AVENTURA , Prietenia, jocurile copilariei

CIRESARII , Constantin Chiriță

Primul volum- aventura copiilor de clasa a VIII-a prieteni de pe aceeasi strada Cireșului.

Cuvinte cheie: curiozitatea, copilaria, prietenia, aventura, curajul.

înfățișează în mai multe episoade aventurile unui grup de șapte tineri, intitulat „Cireșarii” ,compus din
Victor, Ionel, Dan, Maria, Ursu, Tic și Lucia, dar și câinele năzdrăvan Țombi.

În această carte este vorba despre un grup de prietenii care locuiesc pe strada Cireșului.
Aceștia sunt:  Maria, frumoasă și sensibilă, Tic, frățiorul ei mai mic care era foarte jucăuș, Ursu, care
de fapt se numea Teodoru Teodor, foarte puternic și un gimnast neîntrecut, Victor, care este bun la
școală și foarte deștept, Dan, un foarte bun prieten, Lucia, isteață și îndrăzneață și Ionel, care uneori e
cam plin de el.

Ei și-au dorit să plece într-o expediție, să exploreze Peștera Neagră și să alcătuiască o hartă, iar
aceasta să fie expusă la renumita expoziție a școlii

Drumul către peșteră a fost lung și obositor, mai puțin pentru Ursu, care era foarte rezistent. În
apropierea peșterii, s-au oprit pentru a hotărî cine va merge în peșteră, deoarece puteau intra doar
patru. Așa că au tras la sorți. Norocoșii au fost Victor, Maria, Ionel, Tic și, bineînțeles, Țombi. Ceilalți,
Dan, Ursu și Lucia, au rămas afară să exploreze împrejurimile și să ia legătura cu cei din peșteră cu
ajutorul aparatelor de transmisie radio TFF. Înainte de a intra, au construit barca. Au intrat în
peșteră.Totul acolo era foarte frumos, ca într-un vis.

COPIII sunt in pericol caci in pestera se ascundea un fugar, bărbosul, ajutat de vânător si sunt urmariti.

La un moment dat, peștera se împarțea în două. Victor a zis să continue în aceeași direcție, dar Ionel l-a
contrazis și a ales drumul opus. Așa că a plecat separat de toți pe drumul lui. Acolo este capturat de cei
doi care voiau să-i facă rău. L-au lovit și după aceea l-au ascuns după un bolovan. Ceilalți copii,
îngrijorați, au pornit în căutarea lui.

După ce l-au găsit, acesta le-a spus cine erau urmăritorii. Mai departe de ei erau vânătorul și bărbosul.
Vânătorul a ridicat pistolul spre bărbos și i-a mărturisit că el este „Expresul negru”, unul dintre cei mai
mari răufăcători. A tras în el. După ce a plecat, acesta s-a ridicat. Nu a pățit nimic. Pistolul nu mai avea
cartușe. Așa că s-a dus la o cabană din apropiere să ceară ajutor.

Între timp, cireșarii au ieșit din peșteră, dar se aflau într-o prăpastie. Atunci Ursu i-a văzut și i-a
salvat cu ajutorul unei frânghii. După aceea, au găsit vechea lor barcă împreună cu Țombi. Au venit și
Dan și Lucia și au povestit întâmplările prin care au trecut. La un moment dat, Ursu, știind că
Petrăchescu este încă în peșteră, fix în clipa în care era să iasă, l-a blocat acolo cu un bolovan. Atunci au
venit și ajutoarele și i-au mulțumit lui Ursu.
 INOCENȚII , Ioana Pârvulescu -roman autobiografic, IOana Pârvulescu în romanul său
autobiografic ,,Inocenții”: ne arată cât de frumoasă și de inocentă este copilăria
Ana, Matei, Dina și Doru, frați și verișori, sunt „Cireșarii” acestei lumi atât de îndepărtate.

Întâmplările sunt relatate subiectiv, din perspectiva mezinei, pe nume Ana, personaj-
narator identificat adesea cu însăși autoarea. Ana este fiica unei familii de intelectuali ce locuiesc într-
o casă veche de pe strada Sfântul Ioan din Brasov. Lumea văzută prin ochi de copil este spectaculoasă,
în multe culori. Casa este și ea un personaj important în poveste, acea casă care i-a adăpostit, i-a ascuns
privirilor curioase, a trăit odată cu ei - o casă cu memorie și conștiință, o casă ce respiră istorie și
sentimente prin toți porii săi și care este, din umbră, personajul principal al romanului. Bătrână și
misterioasă, cu trei etaje ce adăpostesc familia numeroasă a urmașilor și rudelor mamei-mari, ea este
martorul tăcut al schimbărilor politice, dar mai ales al poveștilor de viață ale locuitorilor săi. Din
ungherele-i întunecate se desprind bucuriile și tristețile a trei generații unite prin forța circumstanțelor,
dar, mai ales, prin cea a iubirii. Copilăria este un tărâm fermecat, o buclă a timpului în care naratorul se
poate întoarce oricând pentru a-i retrăi magia și a desluși tainele neînțelese, căci personajele sale nu mor
niciodată. Mama-mare și tata-mare, Tanti și Nenea Ionel, tații casei, toți sunt nemuritori în amintirea
colectivă a casei și a locuitorilor săi. Mai mult, casa este și locul unde joaca se împletește cu educația,
prin activitățile ce lasă loc explicațiilor de geografie ale strămătușii, fostă directoare de școală, ale mamei
pasionate de chimie, și ale tatălui priceput la matematică. Armonia conviețuirii unei familii de intelectuali
se traduce așadar printr-un amestec al dimensiunilor culturale de care frații și verișorii beneficiază din
plin.

Cartea Inocenții a Ioanei Părvulescu este presărată cu imagini ce par desprinse dintr-un almanah al
bunelor maniere, rolul aranjării și pregătirii meselor festive interacțiunea nepoților cu cei în vârstă sunt un
amestec de blândețe și severitate precum în La Medeleni.

-drumeţiile copiilor -anticarul bătrân care le punea mintea la încercare cu tot felul de jocuri -nenea
Gheorghe le ţine copiilor o lecţie despre plantele medicinale,

- copiii merg la ski sau paginile în care sunt relatate amintiri din tinereţea stră-unchilor şi bunicilor sau
lecţiile de geografie sau trimiterile la literatură

Valori - lista de valori prezentate de bunică in Inocenţii de Ioana Pârvulescu.

În casă viețuiesc mai multe generații: bunicii, părinții și copiii. Lumile lor se intersectează și se
despart zilnic, într-un ritm firesc, grațios și mai ales cu valențe educative. Astfel, pentru a-i învăța pe copii
regulile de viață și respectul pentru valori, Maia (prescurtarea de la Mamaia, bunica paternă) născocește
un joc anume, care presupune înființarea unei societăți secrete SIL (Societatea de Îndreptat Lumea),
fiecare copil primind un carnețel cu rubrici pentru sănătate, bună purtare, bună învățătură etc. Carnețelele
sunt, și ele, secrete. Îndreptarea lumii sau „scopuri pe viață” reprezintă un model de exercițiu pedagogic
absolut modern în simplitatea și tradiționalismul său
INOCENTII --- AVENTURA , dotinta de explorare,, de cunoastere- de asociat cu Ciresarii

Micii exploratori sunt curioși și înzestrați cu un spirit de aventură specific tuturor copiilor acelor
vremuri, alimentat în principiu de lecturi precum Winnetou sau Tom Sawyer.

Jocurile pe stradă cu toți copiii din cartier , schimburile de șervețele, timbre sau magneți, iscodirea
rudelor mai în vârstă în căutarea de istorisiri senzaționale, cotrobăitul prin sertarele secrete, tălmăcirea
vieții adulților, toate acestea constituie universul feeric al Brașovului anilor ’60, reprodus cu multă
delicatețe și savoare de către autoare.

Incocenții de Ioana Pârvulescu (fragment) Într-o vară când cabana era încă întreagă, am urcat pe Tâmpa, ca
să descoperim, în fine, tunelul care leagă Piața Sfatului de un loc din dosul șeii, după cum știe oricine a copilărit
în Brașov. De știut, o știu toți, dar nimeni nu l-a găsit încă. Trebuia să-l găsim noi. Tunelul pornește din șaua
Tâmpei, unde se afla cândva un altar al cetății Brassovia, și coboară vreo 350 de metri din cei 400 câți are
muntișorul nostru. (...) - Pe unde urcăm? am întrebat. (...) - Pe Drumul Cavalerilor, firește, au spus ceilalți, enervați
că pun întrebări prostești fără să-mi explice ce era atâta de firesc. (...) De acolo se putea merge și până la muntele
iernilor noastre, Postăvaru, dar acum n-aveam treabă cu el. Ne interesa partea cealaltă a șeii, aflată față-n față cu
Ciucașul, Piatra Mare, Bucegii. Părăsiserăm orice potecă. Câte o garofiță de munte de un roșu-cyclam atrăgea
privirea. Nu știu de ce mă înveselesc imediat ce văd garofițele astea. Era plin de alte flori cărora nu le știam
numele și de fluturi coada-rândunicii, care parcă aplaudau cu aripile trecerea noastră. Am observat că pe partea
exterioară a aripilor culorile erau mai șterse, abia îi puteai distinge de ierburile înalte din jur, dar pe interior, când
se întindeau pentru câteva clipe pe flori, erau o splendoare, iar desenul de pe aripi căpăta ochi și sens. Mi-am dat
seama mai târziu că și la unii oameni e la fel: în exterior par șterși, adaptați la mediu, dar când îți etalează
interiorul, sunt cu totul alții.(...) Ceilalți se îndepărtaseră, așa că am țopăit după ei, încercând să aplaud din mâini
la spate, cum bat fluturii din aripi. Frate-meu are aripi la glezne, în timp ce eu aveam pesemne plumb, fiindcă mă
pomeneam mereu ultima și îi găseam pe toți ceilalți așteptându-mă odihniți. Când mă așezam și eu, ei se sculau
să plece. - Uite peștera, a zis Matei, care ajunsese primul, ca întotdeauna. Într-adevăr, o găsise: dintre tufișuri
dese și țepoase apăreau bolovani uriași și o gaură piezișă, de niciun metru înălțime. Deasupra intrării creșteau fire
de iarbă deasă, ca o perdea, și, spre bucuria mea, chiar o campanula. Am întins mâna și-am scuturat-o, ca și cum
aș fi vrut, la sonerie cu clopot, să-mi anunț intrarea în tunelul care să ne ducă în burta orașului. - Uite și niște
râmături de porci mistreți, a remarcat Diana, ascunzându-și pe cât posibil teama. Fiind cea mai mare, avea și cel
mai mare simț al responsabilității, adică îngrijorări constante. Pământul era scormonit din loc în loc de colții
mistreților.(…) Pe Tâmpa se spune că te poți trezi nas în nas cu o mulțime de animale sălbatice: urși, râși, vulpi,
porci mistreți. Adevărul e că n-am văzut așa ceva, deși am vizitat-o în toate anotimpurile și la toate orele, până și
la miezul nopții, la un An Nou. O singură dată am zărit totuși un pui de mistreț, care părea foarte speriat, mai
speriat ca noi, și alerga buf-buf, greoi și totuși precipitat. De râși nici măcar vechii brașoveni nu pomeneau, cred că
erau pură legendă, ca să atragă turiștii. În schimb, am dat adesea peste veverițe, șerpi, fluturi și tot soiul de păsări
rapide. Am intrat cu toții în peșteră, dar n-a fost nevoie de lumânări ca să vedem că se înfundă de tot după numai
câțiva metri. Înăuntru era rece și am văzut o pătură zdrențuită. Sigur nu era cea a ursului. Am ieșit rapid și iar am
ținut ,,consiliu’’. Exista posibilitatea ca tunelul să plece de altundeva, din apropiere. - Apucați-vă să căutați! N-am
prea înțeles ce am de făcut, dar m-am băgat și eu în niște tufișuri dese, pierzându-i pe ceilalți din ochi. Mi-am
făcut zgârieturi pe brațe și pe picioare, n-am găsit nimic, așa că am ieșit și mam așezat să mă odihnesc pe un mic
scaun de stâncă netedă, încălzit de soare. Priveam în jur cu emoția aia pe care o ai când simți că se va întâmpla
ceva important. (Ioana Pârvulescu, Inocenții)
,,Inocenții”-fragment-de Ioana Pârvulescu--caracterizarea personajului,,tata”
 ,, M-am uitat la tata, care avea și el părul ondulat pieptănat pe spate, ceea ce scotea la iveală o frunte
înaltă, la fel și tatăl verilor mei, doar că al lui era drept. Așa purtaseră toți tinerii cândva. […]
  Aveam ce face, iarna, ordinea celor șapte biblioteci ale familiilor, repartizate pe etaje, dintre care numai una
de știință (medicină, chimie, matematică), era tulburată mai des, fiecare își alegea ce-i plăcea. În iarna aia, curând
după prima zăpadă, tata-mare ne-a citit unul dintre poemele lui favorite, ,,Dan, căpitan de plai”, dar finalurile triste
ne supărau. […]
Noi citeam o carte numită ,,Avalanșa”, de An Rutgers Van der Leoff, care avea pe copertă niște schiuri
înfipte cruciș în zăpadă, așa cum ni le înfigeam și noi, și doi copii alături. Și cartea asta, pe care ne-o dăduse tata,
avea părți triste, […] dar măcar se termina vesel, iar copiii erau, cumva, învingătorii.
  Ca toate celelalte lucruri ale noastre, și cărțile treceau de la unul la altul. Cărțile aveau un mare avantaj față
de patine: nu erau albe și negre și nu trebuia să aștepți să-ți crească piciorul ca să le citești, așa că uneori primeam
destul de repede o carte citită de Dina. Părinții spuneau totuși că și mintea crește, la fel ca piciorul, dar, întrucât
cărțile nu-ți jucau în mână ca picioarele în ghete, nu se vedea când îți sunt prea mari și nici când îți rămân mici.
Nici nu li se toceau canturile*, ca la schiuri. Era deci mult mai bine, cu cărțile decât cu celelalte obiecte folosite de
noi, rând pe rând.
  N-am văzut pe nimeni din casă citind cu atâta poftă ca tata. Cum avea un ban, cum își lua sau ne lua o
carte, pe care o deschidea de parcă ar fi vrut să se mute cu totul acolo, înăuntru. Nici nu mă auzea, dacă-i
vorbeam când citea. Tata avea la îndemână un Larousse* în care mă punea să caut cuvinte franțuzești, chiar
înainte de a ști limba asta, mi le spunea pe litere, și așa franceza s-a amestecat încetul cu încetul între cuvintele
mele. Mergeam uneori cu el la librărie să vadă ultimele noutăți. La câteva zile după ce Tanti mi-a povestit despre
prima ei excursie pe zăpadă, m-am îmbolnăvit de gripă. Făcusem febră mare, care nu-mi trecea și transpiram de
parcă urcasem și eu pe jos, în fustă lungă, până la cabana Postăvaru.  Mama m-a „doftoricit” eficient, cum învățase,
ca fiică de medic, că trebuie să facă, însă tata mi-a adus, pe post de medicament, o carte mare și groasă – cu
multe desene și poezii și fragmente din cărți de copii pentru oamenii mari –, pe al cărei cotor scria, cu un scris clar,
de mână,, Antologia inocenței”. Am citit din ea zilnic, toată iarna, și nu m-am mai despărțit de ea niciodată, oriunde
am mai locuit.”
CARACTERIZARE      Tata este un personaj din fragmentul romanului,,Inocenții”, un om curat la suflet, căruia nu i
se poate reproșa nimic; omul care exprimă iubire,atașament,dornic de cunoaștere,este un  personaj al cărui nume
nu este dezvăluit,dar amintit cu simpatie și nostalgie.
     Pentru a-și caracteriza tatăl, autoarea foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.
    Caracterizarea directă este făcută direct de naratoare.
Din spusele directe ale naratoarei,tata este privit cu admirație-observ timpul imperfect care exprimă o amintire atât
de vie,ca și cum privirea spre personaj se face în prezent.Privirea fetei de odinioară este îndreptată spre părul
tatei,,ondulat,pieptănat spre spate”ce-l arată ca o persoană hotărâtă,îngrijită,iar,,fruntea înaltă” este a unui om
dornic de a atinge perfecțiunea intelectuală.Naratoarea numără cu plăcere bibliotecile din familie și își amintește de
poemul citit de,,tata-mare”este nemulțumită de finalul trist,deosebit de romanul dat de tata care se termină
vesel.Cei doi bărbați cu vârste diferite privesc prin lecturi altfel viața-cu tristețe,dar cu respect pentru trecut...cu
voioșia anilor trăiți,arătându-le copiilor că pot învinge întristările.
   Modalităţile de caracterizare indirectă sunt în special comportamentul şi vorbele tatălui,care definește  o
persoană căreia îi place să glumească,comparând creșterea cu necesitatea de a cunoaște importanța cărților,astfel
folosirea cărților este mai importantă decât obiectele din jur.Jocul cuvintelor este menit să apropie copiii de
cărți.Naratoarea își amintește cu încântare,cu respect de dorinţa puternică a tatălui său de a citi și povestește
despre plăcerea de a cumpăra cărți,trecând  din realitate în fantezia paginilor.Este tulburător cum tatăl își învață
fiica cuvinte în limba franceză,aparent nevinovat o pune să caute în dicționar și învață ușor o limbă străină.Vizita la
librărie îi apropia sufletește pe tatăl de fiică.Deși o boală este un moment nefericit pentru un copil,totuși gripa de
care suferă fata este timpul când primește de la tata,,Antologia inocenței”,o carte mai bună decât orice
medicament,pe care o va păstra până la maturitate.
  Există în aceste rânduri două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de
personal şi cea a naratoarei care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge
melancolia celei de-a doua. Văzută prin ochii ei, această existență pare una idealizată, este o lume mică, statornică
și armonioasă.Plăcerea de a citi se face simplu, cu subtilitate,  prin exemplul tatălui-cititor,prin dăruirea într-un
moment chiar nefericit a unei cărți care poate schimba totul, printr-un limbaj simplu, nepretențios, cu un ton
încrezător și optimist, dar și echilibrat. Naratoarea se adresează unui auditor (nu aflăm cui, poate fiecărui cititor în
parte), căruia îi istorisește toate aceste întâmplări, subliniind, din loc în loc, lucrurile pe care le-a învățat de-a lungul
timpului. Naratoarea stă undeva pe muchia dintre copilărie și maturitate, privind spre trecut prin ochii fetiței de
odinioară, dar percepând totuși lucrurile cu mintea de adult. E, poate, o încercare de regăsire a inocenței, a acelei
stări de spirit binecuvântate, când grijile ce țin de lumea adulților sunt departe, la marginea înțelegerii, iar viața e o
înșiruire de momente pline de bucurie, mister și revelații.
  Fragmentul se citește cu o plăcere plină de încântare. Absoarbe, redă cu măiestrie stări sufletești, fapte de viață
de la cele mai banale la cele mai solemne,gripa, cu o mare expresivitate.
  Modul de expunere este narațiunea la persoana întâi,confesiunea care creează o atmosferă pătrunsă de
ingenuitate, un univers bine conturat.