inocentii de ioana parvulescu

Romanul Ioanei Pârvulescu (care poate fi citit şi ca roman, dar şi ca o sumă de povestiri cu subiect
comun) descrie copilăria unui grup de copii din Braşov (nişte adevăraţi Cireşari ai oraşului de sub Tâmpa
şi chiar mai mult) din perspectiva unei fetiţe pe nume Ana, fiica unor intelectuali care locuiesc într-o vilă
veche de pe strada Sfântul Ioan, redenumită Maiakovski în vremea comuniştilor. În vila respectivă
locuiesc mai multe familii: Ana cu fratele ei Matei şi cu părinţii, verişorii Dina şi Doru cu părinţii, Tanti şi
Nenea Ionel (stră-mătuşa, fostă profesoară de geografie şi stră-unchiul, fost învăţător, ai copiilor) şi
bunicii materni ai Anei (mama-mare şi tata-mare, fost medic). Foarte aproape de ei mai locuieşte şi
Maia, bunica paternă a Anei.

Romanul este o sumă de întâmplări din copilăria Anei, dar şi de amintiri ale altor personaje, iar toate
acestea laolaltă creionează o bucată bună din istoria României. Aflăm despre deportări, exproprieri,
demolări, comunism, partizani şi alte părţi urâte ale istoriei românilor, dar prin ochii unui copil care aude
toate aceste poveşti de la cei din jur şi ni le relatează şi nouă. În afară de lecţiile de istorie, cartea
abundă în lecţii de geografie, chimie, literatură şi multe altele. Cei patru copii au parte de multe aventuri
şi peripeţii, iar legătura lor se menţine intactă pe tot parcursul cărţii, în ciuda diferenţei de vârstă dintre
ei. Ei experimentează viaţa dar şi moartea, în întâmplări care îi vor defini mai târziu ca oameni.

Este o plăcere nemaipomenită să ai în faţa ochilor o felie aşa de vie de viaţă de la mijlocul anilor ’60 (am
reuşit să identific exact perioada pentru că autoarea dă destul de multe detalii despre ce se petrecea în
Braşov în vremea aceea), să priveşti parcă printr-o fereastră în viaţa unei familii uşor atipice, dar foarte
iubitoare de copii, de artă, de traiul frumos. În afară de membrii familiei, mai cunoaştem o mulţime de
personaje interesante care se intersectează cu copiii pe parcursul cărţii. Mi-e foarte greu să vă povestesc
exact despre ce e vorba în carte, pentru că se petrec foarte, foarte multe lucruri. Orice pagină aţi citi, ar
fi un câştig pentru voi. Nici nu ştiu care parte mi-a plăcut cel mai mult: cea despre drumeţiile copiilor sau
capitolul despre anticarul bătrân care le punea mintea la încercare cu tot felul de jocuri sau capitolul în
care nenea Gheorghe le ţine copiilor o lecţie despre plantele medicinale, sau cel în care copiii merg la ski
sau paginile în care sunt relatate amintiri din tinereţea stră-unchilor şi bunicilor sau lecţiile de geografie
sau trimiterile la literature. Romanul Inocenții al Ioanei Pârvulescu este un dans stilistic în care autoarea
împletește candoarea cu rememorarea, istoria cu imaginația și amintirea cu uitarea, pentru a recrea
lumea de vis a copilăriei anilor `60, o epocă de factură postbelică și de instaurare deplină a regimului
comunist. În ciuda nuanțelor vădit autobiografice, perspectiva narativă a fetiței Ana este prelucrată și
rescrisă prin ochii adultului ce consemnează cu nostalgie faptele unui trecut îndepărtat. Cuvinte
meșteșugite despre o lume tainică ne poartă în mijlocul unui peisaj aproape de basm.

În Brașov, pe strada Maiakovski, fostă și viitoare Sfântul Ioan, supraviețuiește și în ziua de azi o casă cu
memorie și conștiință, o casă ce respiră istorie și sentimente prin toți porii săi și care este, din umbră,
personajul principal al romanului. Bătrână și misterioasă, cu trei etaje ce adăpostesc familia numeroasă
a urmașilor și rudelor mamei-mari, ea este martorul tăcut al schimbărilor politice, dar mai ales al
poveștilor de viață ale locuitorilor săi. Din ungherele-i întunecate se desprind bucuriile și tristețile a trei
generații unite prin forța circumstanțelor, dar, mai ales, prin cea a iubirii.

„Câtă răbdare și cât noroc îți trebuie la recitire, până să dai de capăt șaradelor trecutului! Cât de greu
înțelegi unele lucruri pe care nu le-ai trăit direct și cât de diferit le înțelegi în timp, chiar și pe cele la care
ai asistat sau ai contribuit.”

Ana, Matei, Dina și Doru, frați și verișori, sunt „Cireșarii” acestei lumi atât de îndepărtate, micii
exploratori, curioși și înzestrați cu un spirit de aventură specific tuturor copiilor acelor vremuri, alimentat
în principiu de lecturi precum Winnetou sau Tom Sawyer. În plină eră a tehnologiei digitale,
suprasaturate de trăirile virtuale, întâmplările descrise de Ioana Pârvulescu sunt un balsam peste rănile
celor care tânjesc după simplitatea de altădată, cât și o incursiune melancolică în propriul trecut. Jocurile
pe stradă cu toți copiii din cartier, schimburile de ciungă, șervețele, timbre sau magneți, iscodirea
rudelor mai în vârstă în căutarea de istorisiri senzaționale, cotrobăitul prin sertarele secrete, tălmăcirea
vieții adulților, toate acestea constituie universul feeric al Brașovului anilor ’60, reprodus cu multă
delicatețe și savoare de către autoare.

„În schimb, pentru noi copiii, casa era mereu proaspătă și atrăgătoare, un loc de explorat, fără cusur,
fără margini și fără moarte.”
Printr-o adresare directă către cititor, urmărind un fir narativ dictat de memoria afectivă și nu de o
cronologie a faptelor, evenimentele sunt relatate cu fervoare. Copilăria este un tărâm fermecat, o buclă
a timpului în care naratorul se poate întoarce oricând pentru a-i retrăi magia și a desluși tainele
neînțelese, căci personajele sale nu mor niciodată. Mama-mare și tata-mare, Tanti și Nenea Ionel, tații
casei, toți sunt nemuritori în amintirea colectivă a casei și a locuitorilor săi.

Căminul de pe strada Maiakovski este la intersecția dintre realitate și imaginar. Pe de o parte, asistă
neputincios în fața capriciilor vremii și poartă cu sine povara instalării comunismului, a demolării
suratelor vecine, a Brașovului redenumit Stalin, dar, pe de altă parte, este și leagănul năzbâtiilor celor
mici. Genealogia complexă a neamului este un prilej continuu de intrigi palpitante și întâlniri cu
personaje de poveste: anticarul ciudat, frații bunicii, turistul belgian rătăcit etc., toți contribuind fără să
știe la șlefuirea personalității copiilor.

„Dar se vede că trecutul trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca și viitorul.
Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o
mie, e în stare să-și găsească urma.”

Mai mult, casa este și locul unde joaca se împletește cu educația, prin activitățile ce lasă loc explicațiilor
de geografie ale strămătușii, fostă directoare de școală, ale mamei pasionate de chimie, și ale tatălui
priceput la matematică. Armonia conviețuirii unei familii de intelectuali se traduce așadar printr-un
amestec al dimensiunilor culturale de care frații și verișorii beneficiază din plin.

Reperele istorice ce stabilesc cadrul temporal al romanului Inocenții sunt referirile cu privire la ocupația
Cehoslovaciei de către ruși, vizionările la televizorul alb-negru ale primilor pași pe Lună, cât și ale unor
seriale americane din epocă, dar, facem și un salt în tinerețea părinților și a bunicilor și aflăm despre
partizanii (rezistența anticomunistă) ce trăiau în munți, despre prizonieratul în Siberia, fabrica chimică
de la Ozun sau noul Hotel Aro.

Cartea Inocenții a Ioanei Părvulescu este presărată cu imagini ce par desprinse dintr-un almanah al
bunelor maniere. Ritualul aranjării și pregătirii meselor festive amintește de rețetele Sandei Marin, iar
interacțiunea nepoților cu cei în vârstă sunt un amestec de blândețe și severitate precum în La
Medeleni. E atâta tandrețe în acest text – un amestec de fericire și tristețe, prin care naratoarea dă glas
unei istorii cvasi-personale, revăzute prin ochii omului matur ce își privește cu nostalgie și acceptare
propriul trecut.

„Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce
multă vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i acoperi coala albă și întinsă de o flacără
sau să sufli abur prin gură peste el, pentru ca invizibilul să se transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în
fraze cu sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taină
nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în
care ne înecăm.”