Relația cu Eminescu

Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care
Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan
Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici
un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește că până când a întâlnit-o
„n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în
lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.

O descriere obiectivă a evoluției relației dintre ei se poate obține prin urmărirea cronologică a
informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor
nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.

[modificare] Până la 4 august 1879

Din amintirile lui Slavici știm că după stabilirea la Iași în 1874, Eminescu frecventa salonul
Veronicăi. Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot
acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și
am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text Eminescu scrie:
„d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica
hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu
un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce
anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile
conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. Odată, când Ștefan Micle a trebuit să
plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în
brațe. Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan
religios Amartolon sotiria ce-i aparținea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai
fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi
dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”

Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii

lor a fost o perioadă de frământări continue. Acum Eminescu scrie foarte multe poezii care
dovedesc zbuciumul din sufletul său: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme
și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea, Venin și farmec, Gelozie și
multe altele. Până la urmă Eminescu reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai
chinuit atâta cu vorbe de iubire:

„Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,

Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

Veronica preia din nou ințiativa și reușește să îl înlănțuie folosind ceea ce până atunci îi
refuzase: „păcatul moștenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care
Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără
pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În
comentariile la această scrisoare Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colțul unde
apare anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul
1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, și
anume faptul că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle din 4 august
1879. Anul real este cu siguranță 1876 pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o
schimbare radicală. Dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acest
moment ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între poeziile scrise după august
1876 sunt câteva în care Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a produs la inițiativa
Veronicăi. De exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă.
Urmează o perioadă în care în manuscrise apar poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o
Veronica: Dormi! , Cărțile, Tu mă privești cu marii ochi sau Terține.

Cu timpul pasiunea lui Eminescu se mai domolește. El hotărăște să se mute la București în

octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conține explicațiile
pentru comportarea ei de până atunci.

„Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca
martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la
dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana
ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și
persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o
dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”

Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este
evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru
copilăria ei sacrificată (se căsătorise la 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară
pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

[modificare] Prima „logodnă” (4 august 1879 – aprilie 1880)

După moartea lui Ștefan Micle din 4 august 1879 legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare
de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie le petrec împreună într-
un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei
încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească. În această nereușită un rol important l-a
avut lipsa mijloacelor materiale cu care să poată să-și asigure un trai decent.

Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea
puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât
abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie,
pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”;
„îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).

Un alt reproș pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iași să o viziteze. După
„luna de miere” Eminescu a mai fost la Iași în noiembrie la serbarea anuală a Junimii și apoi a
fost ea la București să-l vadă. Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în București, pentru
că era bolnav și obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum
la Iași pentru a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunțase că vrea să se despartă. După
entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele ei.
Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880),
vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei
(8 martie și 12 martie 1880). Ea știa cât de gelos putea să fie Eminescu și într-adevăr el reacționa
imediat prin scrisori furibunde. În sfârșit, măsura represivă extremă era amenințarea cu ruperea
legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de încercări
de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880) pe care
Eminescu a reușit să le rezolve; primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iași.

Pentru a da un exemplu despre felul în care reacționa Veronica atunci când se considera neglijată
și hotăra să se despartă, reproducem un pasaj din scrisoarea ei din 19 februarie 1880.

„D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul,
mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de
minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine
meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază
pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe
care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care
îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să
mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”

Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni. Acum
îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea
și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și
moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare,
să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet
nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”.
La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este
inteligența pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici
o valoare.

La această scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă și se duce repede la Iași, reușind
astfel să mai amâne cu două luni deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzațiile și
reproșurile repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este bolnav și
obosit. De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă să o împace pe Veronica dându-i
dreptate și recunoscând ca este vinovat că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut
parte în viață.

„Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să
arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi
trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor
relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe
acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu
propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am
îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor,
am pus dorința
de-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu
însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca
apoi, la primul gest care nu îi convenea, să reacționeze violent luând în râs explicațiile lui
Eminescu. De exemplu, în 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot
înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la
legătura lor.
La sfârșitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o
săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai
după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el
este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine
ruptura care se amânase câteva luni de zile.

[modificare] A doua „logodnă” (decembrie 1881 - august 1882)

Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă ni s-au păstrat câteva
scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași
eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele
din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi
face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn cât de mic de atenție.

Într-o scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua jumătate a anului 1880,
Veronica începe prin a-l amenința pe Eminescu că se va răzbuna pentru că el, în mod deliberat,
în înțelegere cu Mite Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”. Răzbunarea
ei va consta în publicarea unei descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele
unui cerc literar pe care i-a făcut-o chiar Eminescu. Iar dacă va fi dată în judecată pentru
calomnie ea deține două scrisori de la el care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe
acest subiect. Este adevărat că Veronica nu a publicat nimic din destăinuirile lui Eminescu, dar a
spus tuturor cunoscuților tot ce știa. O mărturie a felului în care a acționat o avem în scrisoarea
din 8 decembrie 1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie pentru ca să-l roage să intervină
în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar în prima parte a scrisorii se plânge că este
deznădăjduită pentru că Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată.

La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la București unde se întâlnește cu Eminescu și

reușește să-i redeștepte iubirea. Ea îi stârnește gelozia față de Caragiale cu care avusese între
timp o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, îi
cere sfatul și îi povestește amănunte de fiecare dată când are de-a face cu Caragiale. Eminescu
reacționează cu o violență extremă. După cum relatează el însuși în scrisoarea din 28 decembrie
și după cum confirmă și însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au
întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă. În cele din urmă Eminescu consideră că nu
Veronica este vinovată în povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecință a greșelilor
lui pe care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte
asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data asta mai multă reținere în a-l
amenința cu despărțirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele și
pretențiile ei. Într-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaște chiar ea că în felul acesta încerca să-
l țină lângă ea. Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în cursul lunii
august 1882.
Petrarca
Iubind in taina
Ani doăzeci şi unu-am ars în chinul
Iubind în taina am pastrat tacere,
Amorului, visând o zi mai bună;
Gindind ca astfel o să-ti placa tie,
Madona, cu-a mea inimă-mpreună,
Căci în priviri citeam o vecinicie
Alţi zece ani e-n cer, şi-mi plâng destinul. De-ucigatoare visuri de placere.

Condamnă-mi viaţa, care-a fost să-mi fie
Fără virtuţi şi de greşale plină;
Dar clipele ce-or fi să-mi aparţină,
Mărite Doamne, dărui-le-oi ţie.
De anii-n van pierduţi ce rău îmi pare!
O, de i-aş fi trăit cu chibzuinţă,
În pace, şi de chin în depărtare!
Tu, Doamne, cu suprema ta voinţă
Pogoară-te spre mine-ntru salvare,
Că-mi ştiu greşeala şi nu-mi dau iertare.
De nu-i iubire ceea ce simt- ce, dar, să fie?
Şi de-i iubire, spune-mi ce lucru e şi nu-i?
E rău? De ce atuncea mi-i dulce chinul lui?
E bun? De ce mţapasă şi vrea să mă sfîşie?
Cînd singur caut chinul, la ce mai plîng cu
foc?
Şi de nu-l vreau, la ce bun mă jălui în
tăcere?
O, moartea mea cea vie, bolnava mea
plăcere,
Cum poţi să-mi fii stăpînă, cînd n-o doresc
de loc?
Şi de-o doresc, nedrepte mi-s chinurile
toate...
Şi-aşa, bătut de vînturi potrivnice, pe mare,
Mă leagănă o luntre, fără lopeţi, uşoară.
Şi-n luntre nu duc gînduri senine, duc
păcate,
Că nu mai ştiu eu singur ce vreau şi ce mă
doare-
Şi ard în miezul iernii şi tremur cînd e vară.
Dar nu mai pot. A dorului tarie
Cuvinte da duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvapaiere
A celui suflet ce pe al meu stie.
Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete
Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi si blonde plete?
Cu o suflare racoresti suspinu-mi,
C-unzimbet faci gindirea să se-mbete.
Fa un sfirsit durerii... vin' la sinu-mi.
M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,
Cu sărutări aprinse și cu îmbrățoșări!
Știai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o
Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezești.
Demonic-dureroasă era acea simțire
Dureri iar nu plăcere a tale sărutări...
Și pân-acum îmi pare că tu ești un băiat
Ce-n haine de femeie șiret s-a îmbrăcat.
Și Dumnezeu te știe... Tu ai un sân frumos,
Tu ai o gură plină și roșă voluptoasă;
Și părul tău cel negru în unde de-abanos
Ajunge pân- la șale în unde luminoase;
Și vorba ta e vie și ochiul lănguros
Și mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;
Și totuși mi se pare că-n fire-ți e-o greșală
De împli al meu suflet c-o boare de răceală.
Și știi, nefericito, că ochiul tău m-atrage
Ca un magnet și totuși în taină îl respinge.
Credeam întâia dată că te iubesc și-n urmă
totuși simt
Că sângele meu este dușman la al tău sânge.
Ah! cine m-a pus oare să-ți spun într-un ceas
rău
Că te iubesc... Iubirea de suflet nu te stinge
Cum stinge-astă simțire ca și o piază rea
Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea.
Dar am lăsat eu iute al ființei tale cerc.
Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit
îndată...
Prezența ta vrodată în viața-mi n-am să cerc
Căci de o dureroasă beție mă îmbată.
Nu știu nici ce gândiri am, nu știu nici unde
merg
Și simt că toată firea îmi e întunecată...
Ai fi ucis și capul și inima din mine
Dacă-n a tale lațuri eu m-aș fi prins mai
bine.
Cuvântu-mi pentru tine nu avea înțeles,
Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc.
Cu cât-amărăciune îți răspundeam ades,
Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să
plângi
Și printr-o nedreptate părea că mă răzbun
Dacă din a mea cauză plângeai tu vreodată.
Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici
Și sunt ca două note cu totul discordante...
Cu tine numa-n lume putere-aș fără milă
Să fiu... Căci tu pe mine m-ai făcut slab și
moale,
Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori
zile...
M-ai speriat adesea cu-a tale gânduri goale...
Dar nici nu ești femeie... Un demon tu îmi
pari,
Ce-ascunde foc din Tartar și-o cůmplită
receală.
Făr- nici o armonie e toată viața ta;
Tu ești cumplit de bună, cum ești cumplit de
rea.
Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de
tine,
Făr-a comite, doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!
Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit.
Acele nopți turbate de doruri și suspine
S-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât!
Azi iarăși capu-n visuri eu îl cufund prin
cărți
Și în tăcere îmblu prin norii cei deșerți.
Și în fereastră vântul cu degetele pare
Că bate lin și dulce și vâjâie încet;
Urechea iar îmi sună în liniște și iară
Simt inima că-mi bate de-un dor învăpăiet!
În minte mi se-adună mii visuri zâmbitoare,
Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai spăriet
Din tainica lor umbră... și sufletu-ți fierbinte
Abia-mi mai e o slabă aducere aminte...
Dormi!
De ce te temi? au nu ești tu cu mine?
Las- ploaia doar să bată în ferești
Las- vântul trist prin arbori să suspine,
Fii liniștită tu! Cu mine ești.
Ce te-ai sculat și te uiți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?
Lasă-te-n perini eu îți voi da pace.
Dormi tu și lasă să rămân deștept.
Pe când citesc, întotdeuna-mi place,
Din când în când să cat la tine drept,
Să văd cum dormi... să te admir cu drag...
Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,
De pe condei eu mân-atunci retrag.
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.
Frumoasă ești... o prea frumoasă fată.
Ca marmura de albă-i a ta față.
Îmi vine să alerg la tine-ndată
Ș-astfel cum dormi să te cuprind în brață.
Dar te-ai trezit... păcat! și nu mă-ndur.
Dormi liniștit c-un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur,
Din când în când din mână cartea scap.
Și-s fericit... Pulsează lunga vreme
În orologi cu pașii uniformi...
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila... Dormi!
Tu mă privești cu marii ochi, cuminte;
Te văd mișcând încet a tale buze,
Șoptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte.
Urechea mea pândește să le-auză
Abia-nțelese, pline de-nțeles
Cum ascultau poeții vechi de muză.
În ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n suflet toată, toat-o am cules.
Vorbirea ta mi-i lamura de miere,
În ochii tăi de visuri e un caos,
Și-atât amor c-auzi pân- și-n tăcere.
Frumosul chip în voluptos repaos
Pătruns-au trist și dulce în cântare-mi.
Ființa ta gândiri-mi am adaos.
Căci numai tu trăiești în cugetare-mi.
A ta-i viața mea, al tău poemul,
Cum le inspiri tu poți să le și sfaremi.
Nu crede tu că eu sunt cuiva emul
Când cântul meu se-mbracă fel de fel:
Ici în terține suspinând, vedemu-l,
Dincolo el oftează în gazel,
Același e, deși mereu se schimbă,
De tine-i plin, de tine-mi zice el...
Alege forme dulci din orice limbă:
Acuma-l vezi îmblând cărare dreaptă,
Acum pe-a lui Firdusi cale strâmbă.
Dar orișicând el alta nu așteaptă
Decât ca ție, suflete, să-ți placă,
Tu să-l aprobi cu gura înțeleaptă.
În mii costume astfel se îmbracă,
Și ca s-atragă dulcea ta zâmbire
Minuni, de vrei, sărmanul o să facă...
Ș-acuma-l vezi, cu-a lor ademenire
L-au dus pe-alături dulcile terține,
Uitând ce-a vrut să-ți spuie-n aste șire.
Au vrut să-ți spuie că e plin de tine,
Că de-al tău farmec ritmul său foiește,
C-a sale gânduri de zâmbiri sunt pline.
Ș-astfel pe mine el mă stăpânește...
Adună-n versuri ale mele zile
Și-n strofe le-a legat grădinărește.
În poala ta zvârlind aceste file.
Adus de la
„http://ro.wikisource.org/w/index.php?
title=Tu_m%C4%83_prive
%C8%99ti_cu_marii_ochi...&oldid=70613”
---Tinzându-ți mâna o priveai cuminte,
Mișcai zâmbind a tale roșii buze,
Șoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte.
Urechea mea pândea să le auză
Abia-nțelese, pline de-nțeles
Cum ascultau poeții vechi de muză.
Și-n ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n al meu suflet toat-o am cules.
A vorbei tale lamură de miere,
Al gândurilor visătorul haos,
Al tău surâs precum ș-a ta tăcere
Și chipul tău în voluptos repaos.
Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi,
Când al tău suflet mie l-ai adaos.
Stăpână ești pe gându-mi și suflare-mi
Și-acesta cânt, ce gat-acum vedemu-l,
Tu poți să-l ții și numai tu să-l sfaremi.
De-ngădui tu ca eu să-nchin poemul,
Precum viața mea ți-am închinat-o,
Disprețui hula orișicărui emul:
Primește-l dar c-un zâmbet adorato!
7