amfipolisul, a fost

21
condamnat la exil şi, deci, şi-a redactat opera pe pământ străin întitulată  „Istoria Războiului
Peloponesiac”.
Discipol al sofiştilor, Tucidide face din om resortul exclusiv al istoriei, nu numai al celei pe
care o prezintă şi de limitele căreia îşi dă seama, ci şi al ansamblului de evenimente care
punctează devenirea umană în general . Proiectul său vizează a explica nu numai faptele pe care
le povesteşte, ci şi „pe acelea care, în viitor, în virtutea trăsăturii umane care le caracterizează,
vor fi analoage ori asemănătoare”. De aceea caută să explice mai ales raţional, terminând-o cu
legendele cele mai trainice și evocarea intervenţiei divine. Consultând izvoarele, verificând
fiecare mărturie, păzindu-se să ia partea cuiva, evitând digresiunile şi efectele de stil, el se
străduieşte să scoată în relief cauzele profunde ale unui război a cărui victimă a fost, dar pe care
îşi dă osteneala să-I privească obiectiv. Printre aceste cauze, „cea mai adevărată”, afirmă el, ţine
de temerile pe care le suscita în lumea greacă puterea crescândă a Atenei şi logica „imperialistă”
a conducătorilor ei. Nici nu se poate mai lucid!
După el, disciplina numită istorie tinde să regreseze, chiar şi sub forma alertă a lui Xenofon
(cca 430-350 î.Hr.), al cărui moralism şi parţialitate aduc prejudicii importante calităţii literare.
Peregrinările lui Xenofon în această memorabilă campanie sunt descrise de el însuși, cu
savoare și multe detalii prețioase, în lucrarea „Anabasis”. Fiind un filospartan declarat, atenienii
l-au exilat în 399 î. Hr.. Fiind luat sub protecția spartanilor, aceștia îi dăruiesc, cam în aceiași
timp, un domeniu la Scillus, în Elida, nu departe de Olimpia. Aici Xenofon și-a scris tratatele
care i-au asigurat un loc onorabil în vasta și impunătoarea istorie a literaturii elene.

22