Pentru Milone (Pro Tito Annio Milone ad judicem oratio)52 î.Hr.

T.Annius Milo era un tânăr de familie bună şi un lider recunoscut, de partea aristocraţilor, în politica
turbulentă din timpul absenţei lui Caesar în Galia şi urmând dezastrului campaniei lui Crassus în est. Oponentul
lui cel mai înverşunat era P.Clodius, liderul partidei popularilor, un bărbat născut de asemenea într-o familie
nobilă şi care avea talente „uşor adaptabile”, ducând o viaţa infamă însă şi fiind un partizan fără scrupule.
Sub aceşti doi lideri, vechea dispută politică, inseparabilă într-o măsură de violenţă, a devenit un şir
aproape neîntrerupt de revolte ṣi era evident că pacea putea fi restaurată doar prin moartea unuia dintre cei doi
lideri politici.
Circumstanţe. La 4 aprilie 52 i.e.n., Cicero îl apără pe Milo, ucigaşul lui Clodius, răpus după o
încăierare incidentală pe Via Appia, în apropierea moşiei lui din Bovillae. Milo era praetor pe atunci şi încerca
să capete mult dorita poziţie de consul. Clodius era un fost tribun ce candida pentru poziţia de praetor. După
cearta iniţială, se pare că Clodius a fost rănit în încăierarea pornită de propriii sclavi şi de cei ai lui Milo.
Iniţial, răspunsul lui Milo la acuzaţia că l-ar fi omorât pe Clodius a fost legitima apărare, în sensul că
cel care a întins o capcana a fost Clodius, în speranţa că îl va prinde şi omorî. Cicero a trebuit să îşi modeleze
discursul în aşa fel încât să nu excludă această declaraţie, fapt care probabil i-a afectat prezentarea. În plus, au
fost plasaţi soldaţi înarmaţi în afara sălilor unde se judeca cauza, pentru a opri mulţimile ce susţineau cele două
tabere de la o confruntare directă.
Cicero a fost singurul apărător al lui Milo, in faţa tribunalului. El a vorbit, intimidat de soldaţii care
înconjurau şi păzeau tribunalul, asaltat de gloatele partizanilor lui Clodius. Cicero, care, cu rare excepţii,
"demara" greu, îşi începea cu dificultate discursurile, pe care indeobşte le scria mai bine decât le rostea, s-a
bâlbâit, a fost întrerupt de clamorile mulţimii. Se inverşunaseră împotriva lui Milo mai ales tribunii plebei,
printre care se numără şi Salustiu, viitorul istoric. Tribunalul, format din senatori, cavaleri şi tribuni ai
trezoreriei Romei, l-a condamnat pe Milo la exil. Stenografii au conservat pledoaria rostită de Cicero, încât,
chiar la sfârşitul secolului I i.e.n., Quintilian o cunoştea si o caracteriza ca un "discursişor" sau "mic discurs",
oratiuncula. Cicero afirma că Milo fusese în legitimă apărare, când ordonase sclavilor lui să-l ucidă pe Clodius.
Ulterior, el a scris un strălucit discurs "Pentru Milo", Pro Milone, în o sută cinci paragrafe, adevarata
capodoperă a elocinţei sale. În această cuvântare, il prezinta pe Milo ca pe cel mai fidel campion al senatului.
Prin moartea lui Clodius, Roma ar fi fost salvată de teroare şi de crime; concomitent, Cicero exprima
nedumeririle şi dezamagirile sale, deoarece Pompei părea să dea crezare zvonurilor, care îi atribuiau lui Milo
intenţia de a-l asasina pe vestitul general.
Conţinutul discursului . Pe parcursul discursului, Cicero nu încearcă să convingă juraţii că Milo nu l-a
ucis pe Clodius, ci că această crimă a fost comisă complet în limitele legii, în legitimă apărare. Mai mult, Cicero
merge până într-acolo încât sugerează că a fost comisă în interesul republicii. Clodius, ca tribun, a fost lider al
popularilor, al neliniştitelor mulţimi care creau atâtea neplăceri pe scena politică din timpul sfârşitului
Republicii. Argumentul cel mai puternic al lui Cicero a fost probabil cel al împrejurărilor atacului: apropierea
convenabilă de vila lui Clodius, faptul că Milo pleca din Roma cu treburi oficiale (numind un preot pentru
alegerile din Lanuvium). Clodius pe de altă parte fusese absent în mod neobişnuit de la gălăgioasele adunări
populare (contiones). Lui Milo i s-ar fi ieşit în cale în vreme ce se afla în lectică, împreună cu soţia sa şi un alai
de sclavi oarecare (Cicero însă omite, în mod convenabil, să meţioneze că alaiul includea şi gladiatori pentru
festivităţile ce urmau să aibă loc în Lanuvium). Clodius în schimb ar fi fost călare, fără lectică şi cu o bandă de
tâlhari înarmaţi şi sclavi. Dacă Cicero ar fi putut convinge judecătorii că la mijloc fusese vorba de o capcana a
lui Clodius pentru Milo, ar fi putut postula atunci că într-adevăr crima fusese făcută în legitimă apărare. Nu se
menţionează nicicum în discursul lui Cicero aceea că cei doi s-ar fi întâlnit din întâmplare, concluzie comună
atât lui Ascanius, cât şi lui Appian.
Clodius este înfăţişat în mod repetat ca fiind un bărbat răuvoitor, invidios şi efeminat, ahtiat după
putere şi care a organizat în acest scop ambuscada lui Milo, căci după spusele lui Cicero, accederea lui Milo la
putere din funcţia de consul l-ar fi împiedicat pe Clodius să avanseze în cursus honorum de pe poziţia de
praetor. Din fericire pentru Cicero, exita din abundenţă material pentru a construi un asemenea portret lui
Clodius, Un exemplu în acest sens îl constituie incidentul Bona Dea petrecut în 62î.Hr. Clodius se infiltrase
atunci în reşedinţa lui Pontifex Maximus al vremii, Julius Caesar, în timpul festivalului ritual Bona Dea, la care
era permis numai accesul femeilor. Se spune că în realizarea acestui fapt s-a costumat în femeie, în scopul unei
legături nepermise cu Pompeia, soţia lui Caesar. Clodius a fost purtat prin curţile de judecată pentru acest act de
mare impietate, dar a scăpat de pedeapsa cu moartea mituind judecătorii, majoritatea cărora erau săraci conform
lui Cicero, care fusese avocatul acuzării în catul cu pricina. Mai devreme în cariera sa, Lucullus îl acuzase la

1
rândul său pe Clodius de incest cu sora sa, Clodia şi cu soţia lui Lucullus. Aceste fapte sunt de asemenea
folosite pentru a “înnegri” imaginea lui Clodius.

Milo pe de altă parte este tot timpul descris ca fiind « salvatorul Romei » prin acţiunile sale virtuase şi
întreaga sa carieră de până atunci.
Prima parte a combaterii argumentelor părţii adverse conţine prima utilizare cunoscută a expresiei
« silent enim leges inter arma » (în traducere aproximativă « în vreme de război legile tac »). La acest punct al
discursului, această expresie este esenţialul apărării lui Cicero, Cicero afirmând că uciderea lui Clodius e
acceptabilă, atâta vreme cât fusese făcută în legitimă apărare şi deci, generalizând, că în cazuri extreme, când
viaţa cuiva este în pericol imediat, violenţa fără a ţine seama de legi este justificabilă. Cicero merge până într-
acolo încât afirmă că un asemenea comportament este instinctiv (nata lex) tuturor vietăţilor (non instituti, sed
imbuti sumus: "nu suntem învăţaţi asta-apărarea legitimă -prin instructie, ci ea vine natural din intuiţie"). În
versiunea rostită a discursului acest argument nu exista. Discursul conţine de asemenea prima menţiune
cunoscută a axiomei legale “res ipsa loquitur “ , în forma din text res loquitur ipsa, traducându-se prin aceea că
« faptele vorbesc de la sine ». Aceasta a devenit o doctrină de common law în sec XIX.

Rezultatul şi urmările cazului

Luând în considerare cele scrise apoi de Asconius, apărarea reală oferită de Cicero a eşuat în a-i aduce
achitarea din 3 motive principale: mai întâi intimidarea lui Cicero de mulţimea partizana lui Clodius prezentă în
ziua procesului, presiunea politică exercitată de Pompei asupra judecătorilor de a-l condamna pe Milo şi
numărul reprezentativ de mărturii împotriva lui Milo de pe parcursul procesului. Milo a fost condamnat cu un
vot de 38 la 13 şi exilat in oraşul galic Massilia (Marseille). În timpul absenţei sale a fost cercetat pentru dare de
mită, asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi violenţă, pentru care a fost condamnat cu succes. Ca o
ilustrare a atmosferei politice volatile, contradictorii şi confuze a vremii, conducătorul sclavilor lui Milo, pe
numele său Marcus Saufeius a fost la scurtă vreme cercetat şi el pentru moartea lui Clodius. O echipă formată
din Cicero şi si Caelius l-a apărat reuşind să obţină achitarea la o diferenţă de un vot.

Nici susţinătorii lui Clodius nu au scăpat cu toţii nevătămaţi. Sextus Cloelius a fost condamnat pentru
incendierea curiei cu o majoritate zdrobitoare de 46 de voturi.

În urma procesului, în oraş au izbucnit violenţe de neoprit între susţinătorii celor două tabere. Până la
condamnarea lui Milo, Pompei fusese numit unic consul al Romei şi a reuşit să tempereze răscoalele populare şi
tumultul cauzat de acest controversat caz prin măsuri aspre cu caracter militar, însă nu pentru multă vreme.

Versiunea pe care o avem astăzi este una rescrisă, publicată de Cicero după proces. În ciuda rezultatului
procesului, este considerată a fi una dintre operele cele mai valoroase ale lui Cicero . Chiar si Ascanius o
consideră atât de bine scrisă încât poate cu uşurinţă fi numită magnum opus. Discursul este plin de strategii
înşelător de clare. Pe parcurs Cicero pare să îşi urmeze propriile canoane din De Inventione, însă pe alocuri se
abate subtil de la aceste norme stilistice pentru a evidenţia fapte esenţiale în cazul său şi a folosi circumstanţele
în avantajul său. Ca urmare, plasează refutatio mult mai devreme în cadrul discursului decât era de aşteptat,
repezindu-se să contrazică probele adunate în primele 4 zile ale procesului. Argumentele lui se întrepătrund
unele cu altele şi se coroborează la concluzie (peroratio). Se foloseşte din abundenţă de pathos pe parcursul
discursului, începând cu aserţiunea fricii cauzate de gărzile plasate de Pompei în afara curţilor de judecată (chiar
prima fraza a discursului conţine verbul vereor- a se teme). Totuşi Cicero îşi încheie discursul neînfricat, mai
emoţionat cu fiecare frază şi terminând prin a îşi implora audienţa în lacrimi să îl achite pe Milo. Ironia este
omniprezentă in text, alături de aparenţe de umor şi apel la virtuţi si prejudecăţi tradiţionale romane, toate
folosite în unicul scop al convingerii juriului.

Citind din exil acest discurs publicat ulterior, Milo ar fi spus cu umor că dacă el ar fi fost rostit la
vremea potrivită, nu s-ar mai fi putut bucura de mâncarea tradiţională de peşte din Marsillia.