Există oare Dumnezeu?

Cum este perceput acesta de societatea

contemporană ?

Cum putem afla despre existența a ceva ascuns și departe de noi? Dacă nu
putem ști nimic despre un fenomen, atunci, mai degrabă, acesta nici nu există.
Dar oare așa stau lucrurile cu credința în Dumnezeu? Am putea să nu vedem
lucrurile înseși, dar să observăm acțiunea lor asupra lumii ce ne înconjoară. De
exemplu, noi percepem dragostea nu atât cu rațiunea, cât cu sufletul, cu
sentimentele, cu senzațiile noastre interioare. La fel se întâmplă și cu credința
în Dumnezeu. Ea se bazează nu doar pe dovezi exterioare, ci și pe întâlnirea
personală cu Dumnezeu. Mărturiile a milioane de oameni a căror viață a fost
schimbată după întâlnirea cu Hristos ne face să ne gândim și la acest argument.
Din pacate, trăim astăzi într-o societate în care omul este nu doar o fiinţă
modernă, ci şi una singură, egoistă şi lipsită de cele mai frumoase sentimente
care înnobilează sufletul. O astfel de fiinţă nici măcar nu mai are capacitatea de
a conştientiza faptul că trăieşte doar absenţa prezenţei lui Dumnezeu, astfel
încât nu se mai poate defini şi cunoaşte pe sine însuşi ca fiind chip al lui
Dumnezeu. A devenit o “modă” a face paradă de identitatea etnică, socială,
sexuală, dar se vorbește puțin, dacă nu chiar deloc, despre cea creștină, care
conferă persoanei esența. Societatea contemporană este construită pe refuzul
conştient al lui Dumnezeu, astfel oamenii și-au pierdut interesul pentru religie,
această devenind o sursă inepuizabilă de conflict. Omul care a fost chemat să-l
trăiască pe Dumnezeu în taina Bisericii, a fost marginalizat. Alte lucruri au
intrat în faţă. Din această pricină am pierdut oamenii, unul după altul, îndată ce
se apropiau de vârsta adolescenţei. Pentru că, desigur, păcatul are putere şi
este o experienţă. Este ceva care-l ademeneşte pe om şi-l robeşte.
Prin urmare, ceea ce are nevoie omul tânăr de astăzi este să înveţe să-L
iubească pe Dumnezeu. Faptul de a crede în Dumnezeu este o treaptă
elementară, este prima pe care se păşeşte şi se urcă pe următoarea şi apoi pe
următoarea. Bucuria lui Dumnezeu şi prezenţa lui Dumnezeu are o putere atât
de mare încât, atunci când cu adevărat se aprinde inima omului, atunci toate
se fac şi gravitează în jurul iubirii Lui. Pentru că, de altfel, sinele nostru
omenesc şi persoana noastră omenească ne învaţă libertatea, dreptatea,
democraţia, cinstea, dragostea faţă de alţii. Misiunea Bisericii este aceea de a
nu-l lăsa pe omul acestei societăţi să rămână acolo unde se află, pe treapta
inferioară a degradării sale morale.Ceea ce are Biserica să ne spună este
despre dragostea lui Dumnezeu. Şi aia să-mi îngăduiţi să vă spun că este
punctul în care ne poticnim noi, creştinii de astăzi, pentru că socotim Biserica
drept un sistem ideologic şi că este suficient pentru noi sa fim oameni buni.
Este suficient pentru noi să ne îndeplinim îndatoririle noastre. Pentru ce, însă,
exprimăm noi asemenea opinii? Pentru că măsurăm viaţa noastră nu cu
dragostea, ci cu enumerarea îndatoririlor. Dar dragostea nu are limite. Atunci
când îl iubeşti pe Dumnezeu nu ai limite. Tot aşa şi când îl iubeşti pe oricare
om. Dacă iubeşti un om, vrei să fii împreună cu el, să-ţi uneşti viaţa ta
împreună cu a lui; poţi să pui limite acestei iubiri?
Deci, credința se naște nu din dovezi, ci vine de la Dumnezeu Însuși și din
dorința omului de a-L găsi pe El. Posibil, pe calea noastră de credință, mai ales
la început, vor fi multe obstacole și eșecuri. Totuși anume cu Dumnezeu noi
începem să trăim o viață nouă, o viață plină, deoarece dobândim cunoașterea
voii Lui și ne păstrăm datorită dragostei Lui. Și chiar și în cele mai dificile
momente noi căpătăm o speranță profundă că viața noastră nu este lipsită de
scop și că anume pentru noi Domnul a suferit pe cruce, ca să ne izbăvească de
păcat și de moarte. De aceea, crezând în El, câștigăm nu numai salvare, dar și
viață veșnică, plină de sens și de bucurie.